Fascinatia lui „1+1=2“

Profesionalizarea clasei noastre politice, asa cum este inteleasa acum, porneste de la premise fundamental gresite. Consecintele nu se vor lasa asteptate. E boala grea si revine periodic. Intr-o lume in care reperele se prabusesc cu o viteza ametitoare, ce poate fi mai reconfortant decat ca unu si cu unu fac, totusi, doi?

 

Sunt certitudini intr-atat de odih-nitoare, incat le poti folosi drept perna pentru un somn linistit in valtoarea unei lumi nebune. Si, totusi, in spatele acestor certitudini se iteste pericolul. Imediat dupa liceu, am fost, vreme de cativa ani, obsedat de „1“ si de „0“. Cum e posibil, ma intrebam, ca 1/0 (1:0) sa fie „o nedeterminata“, o ecuatie fara raspuns? Ceva trebuie sa fie teribil de gresit cu intregul sistem cata vreme o relatie aparent banala intre cele doua cifre de baza scapa puterii noastre de intelegere. Cu timpul, obsesia a trecut. Reticenta fata de matematica, insa, s-a pastrat, ba chiar s-a extins catre tot ceea ce sugereaza exactitatea matematica. Nu cred ca sunt singurul.

 

V-ati intrebat vreodata de unde provine pornirea aceasta de a „vorbi“ cu automobilul, de a te „ruga“ de computer, sau de a da cate un nume de alint masinariilor cu care venim in contact? Explicatia trebuie, cred, cautata intr-o spaima ontologica in fata preciziei lipsita de fisura. Ei bine, o asemenea spaima m-a apucat auzindu-l saptamana trecuta pe Emil Boc spunand, fara sa clipeasca, ca viitoarea evolutie a PD va fi determinata, dupa Conferinta Nationala, pe baza unei riguroase analize politologice, „politologia fiind o stiinta la fel de exacta ca matematica sau fizica“!

 

O asemenea afirmatie, venita chiar din gura liderului partidului cu cea mai spectaculoasa dinamica din ultimii ani – un lider, sa nu uitam, cu un doctorat in Stiinte Politice – e de natura sa dea de gandit. Iar pozitia sa nu este nici pe departe singulara. O intreaga clasa de politicieni, mai mult sau mai putin tineri, dar toti dor-nici de „profesionalizare“, impartasesc aceasta convingere: politicianul profesionist este acela care stapaneste la perfectie tehnicile de comunicare-manipulare, isi modeleaza matematic negocierile dupa sablonul clasic al „Dilemei Prizonierului“ si reactioneaza prompt la soli-citarile electoratului dezvaluite prin laborioase analize statistice si interviuri pe focus-groups. Iar cine nu are un Vasile Dancu sa-si cumpere, cum a procedat la ultimele alegeri C. V. Tudor.

 

Pentru a intelege mai bine cum s-a ajuns aici, trebuie sa ne intoarcem in timp pana la Hobbes. Fascinat de sistemul cartezian (1), Hobbes a avut pretentia de a fi fondatorul unei „adevarate“ Stiinte a Politicii, de o rigoare matematica, dincolo de orice posibile dispute sau galceve intelectuale. Atacul era indreptat fatis si raspicat impotriva lui Aristotel (2) care sustinuse ca stiinta politicii „nu trebuie sa se apropie prea mult de sfera demonstratiei, dar nici sa fie prea indepartata de ea, pentru ca prima situatie nu admite indoiala, iar a doua dezvolta dificultati prea mari“, iar pentru asta dialectica ramanea modalitatea cuvenita de abordare.

 

Nu stiu in ce masura Emil Boc l-a buchisit din scoarta-n scoarta pe Hobbes, dar stiu cu certitudine ca in perioada ‘92-’98, cand viitorul lider al PD beneficia de cateva burse de studii la universitati din Anglia si Statele Unite, in lumea academica saxona, „sindromul Hobbes“ isi atinsese apogeul. Armate intregi de cercetatori isi facusera atunci din „omul statistic“ statuie si-i aduceau zilnic ofrande din modelari pe computer. Se ajunsese pana-ntr-acolo incat o lucrare stiintifica fara macar doua-trei analize statistice, „de samanta“, era lipsita din start de sansa de a vedea lumina tiparului, iar doctoranzii erau sfatuiti prieteneste sa-l abordeze pe Platon de pe pozitii ceva mai „realiste“.

 

Colac peste pupaza, pentru a inchide cercul, a ajuns in voga si biopolitica – dar nu in sensul de o politica vie, ci in acela de  interpretare a comportamentului uman prin prisma comportamentului animal. „Societati“ de cimpanzei si gorile au fost folosite drept modele ilustrative pentru a intelege societatea umana. Dar, desi  am aflat ca orice mascul este manat sa insamanteze un numar cat mai mare de femele pentru a-si asigura supravietuirea genetica sau ca femelele sunt mai dispuse sa-si insele partenerul in perioada de fertilitate, ceva ma face sa refuz sa cred ca accentul in definitia aristoteliana a omului drept „zoon politikon“ („animal politic“), trebuie sa cada pe „zoon“.

 

Intre timp, insa, situatia in lumea academica americana s-a mai schimbat. O mana de profesori curajosi au initiat o miscare intitulata sugestiv Perestroika. Si, aidoma echivalentului rus, greu a fost pana cand bulgarele a luat-o la vale. Pentru o buna parte dintre americani, insa, a fost prea tarziu. Dupa ce cateva decenii „politologii“ americanilor s-au straduit sa le demonstreze ca este inutil sa voteze, votul lor, statistic vorbind, fiind insignifiant, multi au luat-o in serios. Noroc ca ultimele doua scrutinuri prezidentiale le-au aratat ca intre statistica si realitate se casca un adevarat hau.

 

O asemenea demonstratie a avut loc si-n Romania, anul trecut. Statistic vorbind, nici Alianta D.A. si nici Traian Basescu nu puteau castiga alegerile. Ar fi fost, asadar, de asteptat ca beneficiarii votului unor oameni suficient de nebuni pentru a nu vota „statistic“ sa nu-si faca idol din chip cioplit cu cifre. Pentru ca, in acest caz, de pierdut pierdem cu totii. Si ei, politicienii, pentru ca ar trebui sa ia de bune toate dorintele noastre: bunaoara, acum, conform CURS, ca ne dorim o unificare intre PNL si PD sau ramanerea PD-ului la ideologia social-democrata. Si noi, cetatenii, pentru ca nu ne-am mai bate capul cu politica, lasand-o pe seama politologiei, „la fel de exacta precum matematica si fizica“. Nimeni nu se oboseste sa mearga sa voteze cat fac unu si cu unu.

---

NOTE:

(1) Fascinatia lui Hobbes pentru Descartes nu este intamplatoare, cata vreme cel de-al doilea si-a construit „geometric“ sistemul, plecand de la celebrul „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum“.

(2) Are si istoria ideilor ironiile ei. Aristotel, cel „vinovat“ de dezvoltarea ulterioara (si partial vicioasa) a ceea ce denumim indeobste „stiinta“, avea sa fie atacat taman pentru lipsa de precizie in stiinta politicii.