Deplasare. Dimineata. Popas la margine de drum. Cafea… Cafea?, o intreb pe tanara chelnerita. Sigur, imi raspunde. Normala sau dubla? Care-i diferenta?, intreb. Cantitatea de cafea e aceeasi, numai ca la aceea dubla punem mai multa apa, ma lamureste, fara ca macar sa zambeasca.
Si era, desigur, si un pic mai scumpa. Si stiti ce? Am luat dubla! N-as putea sa explic de ce; ma rog, am baut la viata mea si cafele mai proaste decat aceea, mai scumpa si cu apa mai multa. Dar au fost si altele, mai reusite, si probabil ca o cafea normala ar fi fost numai buna pentru combaterea efectelor unei dimineti somnoroase in masina. Si atunci? Cred ca a fost pur si simplu o lipsa de discernamant. Chelnerita nu a venit la masa mea dupa o perioada in care sa fi fost supus unei subtile intoxicari publicitare; in plus, o simpla si rapida analiza a spuselor ei ar fi fost suficienta pentru a alege in mod corect. Dar magia termenului dubla a fost suficienta si a actionat ca atare.
De o buna bucata de vreme romanului i se ofera posibilitatea de a consuma cam in acelasi fel cu cel in care mi-am baut eu cafeaua dubla si ceva mai scumpa. Unii se declara ingrijorati de ceea ce se intampla si solicita sau incearca sa descurajeze dorinta romanilor de a cumpara.
Explicatii exista – cresterea deficitelor, pericolul inflatiei. Dar anii de zile intregi in care consumul a fost tinut in frau nu au transformat economia romaneasca intr-una mai buna si nici producatorii interni nu au devenit mai eficienti. Ba mai mult, s-a inscaunat o mentalitate, paguboasa in opinia mea, cea a necesitatii protejarii producatorilor interni. Ca urmare, pentru multi dintre acestia singurul exercitiu de administrare a afacerii a fost cel de scumpire periodica a produselor, fara sa le treaca prin cap ca economie de piata inseamna mult mai mult. Am citit ca statisticile au identificat si o valoare a fericirii consumatorului, de 13.000 de dolari pe an de persoana, valoare care, depasita, nu mai induce majorari importante a indicelui de fericire.
Este adevarat ca este un prag stabilit in urma cu circa zece ani si de atunci minima fericirii de consum sa mai fi crescut. Oricum, vorbim de valori tangibile pentru orice economie cinstita si eficienta, care nu are nevoie de interventii mult mai dese sau mai subtile decat cele ale presedintelui Rezervei Federale a SUA, Alan Greenspan.
Peste primul nivel al consumului, cel de astamparare a nevoilor personale elementare, am trecut in 1990. In prezent descoperim consumul si cumparaturile ca demers cu finalitate sociala, combinatie de exhibitionism si nevoi mai rafinate.
Este in firea lucrurilor sa fie asa si macar la acest capitol al economiei nu mai facem nota discordanta. Tot in firea lucrurilor este ca la un moment dat sau altul sa apara si discernamantul care sa tempereze consumul: momentul in care consumatorul va descoperi ca un program de televiziune poate fi la fel de prost, indiferent daca este privit la o plasma supertehnologizata sau pe un umil televizor cu ecran bombat de sticla si se va indrepta spre deliciile unei carti.
Cred ca respectivul discernamant va incepe sa apara pe masura ce romanii se vor apropia de pragul celor 13.000 sau cat or mai fi acum de dolari pe an si pe masura ce oferta se va diversifica atat de mult incat alegerea va deveni obositoare.
Avem de-a face cu o mutatie interesanta: batranii au invatat ca trebuie sa economisesti pentru a-ti fi bine mai tarziu, in timp ce noi descoperim ca ne putem imprumuta pentru a descoperi ca binele este la indemana, aceasta fiind si o motivatie pentru o mai mare eficienta la munca. Chiar daca binele este uneori cu apa mai multa si ceva mai scump.
Leave a Reply