SUB ZODIA CONSUMULUI

Nici nu era nevoie de mai mult pentru ca apetitul pietei pentru credite in valuta sa o ia razna, indiferent de destinatia banilor: bunuri de uz casnic, autoturisme sau locuinte. Banii ramasi de pe urma scaderii de impozite au creat o foame de consum care s-a dovedit imposibil de stavilit.

Companiile autohtone s-au trezit incapabile sa-i raspunda si astfel tabloul de control macroeconomic al FMI a inceput sa se umple de beculete rosii: cererea depasea in mod cronic oferta de bunuri si servicii. Diagnosticul sec nu a intarziat: supraincalzire economica, cu presiunile inflationiste de rigoare. A aparut insa si un paradox: desi indicatorii de ansamblu semnalau insuficienta ofertei cu care veneau pe piata firmele romanesti, acestea nu conteneau sa se planga de o presupusa „insuficienta a cererii“, care statea in calea cresterii productiei. Si, intr-adevar, productia industriala a inceput sa gafaie din greu, inregistrand ritmuri de crestere din ce in ce mai scazute, sub performantele din anul precedent.

A iesit astfel la iveala imaginea hada a unei economii insuficient restructurate: companiile romanesti nu produc ceea ce cere piata, nici ca sortimente si – mai ales – nici din punctul de vedere al calitatii. Asa ca piata a continuat sa se alimenteze cu bunuri din import, adancind deficitul comercial de la o luna la alta.  In octombrie a venit si recordul absolut: importuri de trei miliarde de euro intr-o singura luna. Banii pentru a finanta consumul din import au venit in mare parte tot din afara: datoria externa a prins sa creasca cu pana la 8 miliarde de euro, in conditiile in care bancile au ajuns sa se bazeze preponderent pe linii de finantare din exterior.

Politicile macroeconomice au fost prinse in ofsaid de derapajele sistemului economic, cand intr-o directie, cand intr-alta. Nou introdusa cota de 16%, denumita „cota unica“, a ramas de fapt schioapa, Fiscul mentinand trepte diferentiate de taxare pentru diferite tipuri de venituri – 1%, 3% (impozit pe venitul microintreprinderilor) sau 10%, precum si o serie de scutiri sau posibilitati de evitare a impozitelor. In aceste conditii, bugetul a ajuns sa fie alimentat intr-o proportie din ce in ce mai mare de cresterea incasarilor din TVA si din taxe vamale. Adica bugetul statului se bazeaza tot mai mult pe aceeasi explozie a consumului, ramanand expus la o eventuala cadere a acestuia intr-un scenariu de criza. In plus, ideea cotei unice a ajuns sa fie pusa intr-o lumina din ce in ce mai proasta, fiind lasat deoparte modul in care aceasta a fost introdusa.

Culmea, nici aprecierea puternica a leului, care a urcat pana la 14% in septembrie 2005 fata de septembrie 2004, nu a reusit sa tina piept presiunilor inflationiste accentuate de cresterile de preturi administrate, dar si de majorarile salariale care au continuat si dupa incheierea euforiei electorale. Cert este ca preturile marfurilor din import nu au scazut pe seama aprecierii leului, cererea fiind suficient de puternica pentru a-i motiva pe comercianti sa vanda scump – asadar inca un indiciu care sa sustina teza supraincalzirii economiei.

Asa se face ca spre final de an, banca centrala se vede in situatia de a rata chiar si cifra de inflatie de 8,5%, considerata limita superioara a intervalului de variatie acceptat in jurul tintei de 7,5%. La jumatatea lui 2005 au aparut semnale care intareau temerile ca mersul economiei nu este in regula: cresterea economica dupa sase luni era de 4,9%, sensibil mai mica decat in 2004. Ce-i drept, o parte a declinului tine si de circumstante necontrolabile de catre autoritati, pretul cerut de pagubele produse de inundatii spunandu-si cuvantul.

Dupa inca trei luni, tabloul arata si mai rau: in trimestrul al treilea, Produsul Intern Brut inregistrase o crestere de numai 1,8%, ceea ce conducea la o cifra de 3,6% pe noua luni. Implicit au aparut temerile ca ritmul de crestere economica la nivelul intregului an risca sa fie mai mic chiar si de 5%, fata de o tinta a autoritatilor de 5,7%.

Numai ca nu doar inundatiile au fost de vina: cresterea exporturilor a incetinit cu trei pana la cinci puncte procentuale fata de 2004, acumuland cresteri anuale in jur de 17%, ceea ce a avut impactul de rigoare asupra contributiei acestora la cresterea economica. Pe parcursul anului, Guvernul a continuat sa asiste la derapajele din economie fara a incerca sa le controleze. Bugetul a continuat sa viseze la momentul in care economia subterana va iesi la lumina pentru a-i plati taxele de rigoare, a planat o vreme si scenariul unei majorari a TVA, totul pe fundalul unei nesfarsite balbaieli a modificarilor la Codul fiscal.

Nici schimbarea ministrului finantelor nu a adus clarificari, cu exceptia dispretului aratat de acesta pentru masuri precum cresterea cotei de TVA. Mai mult in barba, BNR a continuat sa-si mormaie nemultumirea fata de lipsa unei strategii fiscale care sa rezolve problema veniturilor bugetare prea scazute pentru a acoperi nevoile de finantare pentru infrastructura si reformare a sistemului de pensii.

In toamna, FMI a rabufnit in public: nu este de acord cu modul in care Bucurestiul conduce politicile macroeconomice. La prima vedere, aceasta pozitie putea fi combatuta, insa intre timp s-au adunat noi indicii despre tabloul ingrijorator care se contureaza. Ramase ca de capul lor dupa plecarea expertilor FMI, autoritatile au avut de dat piept cu presiunile sindicale pentru majorarea salariilor. Acestea veneau din sectoare defavorizate, precum educatia, desi la nivelul economiei salariile acumulasera o crestere spectaculoasa de circa 50% in decurs de un an. Problema semnalata si de FMI era ca aceste sporuri salariale nu fusesera insotite si de cresteri ale productivitatii muncii.

Fara nici o solutie care sa aduca majorari semnificative ale incasarilor bugetare, constructia bugetului pe 2006 a scos inca o data la iveala limitele economiei: bani putini pentru educatie si sanatate, cheltuieli pentru bunuri si servicii stranse la maximum, investitii mici in sosele si cai ferate modernizate care ar ajuta companiile sa-si imbunatateasca performantele de competitivitate. In ciuda acestei nevoi de fonduri, Guvernul continua sa sustina ca in 2006 nu va umbla nici la nivelul cotei de 16%, nici la cel al TVA.

Cum anume ar mai putea fi franat consumul in aceste conditii? Dupa ce a taiat si creditul in valuta, Banca Nationala a ramas cu prea putine sageti in tolba, ajungand sa lanseze catre public apeluri patetice pentru temperarea consumului, de dragul mentinerii trendului de scadere a inflatiei. Semnalul de alarma a fost bifat, insa e greu de crezut ca ecoul la nivelul publicului va fi cel scontat. Cel putin pe termen scurt, nuantele tabloului macroeconomic ar putea fi mai putin negre datorita banilor care vor veni din privatizarea BCR si a CEC.

Ramane de vazut daca autoritatile vor continua sa asiste la deteriorarea indicatorilor macroeconomici, asteptand ca economia sa se autoregleze. Daca insa reglajul nu va veni, ajustarile vor fi impuse de piata, dupa cum avertizeaza guvernatorul BNR, Mugur Isarescu. Dar piata are o maniera de lucru aparte: cu duritate.