Marele clabuc si noul web

Web 2.0 ramane subiectul cel mai dezbatut din internet, iar pentru clarificarea conceptului se recurge la comparatii cu caracter istoric. Prin ce difera web-ul din vremea dot-com-urilor de cel actual?

Pentru oricine obisnuieste sa parcurga stirile din domeniul IT este evident ca zona cea mai fierbinte se leaga de asa-numitul Web 2.0, iar pagina de fata a devenit atat de dependenta de acest subiect incat ar putea si ea sa devina „Weboscop 2.0“. Dupa ce Tim O’Reilley a reusit intr-un (deja) celebru eseu sa schiteze conceptul, web-ul zumzaie de ecouri si de incercari de a clarifica diferite aspecte care inca par obscure. Iar aceasta discutie extinsa la scara planetara – ea insasi expresie a noului web – incepe sa-si arate roadele, macar prin marcarea celor trei axe majore care strabat subiectul: tehnologia, societatea si business-ul.

Ca „efect colateral“ al discutiei au aparut noi termeni, mai mult sau mai putin sofisticati, dintre care „glocalization“ si „folksonomy“ par sa fie deja consacrati. Insa preferatul meu este „Web 1.0“, care desemneaza – dupa cum usor se poate intui – „vechiul“ web, mai precis cel dinainte de prabusirea dot-com-urilor. Evident, tot ce se incadreaza intre 2000 si 2005 se numeste Web 1.5. La ce folosesc toate aceste versiuni? Evident, pentru comparatii cu caracter istoric.

Iata, de exemplu, axa business-ului. In prima sa versiune, web-ul era perceput aproape exclusiv ca un mediu destinat comertului. Totul era sa vinzi ceva, orice, de la carti pana la prajituri. Succesul lui Amazon.com a fost cel care a declansat febra, iar investitorii s-au napustit asupra noului mediu, aplicand insa practicile si modelele de afacere ale vechiului mediu: vanzarile retail. In epoca „marelui clabuc“ (big bubble) un start-up tipic era condus de un MBA, care aduna fara probleme cateva milioane de dolari de la investitori si apoi se straduia sa creasca cat mai repede afacerea, dupa modelul marilor lanturi de magazine. Nebunia a fost comparabila poate doar cu mania lalelelor din Olanda secolului XVII, atingand culmea cand AOL a ajuns sa cumpere un conglomerat de talia lui Time Warner.

Supravietuitorii marii prabusiri au fost cei care au inteles natura noului mediu, modelandu-si afacerea in concordanta cu aceasta. Astazi sunt vedetele web-ului: Google, Yahoo, Amazon, eBay etc. Toate se bazeaza pe numarul imens de utilizatori carora le ofera servicii gratuite sau foarte ieftine. Un start-up tipic din zilele noastre este mult mai orientat spre tehnologie, porneste cu o finantare modesta, iar scopul final este nu sa cladeasca o mare afacere, ci sa se vanda la momentul oportun.

Pe axa sociala, cuvantul de ordine al noului web este democratia. Dot-com-urile au gresit si in aceasta privinta, tratandu-si clientii in maniera tipica epocii industriale: ca o masa amorfa, nediferentiata, de simpli cumparatori. In noul web, scopul nu este atat sa vinzi ceva utilizatorilor, ci sa-i cuceresti, sa-i tii aproape si sa-i tratezi ca pe niste parteneri. In fapt, fiecare dintre ei are sansa sa se exprime pe cont propriu si ei sunt de fapt creatorii unei resurse imense: inteligenta colectiva. Blogosfera este poate expresia cea mai evidenta a acestui tip de democratie, iar faptul ca multe dintre cele mai populare articole din internet sunt  extrase astazi din blog-uri si nu din paginile marilor ziare este o proba concludenta. Insa democratia poate fi exprimata si in termeni electorali: prin simplul fapt ca aleg sa utilizez un anumit serviciu acord furnizorului un vot (si, implicit, ii sporesc valoarea). De fapt, in web votam mereu. De pilda, daca in blog-ul meu fac referinta printr-un link la o anumita pagina web, o fac mai vizibila.

Alteori votul este chiar mai explicit: in servicii tot mai populare – precum Reddit sau Digg – utilizatorii propun stiri sau subiecte si tot ei le promoveaza prin votul lor. Apropo: la Reddit subiectul cel mai popular este acum articolul „Adevarul despre Web 2.0“, extras din blog-ul lui Paul Graham. Pe axa tehnologica, paginile statice ale vechiului web au fost de mult inlocuite cu servicii dinamice, insa vedeta momentului este o tehnologie revolutionara numita Ajax (Asyncronous JavaScript and XML).

In esenta, un programel din pagina web din browser corespondeaza cu serverul independent de transferul de paginilor in format HTML, facand posibila o interactivitate prin web similara celei furnizate de un program ruland local.

E „revolutionara“ nu pentru ca ar fi foarte noua sau complexa, ci pentru ca inlatura ultimul obstacol in calea instaurarii web-ului ca platforma de calcul universala. Ironia sortii: chiar Microsoft a inventat instrumentul care i-ar putea aduce sfarsitul dominatiei.