BusinessMagazin

Category: Muzica

  • Jamie Lidell si pop-ul pur

    Casa Warp Records era candva sinonima cu muzica „dificila”. Insemna o electronica cu piuituri si chitaituri si artisti ca Aphex Twin si Autechre deveniti promotori ai unei miscari cunoscute drept “braindance” sau “Intelligent Dance Music”.

    Imi aduc aminte clar ca am cumparat niste discuri de la Warp si le-am ascultat vreme de saptamani de zile, inainte ca un prieten sa-mi spuna ca nu le ascultam la viteza care trebuia. O greseala penibila, insa Warp devenise renumita pentru muzica sa ce suna “interesant” atat la 33, cat si la 45 de rotatii.

    Deloc surprinzator, electronica a atras un public format din barbati (desigur) care se desfatau cu tot ceea ce era obscur si ezoteric – publicul concertelor Warp era renumit pentru a faptul ca era aproape in intregime compus din barbati imbracati in negru.

    Totusi, desi a inceput ca o casa de discuri techno britanica, lansand propria-i versiune deformata a sound-ului din Detroit, Warp a devenit din ce in ce mai greu de definit. Candva puteai folosi termenul de “Warp” pentru a descrie un gen de muzica, acum insa nu mai e cazul. Incheierea unui contract de catre Warp cu trupa !!! (se pronunta “Chk chk chk”, va spun inainte sa ma intrebati), care aproape ca seamana cu o trupa obisnuita de chitaristi, cu doar cateva elemente de electronica aruncate asa ca sa fie, a fost destul de surprinzatoare.

    Apoi, in momentul in care Warp a semnat contratul cu trupa indie Maxïmo Park, a devenit evident ca se produsese o oarecare schimbare de directie. De la o platforma pentru o electronica data peste cap, Warp a evoluat spre o platforma pentru orice, de la post-rock-ul Gravenhurst la hip-hop-ul mutant al Anti-Pop Consortium. Si totusi, odata cu ultimul LP al lui Jamie Lidell, s-ar putea sa fi facut ceva de neconceput, lansand un album pop curat.

    Jamie Lidell a inceput sa atraga atentia asupra sa din 2005, odata cu albumul “Multiply”. Un album plin de soul luminos stil Motown, ce si-a castigat oarecare laude din partea presei pentru capacitatea de a captiva instantaneu si pentru melodiile care nu-ti mai ies din minte. Acest LP avea un minim de smecherii electronice, punand accentul pe cantece de moda veche si soul retro din anii saizeci.

    Noul sau LP, intitulat „JIM”, este cam de acelasi tip, mai putin rafinamentele electronice care infrumusetau LP-ul „Multiply”. Acesta este un album care se inscrie in ceea ce se numeste „soul cu ochi albastri” (soul cantat de albi – n.trad.).

    Intregul disc suna ca si cum ar fi putut fi lansat candva prin 1969, cu exceptia a una sau doua piese, ca „Figured Me Out”, care da ceasul cu cativa ani inainte si se inspira din aceeasi era a disco-ului cu sintetizator din care tot sterpelesc Chromeo de o gramada de vreme.

    Una dintre primele comparatii care mi-a venit in minte in timp ce ascultam „JIM” nu a fost prea laudativa – in anumite momente iti poti inchipui ca-l asculti pe celalalt furnizor de soul cantat de albi, mai celebru si infinit mai agasant, Jamiroquai. „JIM” reprezinta, in esenta, acelasi stil de muzica, retro pop inofensiv, cuvinte pe care nu mi le-as fi inchipuit niciodata asociate cu un artist de la Warp Records.

    Totusi, daca noul album dezamageste un pic, nu o face fara un motiv bun – Lidell nu e un bun artist de studio. El e un cantaret care se cere vazut live – asa cum pot depune marturie cei care au avut norocul sa-i urmareasca in 2006 spectacolul absolut captivant de la Bucuresti (multumita celor de la Rokolectiv). Live, Lidell se transforma intr-un om-orchestra, reusind sa creeze cu vocea o adevarata broderie a capella. Pe disc, vocea lui suna la fel ca a oricarui cantaret alb de soul. Numai live ii puteti aprecia talentul uluitor de vocalist dotat si cu o personalitate magnetica pe scena.

    Lidell tocmai a anuntat un turneu epuizant cu 38 de concerte in Europa si Statele Unite. Cu o productie stil Mark Ronson si un sound pop numai bun de dat la radio, reprezinta materialul perfect pentru promovarea ca un soi de „Amy Winehouse masculin”. Deja i-au fost utilizate piese in reclame si emisiuni TV (piesa „Multiply” a aparut in serialul TV de mare succes „Anatomia lui Grey”), iar „JIM” pare ca va fi un succes comercial. Cu Lidell, s-ar putea ca Warp sa fi facut acea tranzitie improbabila de la muzica pentru impatimitii de electronica la furnizorii de pop pur care nu se rusineaza de asta.

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Muzica pentru romanii de dreapta

    Cand am fost ultima oara in Marea Britanie m-am intalnit cu fostul meu profesor de politica – un membru al corpului profesoral de la Oxford apartinand scolii vechi, care servea mereu sherry la orele sale si fuma ca un turc. Mi-a spus ca tocmai acceptase trei studenti romani bursieri. „Sunt studenti buni”, mi-a zis el, „dar nu-mi vine sa cred cat de puternice sunt convingerile lor de dreapta”!

    Are dreptate: opinia publica din Romania este, lucru de inteles, extrem de orientata spre dreapta, ceea ce aduce cu sine o serie de dezavantaje.

    Poate cel mai putin important dintre ele este acela ca nu multi dintre cei care citesc acest articol se vor orienta in mod normal catre cantautorul Billy Bragg. Ceea ce e mare pacat, pentru ca Bragg merita atentie. Ziarul The Guardian l-a descris drept „unul dintre cei mai mari compozitori ai nostri”, descriere cu care eu sunt de acord.

    Daca punk-ul inseamna o muzica dezbracata de artificii pana la elementele cu cea mai mare incarcatura emotionala, atunci Billy Bragg se incadreaza in punk cat se poate de bine.

    A devenit popular la inceputul anilor optzeci, urcand pe scena inarmat doar cu o chitara electrica si un microfon. Intr-o vreme in care pop-ul implica un proces de productie cat mai lin, care evita orice agresivitate, in timp ce punk-ul producerea unui taraboi urias, Bragg se remarca prin sinceritatea sa dezarmanta.

    A canta neacompaniat in acest fel era o miscare curajoasa – desi chitara lui care-si arata coltii si versurile politice il legau de etica punk, cantautorii nu mai erau la moda. Cei ca Dylan erau luati in zeflemea, considerati ca facand parte din idealul hippy ridiculizat in acea vreme.

    Bragg era insa diferit. El canta cantece cu puternice mesaje sociale, cam ca The Clash si Tom Robinson Band, desi inspirat si de cantareti protestatari aparuti cu mult mai inainte, ca Woody Guthrie. Canta despre nedreptatea sociala si starea actuala a lumii, in piese ca „Which Side Are You On” („De care parte te afli?”), compusa ca raspuns la greva de un an a minerilor din 1984.

    Poate ca nu ar trebui sa va spun asta, dar el a inregistrat si propria sa versiune a „Internationalei”, un cantec pe care ma indoiesc ca multi dintre voi ar vrea sa-l mai auda. (Inteleg ca nu puteti suporta lucrurile pe care le asociati cu „Internationala”. Mi se pare destul de corect, nici mie nu-mi plac asociatiile evocate de „Imagine” a lui John Lennon, o piesa care are cam acelasi mesaj la baza. Daca-mi promiteti sa nu cantati niciodata „Imagine”, va promit si eu sa nu cant niciodata „Internationala”, bine?)

    Va rog insa ca, inainte sa aruncati BUSINESS Magazin pe jos dezgustati, sa continuati sa cititi, intrucat ceea ce face ca Bragg sa merite ascultat nu sunt tiradele sale politice, ci piesele sale simple de dragoste.

    Cele mai bune cantece ale sale au trecut intotdeauna dincolo de politica, el ramanand unul dintre putinii cantautori capabili sa va faca sa simtiti ca vi se pune un nod in gat fara sa o dea in clisee sau sa fie siropos.

    De fapt, unele dintre cele mai iubite cantece ale sale chiar isi rad usor de politica. Asa cum canta in piesa „A New England”: „I don’t want to change the world / I’m not looking for a New England / I’m just looking for another girl” (Nu vreau sa schimb lumea / Nu caut o Noua Anglie / Ci doar o alta fata).

    Daca punctul forte al lui Bragg este surprinderea placerii si a durerii relatiilor, el nu si-l etaleaza totusi pe ultimul album, intitulat „Mr. Love and Justice”.

    Au trecut sase ani de la ultima sa lansare, timp in care a scris o carte si a initiat un proiect social meritoriu care implica (nu radeti) oferirea de instrumente muzicale puscariasilor. In ciuda faptului ca i-a recrutat pentru acompaniament pe talentatii Robert Wyatt si Ian McLagan (fosti membri ai Small Faces), nu-ti poti inabusi senzatia ca albumului „Mr. Love and Justice” ii lipseste ceva.

    Cum Margaret Thatcher nu mai e in functie, Bragg trebuie sa-si caute dusmani in alta parte si de aceea ne prezinta cantece despre industria tutunului („Johnny Carcinogenic”), detentia suspectilor de terorism („O Freedom”) si razboiul din Irak („Sing Their Souls Back Home”). Sunt si sclipiri de forma maxima ale lui Bragg – cum ar fi insufletitorul „I Keep the Faith”, dar in general melodiile si versurile memorabile pentru care este renumit lipsesc.

    Asadar, in loc sa dati banii pe ultimul lui album, va sugerez ceva: descarcati „Talking With The Taxman About Poetry” sau „Worker’s Playtime”. Oricare dintre ele va va inveseli foarte tare viata. Da, bine, contin si cate un cantec despre importanta sindicatelor, dar daca asta va face sa le ocoliti, e vina voastra. Cum spunea si fostul meu profesor: „Nu mai fiti asa de orientati spre dreapta”!

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Noua revolutie sexuala in disco

    Aceasta poza e mai degreaba ironica, dat fiind ca ideea de cluburi de noapte sau discoteci, cum erau candva cunoscute, a fost inventata de gay, pentru gay, ele fiind gandite ca un loc al eliberarii sexuale absolute.

    La New York, scena disco era la inceputuri aproape in totalitate gay. Toate numele importante ale scenei, incluzand aici DJ legendari ca Nicky Siano si Larry Levan, erau gay. Cluburile serveau adeseori drept paravane destul de transparente de care se foloseau barbatii gay pentru a se intalni, iar petrecerile se organizau in bai turcesti si alte locuri unde se puteau agata usor alti barbati.

    In mod similar, scena house care s-a dezvoltat in jurul clubului The Warehouse din Chicago avea la baza ideea unui loc de intalnire pentru barbatii gay, avandu-l in centru pe legendarul DJ gay Frankie Knuckles.

    Muzica era doar o coloana sonora pentru sexul si drogurile la care se dedau din plin cei ce frecventau acest loc – de unde si mesajele de dragoste si stare de bine indusa de droguri, care constituie substratul majoritatii inregistrarilor house si disco.

    Asa cum o spune si creativul grup disco MFSB, „Dragostea este mesajul” (Love Is The Message). Vizitati orice oras european si veti vedea imediat ca inca asa stau lucrurile: cluburile de gay au, inevitabil, cea mai buna muzica, cei mai buni DJ si cea mai buna atmosfera.

    Hercules and Love Affair au aparut tocmai in acest spirit de reviriment al genului disco. Intr-o epoca in care producatorii muzicii dance sunt in numar din ce in ce mai mare barbati albi care lucreaza singuri, acasa la ei, Hercules and Love Affair apar ca o trimitere la originile extrovertite, teatrale si foarte gay ale scenei cluburilor.

    Uitati-va numai la componenta: Antony Hegarty, interpret castigator al Premiului Mercury si artist gay radical, un break-dancer gay numit Shayne, un vocalist transsexual pe nume Nomi si Kim Ann Foxmann, o lesbiana care conducea un club renumit pentru atitudinea extrem de liberala fata de nuditate, consum de droguri si sex in public.

    Vi-i puteti inchipui pe paznicii de la usa dandu-le drumul acestor oameni in Bamboo? Nici eu.

    Din punct de vedere muzical, Hercules and Love Affair exploateaza sound-ul disco vechi. Una dintre cele mai puternice influente din muzica lor o reprezinta Arthur Russell, producator gay experimental si violoncelist care a murit de SIDA in 1992.

    Ritmurile disco usor neingrijite care se misca greoi constitutie referiri directe la creatia acestuia, care combina muzica clasica, minimalism tip Philip Glass si disco hedonist.

    Una dintre principalele probleme ale scenei disco – si ale celei house careia i-a dat nastere – au fost insa din totdeauna versurile. Melodii despre cat tare „simti dragostea” sau vrei „s-o faci” pot deveni cam obositoare dupa al unsprezecelea sau a douasprezecelea disc, iar muzica house, mai ales, este raspunzatoare de niste crime impotriva umanitatii in materie de versuri.

    Mult prea des ai impresia ca producatorii au luat pe sus vreo fata de pe strada ca sa cante despre dragoste sau despre o absurditate de genul „du-ma pe culmi”, fara a gandi bine cuvintele.

    Tocmai aici isi dau adevarata lor masura Hercules and Love Affair. Gratie eforturilor versificatoare ale lui Antony Hegarty (solistul Antony and the Johnsons), Hercules and Love Affair produc cantece care abordeaza subiecte infricosator de profunde. Antony, spre exemplu, canta foarte mult despre realocarea genului. Ce e realocarea genului? Nu stiu sigur, dar suna destul de grav.

    Cu o voce mai potrivita pentru opera decat pentru disco, Antony confera un element complet nou muzicii lui Andy Butler – creierul proiectului. Piesele au o tenta melancolica distinctiva, iar continutul liric este atat plin de analiza de sine, incat efectul de ansamblu suna aproape la fel cum ar suna ceva creat de The Smiths, daca acestia ar fi rugati sa produca un album disco.

    Stim cu totii ce s-a intamplat cu hedonismul fara griji al sfarsitului anilor saptezeci si inceputul anilor optzeci. Aparitia SIDA a decimat scena gay, luand cu sine multe dintre cele mai stralucitoare stele ale sale si facand loc unui atmosfere mult mai intunecate si amenintatoare.

    Acest aer de stanjeneala se regaseste din plin pe cea de-a doua jumatate a albumului, care ar putea fi probabil caracterizat drept „disco post-SIDA”, iar aerul de tristete face ca albumul lor autointitulat sa fie datator de subtile satisfactii celor care-l asculta. Mesajul ramane dragostea, numai ca de aceasta data este o aventura intre un erou grec si o „drag queen” pe moarte ce sufera de dismorfie.

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Despre soul si ochi albastri

    Revenirea in forta a anilor saizeci? Eu il consider vinovat pe Mark Ronson. Producatorul newyorkez a deschis stavilarul, asa ca nu mai ai cum sa tii pe loc valul care doreste sa reinvie anii saizeci.

    Totul a pornit de la LP-ul din 2007 „Version”, pentru care acesta a cooptat o serie de staruri (printre care Amy Winehouse si Lily Allen) care sa cante preluari pop in stilul sau retro. De aici s-a declansat o tendinta de revenire la tehnica de productie de tip „Wall of Sound” si aranjamente in stilul lui Phil Spector.

    De fapt, daca ai vrea sa fii cinic, ai putea sa spui ca Phil Spector plus tehnici de productie hip hop egal Mark Ronson. Oricum, mondenul din Manhattan a reusit sa aiba mare succes comercial, incurajand fetele de pe ambele maluri ale Atlanticului care tin sa fie in pas cu ultimele tendinte sa se imbrace precum manechinul simbol al anilor saizeci, Twiggy.

    Mai mult, in timp ce Amy Winehouse se indreapta cu pasi din ce in ce mai repezi spre propria-i distrugere, casele de discuri se dau peste cap sa o gaseasca pe „urmatoarea Amy”.

    Sound-ul distinctiv al lui Winehouse este si el plin de soul-ul anilor saizeci, drept pentru care nu ar trebui sa surprinda pe nimeni faptul ca unul dintre artistii promovati drept unii dintre cei mai tari din 2008 se intampla sa fie o cantareata ce exploateaza filonul de aur al pop-ului plin de soul din anii saizeci.

    „Duffy” este ultima dintr-o lunga serie de cantareti proveniti din Tara Galilor, dupa Tom Jones, Shirley Bassey, Charlotte Church etc. Desi unii spun ca trebuie sa fie ceva in apa din zona, fenomenul isi are mai degraba originea in puternica lor traditie corala.

    Vocea lui Duffy este chiar uimitoare. Duffy poate fi comparata, cel mai evident, cu Dusty Springfield. De altfel, pare chiar sa-i fure acesteia aspectul caracteristic, cu gene rimelate din belsug, coafura blonda imensa si repertoriul de „soul cu ochi albastri” (termen care desemneaza muzica soul cantata de albi, n.tr.).

    „Soul cu ochi albastri” este exact categoria in care se incadreaza LP-ul lui Duffy, asteptat cu nerabdare pe piata. Majoritatea pieselor de pe albumul intitulat „Rockferry” suna destul de familiar, gratie referirilor muzicale abile la trupe clasice cum ar fi The Supremes.

    Piesele variaza de la un Northern Soul cu ritmul bine marcat cu piciorul si pana la balade molatice. Compozitiile sunt impresionante, ceea ce nu e deloc surprinzator, caci Duffy are in spatele sau unele dintre cele mai mari nume din industrie.

    Punctul de cotitura in cariera lui Duffy a venit in momentul in care echipa de la Rough Trade Records, o casa de inregistrari foarte la moda, s-a angajat s-o impresarieze.

    Inainte de asta fusese, fapt destul de jenant, o concurenta in versiunea galeza a Pop Idol. Iesise pe locul al doilea. Gratie noilor sai impresari, Duffy a fost pusa in legatura cu fostul chitarist al trupei Suede – Bernard Butler – si prezentata altor compozitori ilustri, cum ar fi castigatorul Premiului Ivor Novello – Eg White. E corect sa spunem atunci ca prezentarea ei ca „Dusty a anului 2008” nu e intamplatoare.

    S-ar putea spune chiar ca e o personalitate fabricata – aspectul si sound-ul ei fiind foarte departe de single-ul pe care l-a lansat discret dupa momentul de glorie din cadrul Pop Idol. Mai mult, dupa fenomenul Winehouse, chestia asta cu „coafura blonda in forma de stup” e deja fortata.

    In ciuda tuturor sforilor trase din culise, debutul lui Duffy este extraordinar. „Serious”, cu sound-ul sau soul de secol douazeci pe ritmuri de hip hop, e exact genul de piesa care ar fi putut iesi din studioul lui Ronson, iar piesa de titlu, „Rockferry”, va va face sa va stoarceti creierul in urmatoarele trei saptamani incercand sa va dati seama ce piesa din anii saizeci imita.

    Productia este luxurianta si uimitoare, dar asa ceva era de asteptat, caci din trupa de acompaniament a cantaretei face parte Bernard Butler, dar si vechiul sau colaborator, David McAlmont. Si stii ca ai de-a face cu un castigator atunci cand e acompaniat de o voce incredibila ca McAlmont.

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Muzica dance pentru intelectuali

    Cum tocmai m-am intors dupa zece zile petrecute la Berlin, capitala techno a Europei, va pot spune ca muzica dance are ceva complet minunat si totodata sinistru. E minunat sa te afli intr-o incapere in care fiecare om pare sa simta fiecare schimbare minuscula, subtila a muzicii, fiecare mica modulatie a sunetului, si unde fiecare danseaza de parca viata lui depinde de asta.

    In barul Panorama din Berlin, intr-o duminica dupa-amiaza la ora trei, cand soarele se strecura prin crapaturi in ferestrele intunecate, am reusit sa vad cat de vesela poate fi muzica de dans.

    Muzica de dans are insa aspecte care te fac sa fii sceptic. Mainile in aer, uralele cand intra partea de tobe, imbratisarea strainilor carora le spui cat de mult ii iubesti, drogurile – si victimele lor – toate acestea seamana prea mult a cliseu ca sa le poti lua in serios.

    Oare tipul care danseaza langa tine face parte dintr-o experienta spirituala sau nu e decat un cretin asudat care rumega tamp sub influenta unei doze de ecstasy si agita un bat luminos? Linia de demarcatie e foarte subtire.

    Hot Chip e unul din putinele grupuri care reusesc sa surprinda doua lucruri: faptul ca muzica dance poate sta foarte bine langa rock, funk, indie si jazz in materie de optimism si faptul ca s-ar putea sa existe ceva mai bun de facut decat sa dansezi intr-o incapere plina de tineri nemti drogati intr-o duminica la ora trei dupa-amiaza. Asta au reusit sa surprinda pe single-ul lor „Over and Over”, piesa anului 2006, dupa NME.

    Versurile („Over and over and over/ Like a monkey with a miniature cymbal” – „Iar si iar si iar/ Ca o maimuta cu un talger miniatural”) pe un fond de beat automat au reusit sa surprinda stupiditatea voioasa a repetitiei muzicale, temelia muzicii dance.

    Hot Chip, care au fost nominalizati la Premiul Muzical Mercury, suna ca genul acela de trupa care s-ar duce intr-un club ca sa vada o legenda techno ca Derrick May, dar ar sta in fundul salii cu un ranjet sarcastic pe chip si afisand un aer de superioritate fata de pustii drogati. Sunt in mod sigur o trupa care profita din plin de aspectul membrilor sai, pentru ca in presa nu apare niciun articol despre ei fara sa mentioneze ca cei cinci componenti arata ca niste tehnicieni IT dintr-un birou.

    Trupa este clar mandra de abordarea sa exagerat intelectuala a muzicii electronice si nu se rusineaza de eclectismul voit, ce absoarbe orice de la soul si r’n’b la techno minimalist si synth-pop. Toate aceste elemente sunt si mai vizibile pe cel de-al treilea album al lor „Made in the Dark”.

    Hot Chip au devenit celebri pentru piesele lor alt-dance, cum e si „Over and Over” – piese care umplu ringurile de dans cu versuri scrise de oameni care probabil au citit carti despre Kirkegaard. Tocmai aceasta aplecare spre ringul de dans le-a adus contractul cu casa de discuri ultra-la moda DFA din New York.

    Totusi, in cel de-al treilea album, Hot Chip stralucesc la capitolul balade. „We’re Looking for a Lot of Love”, plina de spatiu si tiuit de chitare, este clar una din piesele importante, in timp ce „Whistle for Will” mai ca nu o da in introspectie post-rock.

    Hot Chip s-au indreptat dintotdeauna putin cate putin spre mainstream, iar ultimul lor LP pare sa se indrepte incet, dar sigur spre topuri. Au avut mereu o mare sensibilitate pop, motiv pentru care cei din echipa lui Kylie le-au dat la un moment dat tarcoale cu intentia de a-i coopta la producerea ultimului album al solistei.

    Piese ca „One Pure Thought” cu ritmurile sale de reggaeton sunt aproape potrivite pentru difuzare la MTV la o ora de maxima audienta, in timp ce „Made in the Dark” este poate cea mai mainstream si mai lipsita de inflorituri piesa a trupei de pana acum. Daca aceste artificii pop vor face ca CD-ul lor sa se gaseasca la benzinaria din apropierea dumnevoastra sau nu, asta e cu totul altceva.

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Muzica in vreme de criza

    Inainte sa ma apuc sa scriu acest articol m-am uitat in fuga peste titlurile ziarelor online. Stirile nu erau prea bune. In ziua in care scriam, bursa suferise cea mai mare cadere de la 11 septembrie incoace. Zeci de miliarde disparusera din valoarea companiilor, FTSE 100 inregistrase cea mai mare scadere la nivel de puncte din toate timpurile.

    Nu prea ma pricep eu la economie, dar cu recesiunea din SUA la orizont, cu agitatia provocata de piata creditelor subprime si prabusirea Northern Rock din Marea Britanie, lucrurile nu se prezinta prea bine. Ma simt tentat sa ma opresc din scrierea acestui articol si sa trec la o treaba ceva mai presanta, cum ar fi constituirea unor serioase provizii de conserve.

    Se prea poate ca pana la trimiterea la tipar a acestui articol sa se fi dezlantuit dezastrul, iar noi sa fi intrat intr-un cosmar distopic postapocaliptic. Sau s-ar putea ca urmatorul BUSINESS Magazin nici sa nu se mai tipareasca! Sau daca da, atunci probabil ca singurele exemplare existente vor fi pe jumatate carbonizate, umflate de vant pe pavajul parasit, falfaind ca niste aripi de ciori ranite…

    Dar gata cu pesimismul! Sa ne stabilim prioritatile. Daca ne indreptam spre recesiunea globala, toata lumea va dori sa stie un lucru: ce muzica vom asculta? Va aduce oare recesiunea o reinviere a nu-wave? Ne indreptam spre o revenire a baladelor delta-blues? Vor ajunge brusc albumele lui Morrissey printre cele mai bine vandute? Niste intrebari cu adevarat importante.

    Istoric vorbind, perioadele de scadere ale economiei au fost bune pentru muzica. Uitati-va numai la punk si new wave: sunt inextricabil legate de scaderea economica. Daca nu ar fi existat criza petroliera din 1973 care a marcat sfarsitul lungului boom de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, pur si simplu genurile astea n-ar fi aparut. Brusc, nu mai era fezabil sa produci opere rock de sapte LP-uri cu piese care ocupau o intreaga parte a unui disc de vinil.
    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

    CITITI MAI MULTE IN EDITIA TIPARITA A BUSINESS MAGAZIN CARE APARE PE PIATA MIERCURI 6 FEBRUARIE

  • Un weekend cu Robbie Williams

    Cand Miron Mustata, director in fondul de investitii Gemisa Investments, a ales locul in care urma sa petreaca revelionul 2007, motivul principal a fost concertul pe care soprana Angela Gheorghiu, impreuna cu alti artisti romani, l-a sustinut la Opera Garnier din Paris. De altfel, managerul spune ca adesea i s-a intamplat sa calatoreasca mii de kilometri pentru a participa la un concert sau la un eveniment cultural cu o distributie si o punere in scena deosebite, in locuri precum Covent Garden sau Royal Albert Hall din Londra.

    „Sunt abonat la newsletter-uri de la anumite institutii culturale din afara si nu de putine ori regret ca, din motive mai mult ori mai putin obiective, nu pot lua parte la un eveniment la care mi-as dori foarte mult sa particip”, spune Mustata. Si vacanta lui de iarna de anul acesta de la Chicago s-a umplut cu astfel de evenimente: vizite la muzee de arta ("printre altele, cu cateva piese splendide ale lui Brancusi", afirma el), teatru, filme nominalizate la Oscar, meciuri NBA, spectacole Cirque du Soleil – "adica pe ansamblu bucurii de vacanta in variante mai mult sau mai putin culturale”. Iar punctul culminant a fost concertul de Craciun al orchestrei simfonice din oras, care a interpretat partituri de Mozart sau Dvorak.

    Si Madeleine Florescu, proprietara Madison, prima parfumerie de lux din Romania, isi aminteste ca a ales destinatii de vacanta sau escapade de weekend in functie de programul de concerte sau evenimente culturale din locul respectiv. „Eu sunt mare fan Cirque du Soleil si incerc sa-i vad ori de cate ori se afla in turneu in Europa si au un spectacol nou”, spune Florescu. In plus, managerul isi aminteste ca anul trecut a participat la Paris la concertul lui Sufjan Stevens, un artist folk-rock american. „Concertul era intr-o joi seara; am zburat chiar joi, seara am mers la concert si mi-am prelungit sederea pana dupa weekend. Sala a fost arhiplina, iar Parisul, ca destinatie, a contat.”

    CITITI MAI MULTE IN EDITIA TIPARITA A BUSINESS MAGAZIN CARE APARE PE PIATA MIERCURI 6 FEBRUARIE

  • Noul val francez

    Uitandu-ma prin articolele mele recente am observat ca, exceptand cateva despre artisti romani in curs de afirmare, tot ce scriu este ingrijorator de anglocentric. Vina nu-mi apartine insa in totalitate. Articolele sunt o reprezentare destul de corecta a muzicii pe care o auziti atunci cand deschideti televizorul sau radioul. In materie de muzica, „Britania conduce”. Cel putin in eter – si de fapt nu britanicii, ci americanii, dar intelegeti ce vreau sa spun.

    Topurile sunt dominate de pop din lumea vorbitoare de engleza – cu exceptia posibila a verii, atunci cand „noul hit obligatoriu eurodance” isi face aparitia anuala. Fenomenul depinde in totalitate de hoardele de fraieri care merg doua saptamani pe vreo Costa Del Shitos si se intorc cu un cantec neinteligibil intr-o limba straina cuibarit in creierul lor ca un parazit sinistru. „Dragostea din tei” este un astfel de exemplu.
    Saptamana aceasta m-am hotarat sa refac echilibrul si imi voi trada compatriotii ca sa scriu despre francezi. Oh, ce rusine! Oh, ce tradare! Rivalitatea anglo-franceza seamana un pic cu cea dintre Oasis si Blur. E o batalie intre o tabara caracterizata drept lipsita de cultura, needucata si provenita din Neanderthal si o alta afectata, efeminata si plina de falsitate.

    Cand vine vorba despre scena muzicala internationala, Franta se scalda inca in gloria renasterii sale dance, de la mijlocul anilor ‚90. Artisti ca Daft Punk, Cassius si Dimitri from Paris au creat sound-ul „French House”, in timp ce numerosi imitatori s-au pus pe copiat efectele pline de filtre care au ajuns sa caracterizeze aceasta scena. Totusi, urmatorul mare val ce va veni din Franta s-ar putea sa nu fie deloc dance. Una dintre cele mai tari trupe franceze din momentul prezent provine din lumea indie.

    BB Brunes sunt din districtul Brune al Parisului (chestia cu BB reprezinta un omagiu adus unuia dintre eroii lor, dl. Gainsbourg). Mi-am petrecut jumatate de ora incercand sa citesc un articol despre BB Brunes in Le Figaro, sarcina dificila, dat fiind ca nu stiu o boaba de franceza. Nu e insa atat de greu pe cat pare. Se tot repeta niste cuvinte: „slim jeans” (blugi stramti), „Rock Parisien”, „comme les punks de 1977”, „Baby Rockers”, „Rock & Folk”. Vedeti? Cine zicea ca franceza e o limba grea? E usoara!

    Atunci cand ii auzi pe BB Brunes pentru prima data, e greu sa nu-i compari cu omologii lor englezi, Libertines. Amandoua trupele canta un soi de indie-rock dezorganizat, cu un simt abil al melodiei. Amandoua au perfectionat un soi de sound simplificat, ducand muzica rock la elementele sale de baza, asa cum aspira s-o faca miscarea punk. Unele dintre piese si chiar schimbarile de acorduri suna de parca ar fi fost luate din piesele Libertines. Stati putin! Nu, nu aduc nicio acuzatie, e doar o observatie sincera. Nu as vrea sa fiu raspunzator de vreo ruptura diplomatica intre cele doua tari.

    Desi suna asemanator cu Libertines, o comparatie si mai buna s-ar putea face cu verii lor din Statele Unite, The Strokes. Casablancas, vocalistul Strokes, este fiul fondatorului agentiei Elite Models si se invartea in toate cercurile potrivite inainte chiar de a fi pus mana pe chitara. In mod similar, se pare ca BB Brunes sunt copiii unor jurnalisti muzicali francezi cu relatii si ai unor directori influenti din industria muzicii. Ei sunt de fapt varful de lance al Noului Val francez (ar trebui sa fie oare „Nouvelle Vague”?) care include si trupe ca Plasticines si Second Sex. Totusi, BB Brunes sunt clar liderii scenei, laudandu-se cu niste piese care va vor starui in minte toata ziua. Vedeti? Cine zicea ca britanicii nu spun niciodata ceva de bine de francezi?

    In romaneste de Loredana Fratila Cristescu

  • Post-rock de Bucuresti

    Lumea se plange de industria muzicala romaneasca si eu la fel. In multe privinte e insa mult mai bine sa produci muzica aici decat in Anglia.

    In Marea Britanie trebuie 1) sa ai multe relatii sau 2) sa ai foarte mare noroc ca oamenii sa acorde atentie muncii tale. Mare parte a trupelor isi petrec ani de zile cantand in cluburi pe jumatate goale inainte sa prinda o scurta mentiune in ziarul local sau sa apara intr-un fanzin prost fotocopiat facut de vreo pustoaica de cincisprezece ani.

    Pe de alta parte, in Romania exista atat de putine trupe, incat e usor sa faci valuri – un exemplu foarte bun in acest sens fiind noua trupa bucuresteana Israel Lights. “Mda, se pare c-am creat ceva agitatie”, zice Liviu, care canta la chitara, la sintetizator si e si vocalist al trupei. “Am aparut pe niste bloguri, a inceput lumea sa vorbeasca despre noi… se pare ca avem un public impartit. Unii ne plac, altii nu pot sa ne sufere, dar asta nu cred ca e ceva chiar asa de rau.

    ”Merita retinut faptul ca, pana acum, Israel Lights au avut o singura apartie live, la inceputul lunii noiembrie, si totusi o multime de oameni stiu cine sunt. Cu exceptia cazului in care esti Pete Doherty, nu ai sa starnesti asemenea interes in Marea Britanie.

    Cand m-am dus sa ma intalnesc cu formatia, ma asteptam la o legatura vaga cu Tara Sfanta – sa fi avut oare parinti evrei? Un vag interes pentru politica din Orientul Mijlociu? Sau poate cochetau cumva, ciudat, cu Kabbala? “In realitate”, zice Liviu razand, “am dat peste nume citind un numar din Wallpaper Magazine. Acolo era un articol despre o firma din Israel care produce articole pentru decoratiuni interioare. De-aici provine numele”.

    Ceea ce e si mai important de stiut e ca numele cu sonoritati de Vechiul Testament sunt aproape de rigoare in lumea post-rock, plina de trupe cu nume ca “A Silver Mt. Zion” si “Godspeed You! Black Emperor” (a se remarca semnul de exclamatie obligatoriu). Ca sa fii un grup post-rock autentic iti trebuie trei lucruri: 1) piese suficient de lungi cat sa umple o fata a unui disc de vinil, 2) piese care suna foarte incet, apoi foarte tare, dupa care iar foarte incet si 3) mult zgomot. Israel Lights par sa fie acoperiti la toate capitolele.

    “Prima noastra aparitie, in clubul Expirat, nu a fost decat un set neintrerupt de piese. Am inceput cu si nu ne-am oprit pana la finalul concertului, care s-a terminat cu un val de reactii si zgomot.” Cam la asta se reduce etica post-rock.

    Trupa s-a format in vara lui 2007, la putina vreme dupa ce Liviu s-a despartit de un alt grup care face parte din noul val de formatii indie din Bucuresti – The Guillotines – (ei se cheama de fapt Guillotines, ultima oara cand am discutat cu ei insistand sa renunt la “The”). Liviu a facut echipa cu vechiul sau prieten Mihai (chitara), cunoscandu-l pe bateristul Claudiu cand acesta s-a prezentat pentru un jam session. “A mers bine”, explica Liviu, “asa incat Claudiu a ramas”.

    I-am intrebat despre ce anume ii influenteaza si m-am asteptat sa apara greii obisnuiti (Mogwai, Godspeed etc.). “Ne plac mai multe, de la Beatles si Stones la indie-ul modern. Cred ca Stones sunt printre factorii care ne influenteaza cel mai tare, oricat de surprinzator ar parea”. Au apucat sa-i vada pe rockerii sexagenari in concertul de la Bucuresti din vara? “Sigur ca da. A fost un spectacol adevarat. Rock corporatist, dar spectacol adevarat.”

    Planurile lor de viitor se axeaza pe “muzica live cat mai mult posibil”. Daca vor continua sa atraga atentia in modul in care au facut-o pana acum dupa numai un singur concert, atunci probabil veti mai auzi de Israel Lights.

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Aplauze pentru pop

    Exista anumite genuri muzicale pe care ai voie sa le gusti tocmai pentru ca sunt atat de ingrozitoare. Soft rock-ul inceputului anilor optzeci intra in aceasta categorie – ai voie sa-ti placa Air Supply pentru ca muzica lor e o porcarie iremediabila. La fel, exista ceva „cool“ la oamenii de peste 14 ani care inca nu se rusineaza ca sunt fani heavy metal – o muzica atat de proasta incat ai voie sa-ti placa. Ca o ironie, desigur, ironie care face din nou accessibile tot felul de genuri muzicale altadata interzise.

    Totusi, nu exista nimic ironic in entuziasmul meu pentru LP-urile lansate recent de catre doua din numele pop foarte cunoscute. Ma refer la Girls Aloud si la Britney Spears. Serios.

    Girls Aloud au evoluat ingrijorator de mult pentru o formatie pop rezultata dintr-un reality show TV. In teorie, ar fi trebuit sa reziste cam atat cat memoria unui pestisor auriu, insa au devenit oficial cea mai de succes trupa de fete din istoria topurilor britanice. In mare parte, aceasta se datoreaza echipei lor de productie, Xenomania. Asa cum v-ati astepta de la o echipa care s-a hotarat sa-si ia numele de la un cuvant inventat ce semnifica „dragostea de tot ce e strain“, Xenomania a creat un sound caracteristic axat pe un eclectism exuberant. Tehnica de productie pare sa se rezume la a infige un ac in Oxford History of Pop, a alege de acolo doua stiluri muzicale ce par sa nu aiba nicio legatura unul cu altul (hmmm, acid house si doo-wop? Suna bine. Hai sa trecem la treaba) si a le combina. Pe hartie, suna ca o reteta pentru un ghiveci muzical. In realitate, au reusit sa sa schimbe fata pop-ului.

    Pe „Tangled Up“, ultimul lor LP, Girls Aloud ofera 12 piese care demonstreaza exact aceasta abordare schizofrenica a muzicii pop. „Black Jack“ suna ca o piesa cantata in 1973 in legendarul club de northern soul Wigan Casino, combinata cu un ciudat imn fotbalistic. Sunete in stilul celor pe care ar fi putut sa le compuna The Rapture, un imn punk-funk de la care mai sa-ti vina sa-ti dai pantalonii jos de incantare. Si tot asa si continua.

    A existat o vreme in care artistii pop ar fi facut moarte de om ca sa aiba aceeasi credibilitate ca trupele serioase gen Arctic Monkeys. Girls Aloud sunt doar un exemplu care arata cat de mult s-a schimbat situatia. Astazi, trupele serioase de chitaristi fura secretele trupelor pop mainstream, „fabricate“. Nu ma credeti? Uitati-va la lista de persoane care au participat la productia urmatorului album Franz Ferdinand, care se intampla sa fi fost produs de… Xenomania. (The Arctic Monkeys – ca sa se stie – sunt fani declarati Girls Aloud).

    Stagnarea scenei muzicale „serioase“ si dominatia trupelor indie sunt doua dintre motivele pentru care Girls Aloud suna atat de proaspat. E trist, dar mai nou muzica pop este cea care incalca regulile, in timp ce trupele cu patru baieti in blugi stramti si chitari suna din ce in ce mai retrograd si conservator.

    De parca dorind sa confirme aceasta tendinta ca pop-ul forteaza limitele muzicale, m-am trezit recent in posesia ultimului album al lui Britney Spears, bine intitulat „Blackout“. Cu exceptia unor titluri ca „Overdose“, „Nervous Breakdown“ sau „I Just Lost Custody Of My Kids“, nu-mi vine in minte nici un alt titlu mai potrivit pentru ultimul material lansat de tulburata doamna Spears. Atunci cand ai asa un ghinion ca Britney in ultima vreme, nu-ti mai ramane decat un singur lucru de facut: sa lansezi un album care sa rupa tot. Ceea ce a si facut. „Forteaza limitele R’n’B-ului“ nu e o caracterizare buna; unele din piesele de pe „Blackout“ sunt atat de distorsionate si experimentale, ca acum cativa ani ar fi putut sa fie lansate ca fete B ale single-urilor Aphex Twin.

    Poftim, de parca va mai trebuia vreo dovada. Daca sunteti in cautarea unor experimente sonice, a unui eclectism superb si a unei ciudatenii curate, atunci orientati-va spre mainstream.

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu