BusinessMagazin

Category: Carte

  • Declinari ale prostiei

    Ca mai toate ideile care mai mult circula decat se preocupa sa comunice un sens notabil, si aceasta se dovedeste un model de plastic, nedigerabil, ce nu acopera realitatea. La recent incheiatul targ Gaudeamus, cel mai vandut autor, potrivit statisticilor oficiale, a fost nimeni altul decat Batranul Hemingway si Marea sa opera, pe care editura Polirom, intr-un gest de stimabila cutezanta, s-a angajat s-o publice in editii hard-cover si in tiraje mari.

    Tot asa, o editura proaspat intrata pe piata romaneasca de carte, ART, a venit la standurile targului cu mai multe traduceri (noi sau vechi), dar si cu texte romanesti clasicizate. In prima categorie, o aparitie zglobie, dar cu staif, menita sa-i delecteze nu doar pe amatorii de litere franceze din secolul al XIX-lea, ci pe toti iubitorii de umor si de acolade spirituale: "Dictionarul ideilor primite" al lui Flaubert, unul dintre cei mai mari prozatori ai Frantei, model de perfectiune stilistica si de luciditate in privinta arhitecturii romanesti.

    Dictionarul sau urma, initial, sa fie integrat in volumul al doilea din "Bouvard si Pécuchet" (opera ce i-a fost tiparita postum, la doar un an dupa disparitia autorului, in 1880). Pe masura ce "intrarile" au inceput sa se adune, ispita de a-l transforma intr-o opera de sine statatoare a triumfat. Socant, impertinent, acid cu aparente de baza, volumul se dorea o colectie de perle, o "suma a prostiei omenesti", prostie vazuta mai ales in ipostaza ei "burgheza": "Cand a fost burghezul mai urias in prostia lui decat astazi?

    Ce mai inseamna burghezul lui Molière pe langa cel din zilele noastre? Domnul Jourdain nu-i ajunge nici pana la genunchi primului negustor pe care-l intalnesti pe strada". "Rautacisme" – cum ar spune un primar imburghezit de sector din imediata noastra contemporaneitate – care ar fi putut sa suscite acuze si procese, asa cum a avut parte Flaubert si la publicarea "Doamnei Bovary". De aceea, si-a luat toate masurile de precautie, ascunzand hohotul de ras sub valul unei aparente seriozitati: "Nu voi putea fi osandit in numele nici unei legi, desi voi ataca totul!".

    Intr-o scrisoare adresata unui prieten, Flaubert dezvaluie natura ambigua a lucrarii: "Cartea va fi alcatuita astfel incat publicul sa nu stie bine nicio clipa daca autorul isi bate sau nu joc de el". Intr-adevar, daca el recomanda cititorului sa-l citeasca pentru a afla, in ordine alfabetica, "tot ceea ce trebuie sa spuna in societate pentru a se purta dupa cum cere buna-cuviinta si a fi pe placul tuturor", gogomaniile cu aer solemn inseriate in Dictionar trebuie citite pe dos, fiind, de fapt, un dus rece sau, daca vreti, chiar un antidot impotriva prostiei.

    Gustave Flaubert, "Dictionar de idei primite de-a gata", Editura Art, Bucuresti, 2007

  • Ghid de gandire pozitiva

    Tom Rath, cel ce l-a asternut pe hartie si l-a pregatit pentru tipar este nepotul lui Donald O. Clifton, fost presedinte al companiei Gallup, care s-a decis sa lase posteritatii un indreptar care sa sintetizeze experienta lui in domeniul gandirii pozitive. Si-a convocat nepotul, care i-a notat gandurile, l-a sprijinit in aranjarea coerenta a notitelor si a redactat textul final.

    Totul a pornit insa cu cateva decenii inainte, in anii ’60. Pe atunci, Clifton preda cursuri de psihologie la Universitatea din Nebraska si observase, in spatiul materiei de care se ocupa, o problema majora: domeniul psihologiei se baza aproape exclusiv pe studierea a ceea ce este gresit in comportamentul oamenilor. El a inceput sa-si puna intrebarea daca nu cumva ar fi mai util sa se studieze ceea este bun, pozitiv in semenii nostri. Cum viata fiecaruia dintre noi este o suita de interactiuni zilnice cu oamenii din jur si cum rezultatele in plan psihologic ale acestora sunt arareori neutre, definindu-se mai ales ca pozitive sau negative, el a imaginat o metafora de o simplitate deconcertanta: cea a unei galeti si a unei cani. Teoria sa ar fi ca fiecare dintre noi are la dispozitie o galeata invizibila, in permanenta umpluta sau golita in functie de ceea ce spun altii despre noi sau in functie de comportamentul lor in privinta noastra. Atunci cand galeata este plina, ne simtim extraordinar. Cand se goleste, cadem prada deznadejdii. Instrumentul adjuvant este o cana: cu ea umplem sau golim galetile din jurul nostru, dar si propria galeata.

    Plina de informatii practice, de anecdote pline de miez, cartea readuce in actualitate inclusiv discutia cu privire la relatiile de prietenie si simpatie la nivelul angajatilor unei companii. Solutiile lui Rath & Clifton pot transforma munca de zi cu zi dintr-o corvoada ostenitoare si care diminueaza facultatile creative intr-o activitate atragatoare, cu consecinte benefice asupra randamentului individual. „Galeata fericirii“ este un elogiu al tandretii si al comprehensiunii, ca forme de agregare superioara a relatiilor interumane.

    Tom Rath & Donald O. Clifton, „Cat de plina ti-e galeata?“,
    Editura Allfa, Bucuresti 2007

    Noutati

  • Bani, nu numai vorbe

    Cei doi autori sunt experti in metodologia ROI in domeniul resurselor umane (Return On Investment – rentabilitatea investitiilor), adica un proces care permite calcularea eficientei pentru toate genurile de programe de educatie, training de personal si din domeniul politicilor publice. Jack Phillips este presedintele, iar Patricia Phillips este directorul Institutului ROI, principala institutie la nivel mondial care se ocupa cu formarea competentelor de aplicare a metodologiei sus-numite.

    Volumul de fata, un rezumat al experientei concrete de management a autorilor, dar si al celei de cercetare si analiza, ajuta in primul rand la intelegerea modului in care poate fi prognozata si masurata valoarea unui proiect inainte de aplicarea lui. Se adreseaza unui public mai larg decat ar putea parea la prima vedere: lideri de organizatii, analisti si consultanti de afaceri, profesori si cercetatori, dar si tuturor celor preocupati de misterul valorii. Iar domeniile de aplicare, la randul lor, acopera o plaja larga: resurse umane, tehnologie si sisteme IT, vanzari si marketing, relatii publice, probleme comunitare, relatii cu autoritatile, solutii de management al proiectelor, metoda „six sigma“ (care la randul ei reprezinta o metodologie structurata de management ce vizeaza ameliorarea calitatii si eficacitatii proceselor), cercetare-dezvoltare si inovare, dar si programe sociale sau activitati de binefacere. Volumul ii indruma pas cu pas pe cei vizati in aria de domenii functionale schitata de noi, oferind tehnici, strategii, planuri de actiune si modele. Cu ajutorul acestora, cei interesati sunt ajutati sa determine valoarea proiectului concret cu care au de-a face (studiile de caz acopera o suita vasta de tipologii), dar si felul cum pot fi masurate calitati oarecum volatile, necuantificabile, precum capacitatea de conducere, creativitatea, fidelitatea clientilor sau implicarea angajatilor. O carte de prima importanta, mai ales astazi, cand celor care poarta raspunderea succesului proiectelor li se cere sa dea seama, mai mult ca niciodata, de impactul financiar al proiectelor lor.

    Jack J. Phillips, Patricia Pulliam Phillips, „Arata-mi banii!“,
    Meteor Press, Bucuresti, 2007

    Noutati

     

  • Muzeul imaginar

    Judecand dupa felul cum arata aceasta „Oglinda a lumii“ (de la calitatea hartiei si a reproducerilor pana la layout), dupa caracterul captivant al textului, dar si dupa foarte generosul sistem de marketing care a insotit intreaga lansare romaneasca (de la regizarea aparitiei simultane a volumului, la noi si in Anglia – si nu oriunde, ci la Thames & Hudson -, si pana la invitarea autorului la Bucuresti cu ocazia evenimentului), avem certitudinea ca aceasta cutezanta va fi rasplatita cum se cuvine de publicul nostru cititor/amator de arta.

    Julian Bell, autorul lucrarii, este pictor, nascut intr-o familie cu gena artistica (tatal sau este Quentin Bell, artist si critic, biograf al lui John Ruskin si al Virginiei Woolf, iar bunicul – Clive Bell, unul dintre cele mai ilustre nume ale criticii de arta britanice ale acestui secol, „campion“ al post-impresionismului, membru al grupului Bloomsbury). Nu am insista asupra acestei pozitii biografice faste, daca nu ar fi justificat gradul inalt de interes al perspectivei autorului asupra istoriei artei (adica: de ce o noua istorie, cata vreme avem monumente ale genului, datorate lui Ernst Gombrich, Kenneth Clark, Elie Faure sau René Huyghe?). Pozitia lui Bell presupune o dubla familiaritate: cea cu arta perceputa ca tema principala a formarii sale timpurii, pe de-o parte, si cea cu arta (pictura) ca obiect al profesiei sale. Doua tipuri de intimitate care asigura o privire din interior asupra fenomenului, o privire necorupta de anchiloza locurilor comune pe care le favorizeaza tonul ex cathedra si nici de permanenta nostalgie a sintezei care il chinuie pe istoricul de profesie.

    Compasul lui Bell are o deschidere remarcabila, pe care putine lucrari de acest tip indraznesc sa si-o asume: scruteaza arta lumii incepand cu epoca picturilor rupestre si reuseste sa o aduca la pragul mileniului III. Interesat nu de curente, ci de operele de arta ca obiecte individuale, Bell cauta sa le gaseasca elementele particulare si sa le defineasca suflul interior, dar si sa le relationeze cu contextul cultural. Excursia artistica a lui Julian Bell este o tentativa de constituire a unui Muzeu imaginar (in genul celui imaginat de Malraux), in care exponatele sunt cel mai adesea insolite.

    Julian Bell, „Oglinda lumii, O noua istorie a artei,
    Editura Vellant, Bucuresti, 2007

    Noutati

     

  • O Eco-grafie a Uratului

    Dupa ce si-a exersat condeiul de eseist si antologator cu „Istoria frumosului“, Eco realizeaza acum o incursiune analitica intr-un domeniu mult mai ofertant. Pentru ca daca Frumosul, stivuit si ingurgitat in cantitati mari, poate sa duca, prin rasfat, la satietate si la greata, Uratul, vazut prin ochean artistic, indeamna intotdeauna la consum cumpatat. Ca sa nu mai vorbim de numeroasele aspecte inedite ale temei: in vreme ce Frumosul este tocit prin repetitie si prin vocatia exemplaritatii, Uratul are mereu sansa de a fi insolit, rebel, uluitor. Asa incat suita de „uratenii“ decupate de Eco din imaginarul lumii este incitanta in toate cotloanele ei si ne desteapta apetitul vizual si intelectual chiar si atunci cand ne inspaimanta (si o face adesea).

    In introducere, Eco opereaza o distinctie, in plan teoretic, ce ne va calauzi prin tot acest splendid Infern al Uratului, facandu-l inteligibil: exista, pe de-o parte, manifestarile „Uratului in sine“ (excremente, un hoit in descompunere etc.) si manifestarile „Uratului ca forma“, inteles ca un dezechilibru aparut in raportul organic dintre parti si intreg. Al treilea fenomen, distinct de cele mentionate, este reprezentarea artistica a amandurora. De aceea, trebuie avut in vedere, atunci cand rasfoim aceasta carte, faptul ca „mai totdeauna vom putea deduce ce anume au reprezentat intr-o anumita cultura primele doua categorii ale Urateniei numai pe baza marturiilor apartinand celei de-a treia categorii“. Iar aceste marturii vizand mentalitatile sunt, de fapt, reprezentari ale Frumosului, cata vreme orice forma de uratenie poate fi mantuita printr-o eficace reprezentare artistica. Din cele 15 compartimente ale cartii, care se straduie sa circumscrie cat mai exact reprezentarile Uratului in cultura occidentala, amintim: Uratul in lumea clasica; Apocalipsa; Infernul si diavolul; Monstri si fapte nemaiintalnite; Uratenia femeii intre Antichitate si baroc; Recuperarea romantica a Uratului; Uratenia, kitsch-ul si camp-ul.

    Umberto Eco, „Istoria uratului“,
    Editura RAO, Bucuresti, 2007

    Noutati

    Chipurile eroului american

    Daca e sa ne luam dupa felul in care Frazier si-a scris „Cold Mountain“ (descrieri prelungi, sentimentalism, dialoguri soporifice), nu am fi putut niciodata banui ca va fi laureatul National Book Award. Dupa ce a capatat premiul in 1997 si, mai ales, dupa ce Anthony Minghella i-a ecranizat volumul, succesul l-a coplesit pe modestul profesor de la Universitatea din Carolina de Nord: tradus in zeci de tari, a reusit sa vanda 4 milioane de exemplare ale cartii sale de debut. Asa incat asteptarile privind urmatoarele sale productii literare au fost uriase. Cu un aconto din partea editorului de 8 milioane USD, Frazier si-a inceput lucrul la „Thirteen Moons“, izbutind sa articuleze o opera la fel de impresionanta. Ne aflam, de aceasta data, inaintea Razboiului Civil si il urmarim, pas cu pas, pe Will Cooper, un orfan in varsta de 12 ani.

    Charles Frazier, „Cele treisprezece chipuri ale lunii“,
    Editura Polirom, Bucuresti, 2007

    Saracii cavaleri bogati

    Mii de crestini raspund chemarii lansate de papa Urban al II-lea: aceea de a recuceri locul sfant unde se afla Mormantul Mantuitorului. Dupa ce cruciatii pun stapanire pe Ierusalim, noua dintre ei, neinfricati tovarasi de arme, jura sa isi daruiasca integral viata protectiei pelerinilor veniti la izvoarele crestinitatii. Ei isi vor stabili cartierul general pe locul stravechiului Templu al lui Solomon si isi vor lua numele de cavaleri ai Ordinului Templului sau Templieri. St. Clair, cel mai tanar dintre Ostenii cei Saraci ai Domnului, este rapit si tinut captiv de catre Alix, fiica regelui Baudoin, care ii suspecteaza pe cei noua Templieri ca, de fapt, se afla in cautarea unei comori fabuloase. In vreme ce St. Clair este ravasit de povara dezertarii sale de la cele trei comandamente fundamentale ale Fratiei sale de arme (castitatea, saracia si ascultarea), cavalerii sapa fara ragaz sub muntele pe care se afla Templul. 50 de ani mai tarziu, Ordinul va deveni cea mai puternica organizatie militara si economica din lume.

    Jack Whyte, „Cavalerii In alb si negru“,
    Editura Nemira, 2007

     

  • Literatura si publicitate

    Nu trebuie sa-i plangem insa de mila lui Frédo sau Beig (numele cu care este alintat autorul in patria lui): demiterea a fost probabil luata in calcul (ca unealta in campania de marketing a romanului) si a sporit considerabil interesul publicului pentru o carte altfel nu lipsita de interes. De atunci, Beigbeder a mai publicat cateva romane (cam unul pe an), care, toate, rescriu cam aceeasi poveste: de la „Dragostea nu dureaza decat trei ani“ pana la „Egoistul romantic“ ni se desfasoara in fata ochilor aventura unui personaj de un cinism feroce, hipersexual, iubind viata de noapte, plin de panseuri despre lume, viata, arta, prietenie. Lipsa de inventie epica e suplinita de capacitatea personajelor de a cogita, cu egala participare sufleteasca, despre orice si despre oricine. In ciuda acestei repetitivitati, romanele lui Beigbeder se vand excelent, iar autorului i se lateste aura de scriitor cu fiecare nou titlu, pentru ca stie sa-si faca meseria de publicitar. Stie sa fie in lumina reflectoarelor (atunci cand nu e autor, e cronicar literar) si-si asezoneaza fiece noua aparitie cu cate un nou condiment extraliterar (in general cu iz de scandal) sau o imbraca intr-un ambalaj ademenitor, cum e cazul acestui „Au secours pardon“ (Grasset, 2007), care schimba teatrul de operatiuni scandaloase ale personajului principal, Octave Parango, tocmai in Rusia.

    Eliberat din inchisoare, fara o letcaie, dar mereu disponibil, Octave incepe sa se ocupe de campania publicitara a Partidului Comunist. Fascinat insa de Rusia, de mirajul unei tari nesfarsite, in care la fiecare pas intalnesti fete frumoase si tovarasi de betie, Octave accepta meseria de vanator de talente, mai exact de vanator de fetiscane, posibile top-modele pentru campaniile publicitare din Franta. Pe 25 octombrie, Beigbeder era la Bucuresti si facea crampa scriitorului dand autografe. Ceea ce demonstreaza, poate, ca am intrat fara cale de a mai iesi in era in care literatura se sufoca fara un marketing potrivit.

    Frédéric Beigbeder, „Iarta-ma!… Ajuta-ma!…“,
    Editura Pandora M, Bucuresti, 2007

    Noutati

    Zarurile au fost aruncate

    La sfarsitul anilor saizeci, Luke Rhinehart, psihiatru de succes, crezuse ca a descoperit leacul pentru nefericirea omeneasca: inserarea sistematica a aleatoriului in viata. A adoptat si le-a recomandat pacientilor sai traiul sub imperiul zarurilor, luarea deciziilor prin aruncarea micului cub al hazardului. Conform teoriei lui, oamenii se rutineaza incercand sa traiasca dupa un singur set de convingeri – un singur sine -, asa incat unei personalitati sanatoase i-ar prii mult mai mult libertatea de a fi multipla, cu numeroase atitudini si comportamente inconsecvente. La incheierea primului sau roman-eseu, „Omul-Zar“, il lasam pe Luke la sfarsitul anilor ’70, atarnand pe marginea unei stanci. Cum un asemenea best-seller nu se putea impotmoli intr-o sinucidere, Rhinehart isi continua dupa 20 de ani aventurile.

    Luke Rhinehart, „Intoarcerea Omului-Zar“,
    Editura Trei, Bucuresti, 2007

    Dragoste in vreme de ciuma

    Sarah Dunant ne calauzeste intr-o Florenta a secolului al XV-lea si construieste o poveste tensionata despre exotismul orasului, despre accidentele lui exterioare, despre vesminte, obiceiuri si, mai ales, despre o intreaga generatie de florentini sfasiati de nostalgia perioadei Medici, acum apuse. Orasul se afla sub asediul trupelor franceze, populatia este agitata si zvarlita in confuzie de discursurile perfide ale dominicanului Savonarola, iar ciuma se raspandeste ucigas prin toate cotloanele. Vlastar al unei familii aristocratice, Alessandra Cecchi, o tanara de 14 ani, traieste paroxistic intreg acest cosmar al decadentei oamenilor si al maladiei orasului, incercand sa iasa de sub pavaza copilariei. In vreme ce vestigiile artei florentine sunt decretate blestemate insemne ale vanitatii de catre diabolicul Savonarola si, ca atare, arse in piatetele urbei, Alessandra se indragosteste patimas de un artist, pictorul insarcinat sa redecoreze capela familiei Cecchi.

    Sarah Dunant, „Nasterea lui Venus“,
    Editura Humanitas, Bucuresti, 2007

  • Chimistii din Lubianka

    Unul dintre cei ce au sustinut ca Aleksandr Litvinenko a fost ucis de serviciile secrete cu poloniu 210, o otrava moderna, este Arkadi Vaksberg, doctor in drept, scriitor si ziarist. In perioada sovietica, textele lui Vaksberg au fost supuse, in numeroase randuri, amputarilor cenzurii. Dupa 1990, multe dintre cartile sale au fost traduse peste hotare („Visinski, procurorul lui Stalin“, „Mafia rusa“, „Hotel Lux“, „Stalin si evreii“) si au ajuns, iata, si in Romania, prin traducerea unuia dintre cele mai importante studii ale sale, „Laboratorul de otravuri. De la Lenin la Putin“.

    Acest eseu, incursiune temeinic documentata in istoria crimei politice a secolului XX rusesc, demonstreaza ca asasinatul prin otravire nu tine doar de vremurile papei Borgia, ci si de imediata noastra actualitate. De pe timpul URSS si pana in zilele noastre, metoda suprimarii prin otravire a adversarilor politici nu doar ca nu s-a schimbat, dar si-a amplificat si rafinat uneltele. In aceste afaceri a ajuns sa joace un rol major (chiar daca oarecum contradictoriu) si mediatizarea: chiar daca presa impiedica ascunderea totala a unei crime politice, in acelasi timp ea ii sporeste efectul de intimidare asupra celorlalte persoane stanjenitoare. Altfel spus: tineti-va gura si ascundeti toate lucrurile jenante ce ii privesc pe cei aflati la putere! Desi mesajul sau e limpede in acest sens, Vaksberg nu se abtine catusi de putin si vorbeste despre metodele pe care puterea sovietica si apoi cea rusa le-ar fi folosit pentru a obtine tacerea disidentilor, a inamicilor publici si chiar a opozantilor potentiali ai diferitelor regimuri. E o istorie inspaimantatoare, pornind de la Lenin si ajungand la Andropov si mai departe, cu o prelunga zabovire asupra momentului Stalin, o poveste in care cuvintele care revin cel mai des sunt: curare, dioxina, stricnina, thaliu sau poloniu.

    Odata cu prabusirea URSS, Laboratorul de toxicologie nr. 12 al KGB, creat de Lenin in 1921, parea sa fi cazut in desuetudine. Vaksberg sustine insa ca bucataria diabolica din Lubianka (sediul KGB) n-a incetat niciodata sa functioneze. Scriitori, politicieni, dar si nevinovati prezenti la momentul nepotrivit in locul nepotrivit au fost sacrificati fara mila. Pentru familie si marele public, versiunea oficiala era „insuficienta cardiaca“. Cea adevarata: o otrava picurata cu mestesug in vene.

    Arkadi Vaksberg, „Laboratorul de otravuri“, Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2007

  • Cum arata ceapa cojita

    Grass a primit premiul Nobel pentru literatura in 1999 (cand avea 72 de ani), cu urmatoarea argumentatie din partea juriului Academiei suedeze: „pentru ca a descris un chip uitat al istoriei, in niste fabule caracterizate printr-o veselie neagra“ si s-a bucurat de o enorma stima, atat in randurile specialistilor si iubitorilor de literatura, cat si in acelea, mai largi, ale societatii civile, care a vazut intotdeauna in el o suprema instanta morala, un monument de intransigenta, o minte lucida si agera, pusa in slujba adevarului. Prozator, poet, sculptor, pictor si grafician, Grass a fost numit doctor honoris causa al Universitatii din Berlin si cetatean de onoare al orasului natal Danzig/Gdansk. Vorbele lui au avut, decenii la rand, rezonanta unui clopot: tunatoare, ferme, de neocolit. Iata ce spunea intr-o scri-soare deschisa publicata in Frankfurter Allgemeine Zeitung in 1966, in preajma alegerii lui Kurt Georg Kiesinger in functia de cancelar federal: „Cum sa-i comemoram pe luptatorii torturati si ucisi ai rezistentei, pe mortii de la Auschwitz si Treblinka, cand dumneavoastra, colaboratorul de atunci, indrazniti sa stabiliti, acum si aici, directivele politicii?“.

    Intratabil cand era vorba de colaborationisti, sever pana la opacitate cand era vorba de greselile comise in numele „ciumei brune“, incapabil sa admita scuze in numele varstei fragede sau al terorii generalizate din vremea nazismului, Grass face o dezvaluire bulversanta in 2006, in cartea autobiografica „Beim Häuten der Zwiebel“ („Decojind ceapa“). La 79 de ani de viata, marele scriitor isi aminteste brusc ca in octombrie 1944 s-a inscris in cea de-a 10-a Panzerdivison SS Frundsberg din cadrul Waffen SS. Bomba – pentru ca, de oriunde ne-am uita, este o bomba – a explodat brusc, nascand polemici de o rara virulenta. De-o parte s-au situat cei care nu-i pot ingadui scriitorului tacerea vinovata, faptul ca a ascuns adevarul atata amar de vreme si care considera ca „Decojind ceapa“ este o tardiva sinucidere morala. Din randul lor se detaseaza Lech Walesa, fostul presedinte polonez, care i-a retras titlul de cetatean onorific al orasului Gdansk. De cealalta parte, sustinatorii, printre care se cuvin amintiti Adam Michnik, o figura mitica a Solidaritatii poloneze, Salman Rushdie sau Volker Schlondorff, cineastul german care a transpus pe pelicula „Toba de tinichea“, cea mai importanta creatie romanesca a lui Grass. Intre aceste opinii stau foile de ceapa ale unor confesiuni care starnesc lacrimi. De compasiune sau de indignare – dar asta ramane sa decideti dupa lectura.

    Günter Grass, „Decojind ceapa“, Editura Polirom, Iasi, 2007