BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • The Book, le livre, das buch, el libro, cartea

    Chiar daca nu veti ajunge ca faimosul poet proletcultist (“Toata lumea se-ntoarce si sopteste/ E poetul Beniuc/ Stie sapte limbi si ruseste…”), nici departe nu veti fi, parcurgand acest admirabil Dictionar vizual plurilingv.

     

     Principiul sau de functionare este simplu: notiuni dintre cele mai diverse sunt grupate pe categorii (sport, sanatate, cosmos, serviciu, alimente, regn animal, transporturi, loc de munca, timp liber etc), sunt figurate apoi printr-o ilustratie, in jurul careia sunt plasate intr-o tehnoredactare eficienta “explicatiile”, in patru dintre cele mai circulate limbi ale lumii: engleza, franceza, germana, spaniola si, desigur, romana. 

     

    Dictionarul foloseste imaginile pentru memorarea rapida a informatiilor si reprezinta un instrument ideal pentru rezolvarea unor probleme de comunicare in medii dintre cele mai diverse. Chiar daca dimensiunile si greutatea lui (se stie ca hartia de calitate atarna…) ar putea sa va descurajeze sa-l luati la subrat la cumparaturi sau la intalnirile de afaceri, nu uitati ca il puteti cerceta cu folos in camera de hotel.

     

    5 limbi, Dictionar vizual, Editura Litera International, Bucuresti, 2005

  • Dragoste si marketing

    Atractia este un fenomen care implica mai ales sufletul sau sexul? Ce legatura exista intre seductie, chimie si marketing? Si, la urma urmelor, ce mai e si marketingul asta? Iata doar cateva dintre intrebarile la care volumul Love Marketing incearca sa gaseasca un raspuns.

     

    O scena care pare extrasa dintr-un SF, dar care ofera concretete plastica straniei intreprinderi editoriale a lui Carlo A. de Ferrariis si Paolo Savignano, poate fi intalnita intr-unul din cele mai izbutite filme ale lui Sandro Baldini, unul dintre faimosii nebuni ai cinematografului italian (din seria Roberto Benigni). Intr-una din cele trei istorii independente ale peliculei, o doamna se duce intr-un hipermarket si isi alege, dintre cateva prototipuri masculine in carne si oase, unul care i se pare mai cu mot. Iar motul nu tine de muschi sau de virilitatea profilului individului, ci de cantitatea de tandrete pe care acesta pare sa o emane. Il ia acasa, dar acesta ii refuza dragostea. Iritata, cucoana amorezata il returneaza la magazin, acuzandu-l pe patron ca i-a vandut marfa expirata.

     

    Autorii cartii pe care v-o prezentam (italieni si ei, cel dintai profesor universitar de marketing si jurnalist pe probleme economice, cel de-al doilea copywriter) traseaza si ei o plauzibila paralela intre dragoste/vanzare-cumparare, careia ii dezvolta insa latura metaforica prezenta in titlu (Love Marketing(r)) sau in cateva asertiuni preliminare (fiecare din noi este un produs in rafturile vietii si, in acelasi timp, persoana care continua sa scruteze aceleasi rafturi in cautarea produsului dorit), si o preschimba intr-o adevarata teorie cu dimensiuni cat se poate de stiintifice. “Le coup de foudre”, curtea facuta unei femei, cucerirea unui barbat, precum si inevitabilul fiasco sunt, sustin autorii, rezultatele firesti ale logicii cererii si ofertei, cea care domina si piata comerciala.

     

    Folosind, prin urmare, invatamintele marketingului si istoria sa seculara (plastic surprinsa si investigata in cateva pagini cu informatii consistente), cei doi italieni alcatuiesc un manual al seducatorului perfect. Celor interesati (si cine n-ar fi?) nu le ramane decat sa se familiarizeze cu termeni precum target (obiectul dorintei), competitivitate (rivalii), benchmarking (descoperirea si imitarea secretelor cuceritorului desavarsit), packaging (imbracaminte, suras, parfum, farduri etc) sau pret (stima de sine, autoevaluarea) si sa inteleaga faptul ca, in dragoste, ca si in economia de piata, castiga, la urma urmei, cel care este mai bine informat. Cum sa transpunem experientele complexe ale marketingului de firma in planul relatiilor umane? Abordand, in primul rand, o problema fundamentala comuna lumii seductiei si celei a economiei: “in mod frecvent – in domeniul bunurilor, serviciilor si cel al relatiilor interpersonale – oferta este superioara cererii”.

     

    Un motiv serios sa ne gandim cum sa ne punem in lumina propria persoana (marketing de sine) in modul cel mai potrivit, astfel incat sa avem castig de cauza asupra concurentei si sa cunoastem succesul in planul amoros dar si in acela mai larg al relatiilor umane. Cheia privilegiata a acestui succes este definita de autori prin prisma unui anumit tip de marketing, si anume cel relational (iar nu tranzactional, orientat spre a vinde ceva). Altfel spus, spre a stabili, a intretine si a dezvolta relatii cu clientul si cu ceilalti parteneri, in asa fel incat subiectii implicati sa poata urmari obiective si avantaje comune.

  • Cu cartile pe fata

    Daca numele jocului n-ar fi avut rezonante familiare, nu l-am fi bagat de seama – se numeste “Stacked with Daniel Negreanu”. Canadian de origine romana aflat in topul jucatorilor de poker, Daniel Negreanu a fost desemnat drept 2004 CardPlayer of the Year.

     

    “Stacked with Daniel Negreanu” va fi in intregime 3D si urmeaza sa apara atat pentru PC cat si in variante destinate principalelor console de jocuri – Xbox, PlayStation Pportable si PlayStation 2. Producatorii, Myelin Media Inc., spun ca AI-ul (inteligenta artificiala, componenta software care gestioneaza replica masinii la actiunile umane) va fi suficient de inteligent pentru a invata stilul jucatorului, a-i identifica slabiciunile si pentru a-si adapta stilul de joc la cel al partenerului uman.

     

    Rolul lui Daniel Negreanu in joc este de a familiariza jucatorul, prin intermediul unor secvente video si audio, cu modul de joc si cu stategiile de urmat (inclusiv pentru jocul la cacealma), dar si de a oferi acestuia, in masura in care a dobandit suficienta experienta, un partener cu greutate.

     

    Negreanu nu este singurul profesionist care apare in joc, facand echipa cu Evelyn Ng, Eric Lindgren, Jennifer Harman, David Williams, Josh Arien si Carlos Mortenson.

     

    In “Stacked” jucatorul poate opta pentru o cariera in lumea pokerului, dar poate opta si pentru partide multiplayer sau on-line (in acest ultim caz profesionistii pixelizati in joc promit sa participe la cat de multe partide pot). Versiunea de poker din “Stacked” este Holdem, cu variantele no limit, limit, pot limit.

     

    “Stacked” beneficiaza si de sprijinul canalului de televiziune MTV, cu care publisherul Myelin Media a incheiat in vara acestui an o alianta.

     

    Folosirea unor nume cu greutate dintr-un sport sau o disciplina pentru promovarea unui joc nu este o noutate, existand deja pe piata simulatoare de genul Tiger Woods PGA Tour (golf), Richard Burns Rally (auto), Colin McRae Rally (auto) sau Tony Hawk Underground (skating).

     

    Daniel Negreanu, poreclit Kid Poker, crede ca a avea propriul joc video este cool. Este nascut in 1974, in Canada, din parinti emigranti romani si a castigat din poker zece milioane de dolari. La 23 de ani a castigat primul turneu mondial, iar in 2004 a fost desemnat jucatorul anului. Un site american de specialitate speculeaza originea romana a lui Negreanu, asemanandu-l cu Dracula, cu deosebirea ca Daniel este insetat de banii oponentilor si nu de sangele lor. Ca si sangele, si banii circula: Negreanu recunoaste ca a pierdut intr-o zi 420.000 de dolari. Dar cu o zi inainte castigase 480.000 de dolari.

     

    Si-a romantat putin biografia, vorbind pe site-ul sau de castigul de un dolar pe saptamana al tatalui din Romania si de faptul ca mama sa, in copilarie, fura oua de la vecini pentru a-si hrani familia. In Canada tatal sau a vandut dulciuri si spera ca fiul sau sa devina doctor sau avocat. Daniel a inceput sa joace poker de tanar, de la 15 ani, cu toate ca initial a fost atras de biliard. La 18 ani era deja cunoscut in Toronto ca jucator profesionist, aceasta si in conditiile in care singurele sale apropieri de modul traditional de munca a restului omenirii au fost o zi de lucru ca telemarketer si o luna intreaga lucrata la un fast-food Subway. La varsta legala, adica la 21 de ani, pleaca la Las Vegas, unde nu are prea mare succes. Opt luni face naveta Toronto – Las Vegas, pierzand in SUA ceea ce castiga in Canada, imbunatatindu-si, in acelasi timp, stilul de joc. In cele din urma castiga suficienta experienta pentru a deveni castigator si in Las Vegas, nu fara a se resimti pe plan social: “Simteam ca nu pot sustine o conversatie normala daca nu aceasta nu implica o miza, o majorare a acesteia, un filaj al cartilor”, marturisea Negreanu recent unei publicatii canadiene.

     

    De unde dexteritatea sa? In copilarie era pasionat de numere si de calculul probabilitatilor, de unde si numeroasele caiete pline de statistici din jocurile video. Mai inspre maturitate a inceput sa “citeasca” oamenii: “Obisnuiam sa merg la Mall si incercam sa imi imaginez povestile oamenilor pe care ii intalneam. Vedeam un tip si o tipa si incercam sa imi imaginez relatia lor. Surprindeam o privire si stiam ca ea nu-l place foarte mult pe el. Am capatat puterea de a cunoaste oamenii dupa modul in care merg, se imbraca sau arata”.

     

    Abilitatile sale se regasesc in modul sau de a juca, definindu-si stilul drept cameleonic. “Ma joc cu mintea oponentilor, imi place razboiul psihologic. Nu ma tem de ceea ce arat oamenilor, pentru ca stiu ce arat si stiu cum sa folosesc aceasta impotriva lor”, explica el. Spune ca nu se teme de adversarii care poarta ochelari de soare pentru a-si masca reactiile, cred ca acestia sunt mai expresivi – spun mai multe decat restul prin limbajul trupului.

     

    Anul trecut a castigat din turnee patru milioane de dolari. Cum cheltuie? “Dupa ce am luat 1,8 milioane de dolari la Five Diamond Classic, mi-am facut de cap, am cumparat sase console Xbox si doua CD-uri. Am cheltuit vreo 500 de dolari”. Dar are mai mult de atat – conduce, de exemplu un Lexus SC 430 decapotabil. Are pe masa un iPod si castile pe urechi (cateodata si in timpul jocului), dar playlist-ul sau contine de cele mai multe ori sunetul oceanului sau ciripit de pasarele, care il deconecteaza. Dar asculta si rap cu Missy Elliott.

     

    Si foloseste vitamine-poker. Este vorba de un produs nou, pe care i l-a recomandat cineva din industria curselor de masini. Contine compusi care blocheaza adrenalina si mentin consumatorul relaxat, dar alert. “Ca jucator de poker, in special in turneele lungi, cheia este sa iti controlezi adrenalina”.

     

    Intrebat ce ar vrea sa schimbe in lumea pocherului, Daniel Negreanu a raspuns: “Imaginea negativa. Mi-ar face mare placere ca societatea sa vada in jocul de poker o profesie sanatoasa. Lasand la o parte <merele stricate>, pokerul sa fie acceptat de societate”.

     

    Abilitatea lui Negreanu de a ramane imperturbabil l-a apropiat de lumea filmului: s-a <auto-interpretat> in filmul “Lucky You”, regizat de Curtis Hanson, ce urmeaza sa apara anul viitor, si a aparut deja in serialele “Beyond the Felt”, “Tilt” si “Late Night Poker”, la televiziune. Si a jucat poker cu prietenul sau Toby Maguire, cu Leonardo di Caprio si cu Ben Affleck. “Ben imi datoreaza 2.500 de dolari. Sunt sigur ca o sa-mi dea banii candva”.

     

    Crede ca jucatorii de poker se aseamana cu starurile rock, care incearca cu ardoare sa ajunga in top si sa se mentina cat mai mult, dar ca cei mai multi sunt meniti sa se prabuseasca. “Adevarul este ca majoritatea jucatorilor profesionisti sunt depresivi, sunt prabusiti. Nu au bani, au numai chibiti”. Se relaxeaza jucand golf si are un chihuahua pe nume Mushu. Motto-ul lui Negreanu, in viata si in joc: “Nu fa nimic prostesc”.

  • 50 de State ale Americii

    Sufjan Stevens, cantautor din miscarea americana “Noul Folk”, are de gand sa lanseze nici mai mult nici mai putin de 50 de albume, cate unul pentru  fiecare stat american. Deocamdata a ajuns la numarul doi.

     

    Daca v-as fi pomenit de vreun proiect pentru inregistrarea a 50 de albume, cate unul pentru fiecare stat american, v-ati fi imaginat ca ma refer la vreun grup de rock progresiv al anilor ’70, cu pretentii exagerate si cu viziune imposibil de mareata despre muzica lor.

     

    Trupe ca Yes obisnuiau sa compuna piese ce se intindeau pe durata unui intreg album sau chiar albume intinse pe cate sase discuri de vinil. Va puteti deci inchipui incantarea lui Rick Wakerman (claparul trupei Yes, renumit pentru obiceiul sau de a se imbraca in costume fistichii si de a canta la pian suspendat la o oarecare distanta de podea) la gandul unui album ce se intinde pe 50 de LP-uri separate.

     

    Si totusi, cel care a avut aceasta idee nu este Rick Wakerman sau vreunul dintre tovarasii sai de rock progresiv (care sunt probabil prea ocupati cu compusul unor opere rock a caror actiune se desfasoara pe Jupiter sau ceva de genul acesta). Este Sufjan Stevens, un muzician folk cu vorba domoala si caruia ii este drag  banjo-ul, un cantautor american cu “radacini” in miscarea “Noul Folk”.

     

    Simpla mentiune a fascinatiei din prezent pentru muzica folk in Statele Unite te trimite imediat cu gandul la Devendra Barnhart, iar jurnalistii vorbesc in general de “Devendra Barnhart si miscarea Noul Folk” in acceasi propozitie. Barnhart joaca rolul de rege al reginei Joanna Newsome,  cei doi fiind considerati punctul central al scenei muzicii folk. Devendra ar face bine fie atent totusi, caci Sufjan Stevens a lansat un album atat de bun incat ar putea castiga coroana de rege al muzicii folk.

     

    Ultimul LP al lui Sufjan (pronuntat suuf-ion) se intituleaza “Illinois” si este al doilea din proiectul “50 de state”. Fie ca va ajunge sau nu sa duca la bun sfarsit acest proiect (uneori glumeste pe seama acestei idei la interviuri), Stevens a reusit sa ofere un album care depaseste orice asteptari. Pana la acest moment era usor sa-l privesti ca pe un Neil Young modern, artist care l-a influentat in mod evident pe tanarul muzician. Pentru Illinois insa, acesta a creat o muzica inspirata de folk ce este adesea imposibil de incadrat intr-o categorie.

     

    Piesa din deschiderea albumului (si totodata una dintre cele mai bune) are o durata de doar doua minute si nu prea aduce a folk. Cea mai la indemana comparatie este cea cu compozitorul minimalist Phillip Glass, care folosea instrumente clasice pentru a face o muzica bazata pe repetitie si cu putine modificari ale temei pe parcursul unei piese. Cu un motiv de pian repetat iar si iar, albumul Illinois are o deschidere de care insusi Glass ar fi fost mandru. Piesa “Out of Egypt” este un exemplu si mai bun, fiind aproape de minimalismul pur.

     

    Intregul album este de fapt generos orchestrat, utilizand o varietate de instrumente. Suna foarte diferit de ultimul album lansat de Sufjan, “Seven Swans”, unde orchestratia majoritatii pieselor consta dintr-o singura chitara si un banjo. Chiar daca multe piese erau superbe, “Seven Swans” era doar o colectie mai degraba jenanta de cantece folk crestine. Hmmm.

     

    Din fericire, folkul crestin nu si-a mai gasit locul pe Illinois. Avem in schimb un album care are in centru statul Illinois, cu mentiuni despre locuri, oameni si evenimente care s-au petrecut in acest stat. Orasele Chicago, Decatur si Jacksonville sunt si ele incluse, la fel ca poetul Carl Sandburg si Abraham Lincoln. Una dintre piese este chiar dedicata criminalului in serie John Wayne Gacy. Suna oarecum a cantec de dragoste, pana in momentul in care realizezi faptul ca Sufjan canta despre un om care se imbraca in straie de clovn si care a omorat 33 de oameni si i-a ingropat sub propria-i casa. Brrrr.

     

    Cu abordare multitexturata si o gama completa de instrumente, Illinois suna pe alocuri asa cum ar suna The Flaming Lips daca s-ar fi apucat de cantat muzica folk. Sensibilitatea folk a lui Sufjan transpare doar in cateva locuri, cum ar fi piesa “Jacksonville” ce seamana foarte mult cu clasicul “Old Man” al lui Neil Young.

     

    Un fapt amuzant intr-o oarecare masura este acela ca lista de piese de pe CD aduce a nuvela. Majoritatea titlurilor cantecelor se intind pe cate un paragraf. Ceea ce poate face discutiile pe marginea albumului destul de dificile. Una din piesele mele preferate, de exemplu, se intituleaza “They Are Night Zombies!! They Are Neighbors!! They Have Come Back from the Dead!! Ahhhhh” (Sunt zombie nocturni! Sunt vecini! S-au sculat din morti! Ahhhh”).

     

    O alta piesa care iese in evidenta poarta titlul de “The Black Hawk War, or, How to Demolish an Entire Civilization and Still Feel Good About Yourself in the Morning”(Razboiul Soimului Negru sau Cum sa darami o intreaga civilizatie si sa te simti totusi impacat cu tine dimineata) sau, “We Apologize for the Inconvenience but You’re Going to Have to Leave Now” (Ne cerem scuze pentru deranj, dar acum va trebui sa plecati) sau “I Have Fought the Big Knives and Will Continue To Fight Them Until They Are Off Our Lands!”(M-am luptat cu cutitele mari si voi continua sa lupt cu ele pana pleaca de pe pamanturile noastre). S-ar putea ca Sufjan sa fi ascultat rock progresiv la greu, totusi, zic eu.

  • Zguduitoarele secrete Wall Street

    Pentru toti cei care detin actiuni sau sunt clienti ai societatilor de investitii, pentru aceia care urmaresc desfasurarea proceselor economice financiare sau care arunca o privire la titlurile din ziarele cu profil business, romanul Conflicte pe Wall Street  se va dovedi o lectura irezistibila.

     

    E inradacinata credinta potrivit careia visele nebunilor sunt colorate (intrebare retorica: de ce nu si ale pictorilor?). Citind “Conflicted” (autor: Michael Culp), putem sa adaugam tezaurului folcloric universal o noua “prejudecata”: viziunile onirice ale brokerilor, analistilor financiari, finantistilor, in general, sunt iremediabil populate de cifre. Cifre carora li se adauga, dupa caz, $, metri patrati, tone, puncte, actiuni etc. Si, desigur, %… Ca viata oamenilor de care aminteam se izbeste clipa de clipa de manejul ametitor si isterizant al cifrelor, stiam cu totii. Ce nu stiam insa cu siguranta este faptul ca acestea, cifrele, continua sa ii bantuie si dincolo de starea de veghe, in cotloanele cele mai ferite ale sufletului, in ungherele cele mai tainice ale creierului si ca pot constitui, iata, “carnea” unui roman solid articulat, verosimil si, mai presus de orice, captivant.

     

    “Conflicte pe Wall Street” este o astfel de fictiune, in care vom avea surpriza sa intalnim nu escaladari ierarhice, secvente amoroase pe marginea birourilor, placaje ca la rugby intre competitori, ci personaje care vad, respira, simt, mananca actioneaza si… se imbraca in cifre.

     

    Iata, in aces sens, un pasaj peste care am dat deschizand cartea la intamplare (pagina 44): “Ken lua la rand toate costumele cu masura 42, alegand cinci costume diferite, albastre si gri, cu model geometric, dungi fine si din tweed. De la bun inceput arunca o privire la etichetele cu preturi, ca sa se asigure… 2.995 USD, 2.895 USD, 3.195 USD, 3.025 USD, 2.995 USD. Cand termina, ii ceru lui Tinelli sa-i aduca un smoching, cu care acesta se infiinta numaidecat. Era cel mai frumos articol de imbracaminte pe care Ken il vazuse vreodata, si avea un pret pe masura: 3.995 USD. In mai putin de 17 minute, Ken cheltuise 19.000 USD.”

     

    Repet, pasajul este ales la intamplare si nu descrie ingineriile financiare cu care, indeobste, se ocupa personajele. Cifrele ajung sa se substituie realitatii si sa devina ele insele personaje. Interesant este ca ele nu ajung, gratie talentului autorului si dozajului (intelept cumpanit) de fictiune picurata in realitate, sa fie plictisitoare sau agasante. Ceea ce pare insa cu deosebire important este faptul ca Michael Culp stie mai bine decat oricine despre ce vorbeste: a avut o bogata experienta de analist financiar pe Wall Street si a fost votat, din 1983 pana in 1986, pe locul intai in sondajul All America Research al revistei Institutional Investor. Un sondaj care ii obsedeaza pana la fratricid (sau alte derogari grave de la morala obisnuita) pe toti cei care oficiaza in templul newyorkez al Finantelor.

     

    Inclusiv, de aceasta data, pe personajul principal al cartii, David Meadows, insarcinat de directorul executiv al institutiei la care lucreaza (Equitable Finance Securities) sa duca la indeplinire o sarcina a carei indeplinire ii va aduce 20 milioane de dolari. Conflictul de interese pe care David il va ascunde grijuliu sub pres este insa doar una dintre cele mai marunte grozavii pe care le vom contempla in decursul acestei naratiuni in care aflam ca, mai mereu, investitorul modest este cu regularitate pacalit de rechinii finantelor.

     

     

    Michael Culp, Conflicte pe Wall Street, Editura Allfa, Bucuresti 2005

  • Succesorul lui Bin Laden

    Septembrie 2005. Doua stiri fierbinti au pus pe jar mass-media internationala: Abu Azzam, aghiotantul sumbrului Abu Musab al-Zarqawi a fost ucis de catre trupele americane (cu ajutor irakian); al-Qaida a inceput sa emita in eter un jurnal televizat, cu stiri preluate, in genere, de la Al Jazeera, si prezentate de un crainic cu fata acoperita.

     

    O veste buna si una rea. Desigur, ca sa le calificam, trebuie sa precizam unghiul din care le privim. Cea “buna” nu este buna pentru toata lumea, dupa cum nici cea “rea” nu este rea pentru toti. Este doar un prilej in plus ca sa ne dam seama, din ce in ce mai acut, ca lumea inceputului de mileniu III este tragic si agresiv divizata. Terorismul a lovit necrutator, declansand, o data cu 11 septembrie, o veritabila psihoza impotriva Islamului, caruia i s-au pus in seama multe dintre grozaviile care au intunecat in ultimii ani fata planetei. Lipsa de discernamant si culpabilizarea la gramada ne pot face insa la fel de vinovati precum cei cu adevarat vinovati. Iata cel putin unul dintre temeiurile pentru care carti de genul “Zarqawi, noua fata a al-Qaida” merita citite cu creionul in mana, pentru a ne face sa intelegem resorturile fenomenului terorist, pentru a evita comoditatea etichitarilor superficiale, pentru a pricepe ca, in numele religiei, dar nu pentru ea si in spiritul ei, se pot comite crime abominabile.

     

    Jean-Charles Brisard, autor al acestei monografii (in colaborare cu Damien Martinez), este expert international in probleme de terorism. In 2002, a fost insarcinat de rudele victimelor atentatului din 11 septembrie (prin biroul de avocati americani care a depus plangere la Washington in numele lor) sa conduca ancheta internationala vizand retelele de sustinere ale gruparii al-Qaida. In aceasta calitate, a izbutit sa puna laolalta si sa interpreteze numeroase documente inca necunoscute publicului – peste 10.000 de pagini adunate de o vasta echipa de anchetatori care i-au urmarit fara incetare pe finantatorii si sustinatorii logistici ai grupului terorist al-Qaida, mergand din muntii afgani pana in desertul Yemenului, pana in Cecenia si Bosnia Hertegovina.

     

    Portretul rezultat nu este doar al unei organizatii sau al unuia dintre cei mai importanti lideri ai ei, Abu Musab al-Zarqawi (cel mai cautat om din lume dupa Ossama bin Laden – cel pe care cotidianul francez Liberation il numea “Marele Satan al lumii occidentale”), ci al unui intreg fenomen de un zguduitor  impact – terorismul -, cu toate conotatiile sale de ordin social, politic sau economic. Nu in ultimul rand, cartea contine o serie de avertismente si de previziuni legate de  evolutia fenomenului terorist si de consecintele sale politice care, cel  putin in lumina evenimentelor semnalate la inceputul acestui articol, par sa se confirme.

     

    Abu Musab al-Zarqawi se afla la antipodul unui lider islamist precum ben Laden. Nascut intr-un mediu modest, a cunoscut un parcurs jalonat de esecuri atat in plan profesional, cat si sentimental. Betiv si plin tatuaje (adica profund anti-islamic), in prima tinerete, nu a avut, ulterior, decat intalniri ratate cu destinul. Violent si primitiv in gandire, nu a stiut sa se impuna decat prin forta, ceea ce nu l-a impiedicat sa para adevaratul mostenitor al liderului saudit Ossama Bin laden. Aceasta este doar una dintre concluziile cartii. Inspaimantatoare, fara indoiala, ea are insa si meritul ca exonereaza islamul de multe acuze nefondate.

     

    Jean-Charles Brisard & Damien Martinez, Zarqawi, noua fata a al-Qaida, Editura Aquila, Oradea, 2005

  • Se intampla in Romania

    La noi in tara, conceptul de petrecere se limiteaza in general la: chefurile cu prietenii, petrecerile din cluburi, cele corporatiste si cele caritabile.

     

    MEDIATIZARE: Cele mai mediatizate sunt petrecerile caritabile. La acestea sunt prezente majoritatea vedetelor autohtone.

     

    SUB CERUL LIBER: Petrecerile rave incep usor sa-si faca loc in peisajul autohton sub forma unor chefuri in aer liber unde un DJ e responsabil de partea sonora. Totusi acestea sunt inca destul rare.  

     

    UNDERGROUND: Un nou mini trend se simte cand vine vorba de petreceri particulare, dar e legat doar de spatiul de desfasurare. Din ce in ce mai mule chefuri au loc in subsolurile caselor particulare sau chiar si al unor institutii, care inchireaza spatiul pentru o noapte din week-end.

  • Noua era party

    Petrecerea a inceput. Invitatii stau nemiscati, iar linistea e deplina. La fel de tacuti, chelnerii se strecoara neauziti printre mese. Nici cel mai mic sunet nu are voie sa tulbure linistea adanca din jur. Muzica e interzisa, iar de rasete nu poate fi vorba.

     

    Nu, nu ati fost transpusi intr-un univers desprins din opera maestrilor absurdului. Toate astea se intampla la New York, in anul de gratie 2005.

     

    Va vine sau nu sa credeti, in ultima vreme au ajuns tot mai apreciate petrecerile in care originalitatea – oportunitatea acestui termen ramane la latitudinea dumneavoastra –  este dusa la extrem, indiferent de faptul ca printre invitati se afla vedete de la Hollywood, personalitati politice, multimiliardari extravaganti sau, de ce nu, “simpli muritori”.

     

    Ce-ati spune, pentru inceput, de o petrecerea muta?  Desfasurate in diferite localuri, anuntate din timp, acest gen de party-uri au fost organizate pentru prima oara la New York, pentru ca apoi sa-si castige un grad neasteptat de popularitate in mai toate orasele mari ale lumii “civilizate”. Practic, “petrecerile mute” sunt ultima moda la capitolul intalniri relaxante. Pentru cei care nu suporta galagia, muzica data la maxim sau telefoanele care suna neintrerupt pana si in cele mai intime localuri, proprietarii catorva cluburi din Statele Unite s-au gandit sa le ofere petreceri speciale, intr-o atmosfera in care linistea e de aur.

     

     Plecand de la principiul ca un club e locul perfect pentru a intalni noi oameni, atata timp cat nu esti fortat sa tipi pentru a te face auzit, Paul Rebhan, artist si curator, impreuna cu Tony Noe, compozitor si cantaret, au impus la petrecerile organizate de ei o singura regula: invitatii nu au voie sa comunice verbal. Iar asta inseamna ca nu au voie sa foloseasca telefonul mobil, sa discute cu barmanul sau cu vreun ospatar. Cat despre muzica, nici nu poate fi vorba despre asa ceva. Ce ramane de facut la o astfel de petrecere? Participantii pot sa comunice cu restul “comesenilor” recurgand la limbajul corpului sau la simple semne. Cei mai putin inclinati spre mima o pot face prin scris. Hartia si pixul sunt din partea casei.

     

    In ceea ce priveste comenzile la bar, acestea se pot face intr-un singur fel: scriind cu gheata pe tejghea. Pe site-ul quietparty.com, fondatorii acestor petreceri sustin ca nimeni nu a plecat dezamagit de la o astfel de intalnire. Ideea le-a venit dupa ce au organizat o expozitie de arta si au pornit in galagiosul New York in cautarea unui loc in care sa discute despre vernisaj. N-au gasit nici unul suficient de linistit pentru conversatii si astfel au ajuns sa organizeze o petrecere muta. La trei ani de la prima reuniune, organizata in 2002, Rebhan si partenerul sau se gandesc ca intr-o zi sa expuna intr-o galerie cateva dintre cele mai originale biletele scrise la intalnirile mute. “Scrii des pe aici?” sau “Nu mai calc niciodata la o petrecere de genul asta, pentru ca nimeni nu a vrut sa vorbeasca cu mine!” sunt doar cateva dintre exponatele care ar putea ajunge pe simezele galerie. Pe de alta parte, cota “petrecerilor mute” a crescut si datorita faptul ca acestea au inceput in New York, un oras in care anual sunt inregistrate in jur de 100.000 de plangeri legate de poluarea fonica.

     

    Daca acest gen de “chiolhanuri” nu va este pe plac, puteti opta pentru o petrecere a oratorilor. Descrise drept ultima obsesie underground, priza lor la public e intr-o continua crestere. In timpul unei astfel de petreceri fiecare participant isi testeaza talentele muzicale. In sensul ca fiecare conversatie se fredoneaza. Vrei sa ceri ceva de la bar sau sa primesti nota de plata? Atunci dorinta ta trebuie pusa pe note. Odata intrat la o astfel de petrecere, ritmul te prinde imediat, iar avantajul e ca o conversatie fredonata cu o persoana necunoscuta e mai putin intimidanta. Sau cel putin asa spun fanii lor. Povestea “petrecerilor cu cantec” a inceput tot in New York, in Manhattan, intr-un local in care cativa muzicieni cantau unui public restrans. Linia melodica a concertelor a devenit insa contagioasa si a monopolizat toate conversatiile de la aceste intalniri. In cele din urma recitalurile au fost eliminate in totalitate si inlocuite de conversatiile muzicale.

     

    Pe de alta parte, renumele “petrecerilor in birou” nu are nici o legatura cu modul in care comunica invitatii. Conceptul pare banal la prima vedere, dar banalitatea e ultimul lucru care ar caracteriza aceste intalniri. Petrecerile sunt organizate in sediile unor firme, fara stirea proprietarilor. De altfel, in afara de organizatori, o singura persoana mai cunoaste locatia unei astfel de petreceri: paznicul cladirii, care primeste o recompensa generoasa in schimbul careia nu mai vede si nu mai aude nimic timp de cateva ore. De regula, participantii primesc prin mail sau SMS  adresa unei parcari unde trebuie sa se prezinte. Nu sunt chemati insa toti la aceeasi ora, pentru a nu a atrage atentia. Din parcare sunt transportati in sediul unei firme care e transformat, pentru o noapte, in club.

     

    Istoria petrecerilor la birou a inceput cand un angajat al unei companii de grafica computerizata din Los Angeles isi chema prietenii la serviciu, la cateva ore dupa sfarsitul programului, pentru o seara de jocuri in retea. Intr-una din seri, joaca s-a transformat intr-o petrecere. Iar in scurt timp intr-o adevarata afacere, in primul rand datorita preturilor extrem de piperate (o sticla de vodca, de pilda e vanduta cu 750 de euro)  si apoi a exclusivitatii, organizatorii neinvitand pe oricine. Se spune ca la la aceste petreceri au luat parte vedete precum Gwenyth Paltrow, Jay-Z sau Kiefer Sutherland.

     

    Insa cel mai recent trend este dat de petrecerile “cuddle” (in traducere, un fel de “ia-ma-n brate”). La acest gen de chefuri, participantii nu se cunosc intre ei, iar tinuta obligatorie e banala pijama. Interesul este dat de faptul ca poti sa stai intr-o tinuta mai putin obisnuita si sa vorbesti cu un necunoscut fara nici o grija. Stilul lansat de Reid Mihalko a fost intens mediatizat in special pentru ca reuniunile din casa sa erau confundate cu un simplu pretext ca necunoscuti sa se intalneasca si sa puna la cale petreceri de care aveau parte candva imparatii romani, doar pentru 30 de dolari, taxa de participare. Insa Mihalko sustine pe site-ul cuddleparty.com ca fiecare petrecaret trebuie sa respecte cateva reguli. Iar cea mai importanta e ca in cele 3 ore cat tine cheful nimeni nu are voie sa renunte la pijama.

     

    Petrecerile, care in publicatia “Times of London” au fost descrise drept o “hidoasa inventie americana”, sunt prin definitie intalniri la care lumea se tine in brate, in perechi de doi sau trei, in camera unui apartament. Mihalko insa le descrie ca o metoda in care adultii isi pot dezvolta latura intima, nonsexuala. Pe de alta parte, acestia le vad ca pe o solutie optima de te descarca de stresul zilnic, de a petrece cateva ore intr-o atmosfera extrem de relaxanta si de a cunoaste oameni noi. In New York, un oras in care pentru multi fiecare zi e o lupta si fiecare loc poate fi imbibat cu violenta, intalnirile din casa lui Mihalko sunt percepute ca un ultim loc in care pot gasi afectiune. Lansate in 2004, petrecerile “ia-ma-n brate” au inceput sa se organizeze in Canada, Londra, Los Angeles si Texas.

     

    Indiferent de locatie, numitorul comun al petrecerilor e relaxarea si defularea. In plus, conceptul de petrecere tinde sa se desprinda de cel de distractie. Deseori pana si dansul iese din discutie. Vi s-a facut dor de-un chef? –

  • Cheia spre un altfel de horror

    Ce e dincolo de usa interzisa? De la aceasta intrebare s-a nascut filmul “Cheia Schelet” (The Skeleton Key). Iar raspunsul, la sfarsitul celor aproximativ 100 de minute ale productiei, e unul singur: o poveste de groaza, rupta de retetele clasice de la Hollywood. 

     

    In prima parte din “Cheia Schelet” te intrebi daca asisti la o poveste cu sau despre fantome. Insa abia cand ai acces in camera interzisa iti dai seama despre ce e vorba. In explozia de filme horror de la Hollywood de anul acesta, productia regizata de Iain Softley se remarca prin faptul ca din distributie nu face parte nici un personaj de pe alte meleaguri. Cu alte cuvinte, nu e un film nici despre fantome, nici despre strigoi sau vampiri, nici despre zombie. E un simplu thriller psihologic. Insa, cel putin in cazul de fata, prin “simplu” trebuie sa se inteleaga “de efect”.

     

    De altfel, un observator atent ar putea descoperi in “Cheia schelet” un singur cliseu “made in Hollywood“: fata angelica a lui Kate Hudson, care o interpreteaza pe Caroline, o blonda si nevinovata eroina (cu siguranta intalnesti asa ceva in mai toate productiile de groaza). In rest, sansele sa mai faci vreo asociere intre ceea ce se intampla in productia regizata de Iain Softley cu “tendintele” din filmele horror sunt nule. N-auzi usi scartaind, pasi in intuneric, nu vezi cearceafuri plutitoare si nici nu se exagereaza la capitolul sange varsat. Dar tensiunea e asigurata de la inceput pana la final. Cum reuseste productia sa evite scenele de groaza dar totusi sa creeze senzatia de frica? Prin modul in care e spusa povestea.

     

    Caroline (Kate Hudson), o tanara de 25 de ani, a ajuns sa lucreze intr-un spital, ingrijind batrani, si incercand astfel sa depaseasca faptul ca nu a fost alaturi de tatal sau cand acesta a murit. Insa se reprofileaza destul de repede, dupa ce vede cum este tratat unul dintre pacientii sai dupa ce moare. Ajunge astfel in Louisiana, in casa lui Ben (John Hurt), un barbat imobilizat la pat din cauza unui infarct. Iar in casa acestuia, din asistenta medicala, Caroline se transforma intr-un detectiv. Motivul? A aterizat intr-o societate aglomerata de adepti ai magiei “hoodoo” – a nu se confunda cu “voodoo”, cu radacini adanci in casa lui Ben. Dar acest lucru o sa-l afle abia dupa ce intra in posesia “cheii schelet”, o cheie capabila sa deschida fiecare dintre cele 30 de usi ale casei, moment in care tensiunea incepe sa creasca. Cheia in forma de schelet deschide si o usa a unei camere secrete din podul casei, unde Caroline descopera par, sange, oase si alte urme ale magiei negre, despre care afla ca apartineau fostilor proprietari, linsati pentru vrajitorie.

     

     Tot acum mai afla ca Ben a ajuns in starea actuala (imobilizat si fara glas) dupa ce a intrat in camera din pod. Imaginea pe care si-o creeaza in momentul in care sotia lui Ben, Violet (Gena Rowlands) ii povesteste trecutul acestei camere o convinge ca leacul pentru problema lui Ben sta tocmai intre peretii ei. Numai ca pentru a-l crea trebuie sa inceapa sa creada in magie, caci vraja nu va tine altfel. Dar pana la urma aceasta este intreaga idee a filmului: trebuie sa crezi ca sa realizezi. – Florin Bratescu

     

    PERSONAJ CHEIE: Kate Hudson detine cheia misterelor

     

    Cheia schelet / The Skeleton Key

    R: Iain Softley

    Cu: Kate Hudson, John Hurt, Gena Rowlands

    Premiera: 14.10.2005

    Durata: 104 minute

  • Un gigolo de inca doua parale

    European Gigolo (Deuce Bigalow: European Gigolo), continuarea pseudosuccesului “Un gigolo de doi bani”, indeplineste toate conditiile pentru a fi inscris in categoria filmelor insipide: o combinatie ideala de glume puerile, un scenariu pe masura si o poveste mai putin inspirata.

     

    La cinci ani de la primele sale aventuri ca gigolo pe marele ecran, Deuce Bigalow (Rob Schneider) reapare sub aceeasi imagine de tip naiv, pasionat de pesti si care are parte in meseria sa doar de partenere ciudate. In principiu nu s-a schimbat deloc. Iar noutatea, pe care e si construita povestea, adusa de “European Gigolo” e faptul ca lui Bigalow ii arde de perfectionare.

     

    La varsta la care colegii sai de bransa se gandesc la pensionare, Bigalow, inca un incepator in secretele meseriei de gigolo, pleaca in Anglia, la o scoala de profil, unde este pregatit pentru a-si dezvolta potentialul de “prostituata masculina”. Ce se va intampla de aici inainte e usor de anticipat. Adevarul este ca nu trebuie sa te astepti la foarte multe din partea gigolo-ului european, iar atunci vei fi satisfacut deoarece vei primi exact ce te astepti. E drept, nu te astepti sa descoperi o societate secreta de gigolo, insa nu te surprinde ca rangul lui Bigalow in aceasta societate e foarte mic. Pe de alta parte nu te astepti nici ca cineva sa aiba o problema cu cadetii “prostituati” de rang inalt si sa-i ucida in serie, dar e la mintea cocosului ca Bigalow va incerca sa descopere cine e autorul misterioaselor crime.

     

     Practic aceasta este povestea din continuarea aventurii celui supranumit un gigolo de doi bani. Unde e partea amuzanta, caci pana la urma e vorba de o comedie? Probabil ca, in afara de replicile, cateva e drept haioase, care te pot face sa razi daca nu cumva ai vazut prima parte si daca ti-e de dor de poantele pe care le auzeai prin gimnaziu, filmul a fost catalogat drept comedie datorita clientelor de care are parte Bigalow. Cu alte cuvinte, hohotele de ras, ar trebui sa fie provocate de Katrina, o tanara care si-a pierdut nasul intr-un accident de masina, care i-a ucis fratele sau de alte cliente ale lui Bigalow: o surda sau  o femeie cu o gaura in gat. Va distrati deja?

     

    Deuce Bigalow: European Gigolo

    Regia: Mike Bigelow

    Cu: Rob Schneider, Eddie Griffin, Jean Reno

    Premiera in Romania: 14.10.2005

    Durata: 83 minute