BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Mizeriile scrisului

    Un agent literar, care primeste manuscrisul anonim al unui roman pornografic, isi da seama ca poate da, publicandu-l, o strasnica lovitura comerciala. Ca sa-i gaseasca un autor, il ademeneste prin tot soiul de tertipuri pe un veleitar intr-ale literaturii, inca nepublicat, sa-i „imprumute“ numele. Reuseste sa-l convinga pe un autor nepublicat, destul de sarac cu duhul, sa se dea drept autorul acelei carti.

    Acesta accepta propunerea, dar se vede tarat intr-o aventura ale carei dimensiuni si implicatii il depasesc. Tom Sharpe, unul dintre cei mai mari prozatori umoristi britanici contemporani, satirizeaza industria editoriala, in special pe cea americana, axata pe castiguri mari si lovituri de imagine, dar si lumea plina de orgolii a scriitorilor si editorilor. Despre acest volum, Andy Crome spunea: „Daca s-a mai scris vreodata o carte la fel de comica, spirituala si cu un umor atat de de sanatos precum aceasta, v-as ruga sa ma anuntati si pe mine“. Pe cei care chiar vor s-o faca, ii sfatuim sa ceara adresa lui Crome de la editorul roman al volumului..

    Tom Sharpe, Marea aspiratie, Editura Polirom, Iasi, 2005

  • Lumea stranie a lui Aleister Crowley

    Trupe heavy metal, dar si artisti mainstream nu se dezic de influenta pe care „Cel mai rau om din lume“ a avut-o asupra muzicii lor.

    Se lasa seara pe varful Muntelui Omu si un bec solitar se aprinde clipind sa ne lumineze cabana. La tejghea, un tanar neamt, imbracat foarte ciudat, se chinuie sa se faca inteles de femeia care serveste farfurii pline cu ciorba fierbinte. Prietena mea se apleaca spre mine. „Arata de parc-ar fi in Tineretul Hitlerist,“ imi sopteste ea. Nu se-nseala. Imbracat cu pantaloni scurti de piele, cu bocanci militari in picioare si purtand o haina groasa de  ploaie facuta din doc, arata ca desprins din anii ‘20. Se alatura prietenilor lui asezati in fundul salii slab luminate si astfel observam ca toti sunt imbracati la fel. Nu e vorba numai de haine – tot echipamentul lor, de la plosti si tigai pana la rucsacii acoperiti cu blana – pare marcat de patina timpului, ca si cum ar fi fost furat dintr-un muzeu. Tineretul Hitlerist pare din ce in ce mai mult o presupunere corecta.

    Ceva mai tarziu, cand intunericul s-a coborat deja asupra cabanei, grupul, format in exclusivitate din barbati, toti tunsi scurt si imbracati la fel, iese afara in noapte. „Sunteti cercetasi?“, ii intreaba prietena mea in momentul in care ajung in dreptul nostru. „Nu chiar“, raspund zambind. Ultimul dintre ei, destul de inalt si arian la infatisare, duce un steag negru facut sul. Se pare ca am dat peste un grup de neonazisti.

    In miez de noapte, in timp ce grupul respectiv dormea la cativa metri in dreapta mea, un gand ciudat imi vine in minte. Fiecare dintre acesti baieti purta pe maneca hainei o banderola cu un simbol straniu – un soare de aur rasarind dintre munti, pe un fond negru. Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat mi se pare mai cunoscut. Imi aduce aminte de o organizatie care a atins apogeul la inceputul secolului trecut. Cel mai renumit membru al sau a fost Aleister Crowley, un englez supranumit „Cel mai rau om din lume“. Imbinand elemente ale misticii estice, cu magia si adorarea diavolului, organizatia – cunoscuta drept Zorii de Aur (The Golden Dawn) – se caracteriza si printr-o doza zdravana de protofascism.

    Dintr-o data, totul pare sa se lege: echipamentul de la inceput de secol, stilul nazist, steagurile negre si calatoriile pe timp de noapte pe varful unui munte din Transilvania. Aparent imi impart camera cu un grup de satanisti nemti.

    Insa nu numai nemtii creduli (care ar lua de bun orice le-ar spune Hollywoodul despre Transilvania) au fost impresionati de Aleister Crowley si de Zorii de Aur. Boem al inceputului de secol, Crowley a reusit – oricat ar parea de nebuneste – sa impresioneze si o serie de intelectuali, cum ar fi WB Yeats. A avut o influenta profunda si asupra unei categorii de oameni de regula ceva mai greu de impresionat, astfel incat referintele la numele lui abunda in piesele celor mai mari muzicieni rock.

    Se poate ca lumea muzicala sa fi fost atrasa de viata de excese si decadenta a lui Crowley, daca stam sa ne gandim ca rock and roll-ul a insemnat mereu crearea unui taram fantastic, unde constrangerile din viata de zi cu zi nu se mai aplica. Bisexual, dependent de heroina ce tinea sa fie cunoscut sub numele de „Fiara 666“, Crowley poate fi aproape considerat drept cel care a trasat calea hedonismului rock and roll, in calitatea lui de individ ciudat ce continua sa fie o sursa de inspiratie la peste jumatate de veac de la moartea sa din 1947.

    Este, astfel, de asteptat ca heavy metalistii de genul lui Ozzy Osbourne sa fie cuceriti de un asemenea personaj. Ozzy, candva renumit pentru decapitatul liliecilor in direct pe scena (iar acum pentru dezvaluirea problematicei sale familii in fata publicului prin intermediului serialului The Osbournes de pe MTV), a compus un cantec intitulat „Mr. Crowley“, prin care il omagia. De asemenea, nu ar trebui sa surprinda pe nimeni faptul ca Marilyn Manson, idolul adolescentilor deziluzionati si frustrati din toata lumea, a marturisit ca Crowley este unul din scriitorii sai preferati, cantecele sale cuprinzand citate din opera acestuia. Nimic socant aici, dupa cum nu e nimic socant nici in faptul ca trupele scandinave de heavy metal isi fac timp sa dezvolte o fascinatie pentru acest om, atunci cand nu sunt ocupate sa-si acopere fetele cu machiaj din belsug.

    Influenta lui Crowley s-a facut simtita si in cazul unor artisti mai mainstream. Figura lui se gaseste pe coperta LP-ului Beatles „Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band“ (pe randul de sus, langa Mae West). Apare si pe coperta unuia din albumele unui artist ale carui relatii inocente cu copii au fost scoase de sub semnul indoielii o data pentru totdeauna, Michael Jackson. LP-ul din 1991 al acestuia, „Dangerous“, are pe coperta un desen al lui Crowley, cunoscut si ca „parintele satanismului modern“.

    Acum stim ca bietul Michael nu e pedofil, dar s-a gandit cineva la satanism? Fiti cu ochii in patru dupa un alt proces costisitor pe viitor…Poate cel mai ciudat lucru e acela ca Alphaville au compus un cantec despre sotia lui Crowley, iar chitaristul Led Zeppelin, Jimmy Page, a detinut la un moment dat intinsa proprietate de pe malul Loch Ness din Scotia, ce-i apartinuse candva lui Crowley. Un asemenea loc cunoscut pentru intamplari ciudate pare potrivit pentru un fost proprietar la fel de straniu. Inca ma mai uit prin ziare in cautarea unor relatari despre intamplari stranii petrecute in seara aceea in jurul momentului din Caraiman. Ma asteptam intrucatva sa gasesc simboluri stil Blair Witch Project in jurul crucii si exemplare din „Dangerous“ si „Sgt. Peppers“ aruncate peste tot pe podea. Daca auziti de niscaiva evenimente ciudate, dati-mi de stire…

  • Stii sau nu stii, castigi oricum

    Mai mult decat o iesire in oras cu prietenii si un concurs de cultura generala la un loc. Asa ar putea fi descrise, pe scurt, concursurile „quiz“ organizate in pub-urile metropolelor occidentale.

    Din pacate, asemenea experimente sunt scumpe la vedere in Bucuresti. Dar timpul nu e pierdut. Concursurile de cultura generala au ajuns populare in Romania prin intermediul micului ecran. La vremea lor, „Robingo“ sau „Stii si castigi“ strangeau in fata televizoarelor sute de mii de telespectatori. Incercarea finala: sa raspunda la cat mai multe intrebari din cele mai diverse domenii. Dar, in ciuda faptului ca ideea organizarii unui „quiz“ era la indemana, nimeni nu s-a grabit sa o puna in practica in barurile sau cluburile din Bucuresti. Cel care s-a incumetat sa o faca a fost un olandez.

     Venit in Romania in 1996, Henk Oostenkÿk a deschis barul „Suvenir“ in luna aprilie a acestui an. Dupa trei saptamani, intr-o vineri seara, a inceput sa arunce cu intrebari printre mese. „De ce m-am gandit sa organizez seara de quiz? E simplu. In ziua de azi, oamenii nu mai vor doar sa iasa in oras si sa stea la o masa cu o cafea sau o bere in fata. Vor sa se distreze. Barurile din Bucuresti nu prea ofera distractii“, explica el. Rezultatele se vad usor. Organizati pe echipe, de obicei dupa felul in care sunt asezati la mese, clientii fac cunostinta rapid daca nu se stiu dinainte. Primesc o coala pe care trebuie sa noteze doar raspunsurile. La ora 21.00, vocea de bas a patronului olandez pune cea dintai intrebare dintr-un sir de 40. Primele sunt destul de usoare. „In ce tara s-a nascut Pablo Picasso?“ „Spania.“

    Urmeaza o coala cu detalii fotografice ale unor obiecte uzuale. Unele sunt usor de recunoscut, altele mai greu. „Cine s-ar fi gandit la un dop de pluta?“ Urmeaza o alta serie de intrebari ceva mai grele. Patronul zambeste, se mai uita peste foile concurentilor, dar nu ofera nici un indiciu pentru dibuirea raspunsului corect. Un mic ajutor ar fi de mare folos, mai ales ca unele raspunsuri necesita cunostinte in domenii foarte obscure. „Cate margini are moneda de un dolar canadian?“ „Nici nu inteleg exact la ce se refera. Hai sa zicem… 6.“ Daca nu sti, nu e nici o problema, poti sa treci un raspuns la nimereala si sa mergi pe mana norocului. Dupa o alta coala, de aceasta data cu probleme de logica sau figuri geometrice, vin intrebarile finale si verificarea rezultatelor. Olandezul citeste varianta corecta de raspuns pentru fiecare intrebare si fiecare echipa bifeaza raspunsurile corecte ale unei echipe concurente. Castigatorii primesc o sticla de sampanie.


    Ce cred clientii? Deoarece lucreaza in zona, sotii Claudia si Sorin Racovitan mananca des in barul olandezului, dar au participat pentru prima oara la quiz abia dupa cateva luni. „Am primit un mail de la patron si ne-am hotarat sa venim. E altceva, e distractie la un alt nivel. Nu doar ca se vorbeste in engleza, dar iti pui si putin mintea la contributie. Timpul trece usor. E o exceptie pentru barurile bucurestene, unde singurele chestii interactive sunt concursurile de karaoke“, spun ei.  Reteta lui Henk Oostenkÿk nu e rezultatul unor ingrediente secrete. „Dureaza ceva timp pana finalizez chestionarele, caut sa pun intrebari cat mai variate. Vorbesc cu clientii, unii mi-au devenit chiar prieteni intre timp. Le fac cunostinta intre ei. Daca se simt bine, vor reveni. Poate vor spune si la altii. Oricum, am facut progrese. La inceput oamenii ma priveau doar ca pe un tip care citea intrebari printre mese, dar acum au intrat toti in joc“, incheie el.

    Ideea de baza este ca, la final, concursul de quiz nu are decat invingatori. Daca nu castigati bautura, mai aveti o sansa vinerea viitoare. Cu siguranta insa, veti face cunostinta cu cateva persoane, veti mai afla unul sau doua lucruri ciudate sau insolite.


    Mai mult decat atat, acasa veti urmari mai mult Discovery decat pana acum sau veti deschide un atlas de botanica. Nu aveti nimic de pierdut. Ah, da! Moneda de un dolar canadian are 11 laturi, adica formeaza un endecagon.

  • FENOMEN SOCIAL

    Pe cat de rare sunt la noi, pe atat de populare sunt serile de quiz in Europa Vestica sau in Statele Unite.


    CAPITALA QUIZ-ULUI: Newyorkezii sunt printre cei mai pasionati de quizuri. O dovedeste numarul mare de baruri si cluburi care organizeaza astfel de concursuri.


    BUCURESTI: „In Occident, in orice oras care se respecta, pub-urile organizeaza concursuri quiz. In Bucuresti, in schimb, barurile nu dispun de o oferta variata de distractii “, spune Henk Oostenkÿk


    MAI MUL DECAT UN JOC: In 1994, se lansa pe marile ecrane, „Quiz Show“, in regia lui Robert Redford. Cu patru nominalizari la Oscar, filmul porneste de la un capitol din cartea „Remembering America“, dedicat unui urias scandal izbucnit la sfarsitul anilor ‘50 in jurul unui TV quiz – „Twenty One“ – cand unul dintre participanti a dezvaluit presei ca intregul show era trucat.

  • Biblia de dupa biblie

    Volumul semnat de Michael Drosnin reprezinta prima prezentare completa a unui descoperiri stiintifice importante, o relatare laica, efectuata de un reporter sceptic, despre Codul inscris in Biblie.

    Tin minte ca, desi nu se stinsesera inca focurile razmeritei din decembrie ‘89, in lumea editoriala romaneasca incepuse sa adie un vant proaspat de primavara. In primele luni ale lui ‘90, se edificau portofolii editoriale generoase si indraznete. Se puneau la cale traduceri masive, cu deosebire din autorii interzisi, si se perfectau contracte numeroase cu partenerii externi, mai ales ca unele tari, precum Franta, bunaoara, intelesesera sa dea o mana de ajutor reconstructiei culturale de la noi, scutindu-ne de plata drepturilor de autor. Am avut prilejul sa parcurg, in cateva randuri, listele acumulate la minister cu lucrarile pentru care se cedase copy-right-ul si am avut surpriza sa constat avalansa de titluri de carti de ocultism sau avandu-i ca protagonisti pe niste stimabili vizionari precum Nostradamus si Paracelsus. E drept, predictia fusese, pana nu demult, atributul unei singure persoane: seful partidului si al statului, singurul in masura sa citeasca viitorul (de aur, of course). Pletora de carti cu ambitii futurologice, fortamente, si multe produse subculturale au inundat ani de-a randul librariile.


    Mi-am amintit acest episod, pe care l-am crezut suspendat pe motive de exces, citind, cu oarecare nostalgie, o recenta aparitie a editurii Nemira: „Codul Bibliei“, de Michael Drosnin. Desi a fost pentru o perioada nr. 1 in topul de best-seller-uri al New York Times, nu e vorba de un cod danbrownian, adica de o fantasma cu lipici cultural si sentinte oraculare paranoide, ci de o incercare de decodificare onesta a unui tezaur cultural al omenirii. Reper moral, religios si filosofic, citita adesea ca un izvor predictiv esential, Biblia devine, gratie investigatiei reportericesti a lui Drosnin, o incomparabila si sistematica resursa de chei de lectura a evenimentelor modernitatii: „Am incercat sa tratez acest subiect asa cum l-am tratat pe oricare altul: ca un reporter de investigatii (autorul a fost reporter la Washington Post si la Wall Street Journal, n.n.).

    Singurul lucru pe care pot sa-l afirm cu certitudine este ca exista un cod al Bibliei si ca, in cateva cazuri dramatice, el a prezis evenimente care, ulterior, s-au petrecut exact asa cum au fost prezise, de la asasinarea presedintelui Kennedy la razboiul din Golf, atentatul de la Oklahoma City si coliziunea unei comete cu planeta Jupiter“. Descoperit de catre dr. Eliyahu Rips, unul dintre expertii de prima marime ai lumii in teoria grupurilor, un domeniu al matematicii care sta la baza fizicii cuantice, si confirmat de matematicieni de renume de la Harvard si Yale, codul Bibliei decriptat pe calculator a fost folosit intaia data de catre reporterul nostru in cazul atentatului pus la cale impotriva lui Yitzhak Rabin. El a citit in matricile desfasurate ale textului biblic faptul ca premierul israelian va fi ucis in anul ebraic care incepea la sfarsitul lui 1995.

    Desi n-a crezut o clipa avertismentul, l-a instiintat totusi pe prim-ministrul israelian, prin intermediul unui prieten si apropiat al acestuia, poetul Chaim Guri. Neluata in seama la momentul cuvenit, nefasta previziune s-a adeverit. Drosnin nu se imbata insa cu apa rece.


    El afirma raspicat faptul ca acest cod s-ar putea sa nu fie nici corect, nici eronat. Probabil ca ne spune doar ce ar fi posibil sa se intample, nu ce se va intampla. El ar putea sa constituie informatia de care avem nevoie sa ne salvam singuri.


    Michael Drosnin, Codul Bibliei, Editura Nemira, BucureSti, 2005

  • Amurgul zeilor

    In atmosfera speciala a sarbatorilor de iarna, cand miracolul isi revendica mai mult decat oricand dreptul de a patrunde in cotidian, o carte saturata de mistere septentrionale, de nobile acte de bravura, de elfi, troli si balauri, o carte precum precum Amos Daragon este binevenita.

    Cu atat mai mult cu cat reia, intr-un registru specific, desigur, atmosfera enigmatica si magnetica a universurilor lui Tolkien. Prologul cartii enunta, precum in „Stapanul inelelor“, iminenta renasterii Celor Vechi, a semintiei fiarelor de foc, cand lumea, asa cum o stim, fragila inca de la crearea sa, avea sa sufere mari schimbari. „Batranii povestitori si pastratorii traditiilor din vechime se fereau insa sa dea amanunte despre ceea ce avea sa determine unirea fortelor raului si marea catastrofa.“ Aici intra in scena Bryan Perro, care ne va lamuri pe deplin in legatura cu ce ne asteapta.


    Bryan Perro, Amos Daragon, amurgul zeilor,
    Editura Cartier, BucureSti-ChiSinau, 2005

  • Tineri debusolati

    Elfriede Jelinek, detinatoarea premiul Nobel pentru literatura in 2004, ne retine din nou atentia cu un roman editat de Polirom. E vorba de „Exclusii“, o poveste despre patru adolescenti debusolati, care ajung sa comita o crima, o poveste inspirata de un caz real petrecut in Austria anilor ‘60.

    Exclusii sunt niste liceeni atrasi de crima in numele absurdului existential, asa cum l-au priceput, fara sa-l digere, din lecturile textelor lui Camus sau Sartre. Copii de bani-gata, fii de burghezi sau de proletari, ei sunt cu totii mostenitorii unei istorii dramatice. In cazul Sofiei e vorba de Austria excesiv de catolica a familiilor decente si cuviincioase, pentru Rainer si Maria intra in joc relatiile sadomasochiste pe care tatal lor, fost ofiter SS, le intretinea cu mama lor, pentru Hans, in sfarsit, opresante sunt mitologia comunista si lagarele mortii. Jelinek a cunoscut un imens succces cu romanele „Die Liebhaberinnen“ („Indragostitele“, 1975) dar mai ales cu „Die Klavierspielerin“ („Pianista“, 1983), acesta din urma avand o puternica incarcatura autobiografica.


    Elfriede Jelinek, Exclusii,
    Editura Polirom, IaSi, 2005

  • Cluburi turistice private

    •  Exclusive Resorts
      Proprietati: Peste 300, cu o valoare medie de 3 milioane de dolari fiecare.
      Membri: Peste 1.600
      Taxe: 395.000 de dolari pentru inscriere
    •  Legendary Retreats
      Proprietati: Evaluate la 6-8 milioane de dolari fiecare
      Membri: Inscrierile se fac in aceasta perioada
      Taxe: 1,4 milioane de dolari

  • Locuri de joaca pentru miliardari

    La inceput au fost corturile. Apoi rulotele. Au urmat hotelurile si, pentru cei care vroiau un „pied a terre“, cum spun francezii, casele de vacanta – fie cu un singur proprietar, fie popularul time-share, care la romani nu a prea prins, dar care e foarte infloritor in strainatate. Iar acum s-a ajuns la noi culmi in turism – un tip de time-share care poate costa 10 milioane de dolari. Si asta doar ca taxa de inscriere.


    Cea mai noua tendinta in materie de turism sunt cluburile exclusiviste, unde au acces doar membrii dispusi sa scoata din buzunar cotizatii de ordinul milioanelor de dolari. Conceptul este destul de simplu: o persoana sau o companie cu resurse financiare considerabile cumpara proprietati imobiliare extrem de valoroase in cele mai frumoase zone din toata lumea, le organizeaza sub egida unui club, iar apoi le ofera pentru perioade bine stabilite de timp celor care doresc sa aiba parte de cele mai luxoase castele, cele mai spectaculoase peisaje si cele mai exclusiviste servicii, in conditii de intimitate absoluta. Inventatorul conceptului este Rob McGrath, directorul executiv al firmei Tanner & Haley, care, in 1998, a avut ideea de a oferi astfel de servicii. Exclusive Resorts – compania detinuta de fostul sef AOL Steve Case – si Tanner & Haley isi impart 80% dintr-o piata estimata la peste un miliard de dolari (de la 130 de milioane in 2003).


    La cresterea pietei va contribui cu siguranta si noul-venit – Yellowstone Club -, care este deocamdata o comunitate privata de schi si golf. Membrii vor plati o taxa de inscriere intre patru si 10 milioane de dolari (in functie de data la care se inscriu), care le va asigura sejururi intr-un castel din Anglia sau Irlanda, o vila in Toscana, un teren privat de golf din Scotia, precum si diverse plaje si centre de infrumusetare din toata lumea. De asemenea, vor avea si dreptul de a utiliza cele doua iahturi ale clubului si o flota de aeronave particulare. Clubul se va numi Yellowstone Club World si, la fel ca si restul de aproximativ 30 de companii similare de pe piata, le va oferi membrilor, pe langa sederea in locuri nemaiauzite si nemaivazute, servicii de concierge (personal disponibil la orice ora din zi si din noapte pentru a satisface orice dorinte), ocupandu-se si de aranjamentele de calatorie, conform Wall Street Journal. Seful Microsoft Bill Gates face parte dintre membrii Yellowstone Club, iar un „upgrade“ la statutul de membru al noului Yellowstone Club World l-ar costa doar doua milioane de dolari (tarifele cresc exponential, ajungand la 10 milioane de dolari pentru ultimii inscrisi).


    Majoritatea cluburilor percep taxe de inscriere care variaza intre 300.000 si 500.000 de dolari si cotizatii anuale de aproximativ 10.000-20.000 de dolari. Clubul Yellowstone va solicita insa taxe anuale cuprinse intre 60.000 si 100.000 de dolari.


    Acest segment ultra-exclusivist al industriei turismului si-a indreptat atentia, la inceput, catre milionarii in dolari. Dar, cum piata evolueaza si cerintele clientilor cresc si ele, cluburile se ajusteaza la realitate, incercand sa atraga atat mega-miliardarii cat si pe cei care dispun de fonduri mai modeste – a se intelege acea categorie de turisti care pot plati cam 150.000 de dolari ca taxa de inscriere. Preturile mai mici se adreseaza si celor care stau foarte bine cu banii, dar mai prost cu timpul – de pilda, clubul Exclusive Resorts a lansat o oferta denumita Affiliate, pentru care se plateste o taxa de inscriere de doar 195.000 de dolari (mai putin de jumatate din nivelul normal), pentru cei care nu reusesc sa incropeasca o vacanta mai lunga de 15 zile, asa incat nu ar avea sens sa cumpere un pachet mai complex.

    Cea mai ieftina varianta este oferita de Private Escapes, care se auto-intituleaza singurul club privat turistic „convenabil“ – taxa de inscriere de 95.000 de dolari si anuala de 7.200 de dolari. Cu acesti bani, membrii isi cumpara sederea in proprietati din Las Vegas, California si Colorado. Nu e chiar Toscana sau insulele Belize, dar conditiile sunt totusi cu mult deasupra celor oferite de hoteluri. Avantaj la care se adauga si bucuria de a apartine unui cerc de initiati, unei categorii superioare de turisti. Cu alte cuvinte, ai la dispozitie case de vacanta in toata lumea, fara problemele administrative. Cel mai disputat segment al pietei raman marii bogatasi, care sunt dispusi sa plateasca taxe de inscriere care pornesc de la un milion de dolari, doar pentru a se deosebi de simplii milionari.

    Doar in SUA (unde isi au sediul aceste cluburi de calatorie), numarul persoanelor ale caror averi personale depasesc 30 de milioane de dolari a crescut cu 10 procente anul trecut, pana la 30.000. Nu e de mirare atunci ca Tanner & Halley e pe cale sa deschida un club doar pentru créme de la créme – Legendary Retreats va impune o taxa de inscriere de 1,5 milioane de dolari si contributii anuale de 675.000 de dolari. Proprietatile disponibile in cadrul programelor clubului au valori cuprinse intre sapte si opt milioane de dolari, incluzand un conac imens pe crestele din St. Anton (Austria) si un palat in Maui, cu plaja privata si o piscina uriasa.


    „Si cand ma gandesc ca, in 1998, cand mi-a venit ideea, mi se parea mult sa le cer oamenilor 100.000 de dolari ca taxa de inscriere. Acum lumea se ingramadeste sa plateasca un milion“, spune McGrath.


    Desi par a se conduce dupa formule matematice, managerii cluburilor au o misiune destul de dificila, deoarece trebuie sa multumeasca pe toata lumea (preturile de milioane exclud din start ideea vreunei nemultumiri a clientilor), astfel incat jongleaza mereu cu programe si rezervari, mai ales in cazul varfurilor de sezon de care vor sa profite toti membrii. In aceasta lume a preturilor record, Yellowstone a reusit sa stabileasca noi recorduri: cotizatiile sunt cam de zece ori mai mari decat media si, chiar dupa ce platesc taxa de inscriere si contributia anuala, membrii tot mai trebuie sa achite o parte din mancare si bautura. Dar proprietarii, Tim si Edra Blixseth, spun ca vor oferi ceva diferit.

    Cei doi au de gand sa investeasca circa 500 mil. dolari in achizitionarea de proprietati super-luxoase pe tot globul, pentru a crea „un loc de joaca pentru mega-bogatasi“, incluzand terenuri de golf, plaje, si cluburi. Yellowstone intentioneaza sa ajunga la 150 de membri (ceea ce le va aduce un miliard de dolari din taxe), iar sotii Blixseth cred ca aproximativ jumatate dintre cele 225 de persoane care fac parte din clubul de schi si golf Yellowstone vor plati pentru a face parte din versiunea „new & improved“ a locului. In orice caz, segmentul cluburilor private de turism continua sa creasca in fiecare an, chiar daca nu constituie deocamdata o amenintare la adresa hotelurilor de lux.

    Cei care hotarasc sa isi cumpere statutul de membru cu cateva milioane de dolari spun ca merita fiecare banut, pentru ca, cine nu prefera, in loc sa intepeneasca langa piscina unui hotel de cinci stele, sa circule intre un castel scotian, o ferma din Noua Zeelanda, o insula din Caraibe si o cabana pentru pescuit in Alaska. Si sa fie tratat ca un imparat peste tot.

  • Cine se teme de Maureen Dowd?

    „Hillary Clinton s-a slujit de infidelitatea lui Bill ca sa devina senator si sa aiba o sansa la presedintie.“ „Singura data cand s-a discutat despre sex la Casa Alba pe vremea lui George Bush Senior a fost atunci cand presedintele a intrebat-o pe sotia sa: «Bar, ce inseamna epilat inghinal?».“ „Condoleezza a ajuns la putere agatandu-se de W. (n.r. – presedintele Bush), cu care merge peste tot.“

    Nu sunt afirmatii facute in timpul vreunui talk-show umoristic, gen atat de gustat de americani, ci declaratiile singurei femei-editorialist de la New York Times, poate cel mai conservator cotidian din Statele Unite.


    Maureen Dowd, irlandeza cu parul rosu care a pus pe foc administratiile americane timp de aproape 30 de ani, nu s-a linistit o data cu varsta. Actualul presedinte al Statelor Unite a poreclit-o Cobra (ea il descrie drept „un teribilist rasfatat in cizme de cowboy“), fostul vicepresedinte Al Gore ii stie de frica de cand l-a descris ca fiind „in plin proces de lactatie“, iar Bill Clinton se chinuie sa gaseasca vorbe de duh, ca sa-i dea replica la articolele in care il acopera adesea de ridicol. De altfel, Dowd a castigat premiul Pulitzer pentru modul in care a relatat evenimentele din cadrul scandalului „Monica-Gate“.


    Desi la inceputul carierei era criticata pentru ca, in articolele sale, latura umana era intotdeauna mai importanta decat intamplarea in sine, tocmai acest interes fata de zbuciumul personal care se ascunde in spatele marilor evenimente (razboiul din Vietnam, Watergate, alegerile, razboiul din Irak) a ajutat-o sa-si construiasca o personalitate, sa fie mai mult decat o voce cuminte si neutra de la un ziar, fie el chiar si New York Times. Asa ca, bazandu-se pe reactiile starnite de editorialele sale (se spune ca sunt in topul celor mai citite din SUA), a reusit sa publice luna aceasta o carte – „Are Men Necessary?“, care, probabil, a starnit mai multa valva decat memoriile fostei prime doamne, Hillary Clinton.


    In „Are Men Necessary?“, Dowd nu pretinde ca detine solutii pentru razboiul dintre sexe (care, in opinia ei, e mai inversunat ca oricand) si nici nu se erijeaza intr-o calauza a femeilor moderne, dezorientate in aceasta perioada post-feminista. Dowd se margineste sa emita cugetari si pareri care, pe unii critici literari i-au infuriat, iar pe altii i-au amuzat: „S-ar putea ca, intr-o buna zi, barbatii sa dispara complet de pe fata pamantului, luand cu ei revistele sexy, toata nebunia si obiceiul de a manca pizza rece dimineata“; „Multe femei isi doresc, mai nou, sa fie casnice si sa se transforme in Dna. Robot Anonim dintr-o Gloata Docila“; „De la Big-Ban-ul revolutiei feministe s-a ajuns la un omniprezent Big Botox“. Pe un ton uneori jucaus, iar alteori cat se poate de serios, Dowd scrie despre confuzia care domneste in ritualurile sentimentale din epoca post-feminista, saturatia culturii americane cu imagini de natura sexuala, obsesia colectiva legata de frumusete si tinerete, transformarea femeilor in simple obiecte de catre barbati si, in fine, sexul vazut ca un „detonator de bombe in istoria americana“.


    Dar poate ceea ce descumpaneste cel mai mult cititorul este neputinta lui Dowd de a se hotari de partea cui este, atata vreme cat tot spune ca exista un razboi al sexelor. Pe de o parte, foloseste un episod din serialul Seinfeld pentru a ilustra simplitatea iritanta a „speciei masculine“: „Poate realitatea este ca in acel episod din Seinfeld, cand George Constanza incearca sa dovedeasca faptul ca toate pasiunile majore ale unui barbat pot fi implinite simultan, daca reuseste sa se uite la televizor, in timp ce face dragoste cu o femeie si mananca un sandwich cu pastrama si mustar“.

    Dar, pe de alta parte, nici Dowd nu ezita sa exploateze mecanismul „simplist“ al barbatilor, daca are ceva de castigat din asta. „Sunt o adepta infocata a filosofiei de viata a lui Carole Lombard: «Traiesc dupa regulile barbatilor, ma adaptez la o lume a barbatilor, dar, in acelasi timp, nu uit niciodata ca misiunea principala a unei femei este alegerea nuantei perfecte de ruj».“ De altfel, gurile rele spun ca ascensiunea lui Maureen Dowd la New York Times se datoreaza modului in care stie sa fraternizeze cu „tabara adversa“ – mai precis, a fost favorita celor doi editori executivi ai prestigiosului cotidian – Joe Lelyveld si Howell Raines -, a avut o relatie cu o alta personalitate influenta din cadrul aceluiasi cotidian – John Tierney – si a adaugat pe raboj si doua nume mai celebre: Michael Douglas (care a parasit-o pentru Catherine Zeta Jones, despre care Dowd spune ca nu e cu nimic mai aratoasa decat ea) si Aaron Sorkin, creatorul unui popular serial de televiziune.

    Mai mult decat atat, nu ezita sa se foloseasca de farmecele personale (considerabile inca, desi a trecut de jumatate de veac), pentru a-si asigura o atitudine binevoitoare din partea mai-marilor de la Washington. Secretarul pentru relatiile cu presa al presedintelui George Bush, Marlin Fitzwater, o caracterizeaza drept „gata oricand sa flirteze“, ca de altfel si purtatorul de cuvant al Casei Albe in administratia Clinton, Mike McCurry. A ramas celebra ziua in care, in cadrul unei conferinte de presa sustinute de Tony Blankley, purtatorul de cuvant al lui Newt Gingrich, Dowd s-a ridicat din sala, s-a indreptat tinta catre Blankley si l-a tras de cravata ca sa vada marca.


    Cu toate acestea, la 53 de ani, nu numai ca nu a fost niciodata maritata sau logodita, dar nici macar nu a locuit cu vreunul dintre partenerii sai. Dowd spune ca barbatii, chiar daca sunt milionari si conduc companii mamut, tot se simt amenintati de femeile de succes, mai ales daca se intampla ca acestea sa fie recunoscute si premiate pentru spiritul lor critic. Marturisirea unui producator de spectacole de pe Broadway ca era prea intimidat de notorietatea ei pentru a-i cere o intalnire, lamentatiile unei colege de la New York Times care, in ziua in care a primit Premiul Pulitzer, i-a telefonat plangand ca nu o sa se mai apropie nici un barbat de ea – toate acestea sunt, in opinia lui Dowd, dovezi care arata ca progresul facut de femei pe scara corporatista le saboteaza viata sentimentala.


    Astfel, scrie Dowd, nu e de mirare ca majoritatea femeilor moderne cauta dispe-rate prin anticariate exemplare din best-seller-ul anilor ‘50 – „Cum sa prinzi si sa pastrezi un barbat“. „Fiti misterioase, nu vorbiti mult, purtati fuste, comportati-va ca niste doamne, stati mereu cu picioarele incrucisate si zambiti“, sunt regulile de aur promovate de cartile de acest gen, care sunt din nou la mare cautare.


    Pe de alta parte, desi deplange situatia ingrata in care se gasesc femeile, Dowd nu este numai lapte si miere cu „surorile“ sale. Intr-adevar, are un cerc foarte apropiat de prietene din esalonul de top de la New York Times, despre care se spune ca ar fi format un fel de cabala, ostila outsiderilor. Iar din ultima categorie se pare ca face parte si Judy Miller, reportera New York Times care a fost centrul unui scandal legat de o scurgere de informatii de la Casa Alba, in legatura cu identitatea unui agent CIA sub acoperire, si care a fost condamnata la inchisoare pentru refuzul de a-si dezvalui sursa.

    Dowd a scris un editorial despre colega sa, intitulat „Woman of Mass Destruction“ (referire la armele de distrugere in masa – „Weapons of Mass Destruction“, pe care administratia Bush se chinuie sa le gaseasca de vreo doi ani in Irak si despre care Miller sustinea ca exista, in pofida dovezilor care indicau contrariul). Editorialul incepea cu dulcea fraza „Intotdeauna mi-a placut de Judy Miller“ si se incheia cu ferma convingere a autoarei ca Miller trebuie sa plece de la ziarul pe care l-a acoperit de ridicol. De altfel, Miller a fost ulterior fortata sa demisioneze, nu inainte de a primi o compensatie care s-ar cifra, conform pietei, la circa 3 milioane de dolari.


    In acest timp, Maureen Dowd isi continua nestingherita si nestavilita cariera la New York Times, unde i se permite sa arunce tot timpul manusa in arena politica. Dar macar o face foarte senzual, ca Rita Hayworth (idolul ei) in „Gilda“.