BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Realitatea virtualului

    Peste trei milioane de oameni platesc intre 10 si 15 dolari pe luna pentru a trai in lumea vrajitorilor, gigantilor, eroilor sau a dragonilor.

    IN TOP: Cele mai apreciate MMORPG-uri sunt Ultima Online, EverQuest, Asheron’s Call, Star Wars Galaxies si Project Entropia.

    VENITURI: Un jucator poate castiga 4.000 dolari pe luna din vanzarea bunurilor virtuale din jocuri.

    LEGE: Coreea de Sud are deja o lege care pedepseste furtul de proprietati virtuale, si exista chiar si un departament special de politisti care ancheteaza astfel de infractiuni.

    PANA LA CRIMA: Un chinez si-a ucis cel mai bun prieten pentru ca acesta i-a vandut o sabie virtuala fara consimtamantul lui.

  • Disco Pigs la Green Hours

    In timpul piesei Disco Pigs ti se poate intampla sa ramai fara bautura, sa fii agresat verbal sau sa ti se faca ochi dulci. Primesti ceva in schimb: o portie consistenta de teatru de calitate.

    In urma cu opt ani, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt se juca „Scandal cu publicul“. Sau poate „se juca“ e putin spus. Mai degraba se preda o lectie, si anume ca teatrul trebuie sa fie mai mult decat o poveste spusa si jucata de cativa oameni pe o scena. Piesa germanului Peter Handke, scrisa in 1966, era – si inca mai este – o metoda perfecta de a atrage atentia publicului ca nu trebuie sa se concetreze la ceea ce spun actorii, ci la felul in care spun ceea ce spun. Si cum poti capta mai simplu atentia cuiva decat hartuindu-l? Agresarea verbala a spectatorilor nu trebuie privita ca o insulta – e doar tentativa actorilor de a-i dezmorti, de a-i face sa caute povestea din spatele piesei.

    Acum, personajul Porculete, interpretat de Marius Manole de la Teatrul Luni, coboara de pe scena din subsolul clubului Green Hours si bea din berea unui spectator. O pune la loc pe masa, dar dupa cateva secunde – in care spectatorul nu apuca sa aiba vreo reactie – mai ia o gura de bere. Ce legatura are gestul sau cu povestea?

    Piesa Disco Pigs, a irlandezului Enda Walsh, a avut premiera la sfarsitul lui iulie in clubul Green Hours si a fost montata acum pentru prima oara in Romania de regizorul Peter Kerek. Sinead si Darren – alias Scrofistina (Alina Berzunteanu) si Porculete – traiesc in prezent, intr-o lume imperfecta, strapunsa de violenta, cruzime sau vulgaritate. Cei doi bantuie impreuna, de 17 ani, printr-o lume a violentei pe ritmuri de disco-dance.

    Nascuti la doar cateva secunde distanta, cei doi frati spirituali au crescut impreuna, au invatat sa comunice impreuna si sa sufere de aceeasi neliniste interioara, pe care o dezvaluie si publicului. Urmariti-i.

    R: Peter Kerek; Scenografie: Alina Herescu;
    Cu: Alina Berzunteanu, Marius Manole

    Disco Pigs a fost pusa in scena pentru prima data in 1996, la festivalul de la Dublin, si a primit in anul urmator premiile „Stewart Parker“ si „George Devine“

  • Arunc-o pe nora din tren

    Ce poate fi mai rau decat o soacra de cosmar? Raspunsul, doar dupa vizionarea filmului „Soacra mea e o scorpie“ (Monster-in-Law).

    Criticii de film nu se asteptau la ceva senzational de la lansarea filmului „Soacra mea e o scorpie“. Cu toate ca acesta marca revenirea lui Jane Fonda pe marele ecran dupa 15 ani de pauza, premiera era asteptata cu scepticism. Motivul?

    Unul din rolurile principale, cel al lui Charlotte, urma sa fie jucat de Jennifer Lopez. Pe de alta parte filmul parea sa promita – deoarece se construia pe un model clasic in comedii romantice. Regizorul Robert Luketic a reusit insa sa lipeasca cu forta doua filme intr-unul. Primul dintre ele, cel in care apare Jane Fonda, e o comedie.

    Cel de al doilea, in care joaca Lopez, e mai degraba o tragedie. Charlotte se indragosteste de Kevin (Michael Vartan), si – cum lucrurile intre cei doi devin serioase – e timpul ca aceasta sa faca cunostinta cu mama celui de care s-a indragostit – altfel spus, e timpul sa inceapa si actiunea.

    Fara sa o vezi, fara sa primesti vreun indiciu, stii la ce sa te astepti cand soacra urmeaza sa apara in cadru.
    Viola (Jane Fonda), malefica mama a lui Kevin, nu o va simpatiza pe Charlotte – si de-aici vor aparea  tot felul de situatii comice in care cele doua vor purta un razboi din care dragostea va iesi, fireste, invingatoare.


    Insa, surpriza. Situatiile apar, intr-adevar, dar nu sunt deloc comice. Viola, proaspat concediata dintr-un post de prezentatoare TV, vrea sa recupereze timpul pe care nu l-a petrecut alaturi de fiul ei in copilarie. Iar in acest „timp“ nu mai incape si o alta femeie.

    De aici si pana la palme impartite intre cele doua femei nu e decat o aruncatura de bat: iar restul peliculei e consumat de schemele diabolice si de confruntari. O formula de succes, aplicata deja si in alte productii, „Soacra mea e o scorpie“ nu aduce nimic nou. Ceva bun exista, totusi, in film: intoarcerea lui Jane Fonda la Hollywood, desi intr-o productie si intr-un rol care nu sunt pe masura unei actrite care a castigat doua premii Oscar.

    R: Robert Luketic; Cu: Jane Fonda,
    Jennifer Lopez, Michael Vartan;
    Durata: 1h 40 min; Premiera: 12 august 2005

  • Transparenta cartii negre

    Un volum care care aduce o serioasa atingere imaginii marcilor de succes, care scoate la iveala intrigile lipsite de scrupule ale marilor concerne si care prezinta intrepatrunderea dintre economia globalizata si cea politica.

    La o prima si grabita vedere, Cartea neagra alcatuita de autorii germani Klaus Werner si Hans Weiss pare sa aduca in memoria cititorilor romani trecuti de 30 de ani o adiere din sfantul parapon al emisiunilor care, in „epoca de aur“, vestejeau in fel si chip economia de piata: rapacitatea capitalista, lipsa de scrupule in arena concurentiala, loviturile sub centura aplicate de marii magnati, infometarea si desconsiderarea lumii a treia, coruptia si santajul ca metode de promovare a propriilor produse.

    Daca pe atunci reportajele insailate de un Eugen Mandric, bunaoara, erau rodul unei comenzi politice si, mai presus de orice, produsul unei viziuni voit maniheice, in care tot ce insemna economie de piata era negru si tot ce era economie planificata de tip socialist devenea automat alb (adica bun), cartea pe care v-o prezentam, oricat de „neagra“ ar dori ea sa fie, are acces la nuante, poate sa ne umple de manie, dar este scrisa „sine ira et studio“ si se bizuie pe informatii temeinic verificate.

    Acesta este si motivul pentru care nici una dintre firmele de faima atacate in cuprinsul ei nu a gasit de cuviinta sa intenteze vreun proces autorilor. Mai mult, aproape toate aceste mari concerne au simtit nevoia, dupa aparitia cartii si dupa o prima reactie vehementa, sa se justifice sau sa-si „dreaga“ imaginea avariata, facand vizibile, in mod public, laturile generoase ale activitatii lor, donatiile, implicarile in programe de ajutorare a unor categorii sociale sau populatii defavorizate. Prima editie a volumului a aparut cu doar doua saptamani inainte de atentatele de la World Trade Center si de declansarea „razboiului impotriva terorismului“ caruia multi ii atribuie si motive economice. Nici una dintre editiile ulterioare nu a argumentat insa decat cu retinere eventualele interese ale concernelor in razboaiele din Irak si Afganistan.

    Raspunsul autorilor la aceasta observatie este simplu si intareste afirmatia noastra de mai sus: „noi ne referim aici la fapte cercetate si care pot fi dovedite si nu dorim sa facem speculatii intr-o directie sau alta.“ Cum se explica atunci ca faptele investigate, verificabile si cu un oarecare grad de vizibilitate nu au atras pana acum atentia? Probabil pentru ca multe dintre fenomenele descrise nu s-au bucurat de interesul mediatic. Asta deoarece o mare parte a infractiunilor savarsite de concerne se petrec in colturi uitate de lume („razboiul pentru petrol provoaca zilnic in Camerun, Ciad, Africa Centrala si Sudan mai multe victime decat in Irak si Afganistan luate impreuna“).

    Concluzia cartii, atent urmarita si argumentata, cea care „a infuriat“ firmele vizate si i-a starnit  pe cititori, este aceea ca „marile marci isi obtin profiturile din exploatare, munca copiilor, cooperarea cu dictaturile militare, finantarea razboaielor, distrugerea mediului inconjurator si maltratarea animalelor“. Care sunt aceste firme si prin ce metode se infaptuiesc toate insanitatile pomenite veti avea placerea (sau neplacerea provocatoare) sa descoperiti singuri. A extrage doar cateva din uriasa lista a lui Werner si Krauss, intr-o simpla recenzie jurnalistica, ar insemna sa aratam, nepermis, cu degetul intr-o singura directie.  

    Klaus Werner, Hans Weiss, Noua carte neagra a firmelor de marca, Intrigile concernelor internationale, Editura Aquila, Oradea, 2004

  • Dragoste sub cer oriental

    Dupa ce a petrecut o vreme intr-un lagar disciplinar al armatei marocane, Tahar ben Jelloun a descins si s-a stabilit la Paris, in septembrie 1971, unde si-a inceput cariera de poet, prozator, eseist, publicist, psiholog si psihiatru.

    Numeroasele sale carti au fost pana in prezent traduse in 43 de limbi. Volumul de fata contine 18 nuvele organizate in jurul a trei teme majore: dragostea, prietenia si tradarea. Folosind stiluri si tonuri foarte diferite, Ben Jelloun ne istoriseste povestile unor oameni coplesiti de dragoste sau, dimpotriva, profund raniti, povesti de dragoste nebuna, de iubiri stranii si insingurate, care se situeaza, toate, in peisajul Marocului de azi.

    Una dintre cele mai interesante povesti, atat sub aspect literar cat si documentar, se intituleaza Profetul si retraseaza cea de pe urma intalnire amoroasa dintre Jean Genet si un tanar marocan, istorie frumoasa si aspra, in acelasi timp, careia Ben Jelloun (prieten al lui Genet) i-a fost martor direct.

    Tahar Ben Jelloun, Iubiri vrajitoare,
    Editura Paralela 45, PiteSti, 2005

  • Cele doua Japonii

    Unanim salutat de critica britanica, tanarul scriitor de origine nipona a reusit, cu primele sale trei romane, sa se impuna pe prim-planul scenei literare si sa obtina premii prestigioase (Whitbread Prize – pentru volumul pe care vi-l prezentam, sau Booker Prize, pentru volumul „Ramasitele zilei“ – roman adaptat pentru cinematograf de catre James Ivory, in 1993).

    Cel de-al doilea roman al sau, „Un artist al lumii trecatoare“ este construit  in jurul personajului Masuji Ono. Tanar boem, acestuia ii placea sa frecventeze „lumea trecatoare“, metafora sub care japonezii numesc locurile de pierzanie ale vietii nocturne. Aflat la varsta senectutii si ajuns si profesor de arta, eroul romanului porneste intr-o odisee de recuperare a biografiei personale si artistice, a anilor cand a fost marcat de schimbarile radicale dintr-o Japonie abia iesita din ruinele celui de-al doilea razboi mondial, o Japonie ce incerca sa-si exorcizeze trecutul militarist si sa-si construiasca un alt fel de viitor.

    Kazuo Ishiguro, Un artist al lumii trecatoare,
    Editura Polirom, IaSi 2005

  • Jurnal de Sziget

    In limba maghiara cuvantul „sziget“ inseamna insula – o intindere oarecare de pamant, inconjurata de apa din toate partile. Dar de 13 ani incoace „sziget“ inseamna cu totul altceva. Sziget e un festival. Sziget e rock, pop, punk, blues, reggae, jazz, hip-hop. Sziget e atmosfera. Cuvantul si-a depasit hotarele lingvistice si a intrat in patrimoniul international. Cele saizeci de drapele nationale infipte in mijlocul insulei Obudai de pe Dunare dau dimensiunea cosmopolita a festivalului de la Budapesta.

    Vineri, 12 august, ora 6,00 dimineata. Breezy si Wytze stau pe scarile unei terase, la nici zece de metri de steagurile pestrite. Ea are 19 ani, e o mulatra din Los Angeles. El are 25 si e din Amsterdam. E sase dimineata si au, amandoi, ochii impaienjeniti. Ea, de somn. El, de bere. Sunt, amandoi, pentru prima oara la Sziget. „E atat de bine aici. Voi, europenii, nu sunteti deloc rasisti. Oriunde m-as plimba aici, nimeni nu se uita ciudat la mine pentru ca sunt negresa“, ii spune Breezy lui Wytze. Isi compara, pe diverse teme, tarile. Amandoi sunt nemultumiti de imigrantii care nu vor sa invete limba oficiala, de sistemul de invatamant, de politica externa. Gasesc, aici, inca un numitor comun: antipatia fata de presedintele George Bush. Dupa o ora intreaga de discutii despre politica americana li se inchid ochii. Isi dau intalnire a doua zi, la aceeasi ora.

    Dreher Club, terasa la care au stat la taclale Breezy si Wytze, este doar unul dintre patratele marcate pe harta pliata pe care fiecare vizitator o primeste la intrarea pe insula. Odata desfacuta, hartia iti arata inca 61 de astfel de patrate, raspandite pe toata insula. In fiecare, un punct de atractie. De la marile scene de concert, teatre sau cinematografe pana la piscina, macara pentru bungee jumping ori scoala de samba. Pentru 20 de euro, cat face accesul zilnic pe insula, vizitatorul se putea bucura, fara nici o taxa suplimentara, de oricare dintre programele pe care Szigetul le ofera.

    Anul acesta, festivalul si-a deschis portile pe 10 august. Intre turistul nerabdator si bucuriile de pe insula nu stau decat podul de peste Dunare si garzile de la capatul lui. Cerberii in tricouri albastre au grija sa nu intri cu alcool sau arme. Nu pentru ca pe insula nu se bea – dar cui ar mai vinde organizatorii berea, daca fiecare ar veni cu proviziile de-acasa?

    Dupa ce trece de controlul sumar, vizitatorul se vede liber in paradis. Cu harta intr-o mana si cu bagajele in cealalta, nu-i ramane decat sa-si caute un loc de cort. Are o singura obligatie: sa-l monteze. Daca nu se uita atent pe harta inainte sa infiga cuiele cortului in pamant, s-ar putea sa regrete. N-ar strica sa urmeze principiul din afacerile imobiliare: locatie, locatie si, in cele din urma, locatie. Daca ii plac jazz-ul si blues-ul, s-ar putea sa-i sara perna de sub cap de la rock-ul suparat, langa HammerWorld Stage. Mai putin inspirati, poate pentru prima oara la Sziget, unii si-au asezat cortul langa scena Hare Krishna, grupare cu peste 250.000 de adepti in lume, dar bine reprezentata la Sziget.

    Incantatiile – patru cuvinte repetate necontenit, in varii combinatii – curg una dupa alta, stricand somnul celor cazati in apropiere. Peste drum de Hare Krishna, corturile crestine. Calatorul deprimat gaseste acolo, la orice ora, pe cineva cu care sa poata vorbi despre angoasele sale. Nu departe de corturile crestine si-au gasit loc cele pentru alcoolici si drogati. Oameni calmi, cu multa rabdare, stau la dispozitia oricui vrea sa-si spuna povestea. La cativa metri de cortul spovedaniei, la marginea unei terase, un tanar imbracat in negru, cu parul oxigenat, doarme cu capul pe masa. Strange in brate un casetofon din care de ceva vreme nu se mai aude nimic. Langa cotul lui drept se odihneste un pahar de bere pe jumatate plin. Sau pe jumatate gol.

    Sambata, 13 august, ora 16,30. Scena principala e in centrul insulei, iar de doua ore aici se agita mii de oameni. Unii au venit de dimineata ca sa prinda un loc cat mai aproape de scena. Concerteaza The Wailers, formatia lui Bob Marley. Marley e peste tot: pe tricouri, pe steaguri, pe insigne. Formatia apare pe scena intr-o baie de blitz-uri. De la primul acord, multimea acompaniaza, vers cu vers, solistul. Scene asemanatoare au loc in fiecare zi. Difera doar fanii. Steagurile in verde, galben si rosu ale Jamaicai lasa loc tricourilor negre, cu cap de mort ori pantalonilor cu turul lasat. Pe scena se perinda, intre 10 si 17 august, Morcheeba, Natalie Imbruglia, Korn, Franz Ferdinand, Nick Cave, Louise Attaque si multi altii. Romania a fost reprezentata de Luna Amara si Mahala Rai Banda.

    Atmosfera de petrecere se inteteste si impanzeste insula dupa concerte. Un grup de nemti afumati se incapataneaza sa rupa o banca intr-un mod cat se poate de dureros. Se trantesc mai intai cu spatele de ea, apoi il iau de maini si de picioare pe unul mai mic dintre ei si, cu chiote, dau cu el de banca. Incapatanat, lemnul rezista. Unul dintre nemti, mai cu initiativa, ia banca in brate si isi da cu ea in cap. Spectatorii par sa aprecieze acest Jackass improvizat. Urale. Aplauze.

    Duminica, 14 august, ora pranzului. Pe scena afro-latina, aglomeratie mare in jurul unor dansatori. De fapt nu sunt dansatori. E doar o demonstratie de capoeira, un fel de arta martiala de origine braziliana, care combina dansul cu diverse lovituri. Printre cei mai spectaculosi artisti, o femeie insarcinata care aterizeaza eficient de fiecare data, spre satisfactia si usurarea spectatorilor.

    Un tip urias, cu parul lung, sta calm pe un scaun in fata unui cort. Isi asteapta randul la tatuaje. Pentru 20 de euro vrea sa pastreze ceva din Sziget pe umarul lui drept. Exista, pe insula, si alte moduri de a te intoarce acasa, la parinti, cu suveniruri frumoase. Exista un cort pentru cei cu adevarat curajosi: cortul de casatorii. Ai la dispozitie toate actele necesare, precum si oficialitatile care sa te marcheze pe viata cu spiritul festivalului.

    Iar „spiritul festivalului“ nu mai e de mult o sintagma creata de vreo firma de PR. In 13 ani, mica insula din nordul Budapestei si-a castigat faima de loc al celui mai important eveniment muzical al Europei Centrale.

    „Ai vazut steagurile alea de la intrare?“, intreaba Gerendai Karoly, directorul executiv al festivalului, un barbat blond, cu parul lung si cioc. „Este cate unul pentru fiecare tara care ne-a trimis vizitatori. Sunt 60 de steaguri“, explica el pentru BUSINESS Magazin. Povesteste ca tocmai s-a intalnit cu „un tip“ din Costa Rica.

    „L-am intrebat de unde Dumnezeu a facut rost de bilet, ca noi nu distribuim decat in 25 de tari. «De pe net» – imi zice. L-am rugat sa se duca la ghiseul de informatii sa spuna de unde e. La anul bagam si steagul lor.“

    Acum 13 ani, Gerendai Karoly inca se gandea ca va ajunge sa numere steagurile tarilor din care aveau sa vina turisti cu sutele de mii. Ideea festivalului a fost, ca multe lucruri bune din Ungaria de azi, una post-comunista. „Dupa schimbarea regimului, au disparut taberele pentru tineret. Tinerii nu mai aveau unde sa mearga, sa se distreze, sa socializeze“, spune Gerendai. Ii place sa povesteasca despre istoria Szigetului, i se citeste bucuria pe chip cand aude intrebarile. Primul festival a avut loc in 1993 – cu 43.000 de spectatori, n-a fost un mare succes, dar a fost un punct de pornire pentru Sziget FTD Ltd., companie la care Gerendai Karoly detine 45%, alaturi de doi parteneri: Peter Muller (45%) si Takacs Gabor (10%).

    Numarul vizitatorilor a crescut, la fel si investitiile. „Daca la Szigetul din 1993 am investit 110.000 de euro, cel de anul acesta, spre exemplu, a costat Sziget FTD Ltd. opt milioane de euro, la care se mai adauga doua milioane de euro de la sponsori si din contractele de barter. La primul festival erau sase puncte de atractie, fata de 62 acum. La banii astia, ai ce oferi“, spune el incantat.

    O afacere in toata regula, pentru care au muncit anul acesta 25.000 de oameni. Pentru cei aproape 400.000 de vizitatori de anul asta, Sziget FTD a „transferat“ pe insula 54 de angajati timp de o saptamana si a impartit sarcinile intre cele noua divizii din cadrul firmei: financiar, programe, tehnic, marketing, servicii (in afara de asistenta medicala, mancare), catering,  PR, management, grafica si arta. Pentru asistenta medicala, paza ori mancare si bautura compania a lucrat cu alte firme – iar din banii investiti, jumatate au intrat in programe si un sfert in infrastructura. Programe inseamna, in mare parte, muzica. Dar nu doar atat. Compania incearca in fiecare an „sa puna accent tot mai mare pe partea de cinema, teatru si arta alternativa“.

    Aduce insa festivalul bani? Anul trecut, la o investitie de 6,2 milioane de euro, incasarile au fost in jur de 6,5 milioane, iar pentru anul aceasta se estimeaza o crestere pana la 8,5 milioane de euro.

    Veniturile au provenit pana acum in proportie de 60% din bilete, 30% de la sponsori si cate 5% din catering si de la guvernul de la Budapesta, pentru care festivalul inseamna aproape jumatate de milion de turisti care mananca, dorm si-si cheltuie banii de vacanta in capitala Ungariei timp de o saptamana. Acesta e motivul pentru care Sziget FTD Ltd. nu plateste chirie pentru insula, dar Gerendai spune ca plateste destule taxe si aduce si alte beneficii: in 2003, socoteste el, statul maghiar a colectat 4 milioane de euro de pe urma Szigetului, in care intra totul, de la factura la apa si curentul consumate pe insula pana la incasarile din „turismul de festival“.

    Szigetul si-a castigat, asadar, un loc si pe agenda guvernamentala maghiara, si in amintirile celor aproape 400.000 de oameni care au venit anul acesta pe insula, alaturi de cele 170 de trupe din circa 50 de tari – un record al festivalului. Si e de asteptat ca oamenii sa vina in continuare – la urma-urmei, ei aleg ce vor asculta, votand direct online sau prin intermediul revistelor.

    „Oamenii voteaza, noi incercam sa le facem pe plac“, spune Gerendai. Anul acesta au votat 300.000 de oameni – votul se cultiva toamna si se seamana primavara.

    O fi facand si marijuana parte din magia festivalului? Gerendai Karoly zambeste larg si explica: „Un studiu recent arata ca 45% din populatia tanara a Ungariei fumeaza marijuana“. Acesta e un fapt, nu e o politica a festivalului. „Sa nu ne intelegem gresit. Legea interzice clar vanzarea ori consumul de droguri.“ Asa e, dar e limpede ca „exista o intelegere intre organizatori si politie. Sa nu uitam ca unii dintre participanti provin din tari in care consumul de marijuana este legalizat. Ofiterii vin pe insula sub acoperire, dar nu urmaresc consumatorii, ci dealerii“, mai spune Gerendai.

    Dar asta nu e important. Important e ca, de oriunde ai fi si orice fel de atmosfera ai cauta, Sziget e locul in care o gasesti.

  • Ghid de supravietuire

    Festivalul de la Sziget nu aduce mari incasari nici liniilor aeriene maghiare, nici hotelurilor din capitala Ungariei, spun oficialii din turism. „Turistii de festival“ folosesc alte mijloace de transport, n-au nevoie de room-service si nici macar de pat. La rubrica de cultura din Budapest Times, jurnalistul Robert Hodgson a publicat inainte de concert „un ghid «aproape» complet de supravietuire“ la festival.

    DESPRE VARSTA: Nu trebuie sa fii adolescent ca sa te bucuri de festival. Poti oricand vedea un om de varsta pensiei asezat pe un scaunel „de campanie“, mancandu-si sandwich-urile facute acasa si urmarind ce se intampla pe scena. Tot respectul.

    DESPRE ALCOOL: Nu aveti voie sa aduceti pe insula bauturi alcoolice. Va trebui sa va asezati la o coada nesfarsita pentru a va cumpara o bere apoasa, turnata in pahare de plastic sau o sticla de vin la suprapret.

    DESPRE MANCARE: Mancarea e de obicei dubioasa: kebaburi scumpe, cartofi unsurosi, langosi si asa mai departe. Daca nu v-ati adus nimic, incercati la cortul Krishna – ati putea gasi, pe gratis, mancare pentru vegetarieni.

    DESPRE TELEFOANE MOBILE: Daca ati venit cu prieteni si planuiti sa va despartiti, nu va bazati pe telefoanele mobile pentru a va reintalni. Daca nu ati stabilit un loc de intalnire, va fi practic imposibil sa va regasiti. Nu ajunge sa spuneti „ne vedem langa scena“: acolo vor fi 10.000 de oameni care striga si danseaza. Mai bine lasati-va telefonul mobil acasa. Puteti trai cateva zile si fara el.

  • In fiecare zi e Belgia

    Un volum care incearca sa desluseasca o nedumerire persistenta: Este oare Belgia un teritoriu extrem de monoton si burghez sau unul subversiv, suprarealist si senzual? Concluzia autorilor este ca viata cotidiana a belgienilor invinge cliseele.

    Cea mai recenta aparitie din seria ghidurilor publicate de Editura Aquila are ca subiect Belgia. O tara aparent monotona si plicticoasa, fara veleitati de tinta turistica dar care, iata, privita de-aproape si din toate unghiurile, cu competenta, afectiune, dar si, dupa caz, spirit critic, e capabila sa dezvaluie un extraordinar dinamism, contradictii aiuritoare, umor de buna de calitate, o cultura densa, o spiritualitate profunda si, nu in ultimul rand, peisaje naturale cuceritoare. O tara cu atat mai interesanta cu cat, in noua ei postura de capitala a Europei, atrage magnetic nu doar turistii, ci si oamenii de afaceri si politicienii. Acesta este si motivul pentru care va prezentam, in rubrica de fata, „Ghidul complet“, care nu este doar un „hors d’oeuvre“ vilegiaturistic, ci si o banca de informatii extrem de utile pentru toti cei care, intr-un fel sau altul, manati de interese profesionale, politice, comunitare sau culturale, vor avea prilejul sa viziteze spatiile valon si flamand din Regatul Belgiei. Sau, de ce nu?, pentru aceia care au de gand sa faca o plimbare virtuala completa si sa inteleaga, depasind prejudecatile, particularitatile unei civilizatii atat de seducatoare, in fond.

    Ghidul de fata combina eforturile si entuziasmul a doua dintre cele mai cunoscute surse de informatii ale lumii: Insight guides, ale caror titluri „au stabilit inca din 1970 standardele ghidurilor vizuale de calatorie, si Discovery Channel“. Privind lucrurile tehnic, materia lui  este structurata in asa fel incat sa ofere o intelegere de profunzime a spatiului prezentat si sa conduca cititorii spre posibile  activitati; volumul se deschide printr-o serie de eseuri originale despre istoria si cultura Belgiei, continua prin capitolul „Locuri“ (care opereaza o trecere in revista completa a obiectivelor turistice, cu un subcapitol special destinat capitalei Bruxelles), continua cu un tur al regiunilor belgiene (indicate eficient in harti ajutatoare). Sectiunea finala furnizeaza puncte de referinta privind calatoria si mijloacele de transport, hotelurile, restaurantele, magazinele si festivalurile.

    Interesanta, cu deosebire, este insa maniera spumoasa in care sunt abordate subiectele „grave“, textul plin de vivacitate, care evita poncifele si, spre deosebire de instrumentele de initiere de aceeasi factura, care se straduie sa ocoleasca tonul lesinat-laudativ. Multe pasaje sunt adevarate provocari si, in acelasi timp, indemnuri de a lua aventura cunoasterii Belgiei in maini proprii. Iata, de pilda, acest pasaj introductiv, muscator si inteligent, graitor cat un intreg studiu sociologic: „Belgienii, masochisti, se sfideaza mai intai pe ei insisi. Marele Leopold al II-lea s-a referit la natiunea sa ca «petit pays, petits gens» (tara mica, oameni ingusti la minte). Probabil, simtul belgian al sarcasmului si al deprecierii personale este o replica la realitatea unei culturi divizate din cauza problemelor de limba“.

    Adaugand acestor sclipitoare calitati textuale  excelenta si abundenta imaginilor, artistic decupate din peisajele tarii, veti avea o privire cat se poate de exacta nu numai asupra „capitalei Europei“, ci si asupra unei, metaforic vorbind,  capitale editoriale a ghidurilor contemporane.


    Belgia, Ghid complet, Editura Aquila, Oradea 2005

  • Comploturi teologice

    Autor de best-seller-uri dincolo de ocean, Thomas Gifford isi atinge cel mai inalt punct al stiintei sale literare cu thriller-ul  „Assassini“. In spatiul Vaticanului zilelor noastre, niste inalte fete bisericesti cu alura de ciocli si rapacitate de vulturi misuna in jurul Sfantului Parinte muribund, soptind prin colturi numele unui posibil succesor.

    Chiar inainte ca noul Papa sa fie ales, tensiunea intrigilor explodeaza. Pedepse exemplare in numele religiei sau crime de drept comun? Cine se afla la originea acestui lant de omucideri? Exista oare niste comandouri ale Crestinatatii? Plimbandu-ne cu maiestrie din manastirile insingurate ale desertului Arabiei si pana in misterioasele schituri din Donegal, Thomas Gifford ne ajuta sa dam de capat unui diabolic complot ale carui urzeli isi afla sorgintea in epoca Borgia. 

    Thomas Gifford, Assassini, Editura RAO, Bucuresti, 2005