BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Escrocul pacalit

    Jeffrey Archer, autor englez nascut in 1940, a ajuns sa-si statorniceasca faima de maestru al best-seller-urilor, indiferent de subiect. Absolvent de Oxford, a fost ales deputat la varsta de 29 de ani (!), devenind cel mai tanar membru al Camerei Comunelor. In 1985 a ajuns vicepresedinte (Deputy Chairman) al Partidului Conservator, iar in 1992 a fost innobilat si i s-au deschis astfel usile Camerei Lorzilor.

    Cariera nu i-a fost insa scutita de accidente. In urma unui scandal financiar, a fost temporar silit sa paraseasca politica si sa se apuce de scris. A cunoscut un succes international aproape instantaneu, reluandu-si apoi cariera de politician din punctul in care o abandonase. Primul sau roman, cel pe care vi-l prezentam, tiparit in 1976 si inspirat de escrocheria careia i-a cazut victima,  descrie aventura a patru pagubiti (un medic, un negustor, un profesor si mostenitorul unui conte) hotarati sa-si recupereze banii de la Harvey Metcalfe, „rege“ al unor uriase afaceri tenebroase, cel care-i pacalise.


    Jeffrey Archer, Nici un ban In plus, nici un ban In minus, Editura RAO, Bucuresti, 2005

  • Europa catedralelor

    Tratat de alchimie (inteleasa nu ca o tehnica primitiva de purificare a metalelor, ci ca un sistem de tehnici de perfectionare individuala), calatorie prin lumea ocultismului si simbolisticii medievale, dar si ghid turistic, in cel mai nobil sens al cuvantului, cartea straniului Fulcanelli incearca sa desluseasca semnificatia si insemnatatea diferitelor ornamente arhitecturale ale bisericilor gotice, incepand cu exemplul cel mai concludent, care e catedrala Notre-Dame din Paris.

    Pseudonimul Fulcanelli (care inseamna „focul soarelui“) sub care, se ascundea, dupa unii, un oarecare doctor Jobert, dupa altii pictorul Jean-Julien Champagne (atentie, acestea nu sunt decat doua din multiplele identitati prezumate ale autorului), a tainuit, cu siguranta, fiinta rebela si neguroasa a unuia dintre ultimii mari mistici ermetici.


    Fulcanelli, Misterele catedralelor,
    Editura Nemira, Bucuresti, 2005

  • Gradina secreta a zeilor

    Viu, autentic, furios – asa ar putea fi descris cel mai nou film al brazilianului Fernando Meirelles, titularul unei nominalizari la Oscar, in 2003, pentru a sa capodopera Orasul zeilor „Cidade de Deus“.

    De data acesta, el revine cu un thriller inspirat dintr-un policier al francezului John le Carré. Inevitabil, prima referinta care ne vine in minte in timp ce urmarim „Gradina secretelor“ este marele succes anterior al regizorului brazilian, „Cidade de Deus“. In 2003, Meirelles putea fi considerat un cvasi-debutant: avea numai doua filme facute pana atunci („O menino maluquinho“ (1996) si „Domesticas o filme“ (1999)), si acestea in colaborare cu alti regizori. O data cu „Cidade de Deus“ avea sa devina insa unul dintre cei mai apreciati regizori ai momentului.

    Si iata ca Meirelles a asteptat doi ani pentru a face „Gradina secretelor“, o pelicula mai comerciala decat cea anterioara, dar mai subtila, care se imprima cu mai putina violenta pe retina, si cu care ar putea sa reuseasca ce n-a reusit cu „Cidade de Deus“: sa obtina un Oscar atat pentru el, cat si pentru cei doi interpreti principali, Ralph Fiennes si Rachel Weisz.

    Primul lucru care te copleseste la „The Constant Gardener“ (Gradina secretelor) nu este atat distributia, cat miracolul vizual, imaginile, forta lor libera, datorata pe de o parte exotismului Africii, pe de alta parte felului in care regizorul a decis sa filmeze povestea imaginata de le Carré.

    Aflata in continua miscare, camera – magistral dirijata de directorul de imagine Cesar Charolne – incadreaza planuri largi (multimi de oameni) pentru a trece imediat la planuri foarte stranse (un picior pe o pedala, un cos de fructe carat de un barbat, copilul purtat in spatele unei femei care merge in multime), tremurat si oarecum nesigur. Din acest motiv, am putea spune ca „Gradina secretelor“ este filmul 100% schizoid-eficient: reuseste sa ne induca, in numai cateva secunde, toate starile traite de personaje: romantism in flashback-urile despre relatia Tessei cu Justin, apoi, imediat, frustrarea, durerea, furia, suferinta celui din urma, hotararea cu care acesta decide sa afle adevarul despre sfarsitul tragic al Tessei.

    Ralph Fiennes depaseste toate asteptarile in rolul lui Justin Quayle, un diplomat britanic aflat in Kenia de Nord, preocupat mai degraba sa-si ingrijeasca gradina (de unde si titlul filmului) decat sa incerce sa rezolve gravele problemele politice ale Keniei.

    Sotia lui, Tessa (Rachel Wiesz, indiscutabil cel mai bun rol al ei de pana acum), o activista pentru drepturile omului, este ucisa violent, dupa ce afla despre existenta unei intelegeri secrete dintre politicienii britanici, condusi de Sir Bernard Pellegrin (Bill Nighy) si o mare companie producatoare de farmaceutice, care si-a propus nici mai mult nici mai putin decat sa-i foloseasca pe africanii bolnavi de SIDA drept cobai pentru testarea unor medicamente aflate in faza de experimentari. Prins intre durerea pierderii sotiei si misterul care-i invaluie moartea (zvonurile spun ca aceasta ar fi avut o relatie cu colaboratorul ei cel mai apropiat, un doctor de culoare despre care ulterior se afla ca ar fi homosexual), Justin decide sa afle adevarul pe cont propriu si incepe o calatorie care il poarta pe trei continente.

    „Gradina secretelor“ este o poveste liniara, lipsita de arborescente, intrerupta de flashback-uri gen „Vorbeste, memorie!“, flashback-uri prin care o cunoastem pe Tessa si care ne induc o stare de asteptare, de suspiciune, de nesiguranta o buna parte din durata filmului. Chiar daca apoi tonul se schimba, intrand pe taramul filmului politist (unde se observa ca „vioara lui Ingres“ a lui Justin ar fi putut foarte bine sa fie spionajul), este evident faptul ca „Gradina secretelor“ este un film cu mesaj: Africa are o multime de probleme si Occidentul trebuie sa ajute la rezolvarea lor. Ca sa dea exemplu, regizorul si echipa de filmare au fondat la Nairobi un centru de ajutorare a bolnavilor de SIDA. Unul dintre marile atuuri ale filmului este relatia dintre cei doi actori si dintre personajele lor. Calmul atat de englezesc al lui Justin/Fiennes, neastamparul nu atat de englezesc al lui Rachel Weisz (si ea tot englezoaica, s-a lansat in filmul suta la suta american al lui Stephen Sommers, „The Mummy“) si atractia care se exercita intre aceste doua opuse umplu in mod constant ecranul. Un film neaparat de vazut.  

  • CHEIA SUCCESULUI

    Revista Time il descria pe John le Carré ca fiind „cel mai mare scriitor de romane de spionaj al epocii sale – poate chiar al tuturor timpurilor“. In 2001, John Boorman a ecranizat un alt roman al sau, „The Tailor of Panama“, tradus in limba romana „Omul nostru din Panama“.


    BEST SELLER: „The Tailor of Panama“ este cel mai bine vandut roman al lui le Carré, fiind descris ca un amestec subtil de thriller si comedie neagra.


    ALTE ECRANIZARI: In ultimele patru decenii, le Carré a colaborat de mai multe ori cu lumea filmului, scenariile si romanele sale stand la baza unor lungmetraje sau miniserii precum „A Murder of Quality“, „A Perfect Spy“, „The Deadly Affair“ etc.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

  • Magia sexului opus

    Ei bine, da, Harry Potter a crescut. Acum are de furca cu problemele adolescentei si, mai ales, cu fetele.

    Ca de obicei in ultimii ani, in preajma Craciunului s-a lansat inca un film din seria Harry Potter – al patrulea mai precis. „Harry Potter si Pocalul de Foc“ este, bineinteles, un succes enorm, ca toate predecesoarele sale – atat filmele, cat si cartile. De fapt, judecand dupa box-office, filmele cu micul vrajitor (care nu mai e chiar asa de mic, avand in vedere ca, mai nou, trebuie sa-si infrunte si pubertatea) nu prea dau semne de oboseala. Numai in week-end-ul de debut, „Pocalul de Foc“ a adus incasari de 101 milioane de dolari doar in Statele Unite – iar in trei saptamani de la lansare inregistrase 230 de milioane de dolari in SUA si vreo 560 de milioane in restul lumii. Se pare chiar ca e un record pentru intreaga serie de filme Harry Potter.

    Cu toate acestea, pe langa hoardele de adoratori, pe langa adolescentele care si-au gasit un nou idol la care sa viseze in timpul orelor de scoala, pe langa copiii care dorm cu cartile sub perna si parintii care le citesc pe furis in week-end si se gandesc serios sa-si numeasca viitoarele odrasle Harry, Ron sau Hermione, a aparut si un alt specimen: criticul Harry Potter. Desi de neconceput in urma cu vreo patru ani, cand fenomenul era inca la inceput, au aparut website-uri sau chiar critici de film care isi exprima puternice sentimente anti-Harry, cu riscul de a fi linsati de legiunile de fani ai vrajitorului adolescent. Obiectiile nu se adreseaza neaparat personajului, ci sunt formulate impotriva modului in care o carte minunata, o adevarata mitologie pentru vremurile moderne, a fost transformata intr-un imperiu media si comercial pe care unii il socotesc malefic sau, macar, o intrupare a consumerismului febril care bantuie Occidentul. Astfel, nemultumitii spun ca grandioasele lansari ale filmelor din seria Potter, intotdeauna programate pentru sfarsitul anului, au ajuns sa umbreasca pana si Craciunul, premierele fiind acompaniate de evenimente atat de fastuoase incat copiilor nici nu le mai arde de bradul de Craciun.

    In plus, argumenteaza cei care se declara satui de Harry, sunt deja ani buni de Hogwarts, Quidditch, baghete magice, Voldemort, vraji mai mult sau mai putin reusite. Patru ani in care cei trei (Daniel Radcliffe – Harry, Rupert Grint – Ron si Emma Watson – Hermione) au aparut pe toate copertele revistelor din aceasta lume, discutand despre fantasticul univers creat de J.K. Rowling si despre cat de minunat este sa faci parte dintr-o franciza atat de inspirata. Concluzia trista dar, se pare, din ce in ce mai adevarata, ar fi ca Harry Potter nu mai este un personaj literar si cinematografic – este o corporatie multinationala al carei scop primar este unul singur:  marketare, marketare si iar marketare.

    La polul opus criticilor se afla, bineinteles, fanii lui Harry, care asteapta cu groaza anul viitor, cand se pare ca va fi publicat si ultimul volum al seriei. Pe langa faptul ca multi vor intra in sevraj (orice cititor infocat al volumelor recunoaste ca produc dependenta), acum mai au de infruntat si oribila posibilitate ca Harry sa fie ucis de catre J.K. Rowling in volumul cu numarul sapte. Autoarea declarase de ceva vreme ca, la sfarsitul seriei, va avea loc o confruntare intre Harry si al sau dusman de moarte, Lord Voldemort, din care doar unul va scapa cu viata. Dar parea (si inca pare) ilogic ca tocmai personajul principal, al carui nume se afla in titlul fiecarui volum si in jurul caruia se invarte toata actiunea, sa isi dea obstescul sfarsit dupa sapte ani de aventuri. In orice caz, un eventual deces al lui Harry ar starni, probabil, acelasi val de durere internationala pe care l-a provocat si moartea prematura a lui Rudolf Valentino, un alt idol al secolului ‘20, desi foarte pe la inceputurile cinematografiei.

    In orice caz, in timp ce fanii isi tin rasuflarea pana afla daca le moare sau nu idolul, „Harry Potter si Pocalul de Foc“ are incasari record si e laudat de critici pentru regia inspirata a lui Mike Newell, pentru modul in care cele trei personaje principale reusesc sa redea primele zvarcoliri ale pubertatii si pentru efectele speciale. In comparatie cu predecesoarele sale, „Pocalul“ este aproape un film de groaza – multe secvente intunecate, dragoni, monstri marini si, bineinteles, Voldemort, in toata splendoarea sa malefica. Dar pana sa se sperie de diferitele creaturi magice, Harry si Ron au de infruntat ceva si mai misterios si mai infricosator – adolescentele. In vreme ce Harry se topeste dupa colega Cho Chang, Ron se multumeste sa se incrunte la toate fetele. Poate cea mai amuzanta secventa, care rezuma perfect stadiul de circulatie frenetica a hormonilor la care au ajuns viitorii vrajitori, este momentul in care Hermione (fermecata de un alt nou personaj – Viktor Krum) indrazneste sa se imbrace cu o rochie foarte eleganta. Ron ii arunca o privire si mormaie: „Sunt cam inspaimantatoare cand cresc, nu?“ Dar, dupa cum cei care au citit deja „Harry Potter si Printul Semipur“ stiu foarte bine, de-abia in 2008 spectatorii vor avea ocazia sa vada ceva scantei romantice intre Ron si Hermione.

    „Harry Potter si Pocalul de Foc“ mai difera de restul filmelor si prin faptul ca e pentru prima data cand Rowling nu se mai poarta „cu manusi“. Un personaj principal moare, iar momentul cel mai ingrozitor nu este furnizat de monstrii din paduri si lacuri, ci de geamatul de durere al unui tata care isi plange copilul. Nu trebuie insa subestimata nici groaza produsa de aparitia lui Voldemort – impecabil incarnat de Ralph Fiennes. Ce-i drept, producatorii se chinuie de vreun deceniu sa faca din Fiennes un sex-simbol (vezi „Pacientul englez“ si „Sfarsitul aventurii“), dar actorul britanic a demonstrat ca se simte cel mai bine interpretand personaje mai putin conventionale. Iar Voldemort ii vine ca o manusa – elegant, intr-o roba neagra care pare ca-i pluteste pe trup, se misca cu o gratie reptilina si reuseste sa confere un chip vrajitorului care bantuie imaginatia cititorilor de Harry Potter de atatia ani. Si, pe deasupra, nu are nici nas, asa ca factorul de spaima este asigurat. Nu ratati momentul cand isi face intrarea, in scena din cimitir, dupa cum nu trebuie ratate  nici secventele de la turneul vrajitorilor sau cele subacvatice, care sunt cu adevarat spectaculoase.

    Revenind la capitolul „generic“, Maggie Smith, Alan Rickman si Robbie Coltrane revin in rolurile pe care le interpreteaza din 2001 incoace. Desi unii vor merge la „Pocalul de Foc“ pentru Fiennes, altii pentru Rickman, iar o parte pentru efectele speciale, majoritatea covarsitoare a spectatorilor se vor concentra pe Harry Potter. Si au dreptate. Pentru ca, de la un personaj cu o aura oarecum dickensiana (cine nu s-a gandit la Oliver Twist in „Harry Potter si Piatra Filosofala?“), Harry a ajuns un tanar vrajitor bantuit de proprii demoni, de probleme existentiale dar si de magia sexului opus. Iar pentru lupta continua cu Voldemort este, in mod cert, de admirat. La urma urmei, vrajitorul adolescent este supus unui volum de stres atat de mare si atat de constant, incat nici un CEO de mare companie n-ar face fata.

  • Chinezii si banii: de la dragoste la ura

    De cand Tigrii asiatici si-au tocit ghearele, si-au ciobit incisivii si au inceput sa ranjeasca mai putin sfidator, locul lor in topul performantelor economice de pe uriasul continent de la Rasarit (dar si al blitz-revolutiilor din nenumarate alte domenii) a fost luat de China.

    O tara careia Eric Meyer, in volumul sau „Imbogateste-te si taci! – Portret al Chinei de azi“, tine sa-i  comprime semnificatiile si aspiratiile de ultima ora folosind, in buna traditie simbolistica orientala, imaginea unei moluste. Prin urmare, animalul cel mai reprezentativ nu ar fi nici vulturul, nici leul, nici calul si nici macar etern tutelarul dragon, ci stridia, din cauza oscilarii ei permanente de-a lungul timpului. Cochilia stridiei se deschide o data cu mareea, valvele sale se largesc, lasand sa treaca valul. Cand China se deschide, inventiile se inmultesc, se dezvolta arta, creste bogatia, obiceiurile se liberalizeaza. Vine apoi refluxul, inchiderea culturala sau etnica, ordinea militara. Pana la urmatorul ciclu. Aceeasi schema este valabila si pentru fazele seculare de unificare si dezbinare ale tarii.

    Autorul, francez de origine, este ziarist si locuieste la Beijing din anul 1987, colaboreaza la diverse publicatii francofone din Europa si este directorul unui saptamanal de informatii destinat comunitatii occidentale stabilite in China. A strabatut aceasta tara cat un continent dintr-un capat in altul, i-a vizitat satele milenare, dar si orasele de beton crescute peste noapte, ajungand sa-i cunoasca temeinic mentalitatile, nuantele psihologice, traditiile si veleitatile, realitatile economice si proiectiile strategice. Analiza sa este, in acest sens, nu doar o investigatie onesta ci, mai ales, efortul coagularii unei uriase cantitati de informatii, adunate trudnic si stocate inteligent in circa 15 ani (volumul a aparut, initial, in anul 2002) de peregrinari si de anchete jurnalistice.

    Filmul acestor ani, pe care Meyer ni-l developeaza credibil in fata ochilor, reflecta (in consonanta cu izbutita metafora a stridiei, despre care vorbeam) mareele care au spalat tara si imobilismul regimului, incapabil sa-si insuseasca forta revigoranta a valurilor, pentru a lansa o reforma proprie. „In China anilor 2000, totul este nou, cu exceptia partidului.“ Tocmai aceasta noutate, in ametitoarea sa aparenta plurimorfa incearca Eric Meyer sa ne-o infatiseze. Cand a ajuns aici, lumea traia anonim si se multumea cu putin, limitandu-si cerintele in functie de o oferta cenusie. Banii practic nu existau, in sensul ca oamenii, traind in marea familie comunista, ii desconsiderau. Intre timp, cuprinsa „de frenezia de a recupera deceniile de hibernare, tara intreaga da zor, in furia de a construi si de a crea, de a intreprinde, de a realiza“.

    Banul a devenit masura tuturor lucrurilor. Au rasarit averi extraordinare, iar banii au devenit instrumentul puterii. Banul s-a deplasat de la un antipod la altul al universului moral, de la ura la pasiune pentru proprietatea privata, iar mercantilismul ce caracterizase epoca Chiang Kaichek a revenit in forta. Aceasta radiografie prin filtru economic isi rezuma concluziile in cateva sentinte izbitoare: „In China comunista (post 1978) s-a adoptat libera initiativa, oricine avea dreptul sa se imbogateasca, in schimb toti erau obligati sa pastreze tacerea: gandirea si afacerile publice ramaneau monopolul partidului. «Imbogateste-te si taci!“». Astazi chinezii s-au imbogatit, dar inca nu au dreptul la cuvant“. Eric Meyer, Imbogateste-te si taci!, Editura Allfa, Bucuresti, 2005

  • Mama vitrega Natura

    O serie editoriala noua este „Ion Hobana prezinta maestrii anticipatiei clasice“ a editurii Minerva. Am selectat, dintre titlurile colectiei, unul apartinandu-i unui scriitor mai putin cunoscut pe meleagurile noastre: Emilio Salgari. „Un Jules Verne italian“, cum a fost indeobste considerat. Nascut in 1862 la Verona, autorul a debutat in 1883 si a devenit, in scurt timp, parintele unor eroi care inca mai exalta, si azi, imaginatia cititorilor: Sandokan si Corsarul Negru.

    Dintre incursiunile sale in aria anticipatiei, nu atat numeroase cat indraznete, cea mai ambitioasa este, cu siguranta, „Minunile anului 2000“. Romanul prezinta, in fapt, o calatorie in timp, care devine posibila gratie suspendarii cursului temporal firesc, prin absorbtia unei substante miraculoase, extrasa din „floarea reinvierii“ gasita intr-un stravechi mormant egiptean. Eroii trimisi sa scruteze viitorul, Holker si Brandok, intalnesc o lume schimbata nu doar tehnologic, ci si geopolitic si au prilejul sa constate un adevar a carui esenta, din pacate, pare a fi perena: „natura n-a pierdut nimic din violenta ei brutala“.


    Emilio Salgari, Minunile anului 2000, Editura MineRva, 2005

  • Viitorul Incepe azi

    Tot despre viitor, dar nu cu argumentele intuitiei si fanteziei, ci cu acelea ale analistului, vorbeste Silviu Brucan, in recent aparuta sa carte „Secolul XXI“. Daca prima sa rostire postdecembrista vestea faptul ca romanii nu se vor impartasi din democratie decat dupa doua decenii, iata ca, nici acum, sumbrul clarvazator nu se dezminte.

    Spune autorul: „Daca, dupa jumatate de secol, integrarea europeana este abia la inceputurile ei, singura previziune pe care indraznesc sa o fac este ca integrarea politica deplina a Europei nu va fi incheiata in secolul XXI“. A doua sectiune, orientata tot dupa principiul „e nevoie sa cunoastem viitorul pentru ca sa stim cum sa procedam in prezent“, analizeaza provocarile mondiale ale veacului in care tocmai am intrat si principalele conflicte armate care puteau ravasi lumea.


    Silviu Brucan, Secolul XXI, Colectia EGO publicistica,
    Editura Polirom, Iasi, 2005

  • Credit to the Edit!

    Tiesto? Prefer mai degraba sa stau acasa. Timo Maas? Mi se pare la fel de distractiv ca si smulgerea unghiilor. Lumea ajunge inevitabil sa ma intrebe: „Atunci ce DJ iti place?“. Eu tind sa raspund, invariabil: „Greg Wilson“. 

    E un DJ a carui influenta a fost atat de mare incat se mai vorbeste si azi despre el, in ciuda faptului ca s-a retras oficial din meserie de DJ in 1983, la doar  23 de ani.

    Greg Wilson si-a facut un nume in nordul Angliei, unde rula ceea ce se numea la acea vreme electro-funk, un gen muzical al carui nume a fost scurtat ulterior la „electro“. Inainte de hip-hop, inainte de house, inainte de techno, aceasta era muzica de dans a negrilor care se asculta in underground.

    Cu influente de rap, disco soul si funk, electro unea punctele dintre stilurile muzicale existente la acea vreme, dand dovada de un eclectism pe care-l consideram unic. Ceva neobisnuit pentru muzica vremii, era inspirat in egala masura de artisti albi si negri, in care trupe precum cea germana de „Krautrock“ Kraftwerk erau la fel de importante pentru definirea genului ca si artisti negri, mai funk, cum ar fi Sly Stone. Greu de imaginat, la inceputul anilor ‘80, electro era un gen muzical controversat.

    Faptul ca folosea instrumente electronice si drum il facea sa para o blasfemie in ochii puristilor jazz si funk ce dominau la acea vreme scena muzicii negrilor. Un jurnalist de muzica refuza chiar sa spuna pe nume genului, preferand sa scrie doar EL*C*RO. Tocmai pe acest fond de purism si-a facut Greg Wilson un nume.
    Greg Wilson va ramane cunoscut pentru edit-urile sale. Un edit este un fel de forma timpurie si mult mai primitiva a unui remix, ce presupune rularea in bucla si repetarea unor parti ale unor piese pe care publicul doreste sa danseze, eliminandu-le pe cele care nu „merg“ pe ringul de dans.

    Edit-ul a aparut de nevoie, multe dintre hiturile vremii fiind prea scurte pentru gusturile dansatorilor, iar ideea de a lansa versiuni speciale si extinse ale pieselor pe discuri de 12 inci era abia la inceput, multe astfel de single-uri fiind de fapt importate din America si greu de gasit. Edit-urile lui Wilson erau la origine realizate cu ajutorul unui magnetofon, iar instrumentele de capatai erau lamele de ras si nu computerele. Pe langa taiatul si lipitul pieselor in locuinta proprie, Wilson era capabil sa creeze si edit-uri live in timp ce-si exercita meseria de DJ, folosind doua platane, doua exemplare din acelasi disc, un magnetofon si un casetofon. Munca sa implica folosirea a ceea ce azi pare a fi aparatura extrem de rudimentara: casete oprite la momentul potrivit pentru a permite rularea unei secvente scurte.

    El a fost primul DJ britanic care a mixat doua discuri, primul care a folosit trei platane, pionierul ciudatelor si minunatelor sound-uri ce veneau din directia New York-ului la inceputul anilor optzeci. Crea „mash-ups“ sau „bootlegs“, care presupuneau mixarea versurilor unei piese cu muzica alteia, cu o generatie inainte ca ideea sa prinda la MTV. Si totusi, in ciuda faptului ca-si stabilise resedinta la Hacienda din Manchester si Wigan Pier (pe atunci cel mai exuberant club din toata Marea Britanie), Greg Wilson a intors spatele carierei de DJ in anul 1983, ca sa se concentreze pe munca sa de producator. In curand avea sa se confrunte cu probleme financiare serioase – o experienta prin care nu-ti inchipui ca ar putea sa treaca vreunul din DJ-ii superstaruri platiti cu sume exagerate din ziua de azi -, ajungand sa-i fie confiscate astfel masina, casa si, culmea, aparatura muzicala. Si totusi, douazeci de ani mai tarziu, inca se mai vorbeste despre el, Wilson revenind, in mod spectaculos, la munca de DJ in anul 2003.

    Exista un motiv foarte bun pentru redescoperirea relativ recenta a lui Greg Wilson. Un hibrid eclectic de genuri si stiluri, muzica al carei pionier a fost, este intr-un perfect acord cu obsesia prezentului pentru muzica dance de la inceputul anilor optzeci (ascultati ultimul single al Madonnei daca tot nu ma credeti). Confirmandu-i importanta din acest domeniu, anul acesta s-a lansat un album cu versiuni Greg Wilson pentru piesele altor artisti, intitulat „Credit to the Edit“. Desi unele dintre piese au fost create in ultimii ani, multe dintre ele sunt vechi de aproximativ un sfert de secol, dar reusesc sa sune proaspat si incitant.

    Aparatura pe care o foloseste ca DJ in ziua de azi este extrem de graitoare pentru modul sau de abordare a muzicii. Aflat intotdeauna pe creasta valului inovatiilor tehnologice, acesta a inclus si un laptop printre echipamentele sale. Isi ia cu sine insa vechiul sau magnetofon Revox si foloseste benzi taiate si lipite cu scotch. Aparatura pe care un Tiesto n-ar folosi-o nici mort.

  • Cumparati o armura?

    Sa cumperi bunuri fictive cu bani reali pare la prima vedere o aruncare de bani pe fereastra. Insa in ultimul an, vanzarile de dragoni, eroi, sabii sau insule virtuale au explodat pe site-uri ca eBay. Si nu numai ca se vand pe bani reali, dar se vand si pe bani multi. Inconstienta generala?

    Luna trecuta, David Walsh, presedintele Institutului National de Studii privind Presa si Familia din Minneapolis (SUA), se pregatea sa prezinte concluziile unui studiu legat de impactul social al jocurilor video on-line. Dar inainte de a detalia rezultatele, Walsh a povestit cateva experiente traite de echipa sa in timpul studiului. Una dintre ele se referea la o mama care isi lasa bebelusul sa planga ore intregi in timp ce se juca pe calculator, una la o femeie care a divortat pentru ca sotul ei isi petrecea tot timpul jucandu-se, iar alta la un barbat care pierduse doua locuri de munca din cauza jocurilor in retea.

    Insa cea mai stupefianta poveste spusa de Walsh a fost cea despre un copil care isi ameninta mama ca o omoara sau ca se sinucide daca i se mai cere sa se opreasca din joc. Copilul, care statea in fata calculatorului in fiecare noapte si adormea in zori cu capul pe tastatura, e supravegheat in momentul de fata de un psiholog care a recomandat ca acesta sa fie lasat sa joace in continuare. Dar dincolo de aceste intamplari, studiul ajunge la concluzia ca impactul social al jocurilor a atins cote inimaginabile si continua sa creasca in mod imprevizibil. Walsh nu s-a ferit sa vorbeasca de o dependenta, caracterizata de tendinta de retragere din viata sociala si care ar prezenta asemanari cu dependenta de droguri sau cea de alcool.

    La scurt timp de la conferinta tinuta de presedintele Institutului National de Studii privind Presa si Familia, un oficial din partea unui producator de jocuri MMORPG (massive multiplayer online role-playing games) a replicat ca jocurile online, cele pe care Walsh le denigra cel mai tare – deoarece acestea au peste trei milioane de utilizatori in intreaga lume – iti ofera sansa de a-ti face noi prieteni, de a te integra intr-un grup social si iti faciliteaza suficiente sentimente asemanatoare celor din viata reala. Mai mult, oficialul a replicat si la acuzatia lui Walsh potrivit careia jucatorii incearca sa gaseasca intr-o realitate virtuala o compensatie pentru frustrarile din viata de zi cu zi si a dat chiar un exemplu: o buna parte din adeptii jocurilor MMORPG se aventureaza in lumi virtuale pentru a castiga un ban adevarat.

    In 1999, cand EverQuest a fost lansat, jocurile MMORPG erau considerate de producatori drept unele de nisa. Insa in numai un an, peste 400.000 de persoane platisera 9,89 dolari, taxa de inscriere in jocul care avea sa devina cel mai popular multiplayer online, iar producatorii aveau sa-si schimbe imediat politica fata de acest segment. Insa nu cresterea masiva a numarului de jucatori a fost cel mai surprinzator aspect al acestui tip de joc. O data cu cresterea popularitatii jocului s-a dezvoltat o piata pe care se tranzactioneaza eroi, artefacte, sabii si chiar castele virtuale pe bani reali. Unele estimari ale specialistilor – intre timp au aparut economisti care s-au specializat in aceasta piata si chiar au publicat analize asupra puterii economice a unor lumi virtuale – arata ca valoarea globala a pietei generate de tranzactiile cu obiectele virtuale s-ar situa astazi in jurul sumei de 800 de milioane de dolari, iar cele din lumea EverQuest-ului ar reprezenta cam 20% din aceasta suma.

    Lansat de Sony in 1999, EverQuest l-a facut pe Edward Castranova, profesor la California State University at Fullerton, sa studieze valoarea lumii Norrath, cea in care jucatorii isi controleaza personajele.

    Profesorul sustinea ca produsul intern brut al lumii virtuale este de 2.226 dolari pe cap de locuitor, ceea ce situa Norrath in fata Chinei sau a Indiei. Mai mult, intr-un top al celor mai bogate tari, aceasta se afla pe pe locul 77 in lume, in fata Bulgariei si un pic in spatele Rusiei. Castranova a studiat evolutia lumii virtuale si cand aceasta a trecut printr-o perioada de inflatie. Lumea in care sunt prezenti in medie 60.000 de jucatori in orice moment a fost pe punctul de a se autodistruge din cauza unui excedent de aur creat de cativa hackeri. Situatia a fost rezolvata de producatori, viata in Norrath revenind la normal, iar o data cu ea si piata de obiecte virtuale.

    Cum s-a nascut acest interes pentru lucruri care nu exista fizic in lumea reala si cum au fost atrasi in fata calculatorului doctori, profesori universitari sau avocati, care petrec in medie cel putin 20 de ore pe saptamana in lumea virtuala?

    Jocurile MMORPG sunt mari consumatoare de timp, iar multi jucatori incepatori sunt dornici sa cumpere obiecte si personaje avansate pentru a scapa de tortura de a petrece ore in sir numai pentru a-si dezvolta un personaj mai puternic. Dar nu numai atat. Unii dintre ei au descoperit ca pot castiga bani investind in lumea virtuala.

    La inceputul anului, cand un tanar de 22 de ani din Australia cumpara cu 26.500 de dolari o insula virtuala din jocul Project Entropia, gestul sau a fost descris drept o prostie. In scurt timp insa investitia sa a inceput sa fie vazuta drept una inteleapta, deoarece toti cei peste 200.000 de jucatori inregistrati in Project Entropia va trebui sa plateasca o taxa speciala in cazul in care vor sa aiba parte de o vanatoare pe teritoriul insulei sau sa sape dupa aur. Mai mult, tanarul proprietar a inceput deja sa vanda planuri arhitecturale celor care vor sa-si construiasca locuinte virtuale la malul marii.

    Si nu pe bani virtuali. Investitia australianului a fost descrisa de Marco Behram, director al companiei Mindark, cea care a realizat jocul, drept un moment istoric in lumea jocurilor. Momentul cu adevarat istoric avea insa sa-l marcheze lansarea jocului World of Warcraft – care, conform producatorului sau, Blizzard – are, la mai putin de un an de la aparitia pe piata, 500.000 de abonati in Europa si in jur de un milion jumatate pe tot globul.

    O analiza realizata de Advanced Economic Research Systems, companie ce monitorizeaza tranzactiile pe site-ul eBay, arata ca jocul a generat o piata in care s-au cheltuit doar pe site peste doua milioane de dolari in primele luni ale anului. In aceste conditii, nu e de mirare ca achizitiile de eroi, pamanturi, aur sau artefacte virtuale au fost declarate recent, de un grup de economisti citati de BBC, drept investitiile anului.

    Noua viziune legata de MMORPG n-a fost trecuta cu vederea nici de producatori. Gigantul japonez  Sony, care s-a luptat timp de cinci ani sa puna capat obiceiului fanilor online de a vinde si a cumpara, pe bani adevarati, marfuri virtuale din jocurile pe care le produce, s-a decis sa deschida un bazar virtual destinat acestor tranzactii. Piata virtuala, numita Sony Station Exchange, a aparut – conform declaratiilor presedintelui Sony Online Entertainment, John Smedley – ca o replica la numeroasele probleme legate de tranzactiile frauduloase care ocupa aproximativ 40% din timpul angajatilor din departamentul de relatii cu clientii. Pe de alta parte, Sony mai avea un interes sa deschida aceasta piata: compania detine drepturile de proprietate intelectuala asupra tuturor produselor din joc.

    Astfel, cei care vand un erou vand eroul creat de Sony, insa bani adevarati primeste doar jucatorul-vanzator, nu si compania. Cum Sony nu a reusit timp de cinci ani sa controleze acest proces, bazarul infiintat ii va asigura de-acum un procent din fiecare vanzare.