BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Cercurile Istoriei

    Poet, jurnalist si manager de presa, cu experienta in domeniul marketingului electoral, Bogdan Teodorescu a debutat ca prozator in 2002 si se afla acum la cel de-al treilea roman. „Dacic Parc“ nu e un roman cu cheie. Cine se incapataneaza sa descopere in el aluzii la realitatea politica a momentului se va rataci repede.

    E un roman in spirit latino-american, dar despre realitati romanesti, o parabola „despre neputinta omului puterii de a ramane vesnic in scaunul sau“. De o ironie amara, revizitarea si reinstaurarea simbolurilor si oamenilor din protoistoria noastra constituie finalul alarmant al volumului: „Pe Casa Republicii, cea mai mare cladire din Europa si fost sediu al Parlamentului Romaniei, o ceata de barbati barbosi si murdari, imbracati cu pantaloni albiciosi si camasi largi stranse cu braie de piele, fixau un steag avand forma unui cap metalic de lup continuat cu o coada solzoasa care in bataia vantului scotea un vajait lugubru, inspaimantator pentru dusmani“.

    Bogdan Teodorescu, Dacic Parc,  Editura FundaTiei Pro, BucureSti, 2005

  • Dejun sub iarba

    Cu cateva luni in urma, mai exact in decembrie 2004, la implinirea varstei de 54 de ani, pe Ioan Flora il bantuia ideea unui spectacol de teatru pe baza poemelor sale, convins de teatralitatea lor. Intre timp, in februarie 2005, printr-un joc stupid al destinului, poetul a disparut dintre noi, lasand proiectul neterminat si un ultim volum de poeme cu titlu premonitoriu „Dejun sub iarba“. Ca atatia alti mari poeti, lirica sa nu este suficient de cunoscuta publicului larg, stiut fiind faptul ca tirajele mici de sute de exemplare nu depasesc pragul cunoasterii decat in zona prietenilor si a specialistilor. A participat totusi la numeroase festivaluri de poezie, nationale si internationale, unde a primit o recunoastere fireasca. 

    De curand, la Arpino, in Italia, locul de nastere al lui Cicero, in cadrul evenimentului „Cartea de piatra“ au fost alese pentru a fi sapate in piatra doua poeme: unul al lui Ioan Flora si celalalt al papei Ioan Paul al II-lea. Nascut in Banatul sarbesc, Ioan Flora a scris 20 de volume de poezie si a realizat o traducere exceptionala din literatura sarba „Antologia poeziei sarbe“, precum si a operei integrale a poetului Vasko Popa, fara a scrie vreodata insa in sarba.

    In ultimul volum publicat la Editura Paralela 45 in noiembrie 2004, poezia sa continua in mare temele preferate de autor: disperarea urbana, realul „care poate primi o dimensiune metafizica“. Printre prietenii sai celebri trebuie amintiti Nichita Stanescu, Adam Puslojici, Gheorghe Craciun si Constantin Stan. Cateva dintre volumele sale: „Lumea fizica“, „O bufnita tanara pe patul mortii“, „Discurs asupra strutocamilei“, „Iepurele suedez“ au fost distinse cu premii – Premiul STRUGA, Premiul Nolit-Serbia, Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, Premiul ASPRO. Acum, la Muzeul Literaturii Romane, a avut loc premiera spectacolului „Dejun sub iarba“, titlul ultimului volum, in regia lui Alexandru Dabija si in interpretarea Valeriei Seciu, Coca Bloos, Ioana Florea si Mihai Calota.

    Pentru sceptici trebuie spus ca nu este un recital de poezie si nici o evocare, ci un spectacol de teatru in care poezia este asezonata cu armele artei spectacolului. Montarea lui Dabija a fost un succes, astfel ca, din toamna, iubitorii de poezie si teatru au ocazia sa vizioneze un provocator spectacol despre lumea urbana, despre conditia scriitorului, despre singuratate si nelinisti contemporane. Un spectacol alb/negru ce pune in valoare poezia romaneasca contemporana. Intr-un interviu acordat unui post de radio isi asumase literatura ca destin: „A constientiza faptul ca poti fi, ca poti deveni un autor, un scriitor in adevaratul sens al cuvantului a fost, in cazul meu, o idee urmarita de o oarecare teama, neliniste. Pentru ca nu e simplu sa-ti poti imagina ca, intr-o zi, poti intra in galeria literara contemporana alaturi de cei mari, clasici, importanti“.

  • San Antonio – Intre Bond Si „Ciocu’ mic“

    Cele aproape doua sute de titluri despre San Antonio sunt printre cele mai vandute carti frantuzesti. Dupa moartea scriitorului Frédéric Dard in 2001, fiul sau, Patrice Dard, i-a continuat romanele, iar anul acesta Comisarul San Antonio (Gérard Lanvin) si adjunctul sau Bérurier (Gérard Depardieu) au ajuns pe marile ecrane.  S-a mai intamplat si in anii ‘60 si ‘80, dar cum de atunci multe s-au schimbat, actiunea e acum adaptata zilelor noastre, cu ceva mai mult parfum de James Bond, cu organizatii teroriste, banci corupte, traficanti internationali, personaje politice cu un trecut dubios si, bineinteles, femei fatale… San Antonio si Bérurier, fidelul sau locotenent, se afla  in Anglia ca sa il protejeze pe ambasadorul francez. Numai ca ei sunt mai preocupati de petreceri si doamne, asa ca ambasadorul cade in plasa unor rapitori. In scurt timp si presedintele dispare de la Elysée. In aceste conditii, San Antonio si Bérurier au (fiecare si separat ) sarcina de a salva tara. Asadar intervine concurenta, cu atat mai serioasa cu cat San Antonio fusese demis, iar Béru promovat.

    Cei doi intra in galeria cuplurilor celebre de celuloid, cum sunt Asterix si Obelix sau Sherlock Holmes si doctorul Watson, diferenta fiind ca umorul lor este mai „sanatos“ si rezulta din contraste. San Antonio e gentlemanul care atrage toate femeile, pe cand Bérurier e mai din topor si vorbeste numai cu barbarisme.  N-au multe in comun in afara profesiei, dar sunt legati de o amicitie tipic masculina, in care afectiunea se exprima ironic: „Te iubesc. Eu te-am uitat de mult“. Dar sa lasam sentimentalismele deoparte, pentru ca e totusi un film de actiune si  chiar si scenele de maxima intensitate au umorul lor. De pilda, San Antonio discuta nonsalant cu fiul sau, in timp ce se afla in mijlocul unei urmariri prin tot Parisul, in care zeci de masini sunt distruse.

    Desi la inceput regizorul Fred Auburtin a vrut sa-l distribuie pe Depardieu in rolul lui San Antonio, a doua alegere e mult mai reusita. Rolul Bérurier i se potriveste ca o manusa, cu toate stangaciile si replicile indraznete si reuseste sa-l eclipseze pe San Antonio, Lanvin fiind mai rafinat, mai demn de numele de comisar. Filmul depaseste seria James Bond prin umorul tipic frantuzesc (poate si prin coloana sonora originala si foarte diversa: de la funk la muzica braziliana), dar e sub nivelul lui „Tais-toi“ (Ciocu’ mic), celalalt „politist“ recent al lui Depardieu, fata de care „San-Antonio“ pare cam nesarat. In schimb, regizorul nu poate decat sa-si laude opera, spunand ca in film se vor regasi si admiratorii seriei de romane politiste, dar vor rade si cei care nu stiu codurile seriei San Antonio. À bon entendeur, salut! (Cine are urechi de auzit sa auda.)

    San Antonio; Regia: Fred Auburtin Cu: GÈrard Lanvin, GÈrard Depardieu Durata: 95 minute; La Hollywood Multiplex

  • Epoca bronzului

    Pielea bronzata era, pana prin anii ‘40, un semn distinctiv al clasei muncitoare. Flatanta asemanare de odinioara intre pielea alba si lapte s-a transformat, azi, intr-o comparatie cu branza, folosita desigur in sens peiorativ. Si atunci mai are vreo importanta daca bronzul e natural sau „tehnologic“?

    Ca si fumatul, mersul la solar creeaza dependenta – cel putin asa reiese dintr-un studiu realizat de o echipa de cercetatori de la American Cancer Society. Totusi, desi expunerea la razele ultraviolete (UV) nu e atat de periculoasa ca si fumatul, dermatologii americani vorbesc deja de mersul la solar ca de un obicei nesanatos. In principiu, obiceiul de a folosi aparatele de bronzat nu vine numai din dorinta de a avea o piele ciocolatie, ci e legat, spun expertii, de un efect de buna dispozitie pe care ti-l da solarul. In timpul expunerii la razele UV, organismul elibereaza endorfine, substante produse de organism care dau o senzatie de buna dispozitie. 

    Unii clienti a saloanelor gasesc insa ca buna dispozitie vine doar din bronzatul propriu-zis. „Paturile de bronzat nu ma fac sa ma simt mai bine, ba din contra, deseori mi se par neconfortabile, iar uneori ma cam streseaza. Insa culoarea pielii «de dupa» ma face sa ma simt altfel. Imi da o anumita stare de spirit“, spune Ioana Muresan, o tanara de 27 de ani, clienta a unui astfel de solar. Pe de alta parte, Ioana Muresan nu se considera o dependenta, chiar daca ajunge cel putin o data pe saptamana la solar. „As putea sa pun capat acestor vizite oricand, dar pentru a face asta ar trebui sa ma mut ori pe o insula exotica, ori sa prind un bronz care sa nu se mai duca niciodata.“

    Cealalta asemanare dintre mersul la solar si fumat vine din aceea ca si expunerea la razele ultraviolete, ca si tutunul, poate face victime. Nici vizitele la solar, nici pachetele de tigari nu sunt intr-atat de scumpe incat un om obisnuit sa nu si le permita. Preturile variaza in jurul sumei de 1.500 de lei grei pentru zece sedinte a zece minute fiecare. Dar cei care alearga dupa o piele bronzata pot sa mai plateasca un pret. Expunerea nechibzuita la razele ultraviolete, fie ca acestea provin de la soare sau de la lampile unui solar, duce la o crestere semnificativa a riscului aparitiei cancerului de piele. In Romania, sunt multi cei care fie nu cunosc acest risc, fie il ignora.

    Numarul celor care decid sa apeleze la bronzul artifical e, totusi, in crestere. Irina Naidin, PR manager la salonul Essenza, spune ca in ultima vreme – poate si din cauza vremii ploioase – numarul de clienti ai salonului a crescut. „Sunt doua categorii de oameni care vin la solar: cei care nu au timp sa mearga la mare sau la strand si cei care sunt deja bronzati si vor sa-si mentina aceasta culoare“, spune Naidin. De ce isi asuma riscul expunerii la ultraviolete? „Inainte de a intra la un solar cel mai important lucru e sa-ti cunosti tipul de piele, deoarece in functie de acesta stii si cat sa te expui la ultraviolete astfel incat sa nu apara probleme“, mai spune Naidin. Pentru fiecare tip de piele e recomandata o perioada de expunere. „Sa mergi la solar nu e mai periculos decat sa mergi la plaja, totul e sa stii cat trebuie sa te expui“, e de parere ea. In principiu, cel mai putin se sta 4 minute, cel mai mult 12 minute. 

    In Romania nu s-au derulat campanii serioase de informare a populatiei asupra efectelor negative ale expunerii la soare, iar dermatologii spun ca acest lucru se vede. Presedintele Societatii Romane de Medicina Estetica si Chirurgie Dermatologica, doctorul Mihaela Leventer, spune ca „romanii nu iau in considerare sfaturile medicilor privind expunerea repetata la soare deoarece asa s-au obisnuit, cred ca necazurile se intampla intotdeauna altora sau din cauza ca nu coreleaza riscul cancerului de piele cu expunerea la ultraviolete“. In Romania nu exista in momentul de fata statistici actualizate pentru numarul de cazuri de cancer de piele; in Europa se inregistreaza circa 150 de cazuri la 100.000 de locuitori, iar dr. Leventer crede ca in Romania situatia e asemanatoare.

    Inseamna asta ca trebuie sa ne ascundem de ultraviolete? Daca ne luam dupa concluziile unui grup de cercetatori de la Harvard – care sustin ca soarele previne cancerul si ca folosirea cremelor de protectie solara dauneaza organismului – ultravioletele sunt chiar bune. Cercetatorii americani sustin ca vitamina D, a carei „productie“ in organism e stimulata de expunerea la soare, ajuta la prevenirea cancerului de colon, prostata sau plamani. 

    In concluzie, pe de o parte e bine sa stai la soare, pentru ca asta stimuleaza productia vitaminei D, care previne aparitia unor tipuri de cancer; pe de alta parte, expunerea la soare poate favoriza aparitia cancerului de piele. Irina Neagu, studenta in ultimul an la Facultatea de Medicina din Bucuresti, spune ca nu suntem totusi pusi in situatia de a alege intre ceva rau si altceva rau. „Nu merg la solar, dar nu pentru ca mi-ar fi frica de cancerul de piele. Iar asta nu inseamna nici ca ma expun periocolului de a ma trezi cu un alt tip de cancer din cauza lipsei vitaminei D“, spune Neagu. Corpul poate produce vitamina D si fara ajutorul soarelui, mai greu, e drept. Insa si o expunere de 2 minute la razele ultraviolete iti poate asigura necesarul de aceasta vitamina. Nu si „necesarul“ de bronz.

    Laura Serban, redactor la Editura Univers, crede ca exista o cale de mijloc. „Merg foarte rar la solar, in special primavara si toamna cand nu pot sa ma bronzez natural. Nu e o dependenta, nu e un moft si nici nu-mi pun sanatatea in pericol. Nu-mi fac griji pentru ca stau cu cap. Daca stii cat timp sa te expui, mersul la solar ar trebui sa fie ca mersul la coafor. 

    O piele bronzata te face sa te simti mai frumoasa“, spune Serban. Dincolo de controversele legate de bronzul artificial si cel natural, cea mai recomandata metoda a medicilor de a obtine acel pigment mult dorit e folosirea cremelor sau a sprayurilor autobronzate. Insa aceasta nu este considerata multumitoare. „E ca si cum ai da cu o vopsea pe tine. Si peste asta e foarte greu sa obtii o culoare uniforma“, spune Muresan.  O alternativa, care in Romania nu a aparut inca, ar fi cabinele cu dusuri autobronzante.  Pana la aparitia acestora, persoanele care cred ca bronzul la solar e necesar isi asuma unele riscuri despre care fie nu stiu, fie le ignora. „Exista o parte, mai mica, de romani responsabili – sau mai bine zis paranoici – care exagereaza teama de soare si de cancer de piele. Unii au cunoscut pe cineva care a murit de cancer de piele“, spune dr. Leventer. Dar dincolo de astfel de sitiatii, afacerile cu solare merg bine – romanii isi asuma viata in „epoca bronzului“, asa riscanta cum e ea.

  • Cainii vanzarilor

    Blair Singer e de parere ca departamentul de vanzari al unei companii este asemenea unui teren pe care sunt dresati cainii, corcituri si dulai de rasa pura.

    Oricat ne-am straduit, nu am putut gasi o sintagma mai potrivita si mai percutanta pentru titlul acestui articol decat insusi titlul cartii pe care o comenteaza. Robert Kiyosaki, coordonator al seriei „Consilierii Tatalui Bogat“ (si autor al celui dintai volum al ei, recenzat si in paginile revistei noastre), aduce, in prefata, cateva lamuriri asupra starii de gratie care l-a vizitat pe Blair Singer, in clipa cand a imaginat formula „cainii vanzarilor“.

    Se aflau impreuna, pe vremea cand lucrau ca agenti comerciali, si stateau intr-o sala de conferinta alaturi de tot felul de agenti de vanzari. Radeau si glumeau, gandindu-se la varietatea de personaje care se afla in acea incapere cand, deodata, Blair a facut urmatorul comentariu: „Sa incerci sa instruiesti o incapere plina de agenti comerciali este mai cumplit decat sa incerci sa dresezi o incapere ticsita de caini“. Atunci, istoriseste Kiyosaki, a fost lansata ideea ca departamentul de vanzari al unei companii este asemenea unui teren pe care sunt dresati cainii, corcituri si dulai de rasa pura.

    Comparatia a fost dusa mai departe si exploatata in toate resorturile ei, desi, cum insusi autorul marturiseste, e posibil ca multa lume sa considere asemanarea dintre agentii comerciali si caini extrem de jignitoare. Judecand lucrurile cu calm si umor, trebuie insa sa ne dam batuti in fata unor evidente linistitoare: Cine este cel mai bun prieten al omului? Care este cel mai fidel animal de casa pe care l-ati putea avea? Cine are puterea sa ignore neplacerile si sa se intoarca pentru a cere mai mult? 

    Cum raspunsul la toate aceste intrebari este, evident, „cainele“, sa trecem peste nuantele iritante ale comparatiei si sa urmam demonstratia lui Blair Singer dar si foarte convingatoarea lui lectie despre izbanda in domeniul vanzarilor. 

    Cheia succesului nu consta in a incerca sa copiati trasaturile altora, ci in a invata sa valorificati propriile talente unice, pe care le puteti identifica in trasaturile catorva (cinci, de fapt) rase canine: Pit Bull (tenace, iubitor al provocarilor), Pudel (sofisticat, care pricepe importanta primei impresii, a marketingului personal), Retriever (care nu se repede niciodata la clientul potential, insa se gudura pe langa el), Chihuahua (dornic de cunostinte noi) sau Basset Hound (care progreseaza in ritmul lui, ia urma prazii si merge pana la capat).

    Trecand peste aceasta incercare, amuzanta si convingatoare pana la un punct, trebuie sa retinem ideile serioase care se tes in fiecare capitol al cartii si care dezvolta cateva principii fundamentale: pentru ne  imbunatati performanta in materie de vanzari este nevoie sa ne dezvoltam abilitatile de comunicare; fie ca suntem sau nu angrenati in domeniul vanzarilor, acestea ocupa un loc covarsitor in vietile noastre; daca vom ajunge sa stapanim arta vanzarii, drumul catre postura de patron sau de investitor va fi mult mai usor, pentru ca astfel ni se va ivi ocazia de a strange venituri considerabile din comisioane, din drepturi de autor si din prime; un om care vinde poate castiga mult mai mult decat cineva care este constrans sa accepte un cec de plata fix; in loc sa cersiti o marire de salariu, fiind la mila cuiva, puteti pur si simplu sa iesiti pe teren si astfel sa vindeti mai mult. 

    Blair Singer, CaInii vanzarilor, Editura Amaltea, BucureSti 2005

  • A pronuntat cineva cuvantul „matur“?

    Grupul galez The Super Furry Animals s-a maturizat, dupa sapte albume traznite, iar acum sunt pe cale sa dea lovitura. Asta nu inseamna ca o sa-si vanda muzica si principiile.

    Apa din Tara Galilor are, cu siguranta, ceva. Nu numai ca toti din zona asta pe care ii cunosc eu sunt nebuni (in sensul bun al cuvantului), dar si un numar destul de mare de trupe de acolo fac o muzica sarita de pe fix. Asa sunt de exemplu Goldie Lookin’ Chain, o falsa trupa de hip-hop ai carei membri includ nume ca „Adam Hussain“. Mai sunt si Gorky’s Zygotic Mynci (pronuntat Monkey, daca vreti sa stiti), o trupa cu cinci membri, al carei solist arata ca un pustan de 12 ani supradezvoltat, care canta despre consumul de ciuperci psihedelice si despre verande in flacari. Tara Galilor isi are, bineinteles, si partea sa de artisti dureros de neinteresanti (Tom Jones, Stereophonics), dar nu poti sa ai totul, nu-i asa?

    Probabil cei care contribuie cel mai mult la reputatia de ciudatenie a Tarii Galilor sunt The Super Furry Animals. Ca grup, The Super Furry Animals sunt la fel de rationali ca si numele. Lansati pe scena muzicala in 1996 cu albumul in limba engleza „Fuzzy Logic“, ei si-au construit rapid o reputatie de galezi obsedati de OZN-uri, consumatori avizi de „acid“ si adepti ai teoriei conspiratiei. Piesele lor vorbeau despre tineri de 19 ani rapiti de extraterestri, cunoscutul distribuitor international de droguri de origine galeza Howard Marks si imnuri de slava inchinate hamsterului chitaristului formatiei. Trupa obisnuia sa dea concerte pe o scena decorata cu ursi gonflabili inalti de aproximativ 13 metri si a lansat la un moment dat un EP intitulat
    „Llanfairpwllgwyngyllgogerychwyndrobwllantysiliogogogochynygofod“ (In Space). V-ati facut deja o imagine clara despre aceasta formatie? Bun. Pentru ca am noutati pentru voi. The Super Furry Animals tocmai s-au maturizat. 

    Programat pentru lansare pe data de 15 august, ultimul lor album, „Love Kraft“, poate fi caracterizat printr-un cuvant la care nu v-ati fi gandit niciodata, si anume „matur“.  Dupa sapte albume si mai mult de 10 ani impreuna, noul disc prezinta sound-ul unei trupe care a supravietuit disparitiei casei de inregistrari care a lansat-o (Creation Records, cu o orientare clara britpop) si care a reusit, in cele din urma, sa scape de eticheta gresit aplicata de „britpop“, care le-a murdarit numele vreme de atatia ani. The Super Furry Animals s-au situat mereu dincolo de britpop, muzica lor fiind influentata de productiile unor nume din sfera techno si psihedelica. Albumul s-a inregistrat in trei saptamani in Figueres, la 100 de kilometri nord de Barcelona si a fost mixat intr-o suburbie din Rio de Janeiro. Nici ca se putea o schimbare de decor mai profunda ca aceasta trecere de la ploaia galeza, ce constituie fundalul obisnuit pentru grup. Iar o doza sanatoasa de soare a avut in mod clar un efect asupra acestor baieti de regula destul de palizi. 

    Cu coruri de 100 de voci, aranjamente de coarde bogate si compozitii inaltatoare, albumul de fata este muzica perfecta pentru ascultat intr-o duminica dimineata. S-au dus chitarele suparate sau obscenitatea adolescentina a unor piese ca The Man Don’t Give A F***. A ramas sunetul unui grup uimitor de implinit care interpreteaza niste cantece de dragoste surprinzator de miscatoare. 

    Pentru o trupa ce se intereseaza indeaproape de politica interna si internationala, noul album este, cu siguranta, cel mai neimplicat politic pe care l-au lansat vreodata. In acelasi timp, el pare ca-i va duce in randul greilor, caci trupa canta in deschidere atat la U2, cat si la Oasis. Este, deci, placut sa-i vezi atat de aproape de succesul comercial, cu un album ce pare menit sa ajunga foarte sus in topurile muzicale, chiar daca trupa nici nu se gandeste sa-si uite radacinile politice. In turneele lor live se prezinta proiectii video deloc magulitoare, care-i au ca subiect pe Bush si Blair alaturi de slogane cum ar fi: „toate guvernele sunt formate din mincinosi si ucigasi“. 

    Mai mult, intr-o lume in care cea mai buna cale spre succes o reprezinta utilizarea muzicii pentru reclame, in care a oferi melodia de fond a unei reclame pentru Levi’s iti garanteaza efectiv pozitia fruntasa in topuri, aceasta trupa refuza pur si simplu sa permita folosirea pieselor sale in scop publicitar, indiferent de reclama. Chiar si Coca-Cola le-a oferit recent o suma cu sapte cifre pentru a le utiliza muzica in cadrul unei campanii publicitare la nivel mondial. Cum au raspuns acesti provinciali? Cu un refuz. Se prea poate ca „Love Kraft“ sa fie transpunerea sonora a maturizarii a cinci tineri furiosi. Dar nu si a tradarii lor. 

     

  • Vanitatile lui Polanski

    Roman Polanski a castigat batalia juridica impotriva revistei Vanity Fair, desi martor al acuzarii i-a fost intreaga viata personala.

    Cine ar fi crezut ca un om al carui nume a fost asociat cu adulterul, violul, pedofilia nu va mai inghiti cateva fraze ale unei reviste americane care scria ca ar fi facut avansuri unei femei, intr-un restaurant newyorkez? Cu riscul de a declansa inca un scandal public in care viata amoroasa sa-i fie din nou intoarsa pe toate partile, Polanski a dat in judecata Vanity Fair – „o publicatie a carei marca e barfa“, dupa cum spunea la proces un avocat – considerand inacceptabila acuzatia ca acum 36 de ani, cand se intorcea de la inmormantarea sotiei sale, i-ar fi facut avansuri unei „frumuseti suedeze“, Beatte Tell.

    „Nu asa ma port eu. Inca mai aveam onoare! Inca mai am!“, ar fi spus la audieri Polanski, potrivit relatarilor BBC. Si, spre stupoarea multora – desi a trebuit sa lupte pentru a obtine in premiera dreptul de a depune marturie prin videoconferinta, de la Paris, la un proces desfasurat in Marea Britanie, pentru o fapta ce se petrecuse in SUA – a castigat batalia.

    La trei ani de cand Vanity Fair a scris „cel mai rau lucru spus vreodata despre mine“ – ani in care, spune el, viata i-a fost „pur si simplu intrerupta“ – tribunalul i-a acordat despagubiri de 75.000 de lire sterline. Asta arata, scria The Guardian, ce putin putem intelege drama cauzata de pierderea cuiva. Sa fi fost insa suferinta pentru pierderea sotiei, Sharon Tate – ucisa in 1969, cand era insarcinata in luna a opta, de clanul Charles Manson – unicul motiv?

    E-adevarat ca „regizorul bizarului“ – acum casatorit cu actrita Emanuelle Seigner, pe care a cunoscut-o cind a filmat „Frantic“ – ar fi marturisit candva ca unul dintre marile regrete ale vietii sale este acela ca nu a fost atunci alaturi de Sharon, in Los Angeles. Dar poate ca e vorba de ceva mai mult decat de un complex de vinovatie si de intinarea memoriei lui Sharon. Poate ca totul tine de relatia lui Polanski cu propriul sau trecut.

    Cand a finalizat „Pianistul“ (2002), filmul care i-a readus gloria dobandita in anii ‘60-’70, criticii si biografii s-au intrebat de ce i-or fi trebuit lui Polanski, nascut dintr-un tata evreu polonez si o mama pe jumatate rusoaica, atatea decenii ca sa priveasca in fata traumele Holocaustului. Cartea pianistului polonez Wladimir Szpilman, aparuta in 1998 la Londra si tradusa apoi la Paris, a fost cea care i-a oferit sansa de a vorbi despre sine. Despre cum a supravietuit intr-un ghetou din Cracovia, alaturi de familie. Apoi fara ea, din milostenia cunoscutilor – dupa ce tatal, Ryszard Liebling, a fost dus la Mauthausen, iar mama, Bula, la Auschwitz, unde avea sa si sfarseasca intr-o camera de gazare.

    Cu siguranta, viata lui Roman Polanski (pe numele sau adevarat Raimund Liebling) ar fi fost altfel daca parintii sai n-ar fi decis in 1936, cand fiul lor avea doar 3 ani, sa paraseasca Parisul si sa se mute in Polonia, unde tatal, artist plastic, si-a deschis o mica afacere. Nu peste mult timp avea sa inceapa razboiul. Polonia avea sa fie ocupata, iar de la banderolele de mana purtate de evrei pe strada, ca semn de identificare – imagine redata atat de dureros in „Pianistul“ – si pana cand deportarile au inceput, Raimund a invatat sa supravietuiasca prin fuga. „Fugi!“, i-ar fi spus tatal sau, cand ofiterii germani au venit sa-i salte. Iar Raimund i-a ascultat sfatul si a fugit fara sa se uite in urma. Cum a facut, se pare, toata viata, de atunci inainte.

    Criticii au facut mereu legatura intre trecutul lui Polanski si filmele lui, privindu-i thriller-urile drept „exorcizari“. Chiar si acum, de exemplu, dupa procesul cu Vanity Fair, The Observer isi intitula articolul despre Polanski „Regizorul care si-a transpus demonii in arta“. In filmele sale, violenta, teama, absurdul, grotescul sunt impinse la extrem. Majoritatea criticilor observa ca e greu sa-ti dai seama, in filmele lui Polanski, cand calaul schimba rolul cu victima. Asa se intimpla si in „Ucigasii de vampiri“ („The Fearless Vampire Killers“, 1967) – filmul in care Polanski joaca alaturi de Sharon Tate, cu care se va casatori, divortand de prima sa sotie, poloneza Barbara Laskwiatkowska – unde nu stii exact cine e vampirul si cine e ucigasul lui.

    Sexualitatea personajelor lui e neobisnuita, are ceva excesiv. Filmul care-i aduce consacrarea ca regizor modern si ca maestru al genului horror e „Rosemary’s Baby“ (1968), in care Mia Farrow joaca rolul unei femei lasata insarcinata de diavol. Un an mai tarziu, cand clanul Mason avea sa inceapa seria de crime fara nici un scop, careia i-a cazut victima si sotia lui Polanski, pe atunci insarcinata in luna a opta, presa s-a intrebat daca ucigasii vazusera filmul – nimeni nu stie, pana astazi. Dar oricum ar fi stat lucrurile, coincidenta e stranie si amutitoare. „Rosemary’s Baby“ e o poveste despre satanism si paranoia, ceva intre „Psycho“ al lui Hitchcock, realizat in 1960, si „Exorcistul“ lui Friedkin din 1973. Tema fusese abordata de Polanski si in primul sau film de limba engleza, „Repulsion“ (1965), pretuit nu doar pentru tulburatoarea poveste a nebuniei unei frantuzoaice (interpretata de Catherine Deneuve), ci si pentru felul in care Polanski reuseste sa zugraveasca viata cotidiana londoneza.

    Dar filmul pentru care Roman Polanski si-a marturisit mereu slabiciunea e „Doi oameni si un dulap“ („Two Men and a Wardrobe“, 1958), realizat in Polonia. Este povestea a doi oameni care plutesc pe mare pe un dulap si care sfarsesc prin a intalni doar ostilitati, prejudecati si violenta: „A fost singurul film in care am spus cu adevarat «ceva»: un film despre intoleranta unei societati fata de cineva diferit de chipul si asemanarea sa“.

    Dar capodopera lui e considerata „Chinatown“ (1974), un thriller politist, unde Polanski joaca alaturi de Jack Nicholson.

    Polanski a schimbat, in cateva decenii de cinematografie, un gen cu altul, dar in toate a stiut, observa criticii, sa inalte lucrurile mici la statutul de imagini grandioase. „Dincolo de orice, cinematografia inseamna atmosfera“, spunea el. Ca artist, povestitor, actor, Polanski s-a reinventat de la un film la altul – scrie criticul de film Adrian Martin, autorul a mai multe carti, in articolul „Evadarile mintii: Cinematografia lui Roman Polanski“. „E un cameleon“, spune Martin, „iar aceasta usurinta de adaptare e o alta trasatura a luptei pentru supravietuire, pe care Polanski a deprins-o de mic.“

    Mai toate cronicile filmelor sale vorbesc despre granita aproape imperceptibila dintre fantastic si real, despre care Polanski insusi vorbeste chiar la inceputul autobiografiei publicate in 1984: „Privind in urma, linia dintre fantezie si realitate a fost mereu neclara. Mi-a trebuit insa mult pana sa realizez ca asta a fost cheia intregii mele existente“. Insa Polanski a negat totdeauna ca ar exista o legatura directa intre filme si viata sa. Si acelasi Adrian Martin consemneaza ca, intrebat de un ziarist despre violenta din filme si din propriul trecut, Roman Polanski ar fi raspuns: „E atata violenta in lume! Uitati-va in jur!“.

    Cert e ca „Pianistul“, care i-a adus in 2002 o multime de premii – desi productia a fost considerata ca inscriindu-se in seria filmelor „obisnuite“ despre Holocaust, neiesind in vreun fel din tipare – a fost primul film in care Roman Polanski si-a asumat deschis trecutul, de care „regizorul angoasei“ pana atunci mai mult fugise.

    „Sunt profund impresionat ca am primit Oscarul pentru regie cu un film care reconstituie evenimente atat de apropiate de experientele mele personale“, a spus Roman Polanski atunci cand Harrison Ford – protagonistul din „Frantic“ (1988), considerat de critici cel mai „hitchcockian“ film al „printului filmelor intunericului“ – i-a inmanat statueta pe scena Festivalului de Film de la Deauville, in nordul Frantei, al carui juriu era prezidat de Polanski. Absenta sa, in 2002, de la festivatatea de decernare a Oscarurilor are insa o alta explicatie. Cel mai varstnic castigator al unui Oscar (in 2002, Polanski avea 69 de ani) risca sa fie arestat, fiind condamnat pentru cea mai scandaloasa fapta a sa, petrecuta cu peste un sfert de veac in urma – cand a facut sex cu Samantha Geimer, o fata de 13 ani, in piscina lui Jack Nicholson. Pentru a scapa de o pedeapsa de pana la 50 de ani inchisoare, Polanski a fugit in 1978 in Franta, de unde nu putea fi extradat. Sustragerea sa de la pedeapsa a fost si motivul pentru care acum, in timpul procesului de calomnie impotriva revistei Vanity Fair, a cerut aprobare pentru a depune marturie prin video, fapt ce a starnit reactia indignata a presei si o puternica dezbatere in justitia britanica: cererea a fost discutata inclusiv in Camera Lorzilor.   

    Candidatura filmului „Pianistul“ la Oscaruri a prilejuit de altfel redeschiderea in presa a cazului Polanski. Insasi fosta sa victima, Samantha Geimer, acum in varsta de 41 de ani, mama a trei copii, a fost intervievata. „Nu am nici resentimente, nici simpatie fata de el“, a declarat ea pentru BBC: „Dar cred ca domnul Polanski ar trebui apreciat dupa merit, nu dupa faptele condamnabile din trecut“. Presa a amintit si despre alte relatii amoroase cu minore, intre care si cea cu actrita Nastassia Kinski, care avea 15 ani cand l-a cunoscut pe Polanski, fiind deopotriva iubita lui si protagonista a filmului „Tess“ (1979), cel mai important succes al lui Polanski dupa „Chinatown“. „Nu era nimic ilegal. O singura data am gresit mult si inca mai regret“, a spus el.

    Dar nici unul dintre zecile, sutele de articole care au dezvaluit detalii despre viata amoroasa a lui Polanski nu l-a suparat pe acesta ca relatarea din Vanity Fair, aparuta in 2002, anul in care a incheiat „Pianistul“. Spre uimirea multora, Polanski a castigat procesul la Londra, unde se spune ca justitia este mai putin ingaduitoare cu sanctionarea cazurilor de calomnie prin presa.

    „Pradatorul sexual“ Roman Polanski – cum l-a numit un avocat al acuzarii – a reusit sa convinga juratii ca acuzatiile din Vanity Fair nu pot fi probate. De altfel, editorii revistei au admis ulterior ca „frumusetea suedeza“ era de fapt norvegiana si ca intamplarea din restaurantul newyorkez Elaine’s, unde Polanski i-ar fi spus ca va face din ea o noua Sharon Tate, nu ar fi avut loc la intoarcerea de la funeralii, ci cateva saptamani mai tarziu. Depozitia ulterioara a actritei Mia Farrow, cu care regizorul ar fi luat masa la restaurant si care a descris suferinta acestuia dupa moartea sotiei sale, a spulberat insa si aceasta acuzatie.

    Polanski a invins, in ciuda faptului ca a avut ca martor al acuzarii intreaga sa viata amoroasa. In ciuda faptului ca marturisise, in autobiografia din 1984, ca a facut dragoste cu mai multe femei la cateva saptamani dupa uciderea lui Sharon Tate, Polanski i-a convins pe jurati ca avansurile facute in restaurant frumoasei Beatte Tell sunt pura inventie. „In astfel de momente de suferinta, unii se retrag in droguri, altii in alcool, altii merg la manastire. La mine a fost sexul“, a argumentat la proces Polanski. Dupa pronuntarea sentintei, editorul Vanity Fair, Graydon Carter, ar fi declarat ca, „in calitate de tata a patru copii, intre care si o fata de 12 ani, e jignitor ca o poveste ca aceasta e considerata defaimatoare, dat fiind faptul ca domnul Polanski nu poate fi aici pentru ca a facut sex cu o fata de 13 ani in urma cu un sfert de veac“.

    Dar acestea raman doar niste comentarii personale. Dupa „Pianistul“, pentru care a fost rasplatit cu cele mai multe premii din intreaga sa cariera, Roman Polanski a mai castigat o batalie cu trecutul.

  • MOSTENIREA LUI ROMAN POLANSKI

    Polanski a regizat in total 27 de filme, insa filmul sau de debut regizoral este considerat „Knife in the Water“. A jucat in 32 de filme, intre care si in capodopera sa, „Chinatown“, alaturi de Jack Nicholson. Pe afisele a noua filme figureaza ca producator. A fost si om de teatru si opera, punand in scena mai multe spectacole, la Opera din München, Paris, Festivalul de la Spoleto.

    1933: Se naste la Paris, la 18 august, din parinti polonezi, Raimund Liebing. Cand Raimund are 3 ani, familia se muta in Polonia, unde cel ce avea sa-si ia mai tarziu numele de Roman Polanski isi face debutul de actor la 14 ani, pentru ca mai apoi sa apara in mai multe filme, printre care se numara si „Generatii“, al lui Andrzej Wajda. Urmeaza Scoala Nationala de Film din Lodz, unde regizeaza mai multe scurt-metraje, printre care „Doi oameni si un dulap“ in 1958.

    1962: Regizeaza „Knife In The Water“, considerat filmul de debut regizat de Roman Polanski, desi acesta mai facuse si alte filme, toate de limba poloneza. „Knife In The Water“ ii aduce adus premiul criticii la Festivalul International de film de la Venetia, o nominalizare la Oscaruri pentru cel mai bun film strain si fotografia pe coperta revistei TIME.

    1965: Lucreaza la „Repulsion“, primul lui film de limba engleza, avand-o in rolul principal pe Catherine Deneuve; filmul ii aduce Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin. Urmeaza, un an mai tarziu, „Cul-de-sac“, pentru care primeste Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin si, in 1967, „The Fearless Vampire Killers“, pentru care ia un premiu la un festival de filme horror.

    1968: Se casatoreste cu Sharon Tate si este nominalizat la Oscar pentru cel mai bun scenariu pentru „Rosemarie’s Baby“.

    1969: Un an greu pentru Roman  Polanski: sotia lui, Sharon Tate, insarcinata in luna a opta, este ucisa de membri ai „Familiei“ lui Charles Manson, care ucid de asemenea alte patru persoane aflate in locuinta Polanski. Ravasit, Polanski se intoarce in Europa la scurt timp dupa ce ucigasii sunt arestati.

    1971: „The Tragedy of Macbeth“ este deopotriva laudat de critica „pentru inteligenta“ si criticat pentru violenta explicita.

    1974: Regizeaza „Chinatown“, cu Jack Nicholson si Faye Dunaway, considerat capodopera sa; filmul este distins cu Globul de Aur pentru cea mai buna imagine si Oscar pentru cel mai bun scenariu. Filmul a fost insa nominalizat de 11 ori la Oscar, inclusiv pentru cea mai buna regie. Doi ani mai tarziu face „The Tenant“ cu Isabelle Adjani, in care Polanski joaca rolul unui imigrant polonez care traieste la Paris.

    1978: In februarie, dupa ce pledeaza vinovat intr-un scandal de viol in care victima ar fi fost fiica unei actrite – o fata de 13 ani, Samantha Geimer – Polanski paraseste SUA, stabilindu-se in Franta. De atunci, Polanski nu a mai vizitat nici o tara care l-ar putea extrada catre America.

    1979: „Tess“, o adaptare dupa Thomas Hardy (cu Nastassia Kinski), primeste trei Oscaruri din sase nominalizari, printre care una pentru cea mai buna regie, un premiu BAFTA, trei premii Cesar (unul fiind castigat de Polanski, pentru regie) si Globul de Aur (pentru cea mai buna actrita, Nastassia Kinski). Polanski i-a dedicat filmul sotiei ucise in 1969, Sharon Tate.

    1988: Regizeaza „Frantic“ cu Harrison Ford si Emanuelle Seigner, apoi, patru ani mai tarziu, „Bitter Moon“ cu Hugh Grant. Cu „Death And The Maiden“ (1994), Polanski obtine doua nominalizari la festivaluri de film internationale mai putin cunoscute (Festivalul International de la Fantasporto, Portugalia si Independent Spirit Award, in California).

    1999: „The Ninth Gate“, cu Johnny Deep si Emanuelle Seigner (cu care e casatorit din 1989), ii aduce premiul pentru intreaga activitate la Festivalul Filmului European de la Berlin.

    2002: Obtine sapte nominalizari la Oscar cu „The Pianist“ si trei premii (pentru regie – Roman Polanski, interpretare – Adrien Brody si scenariu – Ronald Harwood). „The Pianist“ ii mai aduce Palme D’Or la Cannes si doua premii Cesar.

    2005: Roman Polanski castiga procesul de calomnie impotriva revistei americane Vanity Fair si lucreaza la urmatorul lui film, „Oliver Twist“, filmarile desfasurandu-se la Praga.

  • Averi in rama

    Arta e un hobby costisitor si extravagant, dar cercul marilor colectionari continua sa se largeasca. Au patruns in el, in ultimii ani, oameni al caror principal punct comun sunt afacerile, fie ca vorba de cazinouri, fonduri cu capital de risc, software ori productia de desene animate. Puse la un loc, colectiile lor ar detrona multe dintre marile muzee ale lumii.

     In romanul „False Dawn“, Edith Wharton descrie povestea unui bogat om de afaceri care-si dezmosteneste fiul, dupa ce acesta cheltuie intreaga avere pentru arta –  si nu se margineste la valori sigure, precum Rafael, Leonardo ori Rembrandt, ci face alegeri vazute pe atunci drept obscure, ca Giotto ori Mantegna. La 50 de ani dupa ce colectionarul dezmostenit moare in mizerie, picturile ajung sa valoreze, fireste, o avere.
    De altfel, „avere“ e cuvantul cel mai des asociat colectionarilor de arta. E insa suficient pentru a-i defini, totusi?

    Tranzactiile din lumea artei si numarul celor care cumpara lucrari de ordinul milioanelor de dolari sunt in crestere – e greu de spus exact cu cat, de vreme ce multe opere continua sa se vanda pe piata neagra. Si preturile cresc si ele. Daca in 2000 suma de 58 de milioane de dolari oferita pentru pictura „Femeie cu bratele incrucisate“ a lui Picasso era catalogata de analistii pietei exagerata, chiar scandaloasa, in 2004 lumea artei a amutit de-a dreptul cand un alt tablou al lui Picasso a fost vandut cu 105 milioane.

    Dar nu e suficient totusi sa ai bani si sa fii prezent la licitatii pentru a fi colectionar. E important si ce anume faci cu banii: in 1994, Bill Gates a cumparat, cu aproape 31 de milioane de dolari, colectia de scrieri ale lui Leonardo da Vinci, Codex Leicester. Acum cativa ani insa, un colectionar a dat 5,6 milioane de dolari pentru o statuie care-l reprezenta pe Michael Jackson tinandu-l in brate pe cimpanzeul Bubbles. Atat Gates cat si cel care a cumparat statuia indeplinesc criteriul financiar.

    Dar sunt ei colectionari autentici? Sunt cateva criterii care definesc cercul exclusivist al marilor colectionari de arta – aceleasi ca acum cateva secole: cel care cumpara arta trebuie sa o faca pentru ca o pretuieste, pentru a invata din ea si, nu in ultimul rand, pentru a trage foloase de pe urma ei. Iar „profitul“ poate fi atat financiar, cat si cultural. Ar mai fi un criteriu, ceva mai greu de definit: in principiu, un colectionar „de vita“ e cel care simte valori inca nevalidate. In plus, din marile colectii ar trebui, probabil, sa lipseasca piesele de valoare artistica discutabila, supraevaluate din diverse motive – ceea ce e destul de complicat si mult mai putin sigur decat atunci cand iti alcatuiesti colectia dupa regula „cumpara doar marii clasici“.

    Revenind la avere: nu trebuie sa fii Bill Gates pentru a avea o colectie-reper in lumea artei. Charles Saatchi nu e miliardar, dar e un nume in lumea colectionarilor – si face figura aparte, cumparand in cantitati mari arta contemporana si sperand ca astfel va influenta piata.

    De altfel, sa stii incotro se misca piata de arta contemporana, sa ai „nas“ pentru lucrari care peste un deceniu sau doua vor intra in categoria „clasice“ este o conditie importanta pentru a patrunde in lumea colectionarilor. De exemplu Steven A. Cohen. Director al SAC Capital, Cohen a inceput sa colectioneze abia acum cinci ani opere de arta si a inceput cu clasicii: Manet si Monet. S-a indreptat insa repede spre arta contemporana si si-a castigat reputatia de colectionar care stie cand sa cumpere, ce sa cumpere si ce pret sa ofere pe o lucrare. Chiar daca deseori plateste peste pretul la care e estimata o opera, nu plateste oricat.

    Cand licitatia pentru tabloul lui Picasso, „Baiat cu pipa“, a ajuns la 80 de milioane de dolari, Cohen s-a retras din licitatie, iar pictura a ajuns in posesia lui Steve Wynn, detinator a mai multe cazinouri in Las Vegas, care a platit pentru opera lui Picasso 105 milioane de dolari. In schimb, cand a auzit ca magnatul media David Geffen de la DreamWorks scoate la vanzare o pictura de Jackson Pollock – un artist american faimos pentru tehnica sa de „picurare“ a vopselelor – si-a adaugat-o la colectie cu pretul a 52 de milioane de dolari. Slabiciunea pentru arta, dupa cum singur marturisea, l-a facut sa cumpere, pentru 8 milioane de dolari, o lucrare reprezentand un rechin imbalsamat a artistului contemporan Damien Hirst. O astfel de achizitie aduce in discutie si o alta tendinta. Colectionarii de azi se bat in milioane pentru piese care, in urma cu nu mai putin de jumatate de secol, ar fi fost considerate numai bune de aruncat la gunoi. De pilda, licitatiile pentru lucrarile lui Damien Hirst, un artist non-conformist, arata ca niste partide de vanatoare, artistul britanic fiind deopotriva apreciat de colectionarii excentrici si contestat de o parte a criticii de arta. Adesea, britanicul scandalizeaza: unele dintre opere infatiseaza animale disecate, acvarii cu pesti vii – in unul dintre ele fiind introdus un scaun ginecologic – ori bovine jupuite.

    Sunt si azi destui colectionari pentru care nimic nu se compara cu un Rembrandt ori Vermeer, iar Paul Allen, co-fondatorul Microsoft, e unul dintre ei – iar Allen e un colectionar infocat, adunand, pe langa tablouri de Cezanne, Manet sau Gaugain si piese din lumea SF sau obiecte care au apartinut celebritatilor rock, de exemplu Jimi Hendrix. Criticii de arta considera insa ca noile reguli nu vor ramane mult timp nemodificate. La statutul de colectionar de arta, sinonim cu cel de nobil in viziunea unora, vor aspira din ce in ce mai multe personaje, care se legitimeaza doar cu un cont frumusel in banca.

  • COLECTIONARI SI AFACERI

    Puse la un loc, colectiile de arta ale colectionarilor din topul intocmit de Forbes anul acesta ar rivaliza si cu cele din cele mai importante muzee.

    PAUL ALLEN: Cofondatorul Microsoft, Allen e capul de lista al topului Forbes. Colectia sa de arta contine lucrari de Cezanne, Manet sau Gauguin. Se pare ca aceasta colectie ar contine si lucrarea lui Brancusi, „Pasarea in vazduh“, vanduta  in mai 2005 la Casa Christie’s pentru suma-record de 27,45 milioane de dolari.

    STEVEN A. COHEN: Fondator al fondului cu capital de risc SAC Capital, Cohen – a carui avere e estimata la 2 mld. dolari – a inceput sa-si construiasca o colectie abia acum cinci ani. A cheltuit peste 300 mil. dolari pe lucrari de arta.

    DAVID GEFFEN: Miliardar din Brooklyn, cofondator al celebrei case de productie DreamWorks, Geffen, care are o avere estimata la 3,8 miliarde de dolari, a anuntat de curand ca va face in viitor mai putine achizitii.

    KENNETH THOMSON:  Cel mai bogat om din Canada, Thomson a donat Galeriei de arta din Ontario lucrari in valoare de 200 de milioane de dolari. In iulie 2002, a achizitionat lucrarea lui Rubens, „Masacrul inocentilor“, pentru 77 de milioane de dolari, stabilind atunci un record de pret pentru o lucrare clasica.

    STEVE WYNN: Magnatul din Las Vegas a inceput sa colectioneze lucrari contemporane, trecand mai apoi la clasici. In mai 2003 a cumparat in 24 de ore un Cezanne si un Renoir pentru 40 de milioane de dolari, dupa care a vandut un Modigliani si un Leger pentru 50 de milioane.