BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Prioritati, de la unu la sase

    Romanul lui Luke Rhinehart a consacrat sintagma „om-zar“ si a dovedit ca e neaparat nevoie de putin hazard in viata noastra atat de organizata.

    „Sunt un barbat bine facut, cu maini mari ca de macelar, cu coapse zdravene ca de stejar, cu cap si maxilare colturoase si niste ochelari solizi cu lentile groase. (…) Viata mea de dinainte de ziua Z era o rutina, monotona, repetitiva, banala, nevrotica, dez-ordonata si iritabila – viata tipica a unui barbat insurat, de succes.

    Noua mea viata a inceput intr-o zi fierbinte la mijlocul lui august 1968.“ In acesti termeni lipsiti de clementa isi descrie propria viata autorul si personajul Luke Rhinehart – pe adevaratul sau nume George Cockroft – semnatarul unuia dintre cele mai bizare best-seller-uri care au invadat vreodata piata mondiala de carte. Luand lucrurile mai la bani marunti aflam ca este psihiatru (cu un consistent succes), are doi copii si un viitor care ar avea  toate sansele sa fie stralucit.

    Structural cinic, nevrotic (cu o nevroza „sanatoasa“, ca orice psihiatru care isi face bine meseria), cu vocatia nemultumirii, Luke ajunge sa se plictiseasca teribil de aparentele acestui confort si de limitarile dureroase la care era supus, asa incat declara ca a obosit, iremediabil, sa mai alerge dupa iluzii. Se hotaraste deci sa se lase dus de val, si nu oricum…

    Prima experienta „fondatoare“ a Zilei Z poate sa socheze spiritele puritane: dupa trezitul de dimineata, dupa un mic preludiu erotic cu nevasta – intrerupt cu brutalitate de copii, dupa breakfast-ul ornat cu eterna omleta cu sunca, mersul la serviciu, dupa discutia cu pacientii (de evitat, pentru cardiaci, din pricina bufeurilor sado-maso ale celor aflati la tratament), dupa intoarcerea acasa si sedinta de poker cu prietenii, Luke Rhinehart vrea sa puna capat vacuumului sau existential si isi propune ca, daca zarul pe care il va rostogoli va arata cifra 1, sa o violeze pe sotia colegului si prietenului sau, Jacob Eccstein.

    Cum violul este doar unul pe jumatate, gratie colaborarii somnoroase, dar nu lipsite de patima, a Arlenei,  acest eveniment zero va declansa o intreaga suita de jocuri cu hazardul si de inaintari prin viata dictate de bunul plac al zarului. Prin urmare, Luke isi fixeaza niste posibile prioritati, de la unu la sase, dupa care lasa alegerea la voia intamplarii numite zar. Intotdeauna va urma glasul acestuia, oricat de aspru i-ar suna in urechi si in suflet. Procedand astfel, nemultumitul autor-personaj deschide larg poarta unui haos vesel, foarte putin pe gustul FBI-ului si al institutiilor americane ale anilor ‘70. Entuziasmul lui subversiv si, de la un punct incolo, incoerent si zana-tic, a cucerit insa cititorii si inca mai are puterea sa o faca, instaurand principiul potrivit caruia trebuie sa reinstauram hazardul in viata noastra cotidiana, ca sa putem supravietui. Volumul a nascut pasiuni, a facut sa intre in limbajul comun expresia om-zar, a creat cluburi de fani, site-uri si, desigur, multa, multa jubilatie.

    Nu in ultimul rand, conceptul a fost aplicat de catre canalul Discovery in productia unui program de calatorii numit Omul Zar, destinatiile prezentatorului Russel Harris fi-ind dictate de aruncari de zaruri care au loc sub ochiul care nu stie sa triseze al camerei de luat vederi.

  • Missing In Action

    Maya Arulpragasamis (alias MIA) se deosebeste de miile de aspiranti la glorie prin faptul ca scrie si interpreteaza cea mai incitanta si uimitoare muzica pe care o veti asculta anul acesta

    Exista o vorba care suna cam asa: „Intr-un oras nu te afli niciodata la mai mult de 10 metri departare de un sobolan.“ N-am stiut niciodata sigur daca e o statistica reala sau doar un zvon imprastiat ca sa-i bage in sperieti pe cei cu o frica winstonsmithiana (personaj din romanul 1984 – n.a.) de animale mici si murdare.

    Oricum ar sta lucrurile, la Londra exista un adevar la fel de valabil, conform caruia nu te afli niciodata la mai mult de 10 metri de cineva care face muzica. Pur si simplu, in Marea Britanie nu ai loc de intors de acesti oameni, dintre care mare parte (daca e sa-i credem) sunt pe cale sa dea lovitura. Arunca o piatra intr-un autobuz londonez si aceasta se va lovi, cu siguranta, de un rapper, un producator Nu-Jazz si de un compozitor minimalist inainte sa cada pe podea.

    Pentru a produce un impact asupra industriei muzicale si a iesi in evidenta dintre toate trupele de-a dreptul plictisitoare care suna ca niste imitatii de Coldplay, dintre rapperii mediocri rasariti din curtea scolii si toti pustanii hip-hop care creeaza piese in pauzele de la munca, trebuie sa faci ceva deosebit. Sa ai un avantaj competitiv. Uneori se intampla sa apara cate un artist care reuseste sa capteze spiritul vremii sale atat de bine, incat nu poti decat sa-ti inchipui ca e ceva fabricat.

    Cineva trebuie sa traga sforile pentru ca sa creeze ceva atat de vandabil. MIA (pe numele sau adevarat Maya Arulpragasamis) este exact genul acesta de artist. Vrei deci sa iesi in evidenta dintre celelalte trupe, ceilalti rapperi, ceilalti producatori? Primul avantaj ar fi apartenenta la clasa muncitoare, Nimanui nu-i place un pustan de bani gata care se straduieste sa para baiat de cartier, acesta fiind unul din motivele pentru care o formatie precum Kula Shaker (toti din patura superioara a societatii) a devenit o sursa de amuzament. Oamenii care au bani de cumparat muzica (clasa mijlocie) si oamenii care scriu critica (clasa mijlocie) vor sa li se spuna „pe bune“ cum stau lucrurile. E bine sa cresti intr-un cartier dur.

    Daca esti refugiat, e si mai bine. Daca provii dintr-o Sri Lanka sfasiata de razboi, atunci e perfect. Iar daca mai ai si un tata luptator pentru libertate in gruparea Tigrii Tamili, atunci va garantez ca presa va lua aminte, aproape fara sa-i pese de muzica pe care o faci. Pur si simplu ti-ai asigurat un produs vandabil. MIA are toate aceste caracteristici. A fugit din Sri Lanka pe cand avea doar 10 ani, iar tatal ei a fost luptator pentru libertate in razboiul civil din aceasta tara.  Ajunsa, ca refugiata, intr-un cartier dur din sudul Londrei, era membra a uneia din cele doua familii de asiatici din locul respectiv si a avut de suferit din cauza unei vechi traditii – Marele Rasism Britanic. MIA nu e numai muziciana, ci si o artista talentata, care-si creeaza singura copertele de albume. Si unde mai pui ca are exact relatiile care trebuie, caci regina electroclash Peaches se intereseaza indeaproape de cariera sa muzicala. Toate acestea se adauga la referintele impecabile care-i dau credibilitatea necesara impresionarii cititorului de The Guardian.

    Sunt eu oare putin cam cinic? Nu chiar. Pentru ca, pe langa faptul ca reprezinta visul oricarui jurnalist, MIA chiar face cea mai incitanta si uimitoare muzica pe care o veti asculta anul acesta. Trecutul sau multicultural straluceste in melodii, combinand ragga jamaicana si dancehall-ul cu electro, punk si hip-hop. Chiar daca isi compune muzica, MIA este in primul rand un rapper, versurile sale pe jumatate vorbite, pe jumatate cantate aducand cu poezioarele rautacioase pe care copiii si le canta unii altora pe terenul de joaca.

    Prostitutia adolescentina, luarea de ostatici, terorismul si copilaria ei de refugiat  sunt tot atatea teme. Piesele ei sunt pline de imagini situate undeva intre Londra si tropice, o combinatie de palmieri uzi, fructe de mango si argou londonez. Mai mult, nici macar nu poti s-o acuzi de neimplicare politica. „La fel ca PLO (acronimul din limba engleza pentru Organizatia pentru Eliberarea Palestinei – n.tr.), nici eu nu ma dau batuta.“ Ceea ce este adevarat, caci, desi a scapat din tara-i natala sfasiata de razboi, spectrul acestuia nu-i paraseste niciodata creatiile.

    Numele ei, MIA, inseamna, de altfel, Missing In Action (Disparut/a in misiune). In caz ca doreati o confirmare in plus a puternicei incarcaturi politice din piesele sale, sa stiti ca se zice ca insusi Guvernul SUA se intereseaza indeaproape de site-ul ei web… Lansat in urma cu cateva luni, albumul sau de debut, Arular, a facut valuri pe ambele maluri ale Atlanticului. Cu ritmuri menite sa faca pustimea sa danseze si versuri care sa le dea jurnalistilor ca mine ceva de scris (MIA a aparut de curand pe coperta i-D Magazine), a devenit deja unul dintre albumele anului. Rugati-va de cineva sa va dea un exemplar, imprumutati-l sau furati-l. E un ordin.

  • Missing In Action

    Maya Arulpragasamis (alias MIA) se deosebeste de miile de aspiranti la glorie prin faptul ca scrie si interpreteaza cea mai incitanta si uimitoare muzica pe care o veti asculta anul acesta

    Exista o vorba care suna cam asa: „Intr-un oras nu te afli niciodata la mai mult de 10 metri departare de un sobolan.“ N-am stiut niciodata sigur daca e o statistica reala sau doar un zvon imprastiat ca sa-i bage in sperieti pe cei cu o frica winstonsmithiana (personaj din romanul 1984 – n.a.) de animale mici si murdare.

    Oricum ar sta lucrurile, la Londra exista un adevar la fel de valabil, conform caruia nu te afli niciodata la mai mult de 10 metri de cineva care face muzica. Pur si simplu, in Marea Britanie nu ai loc de intors de acesti oameni, dintre care mare parte (daca e sa-i credem) sunt pe cale sa dea lovitura. Arunca o piatra intr-un autobuz londonez si aceasta se va lovi, cu siguranta, de un rapper, un producator Nu-Jazz si de un compozitor minimalist inainte sa cada pe podea.

    Pentru a produce un impact asupra industriei muzicale si a iesi in evidenta dintre toate trupele de-a dreptul plictisitoare care suna ca niste imitatii de Coldplay, dintre rapperii mediocri rasariti din curtea scolii si toti pustanii hip-hop care creeaza piese in pauzele de la munca, trebuie sa faci ceva deosebit. Sa ai un avantaj competitiv. Uneori se intampla sa apara cate un artist care reuseste sa capteze spiritul vremii sale atat de bine, incat nu poti decat sa-ti inchipui ca e ceva fabricat.

    Cineva trebuie sa traga sforile pentru ca sa creeze ceva atat de vandabil. MIA (pe numele sau adevarat Maya Arulpragasamis) este exact genul acesta de artist. Vrei deci sa iesi in evidenta dintre celelalte trupe, ceilalti rapperi, ceilalti producatori? Primul avantaj ar fi apartenenta la clasa muncitoare, Nimanui nu-i place un pustan de bani gata care se straduieste sa para baiat de cartier, acesta fiind unul din motivele pentru care o formatie precum Kula Shaker (toti din patura superioara a societatii) a devenit o sursa de amuzament. Oamenii care au bani de cumparat muzica (clasa mijlocie) si oamenii care scriu critica (clasa mijlocie) vor sa li se spuna „pe bune“ cum stau lucrurile. E bine sa cresti intr-un cartier dur.

    Daca esti refugiat, e si mai bine. Daca provii dintr-o Sri Lanka sfasiata de razboi, atunci e perfect. Iar daca mai ai si un tata luptator pentru libertate in gruparea Tigrii Tamili, atunci va garantez ca presa va lua aminte, aproape fara sa-i pese de muzica pe care o faci. Pur si simplu ti-ai asigurat un produs vandabil. MIA are toate aceste caracteristici. A fugit din Sri Lanka pe cand avea doar 10 ani, iar tatal ei a fost luptator pentru libertate in razboiul civil din aceasta tara.  Ajunsa, ca refugiata, intr-un cartier dur din sudul Londrei, era membra a uneia din cele doua familii de asiatici din locul respectiv si a avut de suferit din cauza unei vechi traditii – Marele Rasism Britanic. MIA nu e numai muziciana, ci si o artista talentata, care-si creeaza singura copertele de albume. Si unde mai pui ca are exact relatiile care trebuie, caci regina electroclash Peaches se intereseaza indeaproape de cariera sa muzicala. Toate acestea se adauga la referintele impecabile care-i dau credibilitatea necesara impresionarii cititorului de The Guardian.

    Sunt eu oare putin cam cinic? Nu chiar. Pentru ca, pe langa faptul ca reprezinta visul oricarui jurnalist, MIA chiar face cea mai incitanta si uimitoare muzica pe care o veti asculta anul acesta. Trecutul sau multicultural straluceste in melodii, combinand ragga jamaicana si dancehall-ul cu electro, punk si hip-hop. Chiar daca isi compune muzica, MIA este in primul rand un rapper, versurile sale pe jumatate vorbite, pe jumatate cantate aducand cu poezioarele rautacioase pe care copiii si le canta unii altora pe terenul de joaca.

    Prostitutia adolescentina, luarea de ostatici, terorismul si copilaria ei de refugiat  sunt tot atatea teme. Piesele ei sunt pline de imagini situate undeva intre Londra si tropice, o combinatie de palmieri uzi, fructe de mango si argou londonez. Mai mult, nici macar nu poti s-o acuzi de neimplicare politica. „La fel ca PLO (acronimul din limba engleza pentru Organizatia pentru Eliberarea Palestinei – n.tr.), nici eu nu ma dau batuta.“ Ceea ce este adevarat, caci, desi a scapat din tara-i natala sfasiata de razboi, spectrul acestuia nu-i paraseste niciodata creatiile.

    Numele ei, MIA, inseamna, de altfel, Missing In Action (Disparut/a in misiune). In caz ca doreati o confirmare in plus a puternicei incarcaturi politice din piesele sale, sa stiti ca se zice ca insusi Guvernul SUA se intereseaza indeaproape de site-ul ei web… Lansat in urma cu cateva luni, albumul sau de debut, Arular, a facut valuri pe ambele maluri ale Atlanticului. Cu ritmuri menite sa faca pustimea sa danseze si versuri care sa le dea jurnalistilor ca mine ceva de scris (MIA a aparut de curand pe coperta i-D Magazine), a devenit deja unul dintre albumele anului. Rugati-va de cineva sa va dea un exemplar, imprumutati-l sau furati-l. E un ordin.

  • Farmecul discret al bisturiului

    Personajul scurtmetrajului suprarealist „L’Homme sans tête“, premiat la Festivalul de la Cannes din 2003, probeaza pe tot parcursul filmuletului multe capete, in incercarea de a-l alege pe cel mai potrivit pentru o intalnire cu o femeie frumoasa. Desigur, nu este decat o fantezie. Sau nu?

    Este putin probabil ca ne vom gasi prea curand in postura de a ne alege un cap dintr-un catalog. Poate nu un cap, dar macar o fata. O perspectiva care a fost „deschisa“ la sfarsitul anului trecut de o echipa de medici francezi, care au realizat primul transplant partial de fata din istorie, pe o pacienta care fusese mutilata de cainele ei. Dincolo de realizarea medicala exceptionala, insa, performanta a ridicat si intrebari despre viitorul chirurgiei plastice. Nu putin sunt specialistii care isi declara scepticismul cu privire la rezultatele pe termen lung ale unei astfel de operatii. „Interventia are doua taisuri. Pe de o parte, pielea umana suporta foarte greu transplantul, pacientul fiind obligat sa urmeze tratamente speciale pentru tot restul vietii. In al doilea rand, apar probleme de natura psihologica. Daca pana si persoane care la 50 de ani s-au hotarat sa isi modifice nasul au probleme de adaptare, ce putem presupune in cazul unui transplant de fata?“, spune dr. Dana Jianu, medic primar in cadrul Centrului Medical ProEstetica. 

    O posibila rezolvare pentru prima problema ar putea fi tehnologia bionica, considerata deja stiinta actualului secol, alaturi de ingineria genetica. Materialele sintetice folosite pentru diferite implanturi sunt biocompatibile, astfel incat sa nu provoace reactii in tesuturile inconjuratoare. Totusi, pe langa faptul ca este foarte scumpa, aceasta tehnologie nu ar imbunatati cu nimic problemele de ordin psihologic cu care s-ar putea confrunta pacientii. In concluzie, ideea de a ne schimba complet infatisarea fara efecte secundare puternice, cred specialistii, este inca departe de a putea fi pusa in practica. 

    Cele mai recente tehnici, precum chirurgia estetica cu ajutorul laserului, sunt privite cu mare speranta de specialistii americani. O alta inovatie care face furori este tratamentul facial cu radacini de celule regenerate, extrase din propriile tesuturi. El face parte din categoria interventiilor non-chirurgicale, filler-dermice (substante injectate sub piele pentru netezirea ridurilor, conturarea obrajilor sau buzelor), alaturi de injectiile cu botox (toxina botulinica), colagen sau restylane, insa specialistii in chirurgie estetica sunt de parere ca are rezultate mult mai bune. Practic, ei spera sa poata deveni o alternativa la celelalte filler-dermice, deoarece nu prezinta efecte secundare similare cu cele care apar dupa folosirea excesiva a botoxului, respectiv aspectul de masca de ceara al fetei sau infectiile cauzate de injectiile cu silicon.

    Prestigiul de care se bucura chirurgia estetica in Occident nu putea sa nu aduca si bizarerii. Un caz care a facut furori in SUA a fost cel al Jocelynei Wildenstein, acum in varsta de 60 de ani. Casatorita timp de aproape 30 de ani cu un colectionar de arta multimiliardar, Alec Wildenstein, s-a despartit de acesta in 1999. Divortul i-a adus o avere consistenta, de care Jocelyn s-a folosit  pentru a ajunge cat mai aproape de chipul unei feline. Dupa numeroase interventii chirurgicale, cu rezultate dubioase, a dobandit pometi foarte proeminenti, buze exagerat de groase si ochi alungiti. Noul sau aspect a fost considerat de opinia publica americana, la unison, oribil. Dincolo de astfel de exemple singulare, metodele traditionale de chirurgie estetica sunt deja intrate in cotidian in unele parti ale globului. Atat de mult, incat in SUA, unde s-au inregistrat aproape 12 milioane de interventii estetice chirurgicale sau non-chirurgicale in 2004, oferta lor este similara cu a oricarui alt produs de larg consum. Un exemplu perfect il constituie pachetul de frumusete pe care medicul Mark Erlich din New York il oferea la sfarsitul anului trecut. El cuprindea, la pretul de 100.000 de dolari, un lifting facial complet, implant mamar, liposuctie sau injectii de Botox si colagen. 

    Brazilia, „raiul specialistilor in chirurgie estetica“, este celebra pentru numarul imens de persoane care apeleaza la astfel de operatii, incepand adesea de la 12-13 ani. Tarile asiatice au ajuns faimoase pentru tratamente foarte dureroase, precum elongatia. Complexate de inaltimea mica, mii de asiatice apeleaza anual la chirurgi pentru a castiga cativa centimetri prin alungirea artificiala a oaselor picioarelor. Practic, acestea sunt taiate incomplet sub genunchi si sunt despartite, in decurs de saptamani, milimetru cu milimetru, cu ajutorul unui mecanism de metal. Spatiul gol aparut se umple cu celule osoase regenerate, muschii, nervii si vasele de sange lungindu-se si ele. Procesul indelungat si complicat este practicat si in Romania, insa doar in scopuri reparatorii. „Se poate spune ca metoda este putin barbara. Din fericire, la noi se practica doar in cazul corectarii lungimii inegale a picioarelor unor pacienti“, explica dr. Ovidiu Grecu, medic specialist chirurgie estetica in cadrul clinicii MedSport. 

    Tot in tarile asiatice, in special in China, a aparut o moda care ii ingrijoreaza chiar pe oficialii comunisti de la Beijing: barbatii recurg la implanturi cu silicon in zona pieptului pentru a parea mai puternici si chiar pentru a-i impresiona pe sefi. Shanghai este orasul care conduce detasat la implanturi cu silicon in randul barbatilor, aceasta tendinta datorandu-se faptului ca este una dintre cele mai bogate metropole din China. Potrivit unui sondaj realizat anul trecut de cotidianul „Shanghai Daily“, majoritatea pacientilor lucreaza in domeniul financiar. In ciuda faptului ca implanturile sunt mai rigide decat cele folosite de femei si pot provoca ulterior probleme de sanatate serioase, acestia recurg la operatii estetice pentru a face impresie buna in fata femeilor, a clientilor cu care intra in contact si, in unele cazuri, chiar a sefilor. Practici uzuale in strainatate, operatiile estetice au prins avant in Romania abia in ultimii ani. „In prezent exista peste 20 de clinici particulare in tara, majoritatea in Bucuresti, insa drumul pana la acest nivel a fost lung. In 1990 nu prea existau nici specialisti, oamenii nu aveau nici bani pentru a recurge la operatii estetice si existau multe prejudecati cu privire la efectele acestor operatii pe termen lung“, spune dr. Dana Jianu. 

    Centrul Medical ProEstetica ofera anual aproximativ 800 de consultatii, aproximativ trei sferturi dintre acestea fiind finalizate prin interventii. Cine apeleaza la ele? In majoritate femeile cu varste intre 35-45 de ani, dar si din ce in ce mai multi barbati. Vedete din show-biz sau afaceristi, dar si persoane normale, care dispun de venituri medii. Si asta deoarece costurile pentru cele mai cautate interventii, desi accesibile, sunt piperate pentru buzunarele de rand: intre 2.000 si 4.000 de euro pentru marirea sau modificarea formei sanilor, intre 2.000 si 4.500 pentru lifting facial si intre 1.000 si 2.000 pentru rinoplastie.  Cand vine vorba de cele mai populare interventii, opiniile specialistilor coincid. „In cursul anului trecut, cele mai frecvente au fost interventiile la nivelul sanului (micsorare de san, repozitionarea sanului, sau marirea sanilor cu implante mamare). La clinica noastra au fost efectuate peste 100“, sustine dr. Toma T. Mugea, presedintele Societatii Romane de Chirurgie Estetica, seful clinicii Medestet din Cluj. 

    Probabil cea mai spectaculoasa tehnica din punct de vedere medical este chirurgia siluetei (liftingul corporal total, liposuctia). Tratamentul, care dureaza un numar mare de zile, necesita consultatii aprofundate. Pe de alta parte, specialistii romani nu au fost scutiti nici de cereri extreme, cum ar fi schimbarea completa a infatisarii. 

    Dr. Toma T. Mugea s-a confuntat pana acum cu doua astfel de cazuri. Le-a refuzat din motive, spune el, evidente. „Primul motiv a fost acela ca o asemenea dorinta denota o problema psihica majora si necesita rezolvarea ei in cadrul unor sedinte de psihoterapie. Poate ca un alt motiv ar fi acela de ascundere a adevaratei identitati si in acest caz lucrurile sunt si mai complicate, pentru ca medicul poate deveni un martor incomod, dupa ce si-a facut treaba.“ 

    Fara a fi la fel de complexe si cu avantajul ca sunt mult mai ieftine, alte metode nechirurgicale i-au cucerit pe romani in ultimul timp. Una dintre ele este tratamentul contra ridurilor cu botox, cunoscut sub denumirea de „chirurgie in pauza de masa“. De ce? 

    „Interventia dureaza putin, efectele se vad dupa 24 de ore si costa in jur de 200-300 de euro, in functie de clinica“, explica dr. Ovidiu Grecu. Parerea este intarita de dr. Toma T. Mugea. „Interventiile mici, gen excizii tumorete, tatuaje, corectie urechi, injectare Botox, transplant de grasime, varice, au preturi cuprinse intre 200-1.000 de euro. Comparativ cu preturile practicate in strainatate, putem spune ca ne situam la un 25% fata de tarifele unor clinici de valoare.“  

    Desigur, de la botox sau rinoplastie pana la transplantul de fata e o cale extrem de lunga. Sa nu ne miram, totusi, prea tare, daca nepotii nostri vor avea de fiecare data alta fata atunci cand ne vor vizita, peste, ani, in vacantele de vara.

  • Spitalul amorului

    „Plaisir d’amour ne dure qu’un moment, chagrin d’amour dure toute la vie.“ Versurile lui Jean-Pierre Claris de Florian, devenite text pentru numeroase hit-uri care se tanguie in ritmuri care merg de la folk la rock, ar trebui uitate, macar in februarie. Adica in cea mai „mignona“ luna a anului si cea mai incarcata de efluvii amoroase.

    O buna cale de uitare si un cert moment de optimism ar putea fi constituit de lectura atenta a volumului lui Claude-Marc Aubry, „Ghidul indragostitului“ (titlul original al editiei franceze este chiar „Fericiti in dragoste). Cu atat mai mult cu cat autorul nu este un june indragostit, un Casanova tamaduit sau un romantic intarziat, ci un om de stiinta, specialist cu acte in regula intr-ale sufletului: psiholog si psihoterapeut, scriitor si animator de grupuri de dezvoltare personala. 

    Desi stie prea bine ca nu exista o reteta sigura pentru a reusi in dragoste, autorul afirma raspicat ca avem posibilitatea de a intelege ce se intampla intre doua persoane care se iubesc si ca, prin urmare, strunindu-ne sufletul si intelegand cateva principii elementare, avem toate sansele sa facem in asa fel incat „placerea dragostei sa dureze viata intreaga“, iar nu cum spunea domnia sa Claris de Florian, „doar o clipa“. Bazandu-se pe rezultatele psihologiei moderne si pe experienta terapeutica, ghidul lui Claude-Marc Aubry ar trebui sa ne furnizeze, prin sfaturile sale, firul „Ariadnei care sa ne calauzeasca prin labirintul iubirii“. Sfaturi utile, mai ales ca, de circa treizeci de ani, regulile jocului amoros au fost complet bulversate: casatoria a fost repusa in cauza, numarul divorturilor a explodat, metodele contraceptive au luat un elan fara precedent, s-a prelungit durata de viata, iar „intalnirile“ pe Internet au oferit o libertate care ar trebui mai intelept gestionata.

    „Incaperile“ sau fazele prin care trebuie sa trecem ca sa iesim izbaviti incep cu vindecarea de dependenta afectiva, simptom ocurent in copilaria fiecaruia dintre noi.   Hranita temeinic in adolescenta, dependenta in general si apoi dependenta de persoana iubita au drept cauze angoasa singuratatii, o proasta imagine de sine, teama de a fi parasiti sau, printr-un efect pervers, complexul compulsiv al salvatorului. Oricat ar parea de descumpanitor, autorul ne propune urmatoarea solutie: „pentru a incepe sa ne vindecam de dependenta si sa construim o relatie satisfacatoare, avem nevoie de mai multe relatii. Vom depinde mai putin de o singura persoana daca vom avea mai multi prieteni“.

    Al doilea capitol al cartii trateaza problema stimei de sine si a consecintelor ei asupra relatiei de dragoste si este insotita de cateva tehnici de ameliorare a imaginii de sine. Capitolul trei ne initiaza in principalele dificultati ale intalnirii amoroase si ne indica marile piedici care trebuie inlaturate. Ulterior, pentru ca suntem deja „copti“, avem acces la modalitatile de evitare a scenariilor negative, precum si la caile de renuntare la iluziile si credintele daunatoare. Cel de-al cincilea capitol  ajunge drept la tinta: printr-o comunicare eficienta, vom putea evita despartirea si vom avea o relatie intima care „sa se perpetueze in dragoste“.  

    Claude-Marc Aubry, Ghidul IndragostitUlui, Editura Trei, BucureSti, 2005


  • Orasul de otel

    Orasul englezesc Sheffield are ceva. Se prea poate sa fie ceva in apa, un soi de halucinogen usor, care-i face pe locuitorii acestui oras industrial deprimat si ploios din nordul Angliei sa dea dovada de un comportament pe care l-ai asocia mai degraba cu o metropola cosmopolita ca New Yorkul.

    Avand in vedere ca orasul depinde de industria siderurgica locala, pierderea locurilor de munca din domeniul productiei survenita in anii optzeci a dus la agravarea saraciei anumitor zone din oras, cartiere care se numara printre cele mai sarace din Europa.  Totusi, daca arunci o privire asupra istoriei muzicale a acestui loc, te trezesti brusc cu o lista de artisti care par sa se fi folosit de decorul industrial mohorat din jurul lor ca de o trambulina spre propria lor lume fantastica de stralucire exagerata si moda exclusivista. Un exemplu perfect in acest sens il constituie trupa The Human League, originara din Sheffield. Tunsorile stupide cu parul pe-o parte si imbracamintea bizara cu care se afisau Phil Oakey si restul trupei or fi aratat prosteste la Top Of The Pops, dar ceea ce e si mai surprinzator este faptul ca acestia obisnuiau sa se plimbe prin localitate in aceleasi tinute ridicole chiar si inainte sa devina celebri. 

    Se poate argumenta destul de corect ca Sheffield a creat sound-ul synth-pop al anilor optzeci, pentru ca trupe ca ABC, cu costumele lor aurii din lame, prestatii scenice afectate si efeminate, si sound futuristic, au jucat un rol enorm in formarea sound-ului ce a ajuns sa defineasca o mare parte a deceniului. Multe alte trupe din acest oras au alunecat inspre alte directii mai vesele si fantastice. Cabaret Voltaire au fost pionierii unei muzici protodance avangardiste, ce inca ii inspira pe producatorii din ziua de azi, in timp ce trupa de britpop a anilor nouazeci Pulp a continuat sa se joace cu ideea de simt deformat al stralucirii si celebritatii. 

    Mai mult, cea mai mare casa de inregistrari britanica, Warp Records, care a lansat carierele unor artisti renumiti in intreaga lume, cum ar fi Aphex Twin, a pornit la drum din acest oras, creand o muzica de dans futuristica de avangarda. E ca si cum acest decor industrial, care numai stralucitor nu e, a inspirat generatii de artisti, facandu-i sa evadeze intr-o lume paralela creata de ei insisi. Lucru clar valabil in cazul unui artist din Sheffield, aflat in spatele unuia dintre candidatii mei la „Albumul Anului 2005“, Richard Hawley.

    Hawley nu e strain de industria muzicala, el fiind anterior membru al trupei de britpop The Longpigs si petrecandu-si o scurta perioada in postura de chitarist pentru Pulp. Fiu de otelar, ce a crescut ascultandu-i pe Elvis Presley si Roy Orbison, el se potriveste perfect cu modelul baiatului din clasa muncitoare atras de luminile stralucitoare si de evadarea din realitate oferita de industria muzicala. Cel mai recent LP al sau, lansat la inceputul anului trecut, ar putea fi foarte bine descris drept „usor de ascultat“, un termen folosit de obicei in sens mai degraba peiorativ. Suna nu prea diferit de tipul de piese clasice produse de nume mari ca Scott Walker sau Burt Bacharach. Desi are doar treizeci si ceva de ani, daca-i asculti vocea, esti convins ca asculti un cantaret de blues muiat de ploaie si uns cu toate alifiile. In poze apare imbracat in costume country & western, cu o tunsoare rock and roll si perciuni care n-ar arata deloc deplasat purtate de un cantaret pop din anii cincizeci.

    Mare parte din intensitatea emotionala a creatiei sale provine din experientele turbulente datorate modului de viata rock and roll, caci, dupa cum singur a recunoscut, viata i-a alunecat, la un moment dat, intr-o harababura de bautura si droguri. Tocmai aceasta voce a experientei si spiritul melancolic fac din album unul memorabil.  In ciuda unei multitudini de influente muzicale, creatia sa pastreaza sound-ul distinct al Sheffield-ului. 

    Pana si titlul albumului, „Coles Corner“, este o referire directa la un loc din oras unde se aduna indragostitii seara, iar multe dintre cantece contin referinte locale. Aproape ca poti sa auzi huruitul otelariilor in fundal…

  • Un thriller metafizic

    „Moarte la Bizant“, a treia opera romanesca a Juliei Kristeva, este un thriller metafizic, o autobiografie dar si o satira politica, un tablou ironic al societatilor moderne. Un roman al „originilor“, care ii ingaduie autoarei sa vorbeasca, pentru intaia oara, despre locurile sale de bastina, despre destinul emigrantilor, despre durerea celor „mereu straini“, despre razboaiele in care sunt tarati Cruciatii de ieri si de azi. Personajul principal al romanului, Sebastian Chrest-Jones, dispare la un moment dat din laboratorul sau, aflat in localitatea Santa Barbara, un „sat planetar“, aflat in plina criza, supus terorii, mafiilor, sectelor si manipularilor si insangerat de un serial killer, care isi semneaza crimele cu o emblema ezoterica semanand cu cifra 8. Pe urmele ucigasului si, simultan, ale lui Sebastian (plecat spre Bizant, se pare, pe traseul cruciatic al unui stramos prezumat) se afla comisarul de politie Northrop Rilsky.

    Julia Kristeva, Moarte la BizanT,  Editura RAO, BucureSti, 2005

  • Jubilatiile magistrului Pitu

    O „ratatouille“ intelectuala, grea de sosuri, arome si condimente inventate spre delectarea papilelor proprii dar si ale cititorilor gurmeti, ne ofera Luca Pitu in aceasta proaspata antologie a unora dintre cele mai traznit-memorabile texte ale sale. Nu e vorba, cum s-ar putea poate pricepe, de o culegere de retete exotice, ci de o unica, delectanta, captivanta, ludica, grava si plina de sensuri excursie eseistica prin politica, moravurile, cultura si mentalitatile de la noi si de aiurea.  Cu inima francofila si naravuri francofone, jucaus cu anxietate, creator de vorbe precum parintele lui Ubu, amator de pomelnice precum Rabelais, slobod la gura precum Frédéric Dard si tot ca dansul inventiv lingvistic pana la delir, Luca Pitu ne ofera prin insemnarile sale prilejul de a redescoperi placerea si importanta unui obicei pe care ne-am obisnuit sa-l exilam in strafundurile cufarului nostru de preocupari cotidiene: lectura.

    Luca Pitu, Insem(i)narile Magistrului din Cajvana,  Editura Nemira, Bucuresti, 2005

  • Nume de cod: H 21

    Stranepotul judecatorului care a condamnat-o la moarte pe celebra Mata Hari incearca sa treaca dincolo de mit si de clisee, pentru a reconstrui adevarata personalitate a Margarethei Gertruida Zelle.

    Margaretha Gertruida Zelle (adevaratul nume al celebrei spioane Mata Hari) mai este, inca, unul dintre cele mai controversate personaje ale istoriei veacului trecut. Aflata in serviciului Kaiserului (de la care primise, se pare, niste sume fabuloase), cu aere ademenitoare de vampa si porniri de bravura si ingeniozitate à la James Bond, frumoasa H 21 a fost, potrivit ultimelor dezvaluiri documentare, nu atat un dublu agent secret cat o dubla victima. In primul rand a contraspionajului francez care, in anul 1917, a lasat sa se creada ca a pus mana pe un mare dusman al patriei si, in al doilea, al contraspionajului german care a predat-o adversarilor, ca masura punitiva pentru faptul ca trecuse in serviciul Parisului (din motive cat se poate de putin politice).

    Philippe Collas, autorul prezentului volum, stranepot al lui Pierre Bouchardon, judecatorul care a instrumentat cazul Mata Hari, incearca sa desparta mitul de realitate si sa restituie, cu sprijinul documentelor de arhiva dar si al amintirilor de familie, adevarata istorie a celei mai faimoase spioane a tuturor timpurilor. „Cine era de fapt Mata Hari?“, se intreaba biograful. Pana in 1950, opinia publica si istoriografii il prezentau pe Bouchardon – care credea, la modul cel mai sincer, ca Mata Hari fusese o fiinta odioasa, responsabila de moartea a milioane de oameni – ca pe un erou. Dupa aceea, specialistii, in frunte cu Alain Decaux, au inceput sa-l trateze ca pe un ticalos si sa afirme ca procesul fusese trucat.

    Collas se rafuieste cu ambele versiuni si, afirmand ca adevarul este undeva la mijloc, incearca sa rejudece, cu obiectivitate, procesul misterioasei aventuriere: „Mata Hari era, in mod legal, vinovata, ceea ce strabunicul meu a si demonstrat, dar, in acelasi timp, era inocenta din punctul de vedere al legitimitatii“. Ca sa ajunga la aceasta concluzie, autorul pune datele cap la cap si distruge mitul tesut, intre altii, de catre scenaristi pe baza povestilor carora au fost construite filme cu protagoniste ca Marlene Dietrich sau Greta Garbo. In toate aceste pelicule, nu avea consistenta decat curtezana prin care s-a nascut scandalul, pentru ca personajul istoric ramanea mereu in umbra. „Stiti ca a fost arestata cand spiona pentru francezi? Stiti ca lucra in slujba Parisului folosindu-se de banii Berlinului? Stiti ca a facut toate acestea din dragoste pentru un barbat care avea exact varsta fiului ei asasinat? Stiti ca trupul ei atat de ravnit nu a fost revendicat de nimeni si a ajuns in sala de disectie? Printesa, curva, indragostita, aventuriera: a fost toate acestea, ba chiar mai mult.“ 

    Urmarit de obsesia acestui inger demonic, dar si de itele intortocheate ale istoriei propriei familii, Collas construieste, intr-o desfasurare cu dinamism de roman politist, un personaj credibil, plin de viata. In fond, o femeie pasionala, cu purtari scandaloase, asediata de propriile drame (abandonata de amant, haituita de un judecator necrutator), dar darza si demna in fata mortii, precum fecioara din Orléans: „Daca va fi sa ma prabusesc, o voi face cu un suras de profund dispret“. Acestea au fost vorbele de avertisment ale celei care, in momentul executiei, a refuzat sa fie legata la ochi.  

    Philippe Collas, Mata Hari, adevarata sa poveste,  Editura Lucman, BucureSti, 2005

  • Stapanul dragonilor

    O carte despre elfi, tinuturi misterioase, magicieni malefici si dragoni, à la Tolkien. Autorul ei este Christopher Paolini, un tanar scriitor care, in momentul in care a inchipuit-o, avea (precum Eragon, bravul erou titular), doar 15 ani.

    Publicat pentru intaia oara in 2002, la editura parintilor sai, volumul a constituit obiectul unei ample campanii de promovare si a devenit o carte fetis. Aventura se afla doar la primul „nivel“ („Mostenirea“), urmand inca doua tomuri. Subiectul este unul de basm, cu aceleasi eterne lupte intre bine si rau. Ne aflam in straniul taram Alagasia, unde tanarul Eragon ducea un trai tihnit pana in momentul in care a adoptat un pui de dragon si s-a hotarat sa intre in casta, pe cale de disparitie, a Cavalerilor Dragonilor (Shur’tugal). Destinul sau basculeaza, pentru ca fiorosul rege Galbatorix este hotarat sa-l omoare. Ca sa supravietuiasca, Eragon se va alatura piticilor, elfilor si vrajitorilor, impreuna cu care va lupta impotriva celui mai inspaimantator monstru al tuturor timpurilor: Umbra.

    Christopher Paolini, Eragon, Editura RAO, BucureSti, 2005