BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Suflet si ratiune

    SUFLET SI RATIUNE

    Care este sediul ratiunii? Care sunt mecanismele ei intime si cum sunt ele elaborate in adancul creierului uman? Care sunt elementele necesare pentru ca fiecare dintre noi sa-si poata programa comportamentul cotidian, sa poata face cele mai bune alegeri? Profesorul Antonio Damasio, sef al catedrei de neurologie a Universitatii din Iowa, raspunde tuturor acestor intrebari, pornind de la niste observatii clinice surprinzatoare. Dupa ce a studiat, ani la rand, impreuna cu echipa sa, comportamentul unor pacienti cu diferite leziuni cerebrale, si-a dat seama ca toti aveau in comun faptul ca simturile nu le erau alterate si ca nu isi pierdusera inteligenta logica. In schimb, toti prezentau grave deficiente emotionale si suferisera o profunda schimbare de personalitate. De ce? Pentru ca, explica Damasio, ratiunea nu exista in stare pura. Ea nu poate sa functioneze optim decat daca este alimentata de emotiile pe care omul le resimte in fiece clipa si care declanseaza nenumarate semnale in trup: nodul in gat, sudorile reci, rasul, care, la randul lor, vor alimenta mecanismele ratiunii.  

    Antonio R. Damasio, Eroarea lui Descartes, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005 

     

    SEX SI POLITICA

    Cea de-a noua carte a umoristului Christopher Buckley este o savuroasa satira despre sex si politica la Washington. Intriga e mai degraba simpla, insa starneste hohote de ras la tot pasul. Presedintele Kenneth MacMann se intoarce in bratele sotiei sale dupa o teribila partida de sex extramarital operat in dormitorul Lincoln din Casa Alba. Extazul i se citeste in ochi, asa ca Prima Doamna e invadata de gelozie si ii face o scena care se termina cu o confruntare fizica violenta. Lady Beth Mac (cum o alinta presa) descopera   a doua zi dimineata  ca sotul ei este mort  de-a binelea. Avocatul lui Beth in complicatul proces care i se intenteaza este chiar iubitul ei din facultate, Boyce „Shameless“ Baylor. El si clienta sa se straduie sa demonstreze ca moartea presedintelui a fost cauzata de altceva decat inofensiva lovitura aplicata in noaptea scandalului. 

    Christopher Buckley, Nu te porti aSa cu Prima Doamna,  Editura Humanitas, 2005

  • O plimbare de un veac pe Wall Street

    Mecca business-ului mondial, strada tuturor sperantelor dar si a surparii lor, templu al banului, Wall Street este, cea mai influenta si mai dinamica arie urbana a planetei.

    Aflata in sudul insulei Manhattan, in New York, in inima la fel de celebrului Financial District, ea pleaca dinspre Broadway si se indreapta spre East River, adapostind localurile bursei – New York Exchange. In secolul al XVII-lea, alcatuia limita de nord a coloniei New Amsterdam, ce apartinea olandezilor. Ca sa se apere de indieni, dar si de colonistii britanici, acestia construisera un zid de barne si lut. Chiar daca precara constructie a fost daramata in 1699, numele i s-a pastrat, ca un ecou al acelor vremuri ale intemeierii, pana azi (Strada Zidului). Nu aceasta istorie veche se straduie Charles R. Geisst s-o recompuna, ci pe cea a timpurilor moderne, cand Wall Street a prins sa-si compuna si sa-si stabilezeze profilul pe care i-l cunoastem astazi. Autorul volumului „100 years of Wall Street“, este profesor de finante la Manhattan College, a scris pana acum circa 10 volume, dintre care, cu exceptia celui pe care vi-l prezentam, cel mai de succes a fost  „Wall Street: A History“ (1997), business bestseller in New York Times si „carte a lunii“ pentru History Book Club.

    Specialist de varf al subiectului, istoric si analist financiar, a fost solicitat de numeroase televiziuni sa realizeze comentarii si sa modereze dezbateri pe teme economico-financiare.   „100 years…“ este mai degraba rodul muncii istoricului, decat al finantistului, nu incearca sa fie o opera docta, de analize subtile sau de teorii financiare, ci o dramatizare a trecutului unei strazi, insotita de zeci de ilustratii color si alb-negru, de anecdote pline de talc, de naratiuni delectante despre personalitatile care s-au perindat in acest punct vital al Planetei, de aventuri si masinatiuni incredibile, de detalii de culise pana acum niciodata intrezarite, de, in fine, tablouri pline de culoare si credibilitate despre dimensiunile culturale si sociale ale strazii. Epocile care s-au succedat isi afla, sub condeiul lui Geisst, portretul esentializat si cu atat mai lesne memorabil cu cat cartea este structurata pe decenii de evolutie. La inceputurile secolului, Wall Street era cunoscuta pentru lipsa aproape totala de reglementari privind tranzactiile, iar neintelegerile si scandalurile devenisera singura nefericita constanta. Dupa marea criza din 1929, administratia federala reuseste sa instituie legi nationale cu privire la sistemul bancar, astfel incat sa poata stavili dezastrele si domnia bunului-plac.

    Din pacate, scandalurile reziduale persista iar ingineriile financiare ale „termitelor“ de pe Wall Street ajung pe masa de lucru a Senatului. Stirea ii alerteaza pe investitori si ii tine departe vreme de aproape douazeci de ani. La inceputul anilor ‘50, ideea de investitie capata popularitate chiar si in randurile clasei de mijloc si, o data cu ea, se dezvolta fondurile mutuale. Anii ‘60 anunta, in sfarsit, nasterea brokerajului modern iar decada ‘70 aduce reforme majore in privinta comisioanelor. Anii ‘80 sunt numiti de autor deceniul lacomiei, iar anii ‘90 deceniul boom-ului, cauzat, in principal, de dezvoltarea Internetului. Cei ce doresc sa cunoasca peisajul de fundal care a generat actualul chip al pietei financiare mondiale, specialisti sau amatori, ar trebui sa rezerve un loc permanent in rafturile bibliotecii lor pentru cartea lui Geisst. 

  • Celalalt Radu Munteanu

    Radu Munteanu, zis si „The Model“, produce o muzica atat de inovatoare, incat e pe punctul de a da lovitura in Vest. Totusi, acest Radu are o slujba normala, n-a participat in viata lui la vreo petrecere din lumea show-bizului si nu e nominalizat la Premiile MTV.

    De curand am realizat ca nu prea am mai scris despre muzica romaneasca de vreo cateva luni, drept pentru care m-am decis ca saptamana aceasta sa indrept lucrurile.  Acum ca mai e putin pana la Premiile Muzicale MTV, ar fi o ocazie perfecta pentru a mai rade de multimea de „staruri“ romanesti. Si totusi, a-ti rade de scena pop din Romania e cam la fel ca a impusca un peste intr-un butoi, adica mult prea usor ca sa mai fie amuzant. Desi e atat de usor sa-ti razi de muzica romaneasca, iti lasa totusi un gust amar. Chiar daca oamenii de care razi merita realmente sa fie deportati in Siberia, nu poti sa nu te simti oarecum ca batausul scolii, hotarat sa-si creasca respectul de sine batandu-si joc de altii. In plus, si cel mai important, este ca asta ar fi o mare nedreptate la adresa scenei muzicale din Romania. Nu constituie in nici un fel o reflectare a ceea ce se intampla cu adevarat in tara.

    „In Romania nu se intampla nimic interesant.“ Auzi aceste vorbe atat de des, incat aproape ca devin o profetie in care ajungi sa crezi. Lumea nu mai cauta muzica romaneasca noua si incitanta sau cultura tinerilor sau creativitate in general, pentru ca a ajuns sa fie sigura ca nu gaseste nimic interesant. Multi oameni de pe aici se reped sa respinga trupe noi imediat ce afla ca sunt din Romania. Iar aceasta atitudine e putin surprinzatoare, in umbra mass-media vestice. 

    Este in parte si vina celor ca mine, celor care scriu pentru mass-media. Noi, jurnalistii, suntem niste fiinte lenese. Mai degraba am lua un reportaj de pe Reuters si l-am pune integral in materialul nostru sau am fura ceva de pe Internet, decat sa coboram in strada sa aflam ce se petrece acolo. O muzica realmente incitanta e greu de descoperit. Ceea ce face ca efortul sa merite si mai tare atunci cand o gasesti. 

    Ati auzit probabil de Radu Munteanu, dar nu despre Radu Munteanu despre care vorbesc. Acest Radu are o slujba normala si n-a participat in viata lui la vreo petrecere din lumea showbizului. N-o sa-l regasiti printe nominalizatii la „cel mai bun artist“ la Premiile MTV, desi asa ar trebui. Asta pentru ca Radu, zis si „The Model“, produce o muzica dintre cele mai inovatoare din Romania, atat de inovatoare, incat acesta e pe punctul de a da lovitura in Vest. 

    „Am trimis primul demo la International DJ Gigolo Records in 2001. Ulterior n-am mai incercat decat in 2004, iar de atunci lucrurile au inceput sa mearga din ce in ce mai bine“, imi spune Radu. International DJ Gigolo este una dintre cele mai cunoscute si, cu siguranta, una dintre cele mai la moda case de discuri independente din Europa. Ei au fost cei care i-au descoperit pe overlorzii newyorkezi ai electroclashului, sclipitorii Fischerspooner, care ulterior aveau sa semneze un contract cu casa de inregistrari a Ministry of Sound pentru incredibila suma de un milion de lire sterline. Anul trecut, Gigolo a semnat contracte cu doi artisti romani, The Model si Mihai Popoviciu. Ambii au fost inclusi pe ultima compilatie pe CD lansata de catre International DJ Gigolo luna trecuta. Gigolo, cu hedonismul sau cocaino-sampanizat si asocierile cu stilul de viata jet-set, sex si stralucire, pare sa fie la mii de kilometri departare de Sibiu. Si totusi, Sibiul s-a dovedit punctul de plecare pentru experimentele sonice ale lui Radu si ale lui Mihai. Sub umbrela casei de discuri infiintate de el, Elektrocasnice, Radu a strans laolalta alti sase producatori de dormitor cu vederi similare, dintre care majoritatea locuiau in acelasi oras si a inceput sa-si creeze propria scena muzicala. Aproape intocmai ca Gigolo, cei sase artisti care compun Elektrocasnice sunt legati de o viziune muzicala comuna, in acest caz obsesia pentru tehnologie si muzica ce o omagiaza, tehno. 

    Motivul pentru care The Model si Mihai Popoviciu par ca vor ajunge departe este faptul ca acestia fac o muzica dance fantastica. O muzica menita sa umple ringurile de dans pana la refuz. Lansarea compilatiei Gigolo 8 a constituit un moment cu adevarat important pentru muzica romaneasca. Nu se intampla prea des ca artistii locali sa se bucure de respectul pe care-l merita si pe plan international, mai ales din partea unor studiouri importante ca Gigolo. „Nu te-ajuta prea tare nici faptul ca presa vestica publica articole in care scrie tampenii cum ca ai fi rus“, se plange Radu. Nici presa romaneasca nu s-a dovedit mai responsabila in tratarea unor artisti noi si incitanti ca The Model. L-am intrebat daca l-a cautat cineva din presa romaneasca sa discute cu el despre munca sa. „Cu siguranta nu. Niciodata.“ Nici macar dupa ce lumea din Vest a inceput sa se intereseze de ceea ce faci? „Nu.“ Bineinteles ca nu. Sunt cu totii prea ocupati ca sa rada de Fizz. O gluma care incepe sa cam oboseasca. 

  • Rusia, tarina modei

    Jean Paul Gaultier a ridicat folclorul rus la rang de haute couture, Miu Miu s-a axat pe fustele cu broderii florale tipic rusesti, iar Anna Sui a gasit inspiratie in „Dr. Zhivago“, cu o colectie prezentata de modele blonde, cu parul lung acoperit de caciuli imense de blana. Aproape fiecare mare creator de moda a facut cel putin o mica referire la Armata Rosie, iar look-ul „r la Mockba“ va influenta si sezoanele urmatoare.

     

    Fuste din tricot cu broderii folk sau jachete militare, toate sunt prezente in colectiile marilor lanturi internationale de retail din domeniul modei, precum Mango sau Zara, care se adreseaza si clientilor cu venituri medii. Din moment ce look-ul a ajuns de pe podiumuri in magazine, nu mai este decat o chestiune de timp pana sa fie adoptat de moda strazii.

     

    Interesul industriei modei pentru Rusia nu este nici pe departe ceva nou. Inca de la inceputul secolului trecut, la Paris, toate lucrurile rusesti erau in mare voga. Materialele traditionale rusesti au fost sursa de inspiratie pentru marii designeri in anii ‘20, iar Rusia a fost star pe marele ecran cand Marlene Dietrich a jucat-o pe Ecaterina cea Mare in „The Scarlet Empress“ , iar Greta Garbo pe sovietica reformata Ninotchka.

     

    Ultimul mare moment rusesc din moda a venit o data cu Yves-Saint Laurent, care a intrat in istorie cu a sa colectie „Ballets Russes“. Colectia de primavara-vara din 1976 a fost un tribut adus Ballets Russes, trupa de balet impresariata de Sergey Diaghilev, care a cucerit Parisul in 1909. Continuarea temei a creat senzatie cand colectia de toamna/iarna a fost prezentata pe prima pagina a cotidianul New York Times drept una „revolutionara“, care „va schimba cursul modei din lume“.

     

    Colectiile din aceasta iarna i-au adus pe rusi din nou in prim- plan. Ana Maria Lungu, care face parte din noul val de designeri romani, crede ca acest „curent revine ciclic, cam o data la 2-3 ani“.

    In acest sezon, marii creatori de moda au dezvoltat modelul „tarinei“. „Designerii au reinterpretat ornamentatia tipic ruseasca, decoratiunile, textura, costumul traditional rusesc si ideea de opulenta ruseasca“, povesteste designerul, care recent a revenit de la Paris, unde a petrecut trei luni la un stagiu de practica la Yves-Saint Laurent.

     

    Imaginea Rusiei imperiale din trecut, cu liniile militare sobre, contrasteaza cu hainele de lana cu broderii tranditionale inspirate de vesmintele purtate de rusii din stepa. Rochiile imperiale variaza de la cele cu linie lejera la cele care marcheaza talia. Atentia este captata de manecile decorate, de esarfe si de accesorii. Fustele voluminoase sunt realizate din catifea si sunt combinate cu bluze din dantela. Ana Maria Lungu spune ca, din punct de vedere cromatic, se poarta culorile grele, tari, bleumarin, visiniu, rosu puternic, culorile costumelor traditionale rusesti.

     

    Dorin Negrau, designer care isi vinde creatiile si in Franta si Germania, spune ca „se poarta asocierea  de  culori  tari, nepotrivite in alte situatii, broderie colorata, multa blana, multe bijuterii“. Negrau este, de altfel, unul dintre primii creatorii romani care au abordat teme ruse in colectiile lor. Colectia sa „Tolca“ a evidentiat inca din toamna-iarna 2005/2006 clar influente rusesti.

     

    Accesorii din blana (caciuli mari, manusi, cizme), culori tari precum rosu, violet, maron, toate sustin tema colectiei, care parca vorbeste ruseste. „In colectia «Tolca» am valorificat la maxim feminitatea din moda ruseasca: strasurile Swarowski si paietele aplicate pe cojoace, manusi si caciuli de blana.“ De altfel, aceasta nu este decat inceputul, pentru ca elemente rusesti se vor regasi si in urmatoarele colectii ale creatorului.

     

    Retailerul de moda Mango a dedicat Rusiei o intreaga linie, numita „Russian Craft“, care se gaseste deja in magazinele companiei. Georgina Pratginestos, responsabil de PR Mango, spune ca accentul este pus pe imprimeuri, broderii si volume care aduc aminte de rochia traditionala ruseasca, sursa importanta de inspiratie pentru designeri.

     

    Totusi, ce a trezit fascinatia designerilor pentru Rusia? Aici exista cel putin doua ipoteze complementare. Ana Maria Lungu crede ca este „o cultura exotica pentru cea mai mare parte a vestului Europei, pentru ca au un gen specific de ornamentatie si un stil traditional tipic“. Intr-un articol din International Herald Tribune, Jean Paul Gaultier isi explica altfel atractia pentru Rusia.

     

    „A fost un accident – ma aflam la boutique-ul meu din Moscova, inconjurat de zapada, apoi am mers la Balsoi, unde am vazut pe scena tarani ucraineni si am fost absorbit de combinatia de alb si rosu, de salurile populare si de cosurile din paie, de flori si de panglici“, povesteste Gaultier despre sursa de inspiratie a unei colectii a carei mireasa a fost coafata dupa modelul emblematic al fostului prim-ministru ucrainean Iulia Timosenko.

     

    Dincolo de considerentele culturale, nu trebuie trecute cu vederea cele economice, iar Rusia nu este deloc o piata de neglijat. Georgina Pratginestos de la Mango spune ca „designerii sunt constienti de potentialul ridicat pe care il are piata rusa“. Se pare ca rusii au din ce in ce mai multi bani pentru distractie. Conform unui raport al Consiliului de afaceri ruso-american, venitul real de care dispune un rus a crescut cu 15% in 2003 si cu 7,8% in 2004.

     

    Mai mult, pentru ca inchirierea este un fenomen rar pe piata imobiliara rusa, din moment ce majoritatea populatiei a primit un apartament de la stat, iar taxa pe venit este de 13%, rusii pot face cu usurinta economii. PBN, o firma de comunicatii strategice din Washington, estima ca rusii dispun de 87% din venitul pe cap de locuitor, pe care sunt liberi sa ii cheltuiasca dupa plac.

  • Slalom printre tepe

    Autorul acestei carti intrematoare este Alan H. Cohen, un personaj care, dincolo de ocean, cel putin, este privit ca un „guru“ al „self-help“-ului (iata doua cuvinte care n-ar trebui sa va descurajeze, doar pentru ca, la noi, au prins sa emane doar conotatii peiorative).

     

    Cohen a scris 17 carti, publica articole in New York Times, sub titlul generic „Chicken Soup for the Soul“, iar rubrica sa lunara „From the Heart“ apare simultan in saizeci de reviste din lumea intreaga. Cartile sale au fost traduse in 12 limbi, printre care, recent, si romana. Titlul cartii traduse la Nemira la finele anului trecut („Viata ca o teapa“) suna, in original, „Why your life sucks“. Autorul, se vede treaba, nu are teama de vorbe incorecte, si asta nu doar ca sa para simpatic, ci pentru ca intreaga lui filosofie se sprijina pe adresarea directa, fara fite, si pe o perceptie netrucata a lumii din jur, lipsita de exagerari.

     

    Alan H. Cohen vrea sa fie omul pentru care „ce e-n gusa si-n capusa“ – spune lucrurilor pe nume si se straduie sa ne invete sa facem acelasi lucru. Cu toate ca stie ca „teapa“ si „a tepui“ sunt „cuvinte urate si neacademice“, autorul nu se poate opri sa constate ca le auzim peste tot, nu  numai pe strada, „pentru ca sunt foarte sugestive“. Prin urmare, spune el, luand aceste cuvinte in brate, „cand iei multe tepe sau iei viata ca pe o teapa, esti foarte departe de ceea ce ar trebui sa fii, traiesti cu sufletul pustiit, n-ai putere si-ti plangi de mila“. Aceasta paralizie in fata infernului vietii trebuie vindecata, in primul rand, prin aflarea celor 10 tipuri  fundamentale de teapa pe care realitatea ni le ascute la tot pasul.

     

    La o privire grabita, ele ar fi: faptul ca iti risipesti puterea, ca nu te astepti la nimic bun (adica vrei sa vezi viata ca pe o continua si nemiloasa teapa), ca te lasi condus de aparente, ca iti irosesti energia pe lucruri care nu iti plac, ca incerci permanent sa dovedesti ceva, ca spui „da“ cand, de fapt, ai vrea sa spui „nu“, ca traiesti cu convingerea ca trebuie sa faci totul singur, ca incerci sa modelezi oamenii (acum, fie vorba-ntre noi, Cohen cam asta face), ca ai uitat sa te bucuri de calatorie. Aici, calatoria denumeste, de fapt, viata propriu-zisa si inaintarea noastra spre capatul ei.

     

    Ce poate procura bucurie in acest voiaj? Intelegerea faptului ca „scopul vietii nu este sa ajungi teafar in pragul mortii, ci sa traiesti atat de bine incat moartea sau teama de ea sa nu-ti umbreasca bucuria, sa traiesti atat de plenar  incat sa nici nu bagi de seama cand vine moartea“. Suna frumos, desigur, dar, cum se zicea pe vremuri, „teoria ca teoria, dar practica ne mananca“.

     

    Recurgand la o metafora, noi suntem, in opinia autorului, precum pestisorul auriu din bocal: coplesiti de dimensiunile lumii inconjuratoare, dominati de spaima uriasilor din preajma, pietrificati in adorarea unui univers incomprehensibil, in care nu putem trai in mod autentic. E de ajuns sa fim mutati in iazul natural de la munte sau printre ceilalti copaci ai padurii, ca sa scapam de complexul „Liliput“ si sa ne dezvoltam firesc, constienti de adevarata noastra natura si de evantaiul de posibilitati interioare de care dispunem.

     

    Alan H. Cohen, Viata ca o Teapa,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2005

  • NOUTATI

    Dezgustatoarele ruine ale puterii

    Profesiunea lui de baza (psihiatru), precum si infernala experienta a razboiului colonial din Angola, unde si-a satisfacut serviciul militar, au hranit cele dintai romane ale lui Antonio Lobo Antunes, unul dintre cei mai importanti scriitori lusitani. Observarea si descrierea nemiloasa a Portugaliei, amintirea anilor de domnie a lui Salazar, amaraciunea esecurilor amoroase, politice si istorice creeaza in fiecare dintre romanele sale o atmosfera singulara.

     

    In „Manualul inchizitorilor“, personajul  cvasi-senil internat intr-un azil de batrani si care isi urla amintirile a fost pe vremuri un om puternic si temut. Unul dintre aceia care guverneaza din umbra, unul dintre cei care ucid fara sa fie pedepsiti. Puterea lui discretionara s-a ofilit insa in scurt timp si nu oricum, ci la modul tragic.

     

    Antonio Lobo Antunes, Manualul inchizitorilor,

    Editura Humanitas, BucureSti, 2005

    Fantomatica Japonie

    In cuvantul inainte al integralei operelor lui Lafcadio Hearn editorul spune ca „L.H.“ este aproape la fel de japonez ca un haiku. Si unul si celalalt sunt forme de arta japoneza. Haiku-ul este o nascocire indigena, Hearn a devenit cetatean japonez si s-a casatorit cu o japoneza, luandu-si numele de Yakumo Koizumi.

     

    Fuga lui de civilizatia occidentala l-a adus in Japonia in anul 1890, iar dragostea lui nesfarsita pentru frumusete si serenitate, pentru obiceiurile tihnite si valorile durabile l-au facut sa ramana aici pentru restul vietii, transformandu-l intr-unul dintre cei mai de seama interpreti ai culturii din tara Soarelui-Rasare.

     

    ovestirile adunate in volumul „Visul unei nopti de vara“ sunt intamplari „nemaipomenite“, care aduc in scena nu doar detalii ritualice si decoruri pitoresti specifice spatiului japonez, ci si un intreg panteon de credinte si viziuni mitologice stranii, de personaje supranaturale care au bantuit mentalul extrem-oriental.

     

    Lafcadio Hearn, Visul unei nopti de vara,

    Editura Leda, Grupul editorial Corint, BucureSti, 2005

  • Odata traiam pentru Beatles

    Cand eram mai tanar, cu mult inainte de aparitia britpop-ului care sa le reinvie compozitiile, cu mult inainte de aparitia celor de la Oasis care sa se pretinda incarnarea lor, ceva mai spurcata la gura ce-i drept, eu si cu prietenii mei traiam pentru The Beatles.

     

    Cantam intr-o trupa ce interpreta preluari dupa Beatles, am mers intr-un turneu al misterelor magice la Liverpool ca sa vizitam casele in care crescusera John, Paul, George si cu Ringo, obisnuiam sa ne testam unii altora cunostiintele in materie de  versuri ale trupei si detalii putin cunoscute despre acestia. (Stiati, bunaoara, ca Paul canta la tobe in piesa „Wild Honey Pie“? Stiati despre teoriile conspiratiei legate de numarul de inmatriculare de pe coperta albumului Abbey Road?). Stiu ca paream teribil de obsedati, dar cu toti aveam aproximativ unsprezece ani pe atunci, asa incat cred ca ne-ar putea fi iertat entuziasmul pre-adolescentin.

     

    O asemenea obsesie pentru The Beatles nu e deloc ceva neobisnuit. Este motivul pentru care continua sa fie publicate carti despre cei supranumiti The Fab Four (Cei Patru Magnifici), pentru care se mai relanseaza si astazi inregistrari demo abia audibile cu cantece de la inceputurile trupei, pe care le cumpara un public plin de adoratie. „Beatlemania a muscat tarana“, cantau The Clash; din punctul meu de vedere lucrurile nu stau chiar asa. Ba chiar pare irefutabil de vie si plina de viata, dupa patruzeci de ani.

     

    Asadar, data fiind obsesia mea din tinerete pentru Beatles, ar fi fost de asteptat ca atunci cand cel mai recent album semnat Paul McCartney a iesit in septembrie anul trecut sa fi dat fuga sa-l cumpar. N-am facut-o. Nu voiam sa-l ascult. Doar recomandarea unui prieten si munca de lamurire depusa de acesta m-au facut sa ma decid sa acord o sansa acestui LP. De ce? Pentru ca la momentul actual, The Beatles reprezinta in mod covarsitor partea rea a muzicii de azi.

     

    Unu la mana, genul de oameni care-i idolatrizeaza pe Beatles tind sa fie genul de barbosi puritani intr-ale muzicii, care nu sunt de acord cu „partea electronica“ din muzica moderna. Sunt obsedati de autenticitate, de nostalgia trecutului, de amplificatoare „de epoca“ si de plictisitoarele seturi de 10 CD-uri cu muzica pe care le-au ascultat deja de o suta de ori. Tocmai aceasta atitudine de tip ochelari de cal ii determina pe oameni sa ramana orbi la formatiile moderne care fac exact ceea ce faceau si Beatles la vremea lor, si anume o muzica incitanta.

     

    Doi la mana, The Beatles n-au fost niciodata chiar atat  de buni. Erau buni, iar la apogeu erau chiar incredibil de buni, dar nu merita nicidecum piedestalul semet pe care au fost instalati. Astazi, cand e acceptabil sa se cante versiuni simfonice ale pieselor trupei la Royal Albert Hall, iar cand Lennon si McCartney sunt considerati „genii“ ale secolului XX, ceva e in neregula. Nu trebuie decat sa te uiti la contemporanii The Beatles, cum ar fi un Bowie aflat la inceputurile sale, The Small Faces, Van Morrison sau Rolf Harris, ca sa intelegi ca aceasta maniera de compozitie a pieselor nu era unica si nici limitata in vreun fel la John si Paul.

     

    Existau sute de alti compozitori, in jurul carora s-a facut mult mai putina publicitate, care produceau o muzica la fel de incitanta, miscatoare si memorabila. Genul de oameni care-i considera pe Beatles un fel de semizei o fac pentru ca nu au deloc habar de cultura pop si se agata de cea mai solida si sigura stanca de geniu indubitabil intr-o mare de nesiguranta. De aceea nu am fost interesat atunci cand am auzit de noul LP al lui Paul McCartney. Nu m-a interesat. Stiam la ce sa ma astept. Sau cel putin asa credeam.

     

    „Chaos and Creation in the Backyard“ („Haos si Creatie in curtea din spate“) nu prea s-a dezlipit de player-ul meu. M-a uimit. De parca cineva ar fi luat ultima parte a LP-ului Abbey Road si ar fi extins-o la un album complet. E Paul la apogeul sau, fara fragilitatea capricioasa si elaborata, fara pretiozitatea care face ca majoritatea pieselor sale solo sa fie prea lesinator de dulci. In mare parte, cu exceptia ultimelor catorva minute ale ultimei piese de pe album, „Anyway“, ce aluneca inspre un dub stil King Tubby, cat se poate de contrar muzicii pe care ne-am obisnuit s-o asteptam de la Paul, acesta este un teritoriu solid McCartney.

     

    Producatorul Nigel Godrich, care a colaborat cu nume ca Radiohead si Beck, a fost, se pare, de o sinceritate brutala in evaluarea cantecelor neterminate ale lui Paul, reducand albumul la un miez de piese spectaculoase. Daca aveti mai mult de unsprezece ani si mai sunteti inca obsedati de Beatles, a.) ar trebui sa va fie rusine si b.) ati cumpara probabil si sunetele produse de Paul cand se usureaza, iar acest LP va va placea la nebunie. Restul ati putea fi sceptici. S-ar putea sa aveti amintiri terifiante din perioada Wings si despre unele dintre proiectele solo ale lui Paul. Nu va fie frica. Acesta este un album care se cere ascultat.

     

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Festivalul Transilvania in alb si negru

    A patra editie a Festivalului International de Film Transilvania, TIFF, a avut parte de sali arhipline. Motiv de satisfactie pentru organizatori? Da, dar nu doar atat. Numarul mare de spectatori a readus in discutie soarta filmului romanesc, lipsa spectatorilor din salile de cinema din tara si mai mult, chiar schimbul de generatii.

     

    La TIFF, peste 30.000 de spectatori au asistat la cele 92 de lung metraje si aproximativ 40 de scurtmetraje prezentate in festival. Proiectul, care in 2002 era privit cu o oarecare condescendenta in mediile culturale din Romania, a ajuns sa fie descris astazi ca fiind cel mai solid festival de film din tara. Dar contextul optimist nu i-a oprit pe cei din lumea filmului sa atraga atentia asupra cinematografiei romanesti.

     

    Fata de TIFF, unde numarul spectatorilor a crescut de la editie la editie, situatia generala din salile de cinematograf se afla la polul opus, fiind pe o panta descendenta in ultimii zece ani. Daca in 1995, in Romania se inregistrau 16,6 milioane de spectatori in salile de cinema, pana in 2004 numarul acestora a scazut drastic, ajungand la 4 milioane.

     

    De opt ori mai putini decat in Polonia, prima clasata, cu 33,4 milioane de spectatori in 2004, dar mai bine decat in Croatia, ultima in clasamentul tarilor din Centrul si Estul Europei, unde se inregistreaza anual sub un milion de intrari in salile de cinematograf. Ce ii opreste pe oameni sa intre la film si ce influenta are acest aspect asupra productiei de filme autohtone?

     

    Dupa ce in anii trecuti industria cinematografica din Romania a traversat o perioada de declin (in 1999 si in 2000 nu s-a produs nici un film), cu 13 lungmetraje realizate in 2004, ne clasam acum la mijlocul plutonului statelor central si est-europene, intre Ungaria si Cehia, care detin pozitia de lider, cu 21 de productii, si Croatia, care incheie clasamentul cu o singura productie in 2004.

     

    „Cantitativ stam bine. Dupa 15 ani de stagnare, industria de film din Romania pare sa se aseze pe un fagas de normalitate, din acest punct de vedere. Calitativ, insa, lucrurile nu stau chiar atat de bine. Se pare ca multi nu au inteles cum poate fi data valoare culturala unui produs cinematografic. Rezultatele sunt evidente in productii lipsite de greutate artistica, iar consecintele se vad la nivel de incasari“, spune regizorul Napoleon Helmis.

     

    Ce impiedica insa filmul romanesc sa devina atractiv si sa se transforme intr-o afacere profitabila? Oamenii de film din Romania considera ca problemele in materie de marketing si de distributie sunt principalele motive pentru pierderea interesului spectactatorilor. „In momentul de fata, pare sa ne preocupe mai mult cate filme facem pe an decat ce facem pe urma cu ele“, spune regizorul Cristian Mungiu.

     

    O alta piedica a industriei cinematografice este ca producatorul trebuie sa alerge si dupa banii publici si sa abordeze si sistemul privat de finantare, ca proiectele sa ajunga in cinematografe. Iar unii sustin ca sistemul autohton de finantare inca nu si-a articulat suficient parghiile pentru a functiona coerent fara un sprijin de la bugetul de stat. „Filmul romanesc a plecat din comuna primitiva. Suntem ca o nava derutata, care abia a dat drumul la motoare.

     

    Daca CNC-ul si Ministerul Culturii vor opri finantarea proiectelor acum, cand lucrurile incep sa se aseze, ne vom intoarce de unde am plecat acum 15 ani“, spune Napoleon Helmis. Gestionarea resurselor financiare ramane asadar un aspect extrem de important, cata vreme marea majoritate a productiilor cinematografice se realizeaza cu sprijinul financiar al Centrului National al Cinematografiei, care dispune de fonduri special alocate de la bugetul de stat.

     

    Dar industria de film din Romania nu poate neglija nici zona privata. De exemplu, pentru „Italiencele“ lui Helmis, Centrul National al Cinematografiei a oferit o finantare de 8 miliarde de lei, iar restul banilor au venit de la sponsori. Lipsa unui buget inchegat ii duce deseori pe producatori sa apeleze la gesturi neuzuale. „Ca debutant, eu am fost cel care a organizat castingul. Am lucrat cu actori din generatia mea, actori tineri, in general. Multi dintre ei imi sunt prieteni“, spune Napoleon Helmis.

     

    La randul sau, regizorul Florin Iepan a realizat peste 40 de documentare, toate finantate din surse particulare. Ultimul sau film „Nascuti la comanda. Decreteii“ este unul dintre filmele-soc care a tulburat recent publicul roman, prin prezentarea experimentului social realizat ca urmare a decretului 770 din 1966, care interzicea avorturile.

     

    „In 2002, am aplicat la Discovery Campus. Proiectul a fost selectat si, timp de un an, sub indrumarea a doi tutori de la Granada Television si HBO USA, am lucrat pe partea de cercetare, stil filmic, trailere etc. La sfarsitul anului reusisem sa strangem si o parte din finantare. Atunci estimasem un buget optim de 280.000 de euro. Filmul este o coproductie romano-germano-belgiana si, datorita acestui fapt, ne-a fost mai usor sa gasim bani. Aceasta este o regula nescrisa: in cazul coproductiilor costurile sunt mai mari. Dar cresc si sansele de a gasi finantatori“, explica regizorul timisorean.

     

    Cea mai buna solutie pare a fi undeva la mijloc. Un film care nu atrage un numar suficient de spectatori in salile de cinematograf este din start o investitie pierduta. „Esential pentru industria cinematografica din Romania este sa se se ajunga la momentul in care se poate asigura o finantare privata suplimentara celei primite de la Centrul National al Cinematografiei“, adauga Napoleon Helmis.

     

    Pe de alta parte nu numai problemele financiare le dau batai de cap producatorilor. Un alt aspect care nu trebuie neglijat este faptul ca filmul romanesc postdecembrist nu mai are staruri.

     

    Exista foarte putini actori descoperiti dupa ‘89 care sa fi ajuns la notorietatea pe care o aveau odinioara Amza Pellea, Stela Popescu, Alexandru Arsinel si care reuseau sa umple salile de cinematograf cand apareau pe afis. Acum, sunt putini actorii care „vand“. „Exista o mare problema in fenomenul cinematografic romanesc. Foarte putini regizori stiu sa lucreze cu actorul. E o enorma lipsa de comunicare si asta se vede pe ecrane“, spune actorul Ioan Fiscuteanu.

     

    Insa cand se aduce vorba de solutii, comentariile sunt mult mai limitate. In acest moment, sansa cinematografiei romanesti pare sa stea sub semnul realizarilor tinerilor regizori. „Ei sunt rapizi si se adapteaza foarte bine la nou. Singura lor provocare este sa gaseasca echilibrul intre partea cultural-estetica si cea comerciala“, este de parere Napoleon Helmis.

     

    „Trebuie sa aiba loc un schimb intre generatii. E nevoie de sange proaspat in cinematografia romana. Este vorba despre un sistem de valori creative care nu mai reprezinta prezentul si care trebuie schimbate“, adauga regizorul Florin Iepan.

  • TIFF 2005 in cifre

    Marele trofeu la ultima editie a TIFF-ului, desfasurata intre 27 mai si 5 iunie, a fost impartit de regizorii filmelor „4“ (Rusia, 2004) si „Whisky“ (Uruguay, Argentina, Germania, Spania, 2004). Insa vedeta festivalului a fost declarata productia lui Cristi Puiu, „Moartea domnului Lazarescu“, care a primit cinci premii, printre care si cel al publicului.

     

    33.000 numarul de spectatori

    92 numarul de lungmetraje si peste 40 de scurtmetraje, din 34 de tari

     

    12 numarul de filme in competitia oficiala

    4.000 euro valoarea marelui premiu

     

    600.000 euro bugetul festivalului

    20.000 numarul de bilete vandute

  • LEGE SAU TOCMEALA?

    In baza Legii Cinematografiei, Centrul National al Cinematografiei acorda credite de finantare rambursabile fara dobanda din Fondul Cinematografic.

     

    REDUCERE Pentru filmele de lungmetraj, CNC acorda pana la 65% din valoarea devizului, din care pana la 50% la inceputul perioadei de pregatire a filmului, iar diferenta pe parcursul realizarii proiectului. Pentru filmele de scurtmetraj, documentare si de animatie, se ofera pana la 80%, din care pana la 50% la inceputul perioadei de pregatire.

     

    BUGET In 2005, valoarea fondurilor alocate pentru prima sesiune de concurs, care a avut loc in mai in vederea acordarii creditelor financiare a fost de 80 de miliarde de lei.

     

    CONFLICT Filmul regizorului Cristi Puiu, „Moartea domnului Lazarescu“ a primit un sprijin din partea CNC abia dupa interventia Ministerului Culturii. Filmul care fusese refuzat initial de CNC a castigat premiul sectiunii „Un certain regard“ la Cannes.