BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Transplant de frumusete

    Chirurgia plastica devine pe zi ce trece mai curand un domeniu extrem al industriei cosmetice decat o ramura a medicinei, al carei scop a fost intotdeauna acela de a ameliora consecintele devastatoare ale unor boli sau accidente.

     

    Exista cateva elemente la nivel global care indica clar evolutia chirurgiei plastice catre industria de lifestyle (care mai include moda si divertismentul). Pentru o anumita elita s-a inventat conceptul de „vacanta de infrumusetare“. Africa de Sud, Rio de Janiero si Bangkok sunt destinatiile preferate ale domnilor si doamnelor care doresc un face lift, o liposuctie sau orice alta operatie mai complicata – departe de ochii indiscreti ai mediului din care provin – contra unor onorarii modice.

     

    Cum functioneaza conceptul? Pacientul turist se programeaza pentru operatie la Johanesburg sau Cape Town, beneficiind de serviciile medicale ale unor spitale care au in acelasi timp statutul unor hoteluri de lux. In perioada post-operatorie, agentia de turism organizeaza expeditii de vanatoare in savana sau vilegiaturi la malul marii, pentru „rodajul“ noilor imbunatatiri corporale. Acest tip de turism a capatat deja denumirea de „scalpel safari“.

     

    Chirurgia plastica braziliana are o reputatie bine stabilita in lume. De curand, un chirurg brazilian a castigat premiul pentru cel mai frumos transplant de par din lume (nu se acorda un premiu pentru cea mai reusita operatie de acest gen). Mania chirurgiei plastice a prins atat de bine la Rio incat pana si muncitorii din fabrici economisesc pentru urmatoarea interventie de acest gen. Unul dintre cele mai de succes produse bancare in Brazilia este creditul de consum pentru „frumusetea corpului si a sufletului.“

     

    Spitalul Bumrungrad din Bangkok are faima celui mai bun spital dedicat exclusiv chirurgiei plastice – toti pacientii si doctorii sunt „importati“ din tarile vestice. Thailanda a reusit recent sa distruga avantajul competitiv absolut pe care il detinea Suedia in materie de schimbare de sex printr-un artificiu de marketing: asocierea turismului de placere cu medicina de placere.

     

    Africa de Sud, Turcia si Costa Rica sunt recunoscute pentru competentele stomatologilor specializati in „estetica dentara“. In cercurile inalte ale Londrei s-a impus chiar ideea ca stomatologii sud-africani sunt singurii care au expertiza necesara unor astfel de operatii. Cu toate acestea, nota de plata la Londra este de zece ori mai mare decat la Cape Town, unde totul incepe cu o expeditie la minele de diamante si la atelierele de prelucrare De Beers. Turistul-pacient este invitat sa-si aleaga singur bucata bruta de diamant din care i se va slefui inimioara-diamant de pe incisiv, cam in acelasi mod in care intr-un restaurant ne alegem pestele din acvariu pentru cina. Pacientul primeste un film personalizat, un mini-documentar de tip Discovery despre implantul de diamant, de la mina pana la dentina.

     

    Incastrarea diamantelor in incisivii laterali nu este o noutate radicala, in schimb inglobarea acestora in globul ocular este o tehnica de ultima ora. O clinica specializata din Rotterdam a pus la punct un procedeu de mare acuratete prin care a implantat de curand stelute de diamant in sase colturi in membrana mucoasa a ochilor. Fiecare implant are diametrul de circa 0,13 inci si costa intre 620 si 1.232 de dolari. Operatia a reusit in toate cele sase cazuri pilot. Clinica sustine ca ar avea o lista de asteptare de circa doua sute de persoane. Operatia dureaza 15 minute si foloseste, printre altele, un microscop steril.

     

    Pentru gusturi mai sofisticate, exista posibilitatea chirurgiei plastice in scopuri artistice. Cel putin asa declara Orlan, o frantuzoaica ce trece drept autoritate incontestabila in materie de „arta corporala“. „Arta trebuie sa socheze ca sa-si justifice existenta“ – cam asa suna este crezul ei artistic. Orlan a inceput prin a imita femeile tribului Ndebele din Africa, cunoscute pentru gaturile lor de tip girafa, lungite din pricina inelelor de metal care li se pun inca de la nastere. Cel mai recent, Orlan si-a expus cele doua implanturi de silicon de deasupra sprancenelor, in incercarea de a contesta tiparele sociale occidentale asupra frumusetii corporale. La operatiile lui Orlan se pot cumpara bilete, in aceeasi maniera in care cineva isi cumpara bilete pentru a asista la un concert. Revenind la forme mai putin excentrice, dar nu mai putin spectaculoase ale chirurgiei plastice, se poate spune ca in domeniu se petrece o revolutie chiar sub ochii nostri.

     

    The Royal College of Surgeons, prestigioasa organizatie britanica omologa Consiliului Medicilor din Romania, a dat publicitatii un comunicat prin care a recunoscut fezabilitatea tehnica a transplanturilor totale de chip (fizionomie faciala). Exista persoane care au suferit mutilari grave ireversibile ale fetei. Oficialii organizatiei britanice sustin ca un transplant „de fata“ este chiar mai usor decat lipirea unui deget taiat, pentru ca vasele fetei au un diametru mai mare, iar manevrele microchirurgicale sunt mult mai usor de executat.

     

    Cu toate acestea, este necesar sa se gaseasca un donator (decedat) iar pacientul trebuie sa accepte riscul de 50% de esec al operatiei la care se supune din cauza reactiilor de respingere a grefei complexe de tesut. Oponentii acestui tip de operatie chirugicala sustin ca este inuman sa supui pacientul la un regim neintrerupt de medicatie cu imunosupresive, care impiedica declansarea reactiei de respingere si care dau o predispozitie pentru cancer. John Barker, chirurg principal la spitalul universitar din Louisville, Kentucky, incearca sa demonteze o convingere raspandita – aceea ca persoana care primeste „transplantul de fata“ ar urma sa arate identic ca fizionomie faciala cu donatorul decedat – lucru care ar complica infinit lucrurile, daca ar fi adevarat. Suntem totusi departe de procedeele din filme precum „Face Off“ („Fata in fata“).

     

    Pana una-alta, cele mai raspandite operatii de chirurgie plastica raman cele care implica venerabilul, de acum, silicon (augmentare de sani sau buze), liposuctia si injectiile cu botox pentru indepartarea ridurilor. Insa aria lor de raspandire incepe sa tinda catre proportii de masa. La Londra, unul dintre cele mai la moda cadouri pentru Craciunul trecut a fost bonul de chirurgie plastica. Unele dintre angajatele firmelor din City au primit din partea companiilor lor aceste bonuri preplatite care pot fi folosite pentru injectii cu botox, mariri de buze ori alte interventii plastice minore. Sloganul campaniei de marketing pentru popularizarea acestor bonuri a fost: „Chirurgia cosmetica e pentru o viata, nu doar de Craciun“.

     

    S-a constatat de asemenea o crestere subita si aparent ireversibila a numarului de barbati care recurg la operatii de chirurgie plastica. American Academy of Facial and Plastic Reconstructive Surgery a publicat un studiu care arata ca anul trecut numarul barbatilor care au apelat la macar o interventie de acest gen a crescut cu 497%, in timp ce numarul femeilor a crescut cu numai 36%. In timp ce varsta medie a femeilor care fac operatii estetice este de 31-40 de ani, cea a barbatilor este de 40-59 de ani. Barbatii prefera, in mod bizar, in proportie covarsitoare, operatiile de modificare a formei nasului. Pe locul al doilea vin injectiile cu botox pentru netezirea ridurilor.

     

    Motivele invocate de barbati pentru aceste interventii tin de imbunatatirea imaginii in afaceri, de dorinta de a parea mai tineri, in timp de femeile raspund in mod consecvent si in bloc ca fac acest lucru „pentru a fi frumoase“. Dar indiferent de raspunsurile sondajelor, oamenii par tot mai convinsi ca tineretea fara batranete ori frumusetea stau in varful bisturiului chirurgului plastician.

  • Cadou cu premeditare

    Limuzinele si firmele specializate confera unora dintre nuntile romanesti un aer occidental. Totusi, casatoria a ramas un eveniment inchis in traditia „plicului“, care ne duce cu gandul la o afacere.

     

    „In nuntile romanilor si-a facut loc de cativa ani buni un obicei care in alte culturi ar fi catalogat din start drept lipsit de eleganta – ca sa nu fim drastici si sa-i spunem necivilizat“, spune Amalia Nastase, sotia tenismanului Ilie Nastase, care a eliminat aceasta practica de la nunta sa.

     

    Plicul cu bani oferit ca dar mirilor de la noi, caci despre el este vorba, nascut din tristetea economiei romanesti de alta data, ar starni in multe alte culturi sentimente profunde de jena sau de mirare. Pe de alta parte, vesticii au inventat de aproape o jumatate de secol o metoda mai de „bon ton“ pentru a-si demonstra contributia la intemeierea caminului tinerilor casatoriti. Se spune ca visul oricarei fete este sa se vada mireasa si al fiecarui viitor sot sa mearga in luna de miere, iar primul vis comun al cuplului ar fi o casa noua, bine pusa la punct.

     

    Din acest vis s-a nascut ideea de lista de cadouri. In principiu, lista este modul sigur si elegant de a primi la nunta doar cadourile de care ai nevoie sau cele care-ti plac. „E o solutie bine educata dar si eficienta atat pentru miri cat si pentru invitatii la ceremonie. Tinerii nu trebuie decat sa treaca pe o hartie cadourile pe care doresc sa le primeasca cu ocazia casatoriei, sa o expedieze unui magazin sau unei adrese de Internet unde se pot deschide astfel de liste si sa-si anunte invitatii de existenta ei, iar acestora din urma nu le ramane decat sa bifeze in dreptul unui cadou, atribuindu-si astfel dreptul si obligatia de achizitionare a acestuia“, mai spune Amalia Nastase. Amalia a aflat de lista de cadouri de la prietenii din strainatate. A vazut imediat in ea o excelenta metoda de a scapa de cadourile inutile sau de sentimentul de jena provocat de primirea unui plic cu bani si n-a ezitat nici o clipa sa adopte ideea.

     

    In strainatate, primele liste de cadouri au reprezentat o revolutie in domeniu. Chiar daca la inceput serviciul a fost privit cu scepticism, putini fiind cei care puteau sa inteleaga ca valoarea unui cadou ramane aceeasi chiar daca beneficiarii ii cunosc pretul, conceptul s-a dovedit atat de practic incat s-a impus fara dificultate. Americanii obisnuiesc sa faca liste de cadouri inca din anii ‘50, iar europenii au adoptat rapid, din mers, obiceiul.

     

    Conform un studiu realizat de revista americana Brides Magazine in 2001, 99% dintre viitoarele sotii preferau sa-si deschida pentru casatorie o lista de cadouri, iar 93% dintre acestea erau aproape sigure ca o sa si primeasca ceea ce-si doresc. Astfel, nu e de mirare ca astazi, la nivel mondial, se poate vorbi de o adevarata industrie a listelor, care aduce anual castiguri de 37 de miliarde de dolari.  

     

    Romanii insa au ramas din acest punct de vedere blocati in vechiul obicei al plicului sau al cadourilor intamplatoare. Chiar daca suntem vazuti ca o societate receptiva la experientele occidentale, uneori chiar acuzati de lipsa de identitate si o nestapanita tendinta de a imprumuta obiceiuri straine, lista de casatorie nu si-a gasit inca locul in cultura romaneasca. Radu Gherasim, client-service director la portalul E-afacere, spune ca orice incercare de introducere a acestui gen de serviciu pe piata autohtona a fost primita cu reticenta. Netcadou, brandul celor de la E-afacere – unde romanii isi pot deschide liste de casatorie – a fost printre primele incercari de a sparge gheata sau, mai bine spus, de a crea fisuri intr-o mentalitate inghetata.

     

    „Nu dorim sa schimbam un obicei ci doar sa oferim o a alternativa moderna, chiar mai mult decat atat, o alternativa eleganta la clasicul plic cu bani oferit in noaptea nuntii“,  spune Gherasim. Insa proiectul n-a avut pe piata rezonanta la care se asteptau initiatorii. „Foarte putini romani au realizat ca printr-o lista de cadouri pot obtine exact acele lucruri la care au visat de mult timp, dar pe care nu au avut posibilitatea sa le cumpere pana acum din diverse motive“, mai spune Gherasim.

     

    Mai mult, oricine poate face abstractie de pret, deoarece – oricat de scump ar fi cadoul de pe lista – acesta poate fi cumparat prin contributia mai multor prieteni. In plus, daca acum 50 de ani pe listele americanilor isi faceau aparitia doar obiecte de portelan, servicii de cristal si uneori argintarie, astazi lista poate fi personalizata, astfel incat pe ea ar putea sa-si gaseasca foarte usor un loc o excursie intr-o insula exotica sau un curs de sarituri cu parasuta.    

     

    Primul avantaj al unui astfel de serviciu, pe care l-a descoperit si Amalia la nunta sa cu Ilie Nastase, cand cei doi miri si-au deschis o lista de cadouri la celebrele Galerii Lafayette din Paris, este ca orice sansa ca la despachetarea cadourilor sa te trezesti cu 7 servicii de cafea, 5 cuptoare cu microunde sau 3 masini de spalat pica din start.

     

    Un alt avantaj, pe care au incercat sa-l promoveze si magazinele de cadouri Pier Import, e ca prin alegerea cadourilor de nunta, mirii isi pot impune punctul de vedere in decorarea viitoarei lor locuinte si nu trebuie sa afiseze acel zambet inevitabil confectionat in fata oricarui cadou inutil. Dar si la Pier Import, care a pus la dispozitia clientilor un astfel de serviciu abia de cateva luni, listele de cadouri inca isi mai asteapta pretendentii.

     

    Mobilierul, decoratiunile, tablourile sau veiozele ar face fata si celui mai pretentios cuplu viitor beneficiar de cadouri de nunta, insa se pare ca romanii prefera sa-si lase invitatii sa-si foloseasca imaginatia in alegerea cadourilor. Nici promisiunea unui cadou oferit de magazin miresei n-a reusit sa convinga.

     

    Ceva miscare in acest domeniu s-a simtit totusi in magazinul My House de pe Calea Dorobantilor din Bucuresti, unde cateva cupluri si-au luat inima in dinti si au indraznit sa-si deschida o lista de cadouri. „Cei care au apelat la noi au facut-o pentru ca doreau sa se asigure ca printre cadourile lor se vor regasi produsele marca Rosenthal, Christofle sau WMF“, spune Sanda Dorobantu, directorul Next Graphics, compania care administreaza magazinul.

     

    Dar numarul redus al acestora nu e de natura sa arate romanii au inceput sa inlocuiasca plicul cu lista. Dorobantu pune aceasta reticenta generala pe seama unei slabe mediatizari a conceptului. „Pana ii vom initia pe romani in acest domeniu va dura mult timp, confruntarea cu o traditie adanc inradacinata trebuie dusa cu stoicism pentru a ajunge la rezultate.“

  • Shopping non-stop

    In numarul 145 al revistei Focus (decembrie 2004), articolul intitulat „Stiinta cumparaturilor“ face niste transante constatari, impartite pe categorii de „gen“, legate de psihologia celui care cumpara sau care traieste „the Call of the Mall“.

     

    Conform studiului, 70% dintre barbatii care cumpara ar fi niste vanatori, care se indreapta glont spre obiectul pe care doresc sa-l achizitioneze, in vreme ce 80% dintre femei se plimba printre standuri, saliveaza, compara si, cel mai adesea, vin acasa cu sacosa plina de obiecte pe care nu-si propusesera sa le cumpere. Limita maxima de toleranta a barbatului aflat la cumparaturi este de 72 de minute, in vreme ce femeile prefera sa stea cu cel putin 28% mai mult. Iata doar cateva dintre concluziile echipei insarcinate cu studierea fenomenului „shopping“ de la British Open University, din Londra.

     

    Fara sa faca un studiu propriu-zis, Sophie Kinsella izbuteste, in volumul sau intitulat, in original, „The Secret Dreamworld of a Shopaholic“, o panorama psihologica mult mai convingatoare si mai bine articulata stiintific a eternului „cumparator“. Personajul principal al romanului sau este Rebecca (Becky) Bloomwood, o simpatica shopaholica, tanara, isteata si fasneata, care a cucerit publicul din cele peste 30 de tari unde a fost tradusa cartea, mai ceva decat irezistibila Bridget Jones. Romanul se deschide cu trei scrisori de banca, ce ilustreaza perfect aceasta latura neagra a existentei domnisoarei Bloomwood.

     

    Daca in prima este ademenita sa-si deschida un cont la Banca Endwich, cu promisiunea unui avans in cont curent de 2.000 de lire sterline, in celelalte doua aflam ca minunatul ei cont a ajuns „la rosu“ si ca managerii bancii doresc o intalnire urgenta, pentru mustrari si masuri punitive urgente. De ce a ajuns in aceasta stanjenitoare situatie? Pentru ca, are nu are treaba, Rebecca merge in magazine si cumpara. In primul rand „toale“ de firma, in al doilea – orice obiect care se afla la „reduceri“ sau in promotie. Cu facturile neachitate in buzunar, inglodata in datorii, Rebecca se duce la un serviciu care nu-i poate asigura perpetuarea nestingherita a luxoasei sale maladii.

     

    Culmea e ca jurnalista lucreaza la o revista financiara si e platita (modest) ca sa le spuna altor oameni cum sa-si organizeze finantele. Intre cinism si frivolitate, ea declara, de altfel: „Bineinteles, nu stiu nimic despre finante. Si oamenii din statia de autobuz stiu mai mult ca mine. Pana si copiii de scoala“. Din minciuna in minciuna, din magazin in magazin, ea nu abdica o clipa de la modul de viata care ii este atat de drag. Cum publicul are nevoie de rezolvari miraculoase si cum seria aventurilor Rebeccai trebuia sa continue (evident, nu intr-o inchisoare pentru datornici), in viata ei apare tanarul Luke (a 29-a avere a Marii Britanii), precum si sansa de a modera emisiunea de succes „Cafeaua de dimineata“. De acum incolo sa te tii! Shopping non-stop.

     

     

    Sophie Kinsella, Ma dau in vant dupa cumparaturi,

    Editura Polirom, Bucuresti, 2004

  • NOUTATI

    Administrarea serverelor

     

    Scopul acestei carti este de a-i ajuta pe administratorii de sistem sa mentina reteaua cu Windows Server 2003 (deocamdata cel mai nou instrument in domeniu) in stare de functionare, in cele mai bune conditii. In paginile ei puteti gasi peste 160 de sarcini administrative si frecventa recomandata pentru executarea lor. Cartea are un site web asociat (www.ResoNet.com/PocketAdmin), a carui intentie este sa ofere informatii si instrumente suplimentare despre administrarea  Windows Sever.

     

    Cei care au alcatuit acest ghid practic sunt niste autoritati in materie, desi profesia lor de baza este aceea de arhitect: Danielle Ruest a devenit consultant al fluxului de lucru, iar activitatea ei, in prezent, se concentreaza asupra oamenilor si aspectelor organizationale pentru proiectele ample de dezvoltare IT; Nelson Ruest a fost, pe rand, operator de computer, administrator de retea si director de consultanta al unor firme IT.

     

    Nelson Ruest, Danielle Ruest, Windows Server 2003 pentru administratori,

    Editura All, Bucuresti, 2004

     

     

    Fabrica de crime

     

    George Arion a ramas unul dintre putinii nostri autori de romane politiste de succes. Are, in continuare, o neobisnuita priza la public si un ritm constant de publicare, desi activitatea jurnalistica ii devoreaza aproape tot timpul. Asta se intampla, cu siguranta, pentru ca traieste placerea scrisului. Potrivit autorului, cititorul ultimei sale carti are de ales intre a lesina de ras si a lesina de frica. E o lectie a „mersului pe sarma“ pe care Arion pare sa o fi invatat pe vremea cand traducea romane din seria San Antonio, a francezului Frédéric Dard.

     

    Un oras din nordul tarii, o fabrica de tigari dar si crime pe banda rulanta – cinci-sase, neelucidate – legende readuse in actualitate spre profitul nu se stie cui, tabere secrete de instructie, inconjurate de garduri de sarma ghimpata, afaceristi verosi, politicieni corupti si extremisti, politisti incompetenti, o populatie terorizata, iata doar cateva dintre punctele de interes ale ultimului roman politist semnat de George Arion.

     

    George Arion, Necuratul din Colga, Editura Fundatiei „Premiile Flacara“, Bucuresti 2004

  • Un tramvai numit Popescu

    Regizorul Gavriil Pinte, unul dintre apropiatii poetului Cristian Popescu (1959-1995), este cel care a alcatuit scenariul spectacolului, de fapt un colaj din textele autorului

     

    Acum aproape zece ani ne-a parasit un poet a carui valoare si importanta, cum se intampla de obicei, n-am vazut-o prea bine cat timp l-am avut langa noi. Cristian Popescu (1959-1995), original pana la excentricitate, ne-a lasat insa destule probe ale geniului sau ce pot fi azi valorificate spre incantarea si emotia celor care nici macar nu au avut prilejul sa-l cunoasca. Popescu a fost o natura histrionica si un autor prin excelenta dramatic, lucru descoperit cu adevarat mai de curand.

     

    Unicitatea lui Cristian Popescu l-a facut sa nu aiba epigoni, ci doar sa-i influenteze vag pe unii pe dintre colegii de generatie. In schimb, atmosfera de la Cenaclul Universitas si prietenia sa apropiata cu colegii sai de cenaclu dar si cu actori ca Radu Amzulescu l-au ajutat sa gaseasca, pentru scurt timp din pacate, un minim echilibru necesar scrisului. In teatru a lucrat doua texte de spectacol cu Alexander Hausvater, pentru piese ramase de referinta: „Au pus catuse florilor“ dupa Arrabal si „La tiganci“ dupa povestirea lui Mircea Eliade.

     

    Aspectul dramatic al poeziei lui Cristian Popescu a nascut mai intai un spectacol intitulat „Te-astept in orice tramvai douas‘sase“ pus in scena la „Theatrum Mundi“ cu o saracie de mijloace materiale pe masura boemei poetului. Era de fapt un show de autor realizat de actrita Silvia Codreanu, care a facut absolut tot, de la selectia si colajul textelor la regie si mai ales la interpretarea succesiva a nu mai putin de noua roluri. Pentru a nu mai vorbi de montarea decorului insusi la fiecare reprezentatie. Ea face parte si din actuala distributie alaturi de alti actori, indragostiti de poezia lui Popescu si condusi de regizorul Gavriil Pinte.

     

    Gavriil Pinte, unul dintre apropiatii poetului, realizeaza in scenografia Roxanei Ionescu, intr-un tramvai decorat ad-hoc, ce merge prin Bucuresti, un spectacol (produs de centrul cultural ARCUB) mai vast si la fel de inedit. Pinte este cel care a realizat colajul textelor dintre cele, nu foarte multe, dar atinse de geniu, ale regretatului poet. Tramvaiul, decorat ca de nunta pleaca din Piata Sfantul Gheorghe, spre… lirica si teatru. In centrul operei lui Popescu se afla Familia Popescu, una in care personajele reale, dintre care nu lipseste insusi „Cristi“, capata dimensiuni fabuloase. In scrisul lui Popescu, original pana la excentric, duiosia si hazul, gravitatea si umorul macabru se imbina necontenit in scenarii de o maxima plasticitate.

     

    Cei care l-au cunoscut pe Cristian Popescu sau numai poezia sa, ca si cei care inca nu o stiu vor trai o experienta unica in „Tramvaiul Popescu“, care circula, sarbatoresc, duminica, asa cum ar fi vrut poetul. Visul sau, de a i se deschide o „casa memoriala“ intr-un tramvai s-a  implinit.

  • Filmul fara supereroi si actiune palpitanta

    „In Vino Veritas“ (Sideways) a primit doua Globuri de Aur si patru nominalizari la acelasi premiu, precum si cinci nominalizari la Oscar. Cu toate acestea, nu e un blockbuster, cu supereroi, eroine blonde si actiune cat cuprinde.

     

    Filmul este povestea unui anti-erou sau, ca sa fim amabili, a unui erou aproape invins de loviturile soartei. Regizorul, Alexander Payne, a dat dovada de mare curaj alegandu-l pe Paul Giamatti pentru rolul principal. Nici povestea nu debordeaza de dinamism sau intorsaturi de situatie: Miles (Paul Giamatti) nu a fost inca rapus de divort, de nenumaratele incercari nereusite de a-si vedea romanele publicate si nici de acumularea micilor drame zilnice. Surprinzator, toate aceste neajunsuri l-au facut un om mai complex, mai bun.

     

    La un moment dat, in cautarea unei evadari, porneste cu vechiul sau prieten Jack (Thomas Hayden Church) catre coasta Californiei, pentru o saptamana de golf, degustari de vin si camaraderie. Cei doi sunt firi diametral opuse: in vreme ce Miles savureaza vinul din podgoriile californiene si ii face, romantic, curte chelneritei Maya (Virginia Madsen), Jack bea sampanie din sticla si agata o femeie fatala.

     

    Payne e un regizor talentat, care, pe langa faptul ca mizeaza pe o distributie care nu se regaseste in topurile box-office, a reusit sa obtina recunoastere pentru un scenariu ce ar putea fi considerat, la prima vedere, lipsit de farmec.

     

    R: Alexander Payne. Cu: Paul Giamatti, Thomas Haden Church, Sandra Oh. Durata: 124 minute.

    In Romania din 4 februarie.

  • Anul gay la Hollywood?

    „Aaa… si cum a fost sa saruti un alt barbat?“, a fost probabil intrebarea cea mai des auzita de starurile filmului „Brokeback Mountain“, Heath Ledger si Jake Gyllenhaal. Protagonisti ai unei povesti de dragoste conventionale privita neconventional, cei doi actori pot spune cu mana pe inima ca au jucat in cel mai cunoscut, comentat, urmarit si – foarte posibil -, „oscarizat“ film al lui 2005.

     

    Brokeback Mountain“, tradus la noi „O iubire secreta“, nu este nici pe departe primul film construit in jurul unei povesti de dragoste dintre doi barbati. Este insa primul care a facut valuri, iar cele patru Globuri de Aur si cele patru premii BAFTA castigate pana acum, la care se adauga opt nominalizari la Oscar, i-au dat dimensiunile unui tsunami.

     

    Realizat de taiwanezul Ang Lee, dupa un scenariu bazat pe o povestire premiata cu un Pulitzer, filmul ii are ca personaje principale pe Ennis Del Mar (Heath Ledger) si Jack Twist (Jake Gyllenhaal), doi cowboy angajati sa pazeasca oile pe muntele Brokeback. Aici, apropierea dintre cei doi devine din ce in ce mai stransa, intre ei nascandu-se o dragoste „that will never grow old“, daca ar fi sa parafrazam cantecul original al filmului. Povestea ii urmareste pe Ennis si Jack de-a lungul a 20 de ani, de la pustanii care sareau in raurile de pe muntele Brokeback pana la barbatii intre doua varste, cu sotie si copii, care se intorc la fiecare cateva luni in decorul luminos al muntelui pentru a-si trai in continuare dragostea.

     

    Cum era de asteptat, filmul a starnit serioase controverse. De la protestele Bisericii pana la aplauzele furtunoase ale comunitatii gay din intreaga lume, toata lumea a tinut sa comenteze, sa admire, sa acuze, sa critice „Brokeback Mountain“ sau, pur si simplu, sa faca glume pe seama lui. Dupa o  perioada de „tatonare“, critica a fost unanima: filmul nu trebuie ratat, va deveni un clasic, o noua poveste de dragoste eterna etc. Mai mult, subiectul a devenit atat de la moda incat afaceristi cu spirit intreprinzator au lansat pe piata papusi cu personajele principale, Ennis si Jack. Ca sa nu mai spunem ca filmul a impus o noua moda si in vestimentatie: indiferent de orientarea sexuala, e „cool“ sa porti palarie de cowboy, pantaloni de doc si, de ce nu, cizme ascutite de calarie cu pinteni.

     

    „Brokeback Mountain“ nu este prima productie cu „accente“ gay din filmografia lui Ang Lee. In 1992 acesta regiza  „The Wedding Banquet“, povestea unui cuplu gay care este nevoit sa accepte in locuinta lor o femeie, ca urmare a casatoriei aranjate pe care unul din ei trebuie s-o faca de ochii parintilor. Bineinteles, cu ocazia nuntii secretul celor trei este scos la iveala, ceea ce duce la fel de fel de situatii tragicomice. Chiar daca destul de lent si confuz, „The Wedding Banquet“ a fost suficient de convingator pentru membrii Academiei Americane de Film, care l-au nominalizat in acel an la Oscarul pentru cel mai bun film strain. Un premiu pe care Ang Lee avea sa-l castige opt ani mai tarziu, cu al sau „Crouching Tiger, Hidden Dragon“.

     

    Interpretarile au mers atat de departe incat s-a spus pana si despre un alt film al sau „Hulk“ – super-eroul verde desprins dintr-o serie de sase comics-uri realizate la inceputul anilor ‘60 – ca ar aborda acelasi tabu al homosexualitatii, insa de data asta sub forma reprimarii adevaratului eu. De unde insa convingerea ca „Brokeback Mountain“ va castiga buna parte dintre premiile Oscar la care a fost nominalizat? Pe langa Globurile de Aur adjudecate deja, despre care se spune ca reprezinta un indicator sigur al Oscarurilor, „Brokeback“ pare sa aiba mai multe atuuri decat concurentul sau direct, „Crash“, al  regizorului canadian Paul Haggis. Asta chiar daca ambele au o „dimensiune“ sociala, abordand din unghiuri diferite aceeasi tematica a discriminarii – „Crash“ (sase nominalizari la Oscar) se concentreaza asupra relatiilor si tensiunilor interrasiale din Los Angeles.

     

    Primul „as“ din maneca realizatorilor lui „Brokeback“ ar putea fi tocmai sentimentul de „political correctness“ de care cei din juriu s-ar putea simti datori sa dea dovada in momentul desemnarii castigatorilor.  Pe de alta parte, se stie deja ca Academia rasplateste eforturile actorilor care trec prin transformari radicale pentru a intra in pielea personajelor pe care le interpreteaza. Sa ne gandim numai la Charlize Theron, cea care, pe perioada filmarilor la „Monster“, a petrecut zilnic cateva ore in cabina de machiaj pentru a deveni dizgratioasa criminala in serie Aileen Wuornos, sau la Nicole Kidman, care a trecut si ea printr-o „cosmetizare“ destul de complicata in „The Hours“.

     

    In aceeasi serie a „sacrificiilor in numele artei“ s-ar putea inscrie si scenele de dragoste pe care Ledger si Gyllenhaal le-au jucat atat de convingator. Vorbind despre acestea, Ledger a marturisit: „Ajungi pe platou si te chinui sa crezi cat de cat. Jake si cu mine n-am vrut sa exersam chestiile alea ca pe un dans. Pur si simplu am facut-o“. Si au facut-o atat de bine, incat la una din scenele in care trebuia sa se sarute, Ledger aproape ca i-a spart nasul lui Gyllenhaal.

     

    Un alt motiv pentru care „Brokeback Mountain“ ar putea strange mai multe Oscaruri este inclinatia membrilor Academiei de a vota dupa criterii prin care sa-si mai „spele“ din pacatele editiilor trecute. Un precedent il constituie anul 2002, supranumit „anul de culoare“, cand trei premii le-au revenit unor actori afro-americani: Denzel Washington („Training Day“, rol principal masculin), Hally Berry („Monster’s Ball“, rol principal feminin) si Sidney Poitier (premiu pentru intreaga cariera). Probabil ca daca vreunul din regizorii nominalizati ar fi fost de culoare, ar fi primit si el un premiu.

     

    Nu ar fi deloc surprinzator ca anul 2006 sa fie „anul gay“, avand in vedere scenariile „tematice“ si interpretarile foarte bune ale lui Heath Ledger, Jake Gyllenhaal, Felicity Huffman sau Philip Seymour Hoffman („Capote“, regizat de Bennett Miller, nominalizat si el la Oscar pentru cea mai buna regie). In schimb, e aproape sigur ca Heath Ledger va „rata“ Oscarul pentru rol principal. Preferat pentru cel mai bun actor pare a fi Philip Seymour Hoffman, care a interpretat atat de convingator rolul scriitorului homosexual Truman Capote – autor al nuvelei „Breakfast at Tiffany’s“ si al romanului „In Cold Blood“ („Cu sange rece“) – incat unul dintre criticii de la Hollywood a exclamat: „Mr. Hoffman, tu esti Capote!“. Hoffman nu „cocheteaza“ pentru prima data cu un astfel de rol. In 1999, el a aparut alaturi de Robert de Niro in „Flawless“, interpretand rolul unui travestit, Rusty Zimmerman.

     

    „Antecedente“ are si scenaristul lui „Capote“, Dan Futterman, nominalizat la Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat, care in urma cu cinci ani a jucat rolul principal intr-un alt film cu tematica gay, „Urbania“.

    Totodata, aproape ca nu exista dubii ca Felicity Huffman va castiga Oscarul pentru cea mai buna actrita in rol principal pentru aparitia sa in rolul transsexualului Bree Osbourne din „TransAmerica“.

    Lasand speculatiile la o parte, urmeaza sa vedem in noaptea dintre 5 si 6 martie cate dintre faimoasele statuete vor poposi pe muntele Brokeback.

  • Programarea neuro-lingvistic=

    Printr-o delicateta politica sau ca sa evite o confuzie fumigena, Programarea Neuro-Lingvistica, despre metodele si aplicatiile careia este vorba aici, a devenit, chiar pe coperta cartii, NLP, adica suita initialelor aceleiasi formule, atat doar ca in topica anglo-saxona.

     

    Pe scurt, PNL-ul este o metoda, pusa la punct cu ajutorul unor bine cizelate parghii psihologice, ale carei scopuri converg catre dezvoltarea si implinirea persoanei, atat in viata profesionala cat si in cea intima, in deplin respect fata de sine insusi si de ceilalti. Luand fiecare termen in parte (ceea ce autorii nu fac in acest volum, pornind de la prezumtia ca metoda, deja in varsta de 25 de ani si inventata de cel dintai – Richard Bandler, de formatie matematician -, este indeajuns de cunoscuta), ne putem lumina in privinta resorturilor ei, pe care denumirea, cu siguranta „barbara“, nu le acopera. Programarea: suntem programati, fiecare dintre noi, in masura in care istoria noastra personala, mediul in care am crescut si educatia primita ne influenteaza credintele si reactiile comportamentale.

     

    Atat deprinderile cat si conditionarile negative pot fi deprogramate, astfel incat, in functie de dorintele subiectului, sa poata fi instalate alte programe. Neuro: pentru ca felul in care in care ne reprezentam realitatea prin simturi (vaz, auz, pipait…) este determinat de circuitele neurologice. Numeroase unelte PNL trebuie astfel sa tina seama de reprezentarile noastre senzoriale.

     

    Lingvistica: pentru ca maniera in care vorbim si utilizam limbajul reflecta felul in care gandim si il influenteaza. In privinta acestui din urma palier, trebuie tinut seama ca PNL-ul are in vedere si limbajele analogice ale corpului, nu doar cele exclusiv verbale. Ideea de baza a metodei este ca reprezentarea pe care o avem despre lume nu este o copie a realitatii, ci o interpretare filtrata prin propria noastra cartografiere emotionala. E indeajuns sa ne modificam interpretarea ca sa ne metamorfozam apoi starile si comportamentele limitative.

     

    In concluzie, putem spune ca Programarea… ne ajuta „sa invatam cum sa invatam“ si sa desfasuram diferite strategii mentale de succes in scopuri practice multiple: modelare, creativitate, terapie sau comunicare.

     

    In prezentul volum, scris cu mult umor, fara batoase prejudecati didactice si formule sterile, autorii povestesc o sumedenie de experiente personale, insiruite in cascada, toate menite sa ne furnizeze, sensibil, indreptare comportamentale, usor de retinut si (aproape) la fel de usor de aplicat in domeniul afacerilor, al vanzarilor, dar si al relatiilor sociale, in general.

     

    Fie ca avem in fata un client sau un cumparator, trebuie sa „ne aliniem“ comportamentului sau. Sa-i realizam fiecaruia „o copie“ atragatoare, o oglinda confortabila, astfel incat sa-l putem determina, aproape fara sa-si dea seama, sa iasa din „programul“ propriilor crispari si prejudecati.

     

    Daniel Nicolescu

    Richard Bandler, John La Valle, Invata sa convingi!,

    Editura Amaltea, BucureSti, 2005

  • NOUTATI

    Laboratorul scriitorului

     

    Cele trei volume (tiparite initial de Polirom in 1998 si reeditate la inceputul acestui an) reprezinta prima versiune romaneasca integrala a celebrului jurnal al romancierului, care reuneste texte scrise intre 1873 si 1881. Destinat publicarii foiletonistice in cadrul saptamanalului reactionar Grajdanin, ca o suita de insemnari ziaristice pe marginea evenimentelor timpului, jurnalul dostoievskian ajunge sa se constituie intr-un dens conglomerat de consideratii eseistice, de povestiri, portrete literare, crampeie de roman, fragmente de jurnal intim, scrisori, dar si elemente de santier scriitoricesc.

     

    Cum conchide Simona Balanescu in prefata acestei suite diaristice: „Trebuie sa fii Dostoievski pentru ca sa impaci, dialogic, specii altminteri incompatibile, punandu-le sub autoritatea capricioasa a monojurnalului – despre sine si despre altii, dar mai cu seama despre sine ca instanta morala, nesigura de adevarul ei“.

     

    F.M. Dostoievski, Jurnal de scriitor,

    volumele I, II Si II, Editura Polirom, Iasi, 2006

     

    Cafea cu lapte

    Nu voi inceta sa laud „écart“-ul inspirat al traducerii titlurilor lui Julien Barnes in versiunile romanesti de la Nemira. Acest „Café au lait“, aromitor ca si „Tristetile de lamaie“, reprezinta metamorfoza unui titlu original cat se poate de elocvent pentru continutul volumului („Cross Channel“), dar, in egala masura, banal si aproape jurnalistic.

    Cele zece nuvele care o compun, veritabile bijuterii in proza, trec in revista, intr-o maniera fin amuzata, diferitele motive care i-am impins pe onorabilii cetateni ai perfidului Albion sa strabata Canalul Manecii, de-a lungul secolelor. Un bun prilej de a descrie blocajele puritanismului britanic in fata spiritului de fronda, excentricitatii, voiosiei si neastamparului intelectual al francezilor, dar si de a lansa intrebari melancolice despre exil, despre uniformizarea Europei, despre destine frante. 

    Julian Barnes, Cafe au lait,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2005

  • Moda dungilor la nivel Inalt

    Despre noul presedinte al Boliviei, Evo Morales, s-ar putea spune ca a intrat in atentia presei mai degraba datorita stilului vestimentar afisat la intalnirile oficiale decat abilitatilor sale intr-ale „politichiei“.

     

    Imediat dupa anuntarea rezultatelor alegerilor la sfarsitul anului trecut, media s-a concentrat mai mult asupra puloverului in dungi cu care presedintele a purces sa-i viziteze pe liderii lumii, trecand in plan secundar calitatile-i oratorice sau strategiile sale politice.  In cadrul unui turneu organizat pentru sarbatorirea victoriei in alegerile care l-au transformat in primul presedinte indigen din istoria Boliviei, Morales si-a plimbat faimosul pulover pe patru continente, ignorand nu doar orice protocol, dar, dupa parerea criticilor, pana si regulile nescrise ale bunului-gust.

     

    Morales, care a crescut intr-o familie saraca si a castigat puterea promitand conditii mai bune pentru populatia indiana indelung oprimata, nu pare sa se fi detasat prea mult de propriile-i radacini. Combinatia sa favorita este o pereche de jeans Wrangler, un tricou si adidasi, desi, din momentul in care a castigat presedintia, a fost vazut purtand o haina de piele eleganta si, bineinteles, faimosul pulover, cu dungi rosii, albastre, albe si verzi.

     

    Cotidianul Reforma din Mexic i-a acordat o pagina intreaga cu fotografii, la vederea carora este foarte posibil ca cititorii sa se fi intrebat daca Morales chiar nu mai mare si alte haine prin valiza prezidentiala. Totusi, la Paris, Morales a reusit sa aiba o aparitie ceva mai „cosmopolita“, afisandu-se cu haina de piele la intalnirea cu omologul sau francez, Jacques Chirac. Totusi, nu s-a dezis nici atunci pana la capat de stilul sau lejer, spre finalul intalnirii renuntand la haina si dezvaluind un tricou cu maneca scurta. Singurul loc in care Morales a gasit un mediu mai putin protocolar, in care a parut ca se integreaza mai bine cu puloverul cu dungi, a fost Africa de Sud, unde presedintele Thabo Mbeki l-a intampinat intr-o vesta kaki casual.

     

    Puloverul sau chompa, cum este numit in Bolivia, este un adevarat simbol, felul lui Morales de a declara ca ramane un om simplu din popor, spun analistii politici. Secretul succesului puloverului in dungi este chiar ideea de apropiere dintre presedinte si populatie. De fapt, puloverul poate fi interpretat si ca o declaratie de intentie, un element prin care Morales vrea sa arate ca nu si-a uitat radacinile indigene. Dar ceea ce este cel mai remarcabil e ca s-a transformat intr-un fashion icon, desi a fost adesea blamat de „politia modei“.

     

    Oamenii de afaceri din Bolivia au speculat momentul, lansand o gama de produse inspirate de moda impusa de presedintele lor. Spre deosebire de puloverul lui Morales, care este confectionat din cea mai fina lana, acestea sunt facute din acrilic, ceea ce mentine costul sub 10 dolari, exact dupa buzunarul segmentului tinta. Raul Valda, proprietarul fabricii care produce copii dupa piesa de rezistenta din garderoba presedintelui, spune ca ideea i-a venit dupa ce clientii au cerut un pulover in stilul Evo.

     

    Valda planuieste chiar lansarea unei intregi linii numite „Evo Fashion“, despre care spera sa aiba succes in randul tinerilor. Inceputul a fost bun, pentru ca se pare ca deja se vand 300 de pulovere cu dungi albastre si albe pe zi, iar fabrica lucreaza la capacitate maxima. Ramane de vazut daca moda Evo Morales va fi ceva de moment sau puloverul se va impune ca piesa de rezistenta. Cert este ca presedintele calca pe urmele unor lideri mondiali care au ramas in istoria modei prin elemente care i-au personalizat.

     

    Daca presedintele Afganistanului Hamid Karzai nu a scapat de „politia modei“, fiind numit de Tom Ford „cel mai kitsch om de pe planeta“ din cauza pelerinelor lungi din blana de miel, exista lideri mondiali care au inspirat adevarate tendinte in lumea modei. Este imposibil sa ti-l imaginezi pe Fidel Castro fara hainele de armata, pe Nelson Mandela fara camasile inflorate care au adus o nota de optimism in Africa de Sud sau pe presedintele Chinei comuniste Mao fara sapca sa cu stea rosie.

     

    Mai mult, exista presedinti care au facut istorie prin stilul care a dominat aparitiile publice. De exemplu, fostul prim-ministru britanic, Margaret Thatcher, a impus stilul sobru al costumelor, care completau perfect imaginea celei supranumite „Doamna de Fier“. Cel putin pentru moment, Morales pare ca a inceput bine, din moment ce vestimentatia sa face valuri in lumea intreaga, ajungand pe prima pagina in mai multe publicatii occidentale.