BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • O afacere cu basme (si bijuterii)

    Multi isi mai amintesc, desigur, de splendidul film „Willy Wonka & the Chocolate Factory“ (1971), o feerie cu si despre copii, care ii prilejuia lui Gene Wilder (in ipostaza unui excentric si fantast proprietar al unei fabrici de dulciuri) unul dintre rolurile sale de compozitie cele mai stralucitoare.

    Dincolo de dulcea magie a ciocolatei, de morala subtire dar intrematoare a povestii si de personajele tandre si comice totodata, a persistat in memoria spectatorilor trepidantul episod al cautarii bonurilor de aur aflate inlauntrul a doar cinci dintre sutele de mii de ciocolate Wonka de pe piata. Cohorte intregi de copii din lumea intreaga au inceput sa caute frenetic biletele miraculoase care le-ar fi ingaduit sa patrunda in universul de mistere interzise al fabricii lui Willy. 

    Rememorand, poate, „spilul“ din film dar si pe acela, similar, din bestseller-ul „The Masquerade“ (in care autorul britanic Kit Williams oferea informatii voalate pentru descoperirea unui iepure de aur), americanul Michael Stadther a hotarat sa reinvie, in preajma Craciunului trecut, aventura cautarii (The Quest) unor „bilete spre paradis“, intr-o formula inedita. El a publicat volumul „A Treasure’s Trove: A Fairy Tale About Real Treasure for Parents and Children of All Ages“, in care, printre randurile povestii propriu-zise, se afla indicii pretioase pentru gasirea a douasprezece bijuterii din aur si pietre pretioase, dibaci ascunse pe intreg teritoriul continental al Statelor Unite. Basmul (pe de-a-ntregul inventat) care imbraca enigma (cu solutii cat se poate de reale) are o desfasurare simpla, departe de ingeniozitatea caleidoscopica si stufoasa a istoriilor lui Tolkien, Lemony Snicket sau ale celebrei J.K. Rowling: in Marele Codru se infrunta creaturile bune si duhurile malefice, intr-o lupta cu sesiuni dulci-amarui, din deznodamantul careia aflam ca dragostea este mai puternica decat teama. Padurarul Zak, sotia sa Ana (jumatate elf, jumatate om) si Pook, un nazdravan amestec de caine si lepidoptera, se straduiesc sa dezlege vrajile unei zane rele care a preschimbat in giuvaericale o duzina de vietati ale padurii.

    Cum, poate, v-ati dat deja seama, micutele fiinte constituie mo-delul bijuteriilor pe care sunteti invitati sa le descoperiti. Nu doar cu ajutorul textului, ci si cu acela al ilustratiilor cu care cartea este savuros impanzita. Desi bine dosite, premiile in gaze de aur (in valoare totala de 1.000.000 de dolari), nu sunt, atentie, ingropate sau pitite in locatii accesibile doar alpinistilor profesionisti, ci pot fi descoperite, cu bagare de seama, la marginea unui drum de tara, pe o pajiste laturalnica, intr-o scorbura sau, de ce nu?, intre doua pietre din caldaramul unei strazi. Cu alte cuvinte, in locuri la indemana, pe care, dupa o lectura atenta si o scrutare sagace, le puteti afla chiar dumneavoastra. Cel putin teoretic. Asa au crezut cei (deja) 500 de mii de cumparatori ai cartii, porniti intr-o aventura palpitanta, cu inceput de basm si final de 6 din 49, si asa vor crede si ceilalti cititori, care se anunta din ce in ce mai multi. Refuzat initial de mai multe edituri, Michael Stadther si-a publicat cartea si a orchestrat construirea si ascunderea bijuteriilor pe cont propriu. La un pret de 40 de USD per exemplar (versiune hardcover) si 20 USD (versiune paperback), cu contracte in curs de negociere pentru traducere in China si Marea Britanie, autorul este primul care a gasit comoara. 


    Michael Stadther, A Treasure’s Trove,  Ed. Treasure Trove Incorporated, 2004

  • Bucurestii de altadata

    • BUCURESTII DE ALTADATA

    Dupa 1989, piata a fost invadata de un puternic val de carti despre Bucuresti: reeditari ale unor volume  capitale (Bacalbasa, Ionescu Gion, H.H. Stahl etc.), istorii recente despre ispravi urbanistice vechi, colectii de fotografii, relatari despre mutilarile succesive ale fetei orasului. Pe baza documentelor detinute de Muzeul Municipiului, Cezara Mucenic incearca acum sa ofere publicului larg o perspectiva coerenta asupra transformarilor urbanistice si arhitecturale petrecute pe teritoriul orasului. Atentia domniei sale s-a oprit asupra metamorfozelor unor microzone semnificative (Piata Sf. Gheorghe, Piata Sf. Anton, str. Doamnei, Piata Universitatii), pentru care s-a urmarit redarea intr-un mod cat mai concret a etapelor devenirii actuale. 

    Cezara Mucenic, Strazi, piete, case din vechiul Bucuresti, Editura Vremea XXI, Bucuresti, 2004 

    • IUBIRE IN RITM DE ROCK

    Adevarata carte-cult, aparuta in Anglia la sfarsitul anilor ‘90, si devenita, sub bagheta lui Stephen Frears, un film despre care inca se vorbeste, „High Hidelity“ a desteptat, in decursul timpului, reactii dintre cele mai diverse. Recenzentul de la Daily Telegraph marturisea ca volumul l-a facut „sa rada mai tare decat orice alta carte pe care a citit-o“. Altfel spus, roma-nul face sa vibreze corzi dintre cele mai diferite si ii poate captiva atat pe romantici (ori doar romantiosi) cat si pe hatri. Autorul, Nick Hornby, ni-l infatiseaza pe Rob Fleming (devenit in film Rob Gordon), in varsta de 35 de ani, in momentul in care prietena lui Laura tocmai l-a parasit. Proprietar al unui magazin de discuri, el isi petrece timpul  facand, impreuna cu amicii sai Dick si Barry, topuri pop-rock si clasificand oamenii in functie de gusturile muzicale. Cand Laura il abandoneaza, Rob isi da seama ca a uitat esentialul si ca a trecut pe langa sansa vietii lui.  

    Nick Hornby, High Fidelity, Editura Polirom, Bucuresti, 2005

  • O padure cu uscaturi morale

    Montand „Padurea“ de Ostrovski la Teatrul „Nottara“, Tudor Marascu a vrut sa arate, printre altele, ca nu e bun numai pentru „Surprize, surprize“, emisiune pe care o regizeaza inca de la infiintare.

    Tudor Marascu a ales un text in care sa se poata juca deopotriva cu registrul comic si cu cel tragic, cu povestea moralizatoare si cu teatrul in teatru. Nu in ultimul rand, in recenta montare a „Padurii“, Tudor Marascu are ocazia sa lucreze cu actori debutanti in roluri importante, precum Ana Maria Sileanu, din generatia de mijloc, dar si cu veterani reputati ai scenei (Ion Sileanu, Ruxandra Sireteanu in rol alternativ cu Ileana Stana Ionescu, Radu Panamarenco, Anda Caropol).  

    Singura asemanare a piesei de la Nottara cu populara si schematica emisiune in care susura din voce Andreea Marin este tema „intoarcerii acasa“. Un batran actor de tragedie, sarac dar impunator si, in sinea sa, fundamental cinstit, revine de departe la conacul unei verisoare putred de bogate insa putrede si moralmente ca intregul ei anturaj. Actorul joaca rolul unui general cu situatie buna ce are pana si valet, in realitate un clovn ratacitor intruchipat cu destul farmec de Ion Grosu. 

    Trucul e descoperit pentru ca bunul actor se implica in salvarea unei „fete fara zestre“ care nu poate sa se marite cu iubitul ei. Actorilor, profesiune dispretuita, nu le ramane decat sa plece inapoi in lume dupa ce „inzestreaza“ fata sarmana, nu cu implinirea vreunei dorinte, ca in formatul TV al „Surprizelor“, ci doar cu primirea in breasla saraca si onesta a actorilor. 

    Pentru ducerea la capat a actiunii simple a piesei, Tudor Marascu utilizeaza numeroase efecte si lasa fiecarui actor momentul sau de bucurie. Construieste numeroase scene dramatice, comice, lirice si chiar coregrafice. Spectatorul nu se poate plange de nimic altceva decat ca toate acestea, jucate pe indelete, insumeaza trei ore si sunt destul de previzibile, precum intoarcerea, insotita de lacrimi, care constituie legea emisiunii mentionate. 

    Altfel, povestea este destul de interesanta si farmecul actorilor nu poate fi pus la indoiala. „Morala“ pe care sufletele uscate din padurea de mesteceni o au de ascultat de la venerabilul actor nu este atat de conventionala cum pare in textul lui Ostrovski. Tudor Marascu este cu siguranta destul de abil ca sa capteze atentia publicului si stie pe ce actori sa mizeze. Astfel ca, pentru oricine, piesa de maturitate a lui Ostrovski poate oferi in montarea de la Nottara destule satisfactii si concluzia ca, oricum, sala teatrului este preferabila fotoliului din fata televizorului.

  • Doi cuscri de cosmar

    „Un socru de cosmar“ (Meet the Parents“), unul dintre marele succese ale anului 2000, ale carui incasari au depasit 300 de milioane de dolari, lasa loc in final de o continuare pentru a gasi raspunsul la o simpla intrebare: ce fel de parinti si-ar boteza copilul Gaylord Focker? Dupa patru ani a venit si urmarea, sub numele de „Meet the Fockers“ („Doi cuscri de cosmar“) si s-a bucurat in box-office-ul american de un succes mult mai mare decat productia anterioara. 

    Continuarea, regizata de acelasi Jay Roach, cu o distributie imbogatita prin cuplul de vis, Barbara Streisand si Dustin Hoffman – Barbara nu mai calcase printr-un platou de filmare de 10 ani – reusise sa stranga in cateva saptamani de la premiera peste 200 de milioane de dolari numai in Statele Unite si in Canada si sa se laude cu recordul celui mai bun weekend ca incasari intre filmele lansate de Craciun. 

    Povestea se dezvolta pe aceeasi idee, veche de la Romeo si Julieta – prin ce trebuie sa treaca un tanar pentru a cuceri admiratia viitorilor socri, dar de data aceasta e pusa intr-un alt context. Dupa ce a trecut cu succes de proba detectorului de minciuni administrata de viitorul socru, un fost agent CIA, Jack Byrnes, interpretat de Robert de Niro, ginerele, Gaylord Focker (Ben Stiller) trebuie sa clarifice un ultim amanunt in toiul ultimelor pregatiri pentru nunta: cuscrii trebuie sa se cunoasca intre ei. Asa ca toata familia Byrnes, insotiti de Gaylord, pleaca spre domiciliul familiei Focker, situat in Focker Island. Teama lui Gaylor de modul in care fostul agent CIA ii va percepe parintii face ca povestea, mai exact comedia, sa mearga mai departe. Agitatia interioara a ginerelui e provocata de faptul ca si-a prezentat tatal drept avocat, lucru adevarat dar acesta nu mai profesase de foarte mult timp, preferand sa stea acasa si sa-l creasca pe Gaylor, iar pe mama sa ca doctor, iarasi adevarat, dar din nou uitase un amanunt, si anume ca mama este cel mai vestit sexolog specializat pe cupluri de varsta a treia. In „Doi cuscri de cosmar“, umorul iese usor la suprafata in principal din diferentele intre cuscri, dar mai ales din prestatia actorilor. 


    R: Jay Roach. Cu: Robert De Niro, Ben Stiller, Dustin Hoffman, Barbara Streisand.

    Durata: 115 minute. 
    In Romania din 18 februarie 2005.

  • Cel mai nou curent literar: volume de memorii inventate

    Cel mai nou curent literar: volume de memorii inventate. Sau chiar scriitori fictivi. E o reteta care garanteaza un loc pe lista best-seller-urilor, milioane de dolari si ecranizari cu distributii sonore. Memoriile au fost intotdeauna un gen literar gustat de public, mai ales atunci cand este vorba despre cele ale unor personalitati care pot povesti detalii picante si anecdote rautacioase despre alte personalitati.

     

    Dar interesul cititorilor nu se limiteaza doar la rufele murdare ale VIP-urilor, ci, mai nou, se indreapta si catre persoanele care au avut o viata interesanta. Iar prin „interesanta“ trebuie neaparat sa se subinteleaga „droguri, alcoolism, prostitutie, homosexualitate“ si, in general, amanunte cat mai sordide. Scriitorii au sesizat o nisa si, din dorinta de a da publicului ce doreste, au inundat piata cu memorii care mai de care mai frapante si emotionante. O singura problema: nu au nimic de-a face cu realitatea. Un exemplu – James Frey, desi practic necunoscut publicului european, a facut furori in Statele Unite.

     

    Memoriile sale, „A Million Little Pieces“, s-au vandut in 3,5 milioane de exemplare (mai ales dupa ce au fost recomandate de clubul de carte al eternei si omniprezentei Oprah) si au ajuns chiar si pe lista best-seller-urilor non-fictiune ale venerabilului cotidian New York Times. Cum americanii se dau in vant dupa aventuri dureroase care au insa un final fericit, Frey le-a oferit ce-au vrut: o viata marcata de dependenta de alcool si de droguri, arestari, moartea unor buni prieteni si, in cele din urma, regasirea de sine. Mai precis, Frey scria ca s-a vindecat singur de dependenta de droguri, fara sa fie nevoie de vreun program de dezintoxicare sau vreo clinica gen Betty Ford. A urmat adulatia generala,  Warner Bros i-a oferit un contract pentru ecranizarea cartii, iar editura l-a implorat sa semneze inca un contract, de sapte cifre, pentru alte doua carti.

     

    Intre timp, cei 3,5 milioane de cumparatori ai cartii discutau pe forumuri si bloguri despre cat de mult ii ajuta viata lui James Frey sa faca alegeri corecte si sa-si asume responsabilitatea. La scurt timp insa, Frey a fost nevoit sa admita ca memoriile sale nu sunt tocmai memorii, in sensul ca o buna parte din intamplari fusese inventata, „pentru a obtine un efect dramatic mai semnificativ“, dupa cum a declarat scriitorul. Totul a pornit cand website-ul The Smoking Gun, renumit pentru demascarile vedetelor, a inceput sa investigheze pe cont propriu unele dintre afirmatiile lui Frey si a descoperit ca nu aveau nici un suport real.

     

    Dosarele politiei si ale tribunalelor, precum si interviuri cu surse autorizate au demonstrat ca acest guru al scrierilor non-fictiune era de fapt un scriitor de fictiune. Si nici macar foare talentat, dupa cum au punctat criticii, care fusesera dornici sa-i acorde circumstante atenuante in cazul in care chiar trecuse prin toate experientele teribile descrise in carte. Frazele stangace, aversiunea fata de semnele de punctuatie si topica greoaie n-au mai fost considerate atuurile dezarmante ale unui om care isi povesteste simplu si cinstit viata, ci handicapurile unui scriitor ratat. Indignarea a atins cote maxime cand s-a aflat ca, initial, Frey isi promovase manuscrisul drept un roman si l-a etichetat drept non-fictiune numai dupa ce toate editurile il respinsesera.

     

    La sfarsitul lunii ianuarie, Oprah i-a administrat o sapuneala in cadrul emisiunii ei si a fost atat de dura incat in pauza Frey si-a exprimat intentia de a face rost de o arma si a-si pune capat zilelor. Contractul de milioane i-a fost anulat, agentul literar l-a abandonat, iar Warner Bros a anuntat ca se mai gandeste daca filmul se va face sau nu. Insa e putin probabil ca Frey se va repezi catre primul magazin de arme, avand in vedere ca e deja multimilionar si, dupa cum bine a spus cineva, „si cea mai negativa publicitate e buna“.

     

    Daca Frey si-a inventat experientele de dragul banilor si al faimei, intr-un alt caz faimos, care a facut valva anul acesta, au fost inventate nu numai faptele, ci si autorul. JT Leroy avea o poveste emotionanta – un adolescent fara familie, infectat cu virusul HIV, care s-a luptat cu dependenta de droguri si a fost nevoit chiar sa se prostitueze pentru a nu muri de foame. Salvat din acest calvar de o asistenta sociala, JT (Jeremy Terminator) isi canalizeaza toata energia care i-a mai ramas catre literatura si scrie doua carti („Sarah“ si „The Heart Is Deceitful Above All Things“).

     

    Bineinteles ca devine un idol pentru adolescenti si pentru lumea literara, toate celebritatile se declara fani infocati si a doua carte este baza unui film care urmeaza sa fie lansat anul acesta, pe 10 martie. Si ce daca JT Leroy este extrem de retras si nu prea onoreaza cu prezenta toate evenimentele la care e invitat si emisiunile la care ar putea participa? Si cui ii pasa ca, in rarele dati cand isi face aparitia, se ascunde sub o peruca blonda si in spatele unor ochelari de soare imensi?

     

    Vorbeste foarte putin pentru ca e timid, dar in locul lui se exprima foarte elegant Laura Albert, asistenta sociala care l-a salvat de la o moarte sigura si care il insoteste peste tot. Pana si actrita Winona Ryder se declara cucerita de geniul precoce si povesteste intr-un interviu cum l-a cunoscut intr-o noapte ploioasa, in fata Operei, cand i-a oferit un bilet la spectacol tanarului ud leoarca ce a cucerit-o cu intensitatea si inteligenta lui. Toate bune si frumoase, numai ca scriitorul timid de 25 de ani nu exista – JT Leroy a fost inventat de Laura Albert, care e de fapt scriitoare, nu asistenta sociala si care era frustrata ca eforturile sale literare nu erau bagate in seama, deoarece, suspecta ea, nu avea o viata destul de tragica pentru gustul publicului.

     

    Asa ca l-a inventat pe JT, al carui rol era jucat in public de Savannah Knoop, sora iubitului Laurei Albert – Geoffrey Knoop. De altfel, Geoffrey este si cel care si-a demascat partenera (luna trecuta), spunand ca stresul devenise insuportabil. Atat de profund a fost marcat de toata minciuna (care dureaza de zece ani), incat acum se pregateste sa-si vanda povestea pentru un film si o carte. Pe de alta parte, Laura Albert neaga aceste afirmatii.

     

    Prin urmare, tot ce trebuie sa faci pentru a ocupa un loc in rafturile si eventual topurile cu volume de non-fictiune este sa inventezi niste intamplari cat mai palpitante, iar la finalul cartii sa incluzi cateva randuri (tiparite, de preferinta, cu un corp de litera minuscul) in care sa admiti ca memoriile s-ar putea de fapt sa fie un roman. Aceeasi reteta este urmata si de „The Secret Memoirs of Jacqueline Kennedy Onassis“.

    Autoarea, Julie Gannon, povesteste in prologul cartii ca o cunostea pe Jackie Kennedy inca de cand lucrasera amandoua la aceeasi editura.

     

    La un moment dat, au pierdut legatura, dar, dupa 16 ani, Jackie a sunat-o pe vechea sa colega, s-au intalnit intr-un muzeu, iar fosta Prima Doamna i-a dat vreo 12 caiete care contineau jurnalele ei de-o viata. „Fa cu ele ce vrei“, i-ar fi spus Juliei. Asa s-au nascut memoriile lui Jackie Kennedy, care includ tot felul de amanunte picante: o aventura amoroasa cu cumnatul sau Robert Kennedy, viata ei cu Aristotel Onassis, o conversatie telefonica cu Marilyn Monroe inainte de moartea divei blonde si chiar o boala venerica pe care i-o transmisese insusi John F. Kennedy.

     

    O lectura pasionanta! Senzationala! Si mai ales falsa! Pentru ca Julie Gannon nu exista de fapt, ci cartea este scrisa de o anumita Ruth Francisco, dornica, exact ca atatia altii inaintea ei, sa mai castige niste bani de pe urma lui Jacqueline Kennedy Onassis. Francisco spune adevarul – intr-o notita la sfarsitul cartii. A bon entendeur, salut!

  • Culoarea sangelui virtual

    Ca sa ilustreze succint universul socant cu care voiau sa cucereasca lumea, suprarealistii s-au plasat sub o imagine emblematica nascuta de Lautréamont: „o umbrela si o masina de cusut pe masa de operatie“.

     

    Cam la fel de bizara pare si constructia „Business Thriller“, o nascocire de tip strutocamila din aria romanului, care-si afla din ce in ce mai multi adoratori. Autorul sau, Michael Ridpath, s-a nascut in 1961, a facut studii de istorie la Oxford, s-a angajat la o banca saudito-americana, unde si-a facut ucenicia ca analist financiar si apoi ca trader. Pe la jumatatea anilor ‘90 a scris, in week-end-uri si in vacante, in chip de hobby, primul sau roman, „Free to trade“.

     

    Succesul neasteptat al volumului l-a determinat sa devina scriitor cu norma intreaga, cu atat mai mult cu cat pofta pentru speculatiile bursiere si analizele financiare ii putea fi ostoita de tipul de roman pe care a ales sa-l ilustreze – business thriller-ul: un policier cu ritm sufocant, cu crime oribile si anchete pline de suspans, intre itele caruia se tes povesti despre lumea afacerilor, despre obligatiuni si maturizarea lor, despre futures, long si short positions etc.

     

    Tuturor acestor ingrediente, Michael Ridpath le adauga in cel de-al doilea roman al sau, cel la care ne referim azi (Trading Reality), o suculenta mixtura de IT si de realitate virtuala. Ce ni se pare remarcabil, dincolo de constructia ireprosabila a povestii si de manuirea cu talent si imaginatie a naratiunii, este faptul ca autorul stie (sau, ma rog, pare ca stie) intotdeauna despre ce vorbeste, fie ca e vorba despre operatiunile de brokeraj sau despre complicata lume a computerelor si software-ului.

     

    Povestea, stufoasa la modul agreabil, fara incursiuni tehnice lipsite de semnificatie in cadrul ansamblului, descrie un fragment din viata lui Mark Fairfax, tanar trader de succes la compania Harrison Brothers. Prins in lumea artificiala si narcotizanta a cursurilor valorilor mobiliare, acesta ignora la momentul cuvenit apelul fratelui sau, Richard, care, o data in viata, ii solicitase imperativ ajutorul. Mark paraseste in cele din urma City-ul eternelor sale tribulatii financiare si se duce sa-si sprijine fratele la sediul companiei acestuia din Scotia, unde, in faptul serii, il gaseste cu teasta despicata de un topor. Mostenitor de drept al afacerii, Mark se instaleaza la carma intreprinderii, incercand, simultan, s-o salveze de faliment si sa afle identitatea ucigasului. O intriga complicata, in care sunt implicate companiile Sega, Nintendo, Microsoft sau Onada Industries, dezvaluie interesele ardente legate de softurile de Virtual Reality, concepute de FairSystems, lider de piata in domeniu, la jumatatea anilor ‘90.

     

    Realitatea virtuala, acuzata de unii ca poate distruge viitorul tinerilor mai rau decat drogurile sau bomba nucleara, ridicata in slavi de altii, care se pregatesc sa-i gaseasca aplicatii de la spatiul entertainment-ului pana la cel al proiectarii de cladiri si automobile, este cea care-l ajuta pe Mark sa afle cheia enigmei sangeroase a mortii fratelui sau. Toti posibilii ucigasi sunt invitati sa-si puna castile realitatii secunde pe cap si sunt antrenati intr-o poveste dureros de reala, in care proiectia virtuala a celui ucis il face pe criminal sa marturiseasca.

     

    Michael Ridpath, Lovitura virtuala,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2005

  • NOUTATI

    De la Giotto la manierism

    In seria Eyewitness Guides, dupa cateva tomuri despre pirati, arme si armuri, mamifere sau automobile, iata acum un volum dedicat artei Renasterii. Altfel spus, o benefica ridicare de stacheta, de pe urma careia vor avea de profitat nu doar cei mici (publicul-tinta al seriei), ci si adultii grabiti. Scrisa de un competent critic de arta, cartea aduna in paginile sale zeci de ilustratii color, care infatiseaza detalii ale capodoperelor Renasterii artistice, uneltele folosite pentru realizarea tablourilor si sculpturilor clasice, mirodeniile utilizate pentru pigmenti etc. Textul lui Alison Cole dezvaluie amanunte insuficient cunoscute privind texturile si tehnicile cromatice ale artistilor, felul in care a fost inventata perspectiva sau importanta mitologiei antice si a impactului acesteia asupra artei europene a secolelor XIV-XVI.

     

    Alison Cole, Renasterea, Editura Litera International,

    Dorling Kindersley, Bucuresti, 2005

     

     

    Puzzle cu cifre

    Aceste doua volume publicate de Meteor Press sunt, pentru impatimitii de Sudoku, precum un tort urias si cremos fata de fursecurile pe care sunt nevoiti sa le infulece zilnic. Jocul, de sorginte japoneza (cu o denumire initiala imposibila, si anume suuji wa dokushin ni kagiru), are milioane de fani in toata lumea, iar patima lor este intretinuta prin publicarea in paginile unor cotidiene a doua-trei careuri magice („fursecurile“ de care povesteam), cu solutiile in numarul de a doua zi. Conceput de catre producatorii de puzzle niponi, care pastreaza cu avaritie retetele de fabricare, Sudoku ofera probleme distractive numerice create, atentie!, manual. Sarmul acestora, sustin inventatorii, nu poate fi comparat cu gustul fad al surogatelor – sau clonelor, realizate cu ajutorul calculatorului.

     

    Sudoku de la incepatori la avansati, Sudoku original,

    Editura Meteor Press, Bucuresti, 2005

  • Dincolo de Johnny Cash

    Toata lumea e ocupata acum sa-l adore pe Johnny Cash, dar, cu riscul de a provoca mania legiunilor de fani, eu va recomand un alt cantaret de country: Will Oldham

     

    Prin 1991, totul se invartea in jurul trupei The Doors. Gratie interpretarii de catre Val Kilmer a rolului lui Jim Morrison din filmul „The Doors“, aceasta trupa, care oricum beneficiase de o publicitate ridicol de exagerata, s-a gasit, din nou, in lumina reflectoarelor. Derulati repede inainte pana in 2006, cand a venit randul recent disparutului Johnny Cash sa-l omagiem. „Walk the Line“, filmul castigator al Globului de Aur, care prezinta prima parte a vietii lui Johnny Cash, l-a plasat pe acest cantaret de country din nou in centrul atentiei.

     

    Invatati cuvintele de la „Ring of Fire“! Cumparati numeroasele albume relansate si de tip best of ale lui Johnny Cash! Prefaceti-va ca ati fost fani dintotdeauna! Trimiteti un e-mail Papei si cereti canonizarea lui Cash! Cu toata aceasta publicitate si idolatrizare, lumea pare sa fi uitat un lucru. Cash a dus o viata potrivita pentru un film, trecand cu mers impleticit de la statutul de star la dependenta de droguri si invers.

     

    Trebuie insa mentionat faptul ca mare parte a interesului actual pentru Johnny Cash se datoreaza reinventarii sale in 1994 de catre producatorul de rap Rick Rubin. Banuiesc ca multi dintre cei care acum se pleaca dinaintea lui Cash n-ar mai fi fost la fel de entuziasmati daca acesta n-ar fi cedat nevoii de popularitate si n-ar fi lansat preluari ale unor piese ca „One“ a trupei U2 sau „Personal Jesus“ a celor de la Depeche Mode.

     

    O parte a pieselor lui Cash sunt cu siguranta captivante si miscatoare. Dar mare parte nu sunt. Ori de cate ori Hollywoodul se hotaraste sa cheltuie 28 de milioane pentru ecranizarea vietii unui cantaret, reactia mea instinctiva este sa-mi pierd interesul. Iar in cazul lui Cash aceasta reactie este si mai puternica, dat fiind ca o cautare rapida prin catalogul lui de piese sugereaza ca nu e demn de o asemenea idolatrizare. Desi nimic nu va sta in calea Cash-maniei prezentului, m-am decis sa organizez micul meu protest ascultand o legenda contemporana a muzicii country. Acest lucru ar putea trece drept blasfemie in climatul actual de adorare a lui Cash, dar adevarul este ca opera acestei legende e infinit mai miscatoare, mult mai inteligenta si mult mai datatoare de satisfactii decat cea a lui Cash: Will Oldham.

     

    El este, probabil, cea mai marcanta personalitate a ceea ce se cunoaste sub numele de scena de „alternative country“, o miscare care exploreaza in amanunt partea intunecata a muzicii country. Ca si in cazul lui Cash, creatia lui Will Oldham – care inregistreaza sub diverse pseudonime, cel mai des intalnite fiind Palace Music sau Bonny „Prince“ Billy – este adeseori neinduplecat de sumbra, acesta alegand subiecte tulburatoare pentru cantecele sale. Cu titluri de piese lansate ca „Today I Was an Evil One“ („Azi am fost de partea raului“) si albume cu titluri deloc imbucuratoare ca „I See Darkness“ („Vad intunericul“), baladele sale pline de nefericire sunt clar pe acelasi teritoriu ca si cele ale lui Cash.

     

    Si totusi, daca piesele lui Cash par mai degraba obisnuite, tinzand spre monotonie, conventionale si lipsite de spirit de aventura, Oldham impinge constant lucrurile in directii noi si neasteptate. Cel mai recent album al sau demonstreaza cat de departe este dispus sa duca etica alternative country. „The Brave and the Bold“ este un album de preluari, inregistrat alaturi de grupul de rock experimental Tortoise. Piese ale extrovertului  Elton John, de-ale rockerilor disco din anii ‘80, Devo si chiar si ale lui Bruce Springsteen – toate trec pe la Will Oldham.

     

    La fel ca si in cazul preluarilor lui Cash, acestor cantece li se confera dimensiuni complet noi, astfel ca o piesa rock clasica de-a lui Bruce Springsteen, „Thunder Road“ se transforma intr-un cantec melancolic de sirena. Fara indoiala, cea mai buna piesa de pe tot albumul este „Pancho“, o preluare a unui cantec clasic country semnata de marele artist al genului Don Williams. Totusi, povestea unui cowboy si a prietenului sau sud-american este transformata in ceva care iti sfasie sufletul gratie interpretarii emotionante a lui Oldham. Pe de alta parte, piese precum „Love is Love“ se apropie cat de mult posibil de electro country, utilizand o drum machine intr-un mod in care Cash n-ar fi fost in stare niciodata.

     

    In comparatie cu aceasta abordare eclectica, deschisa si experimentala a muzicii country, muzica lui Cash pare din ce in ce mai plictisitoare. In locul vostru, as uita de valul de produse care au legatura cu Cash ce vor fi lansate dupa film si as cumpara un exemplar din „The Brave And The Bold“. 

     

    Traducere de Loredana Fratila-Cristescu

  • Miss Frumusete Artificiala

    China a organizat acum o luna primul concurs „Miss Artifical Beauty“, la care au avut dreptul sa participe doar femei care s-au supus cel putin unei operatii de chirurgie estetica.

     

    CASTIGATOAREA: Concursul a fost castigat de o studenta in varsta de 22 de ani, Feng Qian, care le-a invins pe cele 19 participante la concurs, care aveau varste cuprinse intre 17 si 62 de ani. Pe langa titlu, Qian a castigat 50.000 de yuani, adica circa 6.000 de dolari.

     

    CONDITII DE PARTICIPARE: Toate concurentele – printre care s-a numarat si un transsexual – au prezentat, inainte de inscrierea in concurs, un certificat medical din care trebuia sa reiasa ca s-au supus cel putin unei operatii de chirurgie estetica.

     

    PIATA CHINEZA: Chirurgia estetica este o industrie in crestere in China, piata fiind estimata la 2,4 miliarde de dolari in 2004.

  • Transplant de frumusete

    Chirurgia plastica devine pe zi ce trece mai curand un domeniu extrem al industriei cosmetice decat o ramura a medicinei, al carei scop a fost intotdeauna acela de a ameliora consecintele devastatoare ale unor boli sau accidente.

     

    Exista cateva elemente la nivel global care indica clar evolutia chirurgiei plastice catre industria de lifestyle (care mai include moda si divertismentul). Pentru o anumita elita s-a inventat conceptul de „vacanta de infrumusetare“. Africa de Sud, Rio de Janiero si Bangkok sunt destinatiile preferate ale domnilor si doamnelor care doresc un face lift, o liposuctie sau orice alta operatie mai complicata – departe de ochii indiscreti ai mediului din care provin – contra unor onorarii modice.

     

    Cum functioneaza conceptul? Pacientul turist se programeaza pentru operatie la Johanesburg sau Cape Town, beneficiind de serviciile medicale ale unor spitale care au in acelasi timp statutul unor hoteluri de lux. In perioada post-operatorie, agentia de turism organizeaza expeditii de vanatoare in savana sau vilegiaturi la malul marii, pentru „rodajul“ noilor imbunatatiri corporale. Acest tip de turism a capatat deja denumirea de „scalpel safari“.

     

    Chirurgia plastica braziliana are o reputatie bine stabilita in lume. De curand, un chirurg brazilian a castigat premiul pentru cel mai frumos transplant de par din lume (nu se acorda un premiu pentru cea mai reusita operatie de acest gen). Mania chirurgiei plastice a prins atat de bine la Rio incat pana si muncitorii din fabrici economisesc pentru urmatoarea interventie de acest gen. Unul dintre cele mai de succes produse bancare in Brazilia este creditul de consum pentru „frumusetea corpului si a sufletului.“

     

    Spitalul Bumrungrad din Bangkok are faima celui mai bun spital dedicat exclusiv chirurgiei plastice – toti pacientii si doctorii sunt „importati“ din tarile vestice. Thailanda a reusit recent sa distruga avantajul competitiv absolut pe care il detinea Suedia in materie de schimbare de sex printr-un artificiu de marketing: asocierea turismului de placere cu medicina de placere.

     

    Africa de Sud, Turcia si Costa Rica sunt recunoscute pentru competentele stomatologilor specializati in „estetica dentara“. In cercurile inalte ale Londrei s-a impus chiar ideea ca stomatologii sud-africani sunt singurii care au expertiza necesara unor astfel de operatii. Cu toate acestea, nota de plata la Londra este de zece ori mai mare decat la Cape Town, unde totul incepe cu o expeditie la minele de diamante si la atelierele de prelucrare De Beers. Turistul-pacient este invitat sa-si aleaga singur bucata bruta de diamant din care i se va slefui inimioara-diamant de pe incisiv, cam in acelasi mod in care intr-un restaurant ne alegem pestele din acvariu pentru cina. Pacientul primeste un film personalizat, un mini-documentar de tip Discovery despre implantul de diamant, de la mina pana la dentina.

     

    Incastrarea diamantelor in incisivii laterali nu este o noutate radicala, in schimb inglobarea acestora in globul ocular este o tehnica de ultima ora. O clinica specializata din Rotterdam a pus la punct un procedeu de mare acuratete prin care a implantat de curand stelute de diamant in sase colturi in membrana mucoasa a ochilor. Fiecare implant are diametrul de circa 0,13 inci si costa intre 620 si 1.232 de dolari. Operatia a reusit in toate cele sase cazuri pilot. Clinica sustine ca ar avea o lista de asteptare de circa doua sute de persoane. Operatia dureaza 15 minute si foloseste, printre altele, un microscop steril.

     

    Pentru gusturi mai sofisticate, exista posibilitatea chirurgiei plastice in scopuri artistice. Cel putin asa declara Orlan, o frantuzoaica ce trece drept autoritate incontestabila in materie de „arta corporala“. „Arta trebuie sa socheze ca sa-si justifice existenta“ – cam asa suna este crezul ei artistic. Orlan a inceput prin a imita femeile tribului Ndebele din Africa, cunoscute pentru gaturile lor de tip girafa, lungite din pricina inelelor de metal care li se pun inca de la nastere. Cel mai recent, Orlan si-a expus cele doua implanturi de silicon de deasupra sprancenelor, in incercarea de a contesta tiparele sociale occidentale asupra frumusetii corporale. La operatiile lui Orlan se pot cumpara bilete, in aceeasi maniera in care cineva isi cumpara bilete pentru a asista la un concert. Revenind la forme mai putin excentrice, dar nu mai putin spectaculoase ale chirurgiei plastice, se poate spune ca in domeniu se petrece o revolutie chiar sub ochii nostri.

     

    The Royal College of Surgeons, prestigioasa organizatie britanica omologa Consiliului Medicilor din Romania, a dat publicitatii un comunicat prin care a recunoscut fezabilitatea tehnica a transplanturilor totale de chip (fizionomie faciala). Exista persoane care au suferit mutilari grave ireversibile ale fetei. Oficialii organizatiei britanice sustin ca un transplant „de fata“ este chiar mai usor decat lipirea unui deget taiat, pentru ca vasele fetei au un diametru mai mare, iar manevrele microchirurgicale sunt mult mai usor de executat.

     

    Cu toate acestea, este necesar sa se gaseasca un donator (decedat) iar pacientul trebuie sa accepte riscul de 50% de esec al operatiei la care se supune din cauza reactiilor de respingere a grefei complexe de tesut. Oponentii acestui tip de operatie chirugicala sustin ca este inuman sa supui pacientul la un regim neintrerupt de medicatie cu imunosupresive, care impiedica declansarea reactiei de respingere si care dau o predispozitie pentru cancer. John Barker, chirurg principal la spitalul universitar din Louisville, Kentucky, incearca sa demonteze o convingere raspandita – aceea ca persoana care primeste „transplantul de fata“ ar urma sa arate identic ca fizionomie faciala cu donatorul decedat – lucru care ar complica infinit lucrurile, daca ar fi adevarat. Suntem totusi departe de procedeele din filme precum „Face Off“ („Fata in fata“).

     

    Pana una-alta, cele mai raspandite operatii de chirurgie plastica raman cele care implica venerabilul, de acum, silicon (augmentare de sani sau buze), liposuctia si injectiile cu botox pentru indepartarea ridurilor. Insa aria lor de raspandire incepe sa tinda catre proportii de masa. La Londra, unul dintre cele mai la moda cadouri pentru Craciunul trecut a fost bonul de chirurgie plastica. Unele dintre angajatele firmelor din City au primit din partea companiilor lor aceste bonuri preplatite care pot fi folosite pentru injectii cu botox, mariri de buze ori alte interventii plastice minore. Sloganul campaniei de marketing pentru popularizarea acestor bonuri a fost: „Chirurgia cosmetica e pentru o viata, nu doar de Craciun“.

     

    S-a constatat de asemenea o crestere subita si aparent ireversibila a numarului de barbati care recurg la operatii de chirurgie plastica. American Academy of Facial and Plastic Reconstructive Surgery a publicat un studiu care arata ca anul trecut numarul barbatilor care au apelat la macar o interventie de acest gen a crescut cu 497%, in timp ce numarul femeilor a crescut cu numai 36%. In timp ce varsta medie a femeilor care fac operatii estetice este de 31-40 de ani, cea a barbatilor este de 40-59 de ani. Barbatii prefera, in mod bizar, in proportie covarsitoare, operatiile de modificare a formei nasului. Pe locul al doilea vin injectiile cu botox pentru netezirea ridurilor.

     

    Motivele invocate de barbati pentru aceste interventii tin de imbunatatirea imaginii in afaceri, de dorinta de a parea mai tineri, in timp de femeile raspund in mod consecvent si in bloc ca fac acest lucru „pentru a fi frumoase“. Dar indiferent de raspunsurile sondajelor, oamenii par tot mai convinsi ca tineretea fara batranete ori frumusetea stau in varful bisturiului chirurgului plastician.