BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Omul care nu stia cine e

    Se casatoreste cu Britt Ekland doar pentru ca o ghicitoare ii spune, la un moment dat, ca initialele B.E aveau sa-i poarte noroc. Simtindu-se vinovat pentru o aventura extraconjugala, ii prezinta sotiei un barbat, ca sa il poata insela si ea si sa fie astfel „chit“. Iar cand fiul sau ii murdareste masina preferata, i se pare corect sa-i distruga toate jucarile, ca sa il invete minte.

     

    Eroul acestui film e Peter Sellers, unul dintre cei mai mari actori de comedie britanici, care a devenit celebru cu personajul inspectorului Clouseau din „Pantera Roz“. Dar daca va asteptati ca biografia sa – „Eu, Peter Sellers“ („The Life and Death of Peter Sellers“) sa va confirme ca actorul era la fel de placut si amuzant in viata reala ca si personajele sale, veti avea o mare dezamagire. Ca si filmele despre viata lui Andy Kaufman sau Jackie Gleason, „Eu, Peter Sellers“ reia motivul clovnului trist, care poate face o lume intreaga sa rada, insa el insusi e bantuit de tristete, depresii si crize existentiale.

     

    In cazul lui Sellers, tragedia e si mai mare pentru ca, dupa cum devine evident la un moment dat, actorul capata fiinta si personalitate doar prin intermediul personajelor sale, el fiind  un om lipsit de viata personala. Ca si un alt actor de comedie, Jim Carrey, Sellers era incapabil sa „iasa din personaj“.

     

    Crescut de o mama foarte autoritara si un tata cam bleg, descopera la o varsta frageda ca ii place sa se ascunda in spatele personajelor, pe care le interpreteaza cu mare talent. Problema porneste din copilarie, cand, de buna voie, isi abandoneaza personalitatea, asumandu-si identitati pasagere.

     

    La sfarsitul anilor ‘50 cunoaste succesul cu o emisiune radiofonica foarte populare, „The Goon Show“, dupa care se lanseaza intr-o cariera cinematografica de invidiat. Cu toate acestea, problemele psihice si un orgoliu scapat de sub control incep sa-i creeze probleme. In timp ce filma impreuna cu Sophia Loren, se indragosteste de ea si-si paraseste nevasta, pentru a o putea curta linistit. Insa, cand isi da seama ca Loren nu vrea sa aiba nimic de-a face cu el, se multumeste cu dublura ei…

     

    Regizorul Stephen Hopkins face tot posibilul pentru a reda problemele sentimentale si morale ale vedetei, care si-a petrecut viata intrebandu-se cine e. Geoffrey Rush, in rolul lui Peter Sellers, isi da silinta sa capteze esenta personajului, ajutat fiind si de tehnicile nu tocmai ortodoxe ale lui Hopkins. De pilda, la un moment dat, tatal lui Sellers spune ceva, dupa care se intoarce cu fata spre camera pentru a dezvalui ca este de fapt Geoffrey Rush, care il joaca pe Sellers, care la randul lui il interpreteaza pe tatal sau. Si asta nu e singura scena producatoare de confuzie.

     

    R: Stephen Hopkins. Cu: Geoffrey Rush, Charlize Theron, Emily Watson, John Lithgow. Durata: 129 minute. In Romania din 18 ianuarie.

  • Trei surori si un regizor

    Cel mai recent spectacol al teatrului „Toma Caragiu“ din Ploiesti a reusit performanta de a face sali pline si la Bucuresti. Mai exact „scene pline“ pentru ca piesa „Trei surori“ de Cehov a fost montata de Alexandru Dabija (in „Anul Cehov“) pentru a fi jucata cu publicul pe scena (scenografia Stefan Caragiu).

     

    O idee care s-a dovedit, pana la urma, inspirata. Regizorul Alexandru Dabija intra de-a binelea in casa si in viata surorilor Olga (Oxana Moravec), Masa (Elena Popa), Irina (Ada Simionica), toate trei memorabile, a fratelui lor, neispravitul Andrei (Tudor Smoleanu) si a scorpiei de cumnata Natasa (Nadiana Salagean – transfigurata de rautatea personajului). Le priveste cu ochii cruzi ai intimitatii, nu se lasa impresionat de tristetea lor si le scoate in evidenta cu cruzime si ironie defectele.

     

    Alexandru Dabija accentueaza nebunia, alta la fiecare personaj, indusa de izolarea sociala si de imposibilitatea atingerii vreunei aspiratii. Toate personajele decad, toate sperantele se spulbera ca pisate de loviturile ritmice ale destinului. De ce? Nimeni nu stie si acesta imposibilitate de a intelege loviturile soartei le arunca in disperare, una cu resorturi comice pentru privitor. Toti componentii distributiei se inalta, prin geniul lui Cehov si viziunea proaspata a lui Dabija, la unele dintre cele mai importante creatii din cariera lor, in lupta cu un text foarte dificil.

  • Vedetele din piscina

    In strainatate sunt tratati ca niste vedete de cinema, au fan-cluburi care le dedica  website-uri, primesc nenumarate cereri de autografe si oferte de sponsorizare. Nu sunt nici actori, nici modele, ci „doar“ campionii olimpici si mondiali la inot, care, pe parcursul unei cariere mai degraba scurta decat lunga, obtin relativ repede statutul de VIP.

    Campioana noastra olimpica la inot, Camelia Potec, nu a primit nici o solicitare de autograf din Romania, insa posta ii aduce cam doua duzini zilnic din strainatate. „La noi, daca nu esti fotbalist, nu prea se inghesuie lumea sa te felicite sau sa-ti ofere sponsorizari“, spune Potec. In strainatate insa, toate diferentele se estompeaza, pentru ca fotografii si televiziunile se grabesc sa obtina imagini cu vedeta Inge de Bruijn de pilda, dar si cu Camelia Potec.  

    Astfel, mai multi inotatori campioni – Alex Popov, Ian Thorpe, Inge de Bruijn si Camelia Potec au impartit cat se poate de echitabil lumina reflectoarelor la Saint Moritz, in Elvetia, unde au luat parte la Campionatul Mondial de Bob al Celebritatilor, organizat de firma elvetiana de orologerie Omega la sfarsitul lunii ianuarie. Dupa goana de 75 de secunde pe unica pista naturala de bob din lume, adrenalina le-a dezlegat probabil limbile, astfel incat au iesit la iveala mai multe „detalii“: Popov s-a retras, punand capat unei perioade de spe-culatii, iar Thorpe ar putea sa ia o pauza mai lunga si nu stie exact daca va concura la Mondiale (ca sa nu mai vorbim de Olimpiada de la Beijing in 2008).

    Camelia Potec nu are, ca Inge de Bruijn, un asistent personal care, inaintea unei sedinte foto sa se preocupe exclusiv de modul in care ii sta parul si de unghiul in care arata cel mai bine. Insa romanca s-a descurcat foarte bine si in calitate de cel mai nou ambasador Omega in Romania (la initiativa Cellini), dar si la cursa de bob pe care o astepta cu un oarecare stres, avand in vedere ca echipa inotatorilor germani a avut parte de o rasturnare spectaculoasa. S-a bucurat de toata atentia de care a avut parte la Saint Moritz, unde a fost inconjurata imediat de reporteri si cameramani. „Intotdeauna sunt tratata altfel «afara», decat in tara, ca un star. Ce-i drept, lucrurile s-au mai schimbat in bine si in Romania, dupa Olimpiada“, spune campioana. Primeste zilnic circa 20 de cereri de autografe din strainatate si e impresionata ca a ajuns un „nume“.

    Marele eveniment de la Saint Moritz a fost retragerea multiplului campion mondial si olimpic rus Alexandru Popov, care, desi se zvonea de ceva vreme ca avea de gand sa spuna adio competitiilor, a negat pana in ultima clipa ca ar avea ganduri de „pensionare“. Cand, in cele din urma, si-a anuntat decizia de a se retrage in cadrul unui dineu organizat de Omega, la legendarul hotel Kempinski din St. Moritz, i-au trebuit cateva minute bune pana sa poata pronunta cele doua cuvinte: „Ma retrag“. 

    Ulterior, si-a revenit destul incat sa poata declara ca asteapta cu nerabdare sa inceapa o noua viata si sa se dedice familiei. Desi a ajuns deja un cliseu, pentru ca toate vedetele care se retrag sau iau o pauza citeaza nevoia de a se dedica familiei, Popov, alias Big Dog, alias Sasha alias idolul multor admiratoare din lumea larga, parea foarte sincer, avand in vedere ca a ramas orb si surd la ocheadele si oftaturile audientei feminine. 

    In timp ce vorbeste cu ziaristii pare surprinzator de relaxat, deschis, prietenos chiar, chiar daca  toata lumea ii pune aceeasi intrebare – de ce si cand s-a hotarat sa se retraga. Desi nu a castigat nici o medalie la Atena, spune ca nu atunci s-a hotarat sa isi incheie cariera, ci pe 27 ianuarie, pe cand se uita la Cupa Mondiala de la Moscova, si a realizat ca a cam venit timpul sa faca si altceva. 

    Indiferent de intrebare, are un raspuns foarte bine cantarit, de parca ar fi mai degraba diplomat. De altfel, exact ca in glumele despre diplomati, nu spune niciodata nu, ci doar „poate“. Intrebat care a fost momentul culminant al carierei sau evenimentul preferat, spune ca toate competitiile la care a participat sunt ca beculetele dintr-un candelabru imens si daca ar selecta un singur exemplu, ar fi ca si cum ar strica toata instalatia. De aceeasi diplomatie da dovada si cand este rugat, somat chiar de ziaristii ramasi fara unul dintre personajele principale in domeniu, sa numeasca un succesor. „Avem nevoie de mai multi inotatori ca Ian Thorpe, Michael Phelps, Pieter van den Hoogenband si altii ca ei care sa duca sportul mai departe.“ Desi, inainte de discutie, se faceau pariuri printre jurnalisti daca il va mentiona sau nu pe Phelps sau daca va spune ceva doar despre Thorpe, cu care e prieten, Popov nu s-a dezmintit si a servit raspunsurile echilibrate si metaforice care il caracterizeaza.

    Intrebat de BUSINESS Magazin despre Camelia Potec, nu sta sa se gandeasca prea mult si estimeaza ca, dupa parerea lui, ar mai putea participa cu succes la doua editii ale Jocurilor Olimpice, atata vreme cat se antreneaza asa cum trebuie.

    Planuieste sa evite destinul unor alti campioni care dupa ce s-au retras, in incercarea de a suplini doza de adrenalina cu care se obisnuisera in concursuri, au recurs la alte mijloace – curse nebunesti cu masina sau o viata sociala extrem de agitata. 

    „Am doi baieti care imi ocupa fiecare farama de timp, am planuri mari cu Omega in Rusia si mai analizez si multe alte proiecte“, spune, legandu-si decizia de a se muta in Elvetia de ciocolata calda, apropierea de firma care il sponsorizeaza si de dorinta de a-si organiza viata si afacerile in asa fel incat fiii sai sa nu fie nevoiti sa ia totul de la zero, asa cum a facut el.

    In ceea ce priveste pauza pe care a luat-o de ceva vreme, Ian Thorpe spune ca va participa la Mondiale numai daca este in forma maxima, si fizica si psihica. De altfel, recunoaste ca cel mai mare adversar este propria sa stare psihologica, pe care o poate lauda sau invinui pentru performantele din bazin. „Eu nu concurez cu alti inotatori, ci cu mine insumi“. Se invioreaza atunci cand e intrebat de haine (e admirator al marilor designeri si prefera tinutele studiate si asortate), de ingrijirea personala (urmeaza cu strictete sfatul dat in copilarie de mama sa, care l-a indemnat sa nu uite niciodata de hidratarea pielii), iar cand e intrebat de accesorii spune ca are foarte multe ceasuri, „pentru fiecare stare de spirit“, pe langa modelul Omega pe care l-a primit de la Alex Popov pe cand avea 14 ani.  Se considera un om fericit, mai ales in acea perioada de 1-2 saptamani pe an cand i se intampla sa inoate perfect, astfel incat, atunci cand se va retrage, spera sa poata face ceva la fel de pasionant ca inotul. 

  • BANII CAMPIONILOR

    CAMELIA POTEC (ROMANIA): Campioana olimpica ne-a declarat ca avea planuri mari de investitii cu cei 50.000 de euro pe care i-a primit pentru titlul de campioana olimpica, dar a constatat ca „cu 50.000 de euro nu mai cumperi nimic in Bucuresti, mai ales daca ai norocul sa te recunoasca lumea si sa aiba senzatia ca inoti in bani, ca sa zic asa“. Acum incearca sa cumpere un teren, iar casa va trebui sa mai astepte.  

    ALEXANDER POPOV (RUSIA): Inotatorul rus a declarat pentru BUSINESS Magazin ca prefera sa isi canalizeze fondurile disponibile spre afaceri imobiliare din toata lumea, pentru ca sunt mai concrete, mai palpabile. „Bursa e tot timpul cand sus cand jos si parca nu-mi vine sa-mi investesc banii in ceva care nu e foarte sigur.“ 

    IAN THORPE (AUSTRALIA): Campionul australian Ian Thorpe e mult mai dispus decat Popov sa-si asume riscuri la Bursa si spune chiar ca e oricand gata sa investeasca in combinatii mai complicate, pe care le pune la cale impreuna cu echipa sa de consilieri financiari.

  • O afacere cu basme (si bijuterii)

    Multi isi mai amintesc, desigur, de splendidul film „Willy Wonka & the Chocolate Factory“ (1971), o feerie cu si despre copii, care ii prilejuia lui Gene Wilder (in ipostaza unui excentric si fantast proprietar al unei fabrici de dulciuri) unul dintre rolurile sale de compozitie cele mai stralucitoare.

    Dincolo de dulcea magie a ciocolatei, de morala subtire dar intrematoare a povestii si de personajele tandre si comice totodata, a persistat in memoria spectatorilor trepidantul episod al cautarii bonurilor de aur aflate inlauntrul a doar cinci dintre sutele de mii de ciocolate Wonka de pe piata. Cohorte intregi de copii din lumea intreaga au inceput sa caute frenetic biletele miraculoase care le-ar fi ingaduit sa patrunda in universul de mistere interzise al fabricii lui Willy. 

    Rememorand, poate, „spilul“ din film dar si pe acela, similar, din bestseller-ul „The Masquerade“ (in care autorul britanic Kit Williams oferea informatii voalate pentru descoperirea unui iepure de aur), americanul Michael Stadther a hotarat sa reinvie, in preajma Craciunului trecut, aventura cautarii (The Quest) unor „bilete spre paradis“, intr-o formula inedita. El a publicat volumul „A Treasure’s Trove: A Fairy Tale About Real Treasure for Parents and Children of All Ages“, in care, printre randurile povestii propriu-zise, se afla indicii pretioase pentru gasirea a douasprezece bijuterii din aur si pietre pretioase, dibaci ascunse pe intreg teritoriul continental al Statelor Unite. Basmul (pe de-a-ntregul inventat) care imbraca enigma (cu solutii cat se poate de reale) are o desfasurare simpla, departe de ingeniozitatea caleidoscopica si stufoasa a istoriilor lui Tolkien, Lemony Snicket sau ale celebrei J.K. Rowling: in Marele Codru se infrunta creaturile bune si duhurile malefice, intr-o lupta cu sesiuni dulci-amarui, din deznodamantul careia aflam ca dragostea este mai puternica decat teama. Padurarul Zak, sotia sa Ana (jumatate elf, jumatate om) si Pook, un nazdravan amestec de caine si lepidoptera, se straduiesc sa dezlege vrajile unei zane rele care a preschimbat in giuvaericale o duzina de vietati ale padurii.

    Cum, poate, v-ati dat deja seama, micutele fiinte constituie mo-delul bijuteriilor pe care sunteti invitati sa le descoperiti. Nu doar cu ajutorul textului, ci si cu acela al ilustratiilor cu care cartea este savuros impanzita. Desi bine dosite, premiile in gaze de aur (in valoare totala de 1.000.000 de dolari), nu sunt, atentie, ingropate sau pitite in locatii accesibile doar alpinistilor profesionisti, ci pot fi descoperite, cu bagare de seama, la marginea unui drum de tara, pe o pajiste laturalnica, intr-o scorbura sau, de ce nu?, intre doua pietre din caldaramul unei strazi. Cu alte cuvinte, in locuri la indemana, pe care, dupa o lectura atenta si o scrutare sagace, le puteti afla chiar dumneavoastra. Cel putin teoretic. Asa au crezut cei (deja) 500 de mii de cumparatori ai cartii, porniti intr-o aventura palpitanta, cu inceput de basm si final de 6 din 49, si asa vor crede si ceilalti cititori, care se anunta din ce in ce mai multi. Refuzat initial de mai multe edituri, Michael Stadther si-a publicat cartea si a orchestrat construirea si ascunderea bijuteriilor pe cont propriu. La un pret de 40 de USD per exemplar (versiune hardcover) si 20 USD (versiune paperback), cu contracte in curs de negociere pentru traducere in China si Marea Britanie, autorul este primul care a gasit comoara. 


    Michael Stadther, A Treasure’s Trove,  Ed. Treasure Trove Incorporated, 2004

  • Bucurestii de altadata

    • BUCURESTII DE ALTADATA

    Dupa 1989, piata a fost invadata de un puternic val de carti despre Bucuresti: reeditari ale unor volume  capitale (Bacalbasa, Ionescu Gion, H.H. Stahl etc.), istorii recente despre ispravi urbanistice vechi, colectii de fotografii, relatari despre mutilarile succesive ale fetei orasului. Pe baza documentelor detinute de Muzeul Municipiului, Cezara Mucenic incearca acum sa ofere publicului larg o perspectiva coerenta asupra transformarilor urbanistice si arhitecturale petrecute pe teritoriul orasului. Atentia domniei sale s-a oprit asupra metamorfozelor unor microzone semnificative (Piata Sf. Gheorghe, Piata Sf. Anton, str. Doamnei, Piata Universitatii), pentru care s-a urmarit redarea intr-un mod cat mai concret a etapelor devenirii actuale. 

    Cezara Mucenic, Strazi, piete, case din vechiul Bucuresti, Editura Vremea XXI, Bucuresti, 2004 

    • IUBIRE IN RITM DE ROCK

    Adevarata carte-cult, aparuta in Anglia la sfarsitul anilor ‘90, si devenita, sub bagheta lui Stephen Frears, un film despre care inca se vorbeste, „High Hidelity“ a desteptat, in decursul timpului, reactii dintre cele mai diverse. Recenzentul de la Daily Telegraph marturisea ca volumul l-a facut „sa rada mai tare decat orice alta carte pe care a citit-o“. Altfel spus, roma-nul face sa vibreze corzi dintre cele mai diferite si ii poate captiva atat pe romantici (ori doar romantiosi) cat si pe hatri. Autorul, Nick Hornby, ni-l infatiseaza pe Rob Fleming (devenit in film Rob Gordon), in varsta de 35 de ani, in momentul in care prietena lui Laura tocmai l-a parasit. Proprietar al unui magazin de discuri, el isi petrece timpul  facand, impreuna cu amicii sai Dick si Barry, topuri pop-rock si clasificand oamenii in functie de gusturile muzicale. Cand Laura il abandoneaza, Rob isi da seama ca a uitat esentialul si ca a trecut pe langa sansa vietii lui.  

    Nick Hornby, High Fidelity, Editura Polirom, Bucuresti, 2005

  • O padure cu uscaturi morale

    Montand „Padurea“ de Ostrovski la Teatrul „Nottara“, Tudor Marascu a vrut sa arate, printre altele, ca nu e bun numai pentru „Surprize, surprize“, emisiune pe care o regizeaza inca de la infiintare.

    Tudor Marascu a ales un text in care sa se poata juca deopotriva cu registrul comic si cu cel tragic, cu povestea moralizatoare si cu teatrul in teatru. Nu in ultimul rand, in recenta montare a „Padurii“, Tudor Marascu are ocazia sa lucreze cu actori debutanti in roluri importante, precum Ana Maria Sileanu, din generatia de mijloc, dar si cu veterani reputati ai scenei (Ion Sileanu, Ruxandra Sireteanu in rol alternativ cu Ileana Stana Ionescu, Radu Panamarenco, Anda Caropol).  

    Singura asemanare a piesei de la Nottara cu populara si schematica emisiune in care susura din voce Andreea Marin este tema „intoarcerii acasa“. Un batran actor de tragedie, sarac dar impunator si, in sinea sa, fundamental cinstit, revine de departe la conacul unei verisoare putred de bogate insa putrede si moralmente ca intregul ei anturaj. Actorul joaca rolul unui general cu situatie buna ce are pana si valet, in realitate un clovn ratacitor intruchipat cu destul farmec de Ion Grosu. 

    Trucul e descoperit pentru ca bunul actor se implica in salvarea unei „fete fara zestre“ care nu poate sa se marite cu iubitul ei. Actorilor, profesiune dispretuita, nu le ramane decat sa plece inapoi in lume dupa ce „inzestreaza“ fata sarmana, nu cu implinirea vreunei dorinte, ca in formatul TV al „Surprizelor“, ci doar cu primirea in breasla saraca si onesta a actorilor. 

    Pentru ducerea la capat a actiunii simple a piesei, Tudor Marascu utilizeaza numeroase efecte si lasa fiecarui actor momentul sau de bucurie. Construieste numeroase scene dramatice, comice, lirice si chiar coregrafice. Spectatorul nu se poate plange de nimic altceva decat ca toate acestea, jucate pe indelete, insumeaza trei ore si sunt destul de previzibile, precum intoarcerea, insotita de lacrimi, care constituie legea emisiunii mentionate. 

    Altfel, povestea este destul de interesanta si farmecul actorilor nu poate fi pus la indoiala. „Morala“ pe care sufletele uscate din padurea de mesteceni o au de ascultat de la venerabilul actor nu este atat de conventionala cum pare in textul lui Ostrovski. Tudor Marascu este cu siguranta destul de abil ca sa capteze atentia publicului si stie pe ce actori sa mizeze. Astfel ca, pentru oricine, piesa de maturitate a lui Ostrovski poate oferi in montarea de la Nottara destule satisfactii si concluzia ca, oricum, sala teatrului este preferabila fotoliului din fata televizorului.

  • Doi cuscri de cosmar

    „Un socru de cosmar“ (Meet the Parents“), unul dintre marele succese ale anului 2000, ale carui incasari au depasit 300 de milioane de dolari, lasa loc in final de o continuare pentru a gasi raspunsul la o simpla intrebare: ce fel de parinti si-ar boteza copilul Gaylord Focker? Dupa patru ani a venit si urmarea, sub numele de „Meet the Fockers“ („Doi cuscri de cosmar“) si s-a bucurat in box-office-ul american de un succes mult mai mare decat productia anterioara. 

    Continuarea, regizata de acelasi Jay Roach, cu o distributie imbogatita prin cuplul de vis, Barbara Streisand si Dustin Hoffman – Barbara nu mai calcase printr-un platou de filmare de 10 ani – reusise sa stranga in cateva saptamani de la premiera peste 200 de milioane de dolari numai in Statele Unite si in Canada si sa se laude cu recordul celui mai bun weekend ca incasari intre filmele lansate de Craciun. 

    Povestea se dezvolta pe aceeasi idee, veche de la Romeo si Julieta – prin ce trebuie sa treaca un tanar pentru a cuceri admiratia viitorilor socri, dar de data aceasta e pusa intr-un alt context. Dupa ce a trecut cu succes de proba detectorului de minciuni administrata de viitorul socru, un fost agent CIA, Jack Byrnes, interpretat de Robert de Niro, ginerele, Gaylord Focker (Ben Stiller) trebuie sa clarifice un ultim amanunt in toiul ultimelor pregatiri pentru nunta: cuscrii trebuie sa se cunoasca intre ei. Asa ca toata familia Byrnes, insotiti de Gaylord, pleaca spre domiciliul familiei Focker, situat in Focker Island. Teama lui Gaylor de modul in care fostul agent CIA ii va percepe parintii face ca povestea, mai exact comedia, sa mearga mai departe. Agitatia interioara a ginerelui e provocata de faptul ca si-a prezentat tatal drept avocat, lucru adevarat dar acesta nu mai profesase de foarte mult timp, preferand sa stea acasa si sa-l creasca pe Gaylor, iar pe mama sa ca doctor, iarasi adevarat, dar din nou uitase un amanunt, si anume ca mama este cel mai vestit sexolog specializat pe cupluri de varsta a treia. In „Doi cuscri de cosmar“, umorul iese usor la suprafata in principal din diferentele intre cuscri, dar mai ales din prestatia actorilor. 


    R: Jay Roach. Cu: Robert De Niro, Ben Stiller, Dustin Hoffman, Barbara Streisand.

    Durata: 115 minute. 
    In Romania din 18 februarie 2005.

  • Cel mai nou curent literar: volume de memorii inventate

    Cel mai nou curent literar: volume de memorii inventate. Sau chiar scriitori fictivi. E o reteta care garanteaza un loc pe lista best-seller-urilor, milioane de dolari si ecranizari cu distributii sonore. Memoriile au fost intotdeauna un gen literar gustat de public, mai ales atunci cand este vorba despre cele ale unor personalitati care pot povesti detalii picante si anecdote rautacioase despre alte personalitati.

     

    Dar interesul cititorilor nu se limiteaza doar la rufele murdare ale VIP-urilor, ci, mai nou, se indreapta si catre persoanele care au avut o viata interesanta. Iar prin „interesanta“ trebuie neaparat sa se subinteleaga „droguri, alcoolism, prostitutie, homosexualitate“ si, in general, amanunte cat mai sordide. Scriitorii au sesizat o nisa si, din dorinta de a da publicului ce doreste, au inundat piata cu memorii care mai de care mai frapante si emotionante. O singura problema: nu au nimic de-a face cu realitatea. Un exemplu – James Frey, desi practic necunoscut publicului european, a facut furori in Statele Unite.

     

    Memoriile sale, „A Million Little Pieces“, s-au vandut in 3,5 milioane de exemplare (mai ales dupa ce au fost recomandate de clubul de carte al eternei si omniprezentei Oprah) si au ajuns chiar si pe lista best-seller-urilor non-fictiune ale venerabilului cotidian New York Times. Cum americanii se dau in vant dupa aventuri dureroase care au insa un final fericit, Frey le-a oferit ce-au vrut: o viata marcata de dependenta de alcool si de droguri, arestari, moartea unor buni prieteni si, in cele din urma, regasirea de sine. Mai precis, Frey scria ca s-a vindecat singur de dependenta de droguri, fara sa fie nevoie de vreun program de dezintoxicare sau vreo clinica gen Betty Ford. A urmat adulatia generala,  Warner Bros i-a oferit un contract pentru ecranizarea cartii, iar editura l-a implorat sa semneze inca un contract, de sapte cifre, pentru alte doua carti.

     

    Intre timp, cei 3,5 milioane de cumparatori ai cartii discutau pe forumuri si bloguri despre cat de mult ii ajuta viata lui James Frey sa faca alegeri corecte si sa-si asume responsabilitatea. La scurt timp insa, Frey a fost nevoit sa admita ca memoriile sale nu sunt tocmai memorii, in sensul ca o buna parte din intamplari fusese inventata, „pentru a obtine un efect dramatic mai semnificativ“, dupa cum a declarat scriitorul. Totul a pornit cand website-ul The Smoking Gun, renumit pentru demascarile vedetelor, a inceput sa investigheze pe cont propriu unele dintre afirmatiile lui Frey si a descoperit ca nu aveau nici un suport real.

     

    Dosarele politiei si ale tribunalelor, precum si interviuri cu surse autorizate au demonstrat ca acest guru al scrierilor non-fictiune era de fapt un scriitor de fictiune. Si nici macar foare talentat, dupa cum au punctat criticii, care fusesera dornici sa-i acorde circumstante atenuante in cazul in care chiar trecuse prin toate experientele teribile descrise in carte. Frazele stangace, aversiunea fata de semnele de punctuatie si topica greoaie n-au mai fost considerate atuurile dezarmante ale unui om care isi povesteste simplu si cinstit viata, ci handicapurile unui scriitor ratat. Indignarea a atins cote maxime cand s-a aflat ca, initial, Frey isi promovase manuscrisul drept un roman si l-a etichetat drept non-fictiune numai dupa ce toate editurile il respinsesera.

     

    La sfarsitul lunii ianuarie, Oprah i-a administrat o sapuneala in cadrul emisiunii ei si a fost atat de dura incat in pauza Frey si-a exprimat intentia de a face rost de o arma si a-si pune capat zilelor. Contractul de milioane i-a fost anulat, agentul literar l-a abandonat, iar Warner Bros a anuntat ca se mai gandeste daca filmul se va face sau nu. Insa e putin probabil ca Frey se va repezi catre primul magazin de arme, avand in vedere ca e deja multimilionar si, dupa cum bine a spus cineva, „si cea mai negativa publicitate e buna“.

     

    Daca Frey si-a inventat experientele de dragul banilor si al faimei, intr-un alt caz faimos, care a facut valva anul acesta, au fost inventate nu numai faptele, ci si autorul. JT Leroy avea o poveste emotionanta – un adolescent fara familie, infectat cu virusul HIV, care s-a luptat cu dependenta de droguri si a fost nevoit chiar sa se prostitueze pentru a nu muri de foame. Salvat din acest calvar de o asistenta sociala, JT (Jeremy Terminator) isi canalizeaza toata energia care i-a mai ramas catre literatura si scrie doua carti („Sarah“ si „The Heart Is Deceitful Above All Things“).

     

    Bineinteles ca devine un idol pentru adolescenti si pentru lumea literara, toate celebritatile se declara fani infocati si a doua carte este baza unui film care urmeaza sa fie lansat anul acesta, pe 10 martie. Si ce daca JT Leroy este extrem de retras si nu prea onoreaza cu prezenta toate evenimentele la care e invitat si emisiunile la care ar putea participa? Si cui ii pasa ca, in rarele dati cand isi face aparitia, se ascunde sub o peruca blonda si in spatele unor ochelari de soare imensi?

     

    Vorbeste foarte putin pentru ca e timid, dar in locul lui se exprima foarte elegant Laura Albert, asistenta sociala care l-a salvat de la o moarte sigura si care il insoteste peste tot. Pana si actrita Winona Ryder se declara cucerita de geniul precoce si povesteste intr-un interviu cum l-a cunoscut intr-o noapte ploioasa, in fata Operei, cand i-a oferit un bilet la spectacol tanarului ud leoarca ce a cucerit-o cu intensitatea si inteligenta lui. Toate bune si frumoase, numai ca scriitorul timid de 25 de ani nu exista – JT Leroy a fost inventat de Laura Albert, care e de fapt scriitoare, nu asistenta sociala si care era frustrata ca eforturile sale literare nu erau bagate in seama, deoarece, suspecta ea, nu avea o viata destul de tragica pentru gustul publicului.

     

    Asa ca l-a inventat pe JT, al carui rol era jucat in public de Savannah Knoop, sora iubitului Laurei Albert – Geoffrey Knoop. De altfel, Geoffrey este si cel care si-a demascat partenera (luna trecuta), spunand ca stresul devenise insuportabil. Atat de profund a fost marcat de toata minciuna (care dureaza de zece ani), incat acum se pregateste sa-si vanda povestea pentru un film si o carte. Pe de alta parte, Laura Albert neaga aceste afirmatii.

     

    Prin urmare, tot ce trebuie sa faci pentru a ocupa un loc in rafturile si eventual topurile cu volume de non-fictiune este sa inventezi niste intamplari cat mai palpitante, iar la finalul cartii sa incluzi cateva randuri (tiparite, de preferinta, cu un corp de litera minuscul) in care sa admiti ca memoriile s-ar putea de fapt sa fie un roman. Aceeasi reteta este urmata si de „The Secret Memoirs of Jacqueline Kennedy Onassis“.

    Autoarea, Julie Gannon, povesteste in prologul cartii ca o cunostea pe Jackie Kennedy inca de cand lucrasera amandoua la aceeasi editura.

     

    La un moment dat, au pierdut legatura, dar, dupa 16 ani, Jackie a sunat-o pe vechea sa colega, s-au intalnit intr-un muzeu, iar fosta Prima Doamna i-a dat vreo 12 caiete care contineau jurnalele ei de-o viata. „Fa cu ele ce vrei“, i-ar fi spus Juliei. Asa s-au nascut memoriile lui Jackie Kennedy, care includ tot felul de amanunte picante: o aventura amoroasa cu cumnatul sau Robert Kennedy, viata ei cu Aristotel Onassis, o conversatie telefonica cu Marilyn Monroe inainte de moartea divei blonde si chiar o boala venerica pe care i-o transmisese insusi John F. Kennedy.

     

    O lectura pasionanta! Senzationala! Si mai ales falsa! Pentru ca Julie Gannon nu exista de fapt, ci cartea este scrisa de o anumita Ruth Francisco, dornica, exact ca atatia altii inaintea ei, sa mai castige niste bani de pe urma lui Jacqueline Kennedy Onassis. Francisco spune adevarul – intr-o notita la sfarsitul cartii. A bon entendeur, salut!

  • Culoarea sangelui virtual

    Ca sa ilustreze succint universul socant cu care voiau sa cucereasca lumea, suprarealistii s-au plasat sub o imagine emblematica nascuta de Lautréamont: „o umbrela si o masina de cusut pe masa de operatie“.

     

    Cam la fel de bizara pare si constructia „Business Thriller“, o nascocire de tip strutocamila din aria romanului, care-si afla din ce in ce mai multi adoratori. Autorul sau, Michael Ridpath, s-a nascut in 1961, a facut studii de istorie la Oxford, s-a angajat la o banca saudito-americana, unde si-a facut ucenicia ca analist financiar si apoi ca trader. Pe la jumatatea anilor ‘90 a scris, in week-end-uri si in vacante, in chip de hobby, primul sau roman, „Free to trade“.

     

    Succesul neasteptat al volumului l-a determinat sa devina scriitor cu norma intreaga, cu atat mai mult cu cat pofta pentru speculatiile bursiere si analizele financiare ii putea fi ostoita de tipul de roman pe care a ales sa-l ilustreze – business thriller-ul: un policier cu ritm sufocant, cu crime oribile si anchete pline de suspans, intre itele caruia se tes povesti despre lumea afacerilor, despre obligatiuni si maturizarea lor, despre futures, long si short positions etc.

     

    Tuturor acestor ingrediente, Michael Ridpath le adauga in cel de-al doilea roman al sau, cel la care ne referim azi (Trading Reality), o suculenta mixtura de IT si de realitate virtuala. Ce ni se pare remarcabil, dincolo de constructia ireprosabila a povestii si de manuirea cu talent si imaginatie a naratiunii, este faptul ca autorul stie (sau, ma rog, pare ca stie) intotdeauna despre ce vorbeste, fie ca e vorba despre operatiunile de brokeraj sau despre complicata lume a computerelor si software-ului.

     

    Povestea, stufoasa la modul agreabil, fara incursiuni tehnice lipsite de semnificatie in cadrul ansamblului, descrie un fragment din viata lui Mark Fairfax, tanar trader de succes la compania Harrison Brothers. Prins in lumea artificiala si narcotizanta a cursurilor valorilor mobiliare, acesta ignora la momentul cuvenit apelul fratelui sau, Richard, care, o data in viata, ii solicitase imperativ ajutorul. Mark paraseste in cele din urma City-ul eternelor sale tribulatii financiare si se duce sa-si sprijine fratele la sediul companiei acestuia din Scotia, unde, in faptul serii, il gaseste cu teasta despicata de un topor. Mostenitor de drept al afacerii, Mark se instaleaza la carma intreprinderii, incercand, simultan, s-o salveze de faliment si sa afle identitatea ucigasului. O intriga complicata, in care sunt implicate companiile Sega, Nintendo, Microsoft sau Onada Industries, dezvaluie interesele ardente legate de softurile de Virtual Reality, concepute de FairSystems, lider de piata in domeniu, la jumatatea anilor ‘90.

     

    Realitatea virtuala, acuzata de unii ca poate distruge viitorul tinerilor mai rau decat drogurile sau bomba nucleara, ridicata in slavi de altii, care se pregatesc sa-i gaseasca aplicatii de la spatiul entertainment-ului pana la cel al proiectarii de cladiri si automobile, este cea care-l ajuta pe Mark sa afle cheia enigmei sangeroase a mortii fratelui sau. Toti posibilii ucigasi sunt invitati sa-si puna castile realitatii secunde pe cap si sunt antrenati intr-o poveste dureros de reala, in care proiectia virtuala a celui ucis il face pe criminal sa marturiseasca.

     

    Michael Ridpath, Lovitura virtuala,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2005