BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Atunci cand veacul se nastea

    • ATUNCI CAND VEACUL SE NASTEA

    Istoricul Ion Bulei si-a focalizat cercetarile personale din ultimii ani asupra unei perioade de istorie rodnice in invataminte, spectaculoasa in metamorfoze, captivanta si contagioasa in euforia ei novatoare – si anume puntea intre veacul al XIX-lea si al XX-lea. Desi titlul prezentei lucrari ne lasa sa banuim ca ne vom afla in fata unui inventar de informatii pitoresti despre viata domestica sau mondena a Romaniei dintre secole, autorul isi conduce exigentele mai departe si realizeaza sinteze sau panoramari memorabile. Iata doar una dintre ele: „procesul de modernizare era in Romania acelor timpuri mai inaintat decat in alte tari balcanice, dar in structura sociala intervin diferente mari. (…) Toata patura culta a romanilor voise sa creeze aici, la gurile Dunarii, o Belgie a Orientului. Parca pentru a uita o data pentru totdeauna un trecut de umiliri nationale“. 

    Ion Bulei, Viata cotidiana in timpul lui Carol I, Editura Tritonic, Bucuresti, 2004 

    • CHRISTA VS. BLANCHE

    Nascuta in 1967 in Japonia din parinti belgieni, Amélie Nothomb a publicat 11 romane, a fost tradusa in 30 de limbi. „Antichrista“ aparut intr-un prim tiraj record (50.000 de exemplare) istoriseste relatia complexa dintre doua adolescente: Christa, dominanta, este mitomana, aroganta, sigura pe ea, in vreme ce Blanche, dominata, este discreta si singuratica. Una patrunde cu forta in viata celeilalte si ii uzurpa identitatea.

    Ii fura intimitatea, camera, familia si placerile cotidiene. Infruntarea e prezenta pana si in monologurile pe care Blanche le tese in toiul noptilor de insomnie. Totul incepe cu fascinatia pe care persoana puternica o exercita asupra unei fiinte neajutorate. Pana unde poate sa mearga aceasta fascinatie, un asemenea cult pentru celalalt? Pana la urma, Christa devine, pentru Blanche, Antichrista. 

    Antichrista, Amèlie Nothomb, Editura Polirom, Bucuresti, 2004


  • Deceniul dezbinarii

    In ciuda lansarilor de pe scena muzicii dance si aparitiei unor noi formatii, o doza de predictabilitate insoteste artistii care devin populari in ziua de azi. Este vorba de sursa lor de inspiratie. Iar in acest moment, totul se invarte in jurul anilor ‘80.

    De la trupele trecute in playlistul MTV, ca Franz Ferdinand si The Killers, la nume dance consacrate ca The Prodigy, toata lumea pare ca da iama prin deceniul Dallas-ului, al lui Pac-Man si al Cernobilului in cautarea inspiratiei. E foarte greu pentru o formatie din ziua de azi sa atraga atentia mass-media daca sound-ul sau nu aduce cu acela de la inceputul anilor ‘80, caracteristic unor nume „punk-funk“ ca Gang of Four sau A Certain Ratio. S-au inventat numeroase etichete pentru a categorisi acest sound (cum ar fi post-funk, no-wave si disco-punk), dar ideea din spatele sau a ramas aceeasi, si anume sa faci o muzica pe care sa poti dansa, din care sa nu lipseasca chitara. Combinand ritmurile dancefloor cu chitare punk agresive, acesti inovatori au stabilitit cursul urmat in prezent de  toate trupele de acest fel din lume. Bloc Party, care au cunoscut recent succesul in Marea Britanie, avand o piesa in topul primelor zece, sunt exemple graitoare ale mostenirii muzicale a anilor ‘80, cum sunt si Franz Ferdinand, „baietii de aur“ ai momentului. 

    In materie de muzica dance, sound-ul electro-pop prelucrat pe sintetizator caracteristic unor grupuri ca The Human League si Soft Cell este atat de la moda, incat chiar si artisti dance binecunoscuti isi doresc sa-l copieze. Primul single („Girls“) din noul album Prodigy ii arata pe membrii trupei straduindu-se sa emuleze sound-ul anilor ‘80 in voga astazi. In acest climat de retro ‘80, nici macar artistii care au creat acea muzica nu s-au multumit sa stea deoparte si sa-i lase pe tineri sa le copieze stilul. Nici nu se stinsera bine ecourile reunirii legendei pop a anilor ‘80, Duran Duran, ca Frankie Goes To Hollywood se si reunisera anul trecut pentru un concert. Prinsa in adularea anilor ‘80, lumea uita totusi un element cheie – ca, desi ne inspiram din stilul anilor ‘80 in materie de muzica, trecem cu vederea  politica din care se trag aceste stiluri. 

    Anii ‘80 au constituit deceniul dezbinarii, deceniul lui „noi“ impotriva „lor“. Pentru America, au insemnat anii Reagan; iar in Marea Britanie au fost perioada in care s-a inregistrat o greva de un an a minerilor. Tocmai acest spirit sectar s-a revarsat pe scena mu-zicala, care se mai lupta inca sa-si revina de pe urma socului cauzat de punk la sfarsitul anilor ‘70. Duran Duran, spre exemplu, reprezentau antiteza a tot ceea ce ar fi trebuit sa asculte un tanar serios caruia ii placea muzica. Existenta unor producatori ca Stock/Aitken/Waterman, care lansau exponenti ai unui pop dulce-lesinator tip Kylie si Jason, Rick Astley si Samantha Fox a condus la dezbinarea publicului. Pentru multi, ascultatul unor nume ca Duran Duran insemna sa fii impotriva regulilor nescrise ale vremii. Lumea se astepta sa asculti ceva mai potrivit unui om serios, ca de exemplu, The Smiths. 

    Preferinta pentru pop a devenit accep-tabila de marturisit pentru oamenii respectabili abia de curand, pe fondul unui climat de asa-zisa „ironie postmodernista“. Daca nu ma credeti, atunci cautati sa cititi un numar din anii ‘80 al binecunoscutul saptamanal New Musical Express si veti remarca imediat dispretul cu care orice jurnalist muzical serios privea nume ca Duran Duran. 

    Exact acest conflict le lipseste astazi celor care cauta sa reinvie spiritul anilor ‘80. Principalul membru al trupei Franz Ferdinand, Alex Kapranos, un tip cu simtul umorului, este foarte departe de gravitatea afisata de nume ca Joy Division sau A Certain Ratio sau orice alte trupe de la care se inspira. Datorita autenticitatii de care dau dovada si aspectului lor retro, Franz Ferdinand pot sta fara probleme alaturi de Gwen Stefani (foto) sau Duran Duran. Ei nu sunt mai putin mainstream, ci doar substantial mai credibili. Prin contrast, tocmai mainstream-ul si sentimentul instrainarii totale de acesta  i-au motivat pe artistii din anii ‘80 cu care aceasta trupa este asociata cel mai adesea. Oricat de interesanti si incitanti ar fi, lipsa motivatiei pe care ti-o da constiinta faptului ca faci parte dintr-o fragila minoritate muzicala, face ca formatiile ca Franz Ferdinand sa para monotone si conformiste in comparatie cu sinceritatea si convingerea trupelor care le-au inspirat.

  • Bucuresti cu parfum de cafea

    La inceputul secolului trecut, elita bucuresteana se ingramadea in cafenele in primul rand pentru discutii inflacarate si, pe plan secundar, pentru o ceasca de cafea buna si, poate, un trabuc. Cafenelele de astazi si-au cam pierdut personalitatea. Chiar si aroma.

     

    Cafeneaua bucuresteana a zilelor noastre e un mediu aseptic. Fumul e atent evacuat de aparate performante, care reusesc, in schimb, sa inlature si cea mai persistenta aroma de cafea. Oamenii, – care nu mai au timp sa devina „obisnuiti“ ai vreuneia dintre ele – le viziteaza, pur si simplu, atenti sa nu fie intrerupti de conversatii mai lungi de cateva minute.

     

    Candva, insa, a existat o epoca a cafenelelor bucurestene. Era, de fapt, o epoca a personalitatilor de tot felul, iar cafenelele imprumutau degraba faima clientilor fideli. „Cafenelele erau locul oamenilor instariti, al marii mosierimi, al politicienilor, al scriitorilor, iar acolo se faceau si se desfaceau intrigi politice, acolo se construiau guverne, acolo se facea in mare parte politica tarii“, isi aminteste academicianul Constantin Balaceanu Stolnici. Poate ca „a fost odata ca niciodata“ e formula cu care trebuie sa inceapa orice poveste despre viata acestor locuri de intalnire, pentru ca e greu de crezut astazi ca au fost vremuri in care usa unei cafenele nu avea timp sa se odihneasca, iar obiceiul de a consuma cafea, aparut nu atat din pasiune pentru bautura amara cat din placerea de a sta la taifas in jurul ei, se infiltrase adanc in viata de zi cu zi a bucurestenilor.

     

    Clientii acelor timpuri? Victor Eftimiu, in „Portrete si amintiri“ face un tur de orizont prin cafenelele candva celebre. „Daca la «Fialkowski» se ducea generatia dinaintea noastra: I.L Caragiale, Barbu Delavrancea, Grigore Ventura, Gh. Ranetti si Ion Brezeanu, daca la «Bulevard» si mai tarziu la «High-Life» tronau Alexandru Macedonski, Mircea Demetriad si Karnabatt, daca la «Kübler» veneau Ilarie Chendi, St. O. Iosif, D. Anghel, Octavian Naum, P. Cernea, Ion Minculescu, sculptorii Stork si Spätte si atatia altii, la «Terasa Otetelesanu» isi petreceau timpul liber Emil Garleanu, Ion Dragagoslav, D. Naum, Liviu Rebreanu, Mihail Saulescu si multii altii carora cafeneaua «Capsa» le era interzisa, fiindca acolo mergea protipendada bucuresteana, ultimii boieri, oamenii politici etc.“

     

    Intr-adevar, „cafeneaua devenise o adevarata institutie, avea un caracter de clasa“, sustine Constantin Balaceanu Stolnici, care mentioneaza insa ca „o data cu aparitia bolsevismului, care a ruinat clasa respectiva, a desfiintat comertul particular, a institutionalizat totul si a distrus totul, lumea acelor cafenele a disparut“. Putini isi mai amintesc astazi de cafeneaua Bruzzessi, una dintre cele mai vechi din Bucuresti, deschisa la 1853 la parterul hotelului Orient (astazi hotelul Splendid), loc de intalnire pentru Eminescu si Caragiale.

     

    Daca pleci in cautarea cafenelei Fialkowski, un loc al literatilor si al marilor personalitati ale zilei, unde Macedonski, si-a scris, in tinerete, multe din poezii, situata pe podul Mogosoaiei, astazi vei intalni un bloc oarecare. Pe locul cafenelei Otetelesanu, unde se perindau tinerii bogati ai acelor vremuri si unde au rasunat, in 1928 primele acorduri de jazz in Romania, s-a construit Palatul Telefoanelor. Cafeneaua Nestor, aflata vizavi de Hiltonul de astazi, „in care gaseai o alta lume, cea a intelectualilor“, dupa cum isi aminteste Constantin Stolnici, a disparut si ea, la bombardamentele din 24 august. La finele acelor explozii in cafenelele capitalei s-a asezat linistea, care staruie si astazi.

     

    Cafenelele bucurestene in care, stimulati de efectul cafelei si de atmosfera fertila, noncoformista, plina de fum si de zgomot, clientii se dezlantuiau in discutii interminabile si puneau tara la cale s-au transformat in zecile, poate sutele de astfel de locuri standardizate. Pofta de viata de altadata a clientilor si parfumul de cafea dintr-o cafenea s-au pierdut. Avalansa de astfel de localuri si nenumaratele sortimente de cafea din care poti alege in zilele noastre redau imaginea unui spatiu pur comercial, unui spatiu practic, disponibil sa faca pe gazda pentru o intalnire fugara.

     

    O parte dintre ele nu fac altceva decat sa promoveze o marca de cafea, pentru ca trecatorul grabit sa se poata refugia pentru a incerca mai multe sortimente de cafea produse de aceeasi casa. Chiar daca bobul de cafea a ramas acelasi ca acum 100 de ani, destinul sau scopul cafenelelor de astazi este cu totul altul, pliat pe o societate care vrea sau incearca sa pretuiasca timpul. Fata de cele interbelice, traiesc o alta viata intr-un alt context la care s-au adaptat.

     

    Capsa, capitala de altadata a Bucurestiului, unde „in ambianta cafenelei, aveau loc discutii de afaceri ori literare, se consolidau prietenii sau se incrucisau sabiile inamicilor literari“, dupa cum scriu Ion Paraschiv si Trandafir Iliescu in „De la Hanul Serban Voda la Hotel Intercontinental“, a ramas singurul loc unde bucurestenii mai pot bea o cafea intr-o ambianta similara cu cea de acum 100 de ani. Locul de intalnire a unor personalitati precum Petre Carp, George Bratianu, N. Tonitza sau Liviu Rebreanu era descris in 1935 de francezul Paul Morand in reportajul „Chez Capsa“ ca fiind o combinatie intre „patru vechi glorii europene: restaurantul Foiot, cofetaria Rumpelmeyer, cafeneaua Flonari din Venetia si hotelul Sacher din Viena…“. Astazi Capsa a ramas un loc al boemei insa atmosfera e si ea a timpului nostru.

     

    Numele noi au patruns insa usor pe o piata romaneasca insetata de confort dupa experienta de 50 de ani a restaurantelor cu 300 de locuri, dar amplasarea si impartirea spatiului nu reusesc sa compenseze fragilitatea noului inceput.

     

    Cand intri in Cremcaffé, aflata la intersectia dintre bulevardul Toma Caragiu cu strada Ion Ghica, prima senzatie e ca descoperi atmosfera revolutionara caracteristica cafenelor interbelice. Cel putin fotografiile cu baricadele construite din sacii de cafea (e drept, intr-un depozit), ziarele asezate pe bar si cate un domn cu mustata tunsa frantuzeste transmit aceasta impresie. Muzica in surdina si tacerea celorlalti clienti iti muta insa privirea spre agitatia din strada.

     

    Pe strada Episcopiei, la Turabo Café, sansele de a asista la o analiza furtunoasa a ultimelor aparitii editoriale sunt nule. Nervi iscati de titlurile de pe prima pagina a ziarelor? Nici atat! Poate mici controverse legate de cele mai recente si mai scumpe aparitii pe piata automobilelor.

     

    Pe Dorobanti, in High Heels, decorul roz pare ales special pentru a trezi la viata, dar chiar si dupa o ceasca de cafea, care e, de altfel, foarte buna, in aer pluteste o at-mosfera de contemplare, o liniste generala, de parca vorbele ar fi taxate pe nota de plata.

     

    Pe strada Justitiei, in cafeneaua Pipe si Carti, discutiile sunt chiar nerecomandate. S-ar putea sa-i deranjati pe cei care vin special aici pentru a se bucura de o ceasca de cafea combinata cu linistea din jur pentru a se adanci in lectura. Nici la Molinari, pe strada Nicolae Golescu, nu o sa dai peste clienti dezbatand insufletit vreo decizie a Guvernului sau peste vreun tanar poet suparat pe predecesori.

     

    Departe de a fi pasionali sau contemplativi, clientii cafenelelor de astazi sunt inchisi si grabiti. Poate pentru ca au ajuns in cafenea din „cultura fast-food-urilor si a braseriilor“, dupa cum numeste Constantin Balaceanu Stolnici cultura contemporana. Lumea veche a cafenelelor presupunea „o anumita mentalitate, o anumita cultura. Astazi acea cultura s-a pierdut si nici nu mai are sanse sa renasca“.

  • Vremea cafenelelor

    Cafeneaua a ocupat un loc important in viata sociala a Romaniei interbelice, fiind mai mult un loc de intalnire, dezbatere, discutii decat un simplu local public in care oamenii intrau doar pentru a bea o cafea.

     

    PRIMA CAFENEA: In 1453, otomanii introduc cafeaua in Constantinopol, iar in 1475, in acest oras se deschide prima cafenea din lume. Cafenelele europene apar abia in secolul al XVII-lea in Italia, Regatul Marii Britanii, Franta si Germania.

     

    LA BUCURESTI: Primele cafenele aparute in Bucuresti au fost cele de tip turcesc, in care se statea pe perne pe jos si se fuma ciubuc. Prima cafenea atestata documentar e cea a turcului Hanie, care functiona in anul 1667, in vremea domnitorului Radu Leon.

     

    PUZDERIE DE CAFENELE: La 1872, potrivit indicatiilor Dictionarului Statistic al lui Dimitrie Frunzescu, in Capitala existau „100 de cafenele mari si mici“.

  • Imprimatur, bun de tipar

    Imprimatur este expresia latina pentru „bun de tipar“. Atunci cand un episcop catolic isi marca „imprimatur-ul“ pe o carte, el garanta ca volumul nu continea nimic contrar credintei, principiilor sau moralei catolice.

     

    Pornind de la aceasta formula imperativa cu un misterios iz inchizitorial, doi autori italieni s-au cufundat in controversata  istorie a papalitatii si au publicat un roman care a devenit la scurta vreme dupa ce a primit „bun de tipar“ in Italia un best-seller care a aparut, simultan, in Franta, Anglia, Germania si Spania. Autorii, Rita Monaldi (diplomata in filologie clasica si specialista in istoria religiilor) si Francesco Sorti (muzicolog, specialist in istoria muzicii secolului al XVII-lea) au avut nevoie de zece ani de cautari prin arhive si de anchete ca sa construiasca aceasta poveste, care, dincolo de forta sa romanesca, ne dezvaluie unul dintre cele mai strasnic pazite secrete din intreaga istorie a Vaticanului (castitatea lui Inocentiu al XI-lea, niciodata contestata pana in prezent, pare sa ascunda detalii dubioase, ce submineaza sever autoritatea papala).

     

    In secolul XXI, monseniorul Lorenzo Dell’Agio, Episcop al Diocezei Como, primeste un text provenind de la un cuplu pe care l-a unit in sfanta taina a casatoriei cu 40 de ani in urma (cuplul este chiar Monaldi & Sorti, casatoriti si in viata reala). E vorba de memoriile unui ucenic bucatar de la hanul Donzello din Roma, care, in aceasta autobiografie, istoriseste evenimentele derulate intre 11 si 25 septembrie 1683, atunci cand hanul fusese pus sub carantina din pricina mortii suspecte a unui gentilom francez. Medicul insarcinat sa inspecteze cadavrul se indoieste de faptul ca ar fi fost vorba de ciuma si crede, mai degraba, ca se afla in fata unui caz de otravire.

     

    Autorul memoriilor, impreuna cu abatele Atto Melani incep sa mearga pe urmele presupusilor criminali, Ugonio si Ciacconio, intr-o ancheta cu aer de thriller. Firul detectivistic este insa doar un pretext pentru autori, care au, astfel, prilejul sa  faca o analiza a intrigilor de la curtile europene, sa ne infatiseze muzica baroca, certurile religioase ale epocii sau problema unei sclavii anacronice. Inainte de orice, subiectele de maxim interes pentru anchetatori sunt posibila venire pe tronul Angliei a lui Wilhelm de Orania, riscurile ca Viena sa fie doborata in urma unei invazii otomane si, desigur, ciuma. In hanul aflat in carantina, diversitatea personajelor aflate sub interdictia de a parasi locul ne da o idee despre moravurile si pasiunile secolului al XVII-lea.

     

    Monaldi & Sorti, Imprimatur, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004

  • NOUTATI

    Totul despre drapele

     

    Dupa succesul inregistrat cu Enciclopedia statelor lumii, Editura Meronia ofera un nou volum, o continuare si completare necesara a celei dintai. Consacrata drapelelor celor 192 de state suverane de astazi si ale principalelor organizatii internationale, lucrarea de fata, redactata dupa aceleasi norme  enciclopedice, pune la indemana cititorilor interesati o prezentare succinta si precisa a istoriei insemnelor nationale. La fel de sinuoasa si zbuciumata ca istoria tarilor, istoria drapelelor, reflex al framantarilor si schimbarilor politice, a inregistrat, la randul ei, numeroase schimbari. Istoria unui drapel inseamna, de fapt, o incursiune in istoria statului caruia ii apartine. Prezentarea grafica deosebita si cartusul cu datele esentiale cele mai recente ale fiecarui stat recomanda lucrarea ca pe un instrument util.

     

    Corneliu Coterbic, Drapelele Statelor Lumii.

    Mica Enciclopedie, Editura Meronia, 2004

     

     

    Delicate povesti cu stafii

     

    Peter Beagle, autor de „fantasy“, cunoscut pentru „Ultima licorna“ (tradusa in peste 20 de limbi), a debutat, la numai 19 ani, cu romanul „Un loc placut si numai al lor“ (A Fine and Private place – 1960) in care se putea deja citi inclinatia sa pentru istorii miraculoase, incarcate de elemente mitologice si rudimente ale credintelor populare. Michael Morgan si Laura Durand, doi tineri morti in conditii bizare, se intalnesc postum – ca stafii – in perimetrul unui cimitir. Ciudata lor idila este vegheata de domnul Rebeck, si el demult trecut din lumea celor vii, si de vorbaretul corb care il insotea ca o umbra. Miza romanului nu este fiorul de spaima al comunicarii cu lumea spiritelor, ci firescul cu care acestea se misca precum in universul real, putand fi animate de sentimente delicat umane.

     

    Peter Beagle, Un loc placut si numai al lor,

    Editura Polirom, Iasi, 2004

  • Omul care nu stia cine e

    Se casatoreste cu Britt Ekland doar pentru ca o ghicitoare ii spune, la un moment dat, ca initialele B.E aveau sa-i poarte noroc. Simtindu-se vinovat pentru o aventura extraconjugala, ii prezinta sotiei un barbat, ca sa il poata insela si ea si sa fie astfel „chit“. Iar cand fiul sau ii murdareste masina preferata, i se pare corect sa-i distruga toate jucarile, ca sa il invete minte.

     

    Eroul acestui film e Peter Sellers, unul dintre cei mai mari actori de comedie britanici, care a devenit celebru cu personajul inspectorului Clouseau din „Pantera Roz“. Dar daca va asteptati ca biografia sa – „Eu, Peter Sellers“ („The Life and Death of Peter Sellers“) sa va confirme ca actorul era la fel de placut si amuzant in viata reala ca si personajele sale, veti avea o mare dezamagire. Ca si filmele despre viata lui Andy Kaufman sau Jackie Gleason, „Eu, Peter Sellers“ reia motivul clovnului trist, care poate face o lume intreaga sa rada, insa el insusi e bantuit de tristete, depresii si crize existentiale.

     

    In cazul lui Sellers, tragedia e si mai mare pentru ca, dupa cum devine evident la un moment dat, actorul capata fiinta si personalitate doar prin intermediul personajelor sale, el fiind  un om lipsit de viata personala. Ca si un alt actor de comedie, Jim Carrey, Sellers era incapabil sa „iasa din personaj“.

     

    Crescut de o mama foarte autoritara si un tata cam bleg, descopera la o varsta frageda ca ii place sa se ascunda in spatele personajelor, pe care le interpreteaza cu mare talent. Problema porneste din copilarie, cand, de buna voie, isi abandoneaza personalitatea, asumandu-si identitati pasagere.

     

    La sfarsitul anilor ‘50 cunoaste succesul cu o emisiune radiofonica foarte populare, „The Goon Show“, dupa care se lanseaza intr-o cariera cinematografica de invidiat. Cu toate acestea, problemele psihice si un orgoliu scapat de sub control incep sa-i creeze probleme. In timp ce filma impreuna cu Sophia Loren, se indragosteste de ea si-si paraseste nevasta, pentru a o putea curta linistit. Insa, cand isi da seama ca Loren nu vrea sa aiba nimic de-a face cu el, se multumeste cu dublura ei…

     

    Regizorul Stephen Hopkins face tot posibilul pentru a reda problemele sentimentale si morale ale vedetei, care si-a petrecut viata intrebandu-se cine e. Geoffrey Rush, in rolul lui Peter Sellers, isi da silinta sa capteze esenta personajului, ajutat fiind si de tehnicile nu tocmai ortodoxe ale lui Hopkins. De pilda, la un moment dat, tatal lui Sellers spune ceva, dupa care se intoarce cu fata spre camera pentru a dezvalui ca este de fapt Geoffrey Rush, care il joaca pe Sellers, care la randul lui il interpreteaza pe tatal sau. Si asta nu e singura scena producatoare de confuzie.

     

    R: Stephen Hopkins. Cu: Geoffrey Rush, Charlize Theron, Emily Watson, John Lithgow. Durata: 129 minute. In Romania din 18 ianuarie.

  • Trei surori si un regizor

    Cel mai recent spectacol al teatrului „Toma Caragiu“ din Ploiesti a reusit performanta de a face sali pline si la Bucuresti. Mai exact „scene pline“ pentru ca piesa „Trei surori“ de Cehov a fost montata de Alexandru Dabija (in „Anul Cehov“) pentru a fi jucata cu publicul pe scena (scenografia Stefan Caragiu).

     

    O idee care s-a dovedit, pana la urma, inspirata. Regizorul Alexandru Dabija intra de-a binelea in casa si in viata surorilor Olga (Oxana Moravec), Masa (Elena Popa), Irina (Ada Simionica), toate trei memorabile, a fratelui lor, neispravitul Andrei (Tudor Smoleanu) si a scorpiei de cumnata Natasa (Nadiana Salagean – transfigurata de rautatea personajului). Le priveste cu ochii cruzi ai intimitatii, nu se lasa impresionat de tristetea lor si le scoate in evidenta cu cruzime si ironie defectele.

     

    Alexandru Dabija accentueaza nebunia, alta la fiecare personaj, indusa de izolarea sociala si de imposibilitatea atingerii vreunei aspiratii. Toate personajele decad, toate sperantele se spulbera ca pisate de loviturile ritmice ale destinului. De ce? Nimeni nu stie si acesta imposibilitate de a intelege loviturile soartei le arunca in disperare, una cu resorturi comice pentru privitor. Toti componentii distributiei se inalta, prin geniul lui Cehov si viziunea proaspata a lui Dabija, la unele dintre cele mai importante creatii din cariera lor, in lupta cu un text foarte dificil.

  • Vedetele din piscina

    In strainatate sunt tratati ca niste vedete de cinema, au fan-cluburi care le dedica  website-uri, primesc nenumarate cereri de autografe si oferte de sponsorizare. Nu sunt nici actori, nici modele, ci „doar“ campionii olimpici si mondiali la inot, care, pe parcursul unei cariere mai degraba scurta decat lunga, obtin relativ repede statutul de VIP.

    Campioana noastra olimpica la inot, Camelia Potec, nu a primit nici o solicitare de autograf din Romania, insa posta ii aduce cam doua duzini zilnic din strainatate. „La noi, daca nu esti fotbalist, nu prea se inghesuie lumea sa te felicite sau sa-ti ofere sponsorizari“, spune Potec. In strainatate insa, toate diferentele se estompeaza, pentru ca fotografii si televiziunile se grabesc sa obtina imagini cu vedeta Inge de Bruijn de pilda, dar si cu Camelia Potec.  

    Astfel, mai multi inotatori campioni – Alex Popov, Ian Thorpe, Inge de Bruijn si Camelia Potec au impartit cat se poate de echitabil lumina reflectoarelor la Saint Moritz, in Elvetia, unde au luat parte la Campionatul Mondial de Bob al Celebritatilor, organizat de firma elvetiana de orologerie Omega la sfarsitul lunii ianuarie. Dupa goana de 75 de secunde pe unica pista naturala de bob din lume, adrenalina le-a dezlegat probabil limbile, astfel incat au iesit la iveala mai multe „detalii“: Popov s-a retras, punand capat unei perioade de spe-culatii, iar Thorpe ar putea sa ia o pauza mai lunga si nu stie exact daca va concura la Mondiale (ca sa nu mai vorbim de Olimpiada de la Beijing in 2008).

    Camelia Potec nu are, ca Inge de Bruijn, un asistent personal care, inaintea unei sedinte foto sa se preocupe exclusiv de modul in care ii sta parul si de unghiul in care arata cel mai bine. Insa romanca s-a descurcat foarte bine si in calitate de cel mai nou ambasador Omega in Romania (la initiativa Cellini), dar si la cursa de bob pe care o astepta cu un oarecare stres, avand in vedere ca echipa inotatorilor germani a avut parte de o rasturnare spectaculoasa. S-a bucurat de toata atentia de care a avut parte la Saint Moritz, unde a fost inconjurata imediat de reporteri si cameramani. „Intotdeauna sunt tratata altfel «afara», decat in tara, ca un star. Ce-i drept, lucrurile s-au mai schimbat in bine si in Romania, dupa Olimpiada“, spune campioana. Primeste zilnic circa 20 de cereri de autografe din strainatate si e impresionata ca a ajuns un „nume“.

    Marele eveniment de la Saint Moritz a fost retragerea multiplului campion mondial si olimpic rus Alexandru Popov, care, desi se zvonea de ceva vreme ca avea de gand sa spuna adio competitiilor, a negat pana in ultima clipa ca ar avea ganduri de „pensionare“. Cand, in cele din urma, si-a anuntat decizia de a se retrage in cadrul unui dineu organizat de Omega, la legendarul hotel Kempinski din St. Moritz, i-au trebuit cateva minute bune pana sa poata pronunta cele doua cuvinte: „Ma retrag“. 

    Ulterior, si-a revenit destul incat sa poata declara ca asteapta cu nerabdare sa inceapa o noua viata si sa se dedice familiei. Desi a ajuns deja un cliseu, pentru ca toate vedetele care se retrag sau iau o pauza citeaza nevoia de a se dedica familiei, Popov, alias Big Dog, alias Sasha alias idolul multor admiratoare din lumea larga, parea foarte sincer, avand in vedere ca a ramas orb si surd la ocheadele si oftaturile audientei feminine. 

    In timp ce vorbeste cu ziaristii pare surprinzator de relaxat, deschis, prietenos chiar, chiar daca  toata lumea ii pune aceeasi intrebare – de ce si cand s-a hotarat sa se retraga. Desi nu a castigat nici o medalie la Atena, spune ca nu atunci s-a hotarat sa isi incheie cariera, ci pe 27 ianuarie, pe cand se uita la Cupa Mondiala de la Moscova, si a realizat ca a cam venit timpul sa faca si altceva. 

    Indiferent de intrebare, are un raspuns foarte bine cantarit, de parca ar fi mai degraba diplomat. De altfel, exact ca in glumele despre diplomati, nu spune niciodata nu, ci doar „poate“. Intrebat care a fost momentul culminant al carierei sau evenimentul preferat, spune ca toate competitiile la care a participat sunt ca beculetele dintr-un candelabru imens si daca ar selecta un singur exemplu, ar fi ca si cum ar strica toata instalatia. De aceeasi diplomatie da dovada si cand este rugat, somat chiar de ziaristii ramasi fara unul dintre personajele principale in domeniu, sa numeasca un succesor. „Avem nevoie de mai multi inotatori ca Ian Thorpe, Michael Phelps, Pieter van den Hoogenband si altii ca ei care sa duca sportul mai departe.“ Desi, inainte de discutie, se faceau pariuri printre jurnalisti daca il va mentiona sau nu pe Phelps sau daca va spune ceva doar despre Thorpe, cu care e prieten, Popov nu s-a dezmintit si a servit raspunsurile echilibrate si metaforice care il caracterizeaza.

    Intrebat de BUSINESS Magazin despre Camelia Potec, nu sta sa se gandeasca prea mult si estimeaza ca, dupa parerea lui, ar mai putea participa cu succes la doua editii ale Jocurilor Olimpice, atata vreme cat se antreneaza asa cum trebuie.

    Planuieste sa evite destinul unor alti campioni care dupa ce s-au retras, in incercarea de a suplini doza de adrenalina cu care se obisnuisera in concursuri, au recurs la alte mijloace – curse nebunesti cu masina sau o viata sociala extrem de agitata. 

    „Am doi baieti care imi ocupa fiecare farama de timp, am planuri mari cu Omega in Rusia si mai analizez si multe alte proiecte“, spune, legandu-si decizia de a se muta in Elvetia de ciocolata calda, apropierea de firma care il sponsorizeaza si de dorinta de a-si organiza viata si afacerile in asa fel incat fiii sai sa nu fie nevoiti sa ia totul de la zero, asa cum a facut el.

    In ceea ce priveste pauza pe care a luat-o de ceva vreme, Ian Thorpe spune ca va participa la Mondiale numai daca este in forma maxima, si fizica si psihica. De altfel, recunoaste ca cel mai mare adversar este propria sa stare psihologica, pe care o poate lauda sau invinui pentru performantele din bazin. „Eu nu concurez cu alti inotatori, ci cu mine insumi“. Se invioreaza atunci cand e intrebat de haine (e admirator al marilor designeri si prefera tinutele studiate si asortate), de ingrijirea personala (urmeaza cu strictete sfatul dat in copilarie de mama sa, care l-a indemnat sa nu uite niciodata de hidratarea pielii), iar cand e intrebat de accesorii spune ca are foarte multe ceasuri, „pentru fiecare stare de spirit“, pe langa modelul Omega pe care l-a primit de la Alex Popov pe cand avea 14 ani.  Se considera un om fericit, mai ales in acea perioada de 1-2 saptamani pe an cand i se intampla sa inoate perfect, astfel incat, atunci cand se va retrage, spera sa poata face ceva la fel de pasionant ca inotul. 

  • BANII CAMPIONILOR

    CAMELIA POTEC (ROMANIA): Campioana olimpica ne-a declarat ca avea planuri mari de investitii cu cei 50.000 de euro pe care i-a primit pentru titlul de campioana olimpica, dar a constatat ca „cu 50.000 de euro nu mai cumperi nimic in Bucuresti, mai ales daca ai norocul sa te recunoasca lumea si sa aiba senzatia ca inoti in bani, ca sa zic asa“. Acum incearca sa cumpere un teren, iar casa va trebui sa mai astepte.  

    ALEXANDER POPOV (RUSIA): Inotatorul rus a declarat pentru BUSINESS Magazin ca prefera sa isi canalizeze fondurile disponibile spre afaceri imobiliare din toata lumea, pentru ca sunt mai concrete, mai palpabile. „Bursa e tot timpul cand sus cand jos si parca nu-mi vine sa-mi investesc banii in ceva care nu e foarte sigur.“ 

    IAN THORPE (AUSTRALIA): Campionul australian Ian Thorpe e mult mai dispus decat Popov sa-si asume riscuri la Bursa si spune chiar ca e oricand gata sa investeasca in combinatii mai complicate, pe care le pune la cale impreuna cu echipa sa de consilieri financiari.