BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Rebeli cu cauza

    Din analiza interviurilor date de 80.000 de conducatori de organizatii, doi consultanti de la Gallup au identificat trasaturile unui manager perfect.

    Titlul original al cartii este „First Break All the Rules“. Cartea e o instigare stiintific articulata la nesocotirea bunelor si batranelor cutume manageriale care, iata, in epoca noului mileniu, incep sa-si faca transparente neajunsurile. Marcus Buckingham si Curt Coffman (consultanti pe probleme de ma-nagement ai Gallup Organization) au compilat rezultatele interviurilor realizate cu circa 80.000 de manageri din mai mult de 400 de societati – plecand de la o baza de date construita prin consultarea unui milion de salariati – intr-un studiu de gen care, prin dimensiunea sa informativa este, pana la ora actuala, cel mai amplu realizat vreodata.

    Managerii selectati, desi aflati intr-o mare diversitate de situatii (unii se situau in pozitii de top, altii erau simpli supervizori, unii lucrau in companii aflate pe lista Fortune 500, altii detineau functii cheie in mici companii), au toti o importanta trasatura comuna: sunt cei mai buni. Cum poate un cercetator sa se impace cu superlativele absolute si, mai ales, cum poate sa afle intruparea unui superlativ in infinitezimalele nuante pe care le  imbraca viata reala? Autorii se asaza, de la bun inceput, intr-o confortabila certitudine (dar vai!, cat de anevoios obtinuta, in 25 de ani de analize efectuate de Gallup), rezultata din compararea indicatorilor de performanta ai companiilor asupra carora s-au aplecat: vanzari, profit, nivel de satisfactie al clientilor, date despre fluctuatia personalului, opinii ale angajatilor. Ei bine, dialogurile cu acesti „manageri intre manageri“ au conturat niste concluzii surprinzatoare: nici unul dintre ei nu s-a ferit sa incalce regulile sacre ale managementului, nici unul nu crede ca un om, chiar beneficiind de o pregatire corespunzatoare, poate realiza orice isi propune, nici unul nu ii ajuta pe angajati sa-si depaseasca slabiciunile.

    Mai mult, fiecare dintre ei are angajati favoriti. Buckingham si Coffman afirma ca talentul primordial al marilor conducatori de intreprinderi este acela ca stiu sa faca diferenta intre competente si calitati. O competenta, cum ar fi programarea informatica, poate sa fie invatata. Calitatile sunt innascute si pot fi clasificate in trei categorii: combativitate, functionare intelectuala si mod relational. Autorii sugereaza ca cei mai buni manageri identifica insusirile necesare, pentru a controla cum se cuvine posturile din cadrul organizatiei, si ca isi recruteaza personalul atat pe criterii de competenta cat si pe baza calitatilor. Liderii talentati isi petrec majoritatea timpului cu cei mai buni angajati, nu cu cei mai putin performanti, iar actiunea lor este focalizata pe folosirea punctelor tari ale colaboratorilor si pe ocolirea slabiciunilor (care sunt luate in calcul dar asupra carora nu se incearca nici o modificare).

    Managementul devine astfel o cale de optimizare a calitatilor personale si specifice si nu o largire siste-matica a sarcinilor devenite stereotipe. Dupa atatea studii de caz, exprimate limpede, cu trimiteri si parabole plastice la indemana, autorii isi avertizeaza cititorii, in spiritul sensului final al cartii: „Nu va incurajam sa inlocuiti stilul vostru managerial obisnuit cu o versiune standardizata. Mai degraba, scopul nostru este de a va ajuta sa folositi propriul stil in avantajul vostru, aratandu-va cum sa adaptati viziunea revolutionara a marilor manageri de pretutindeni“.

     Marcus Buckingham si Curt Coffman,  Manager contra curentului, Editura Allfa, Bucuresti, 2004

  • Enciclopedie pentru tineri

    • Enciclopedie pentru tineri

    Un adevarat regal de imagini si de comentarii succinte privind istoria cartii si a literaturii ne ofera editura RAO in aceasta enciclopedie Larousse, destinata, potrivit inscriptiei de pe coperta, tinerilor. Ceea ce nu inseamna ca este puerila, facila in clasificari si in sinteze, sau expediata, in planul general al informatiei. Poate, prin urmare, sa fie un subiect de delectare si pentru adulti, iar pentru aceia care ar stramba din nas va constitui, cu siguranta, o sugestie fericita de cadou. Lucrarea este structurata in trei capitole – literaturile antice, marii clasici si timpurile moderne, si beneficiaza, pentru fiecare segment, de adnotari terminologice utile (ce este un roman, ce este o epopee, ce reprezinta evangheliile, ce este un vodevil, ce inseamna marivodaj, care este sensul „spleen-ului“ in lirica poetilor blestemati etc.), incursiuni etimologice,  precizari sumare de teorie a literaturii. Sunt integrate, in ansamblul celui din urma capitol, comentarii pline de interes despre asa-zisele genuri de frontiera: literatura SF si benzile desenate. 

    Aventura cartii, RAO, Bucuresti, 2004  

    • Business Blues

    Acest amuzant si plin de intelepciune manual de supravietuire la birou este scris de un talentat expert al vietii in intreprindere, francezul Pierre Blanc-Sahnoun, jurnalist care isi delecteaza saptamanal cititorii fideli cu cronici ce apar in paginile celor mai prestigioase ziare si reviste din Hexagon. „Performantele din intreprinderi,“ spune autorul, „se construiesc pe umerii nostri, pe inimile noastre, pe coloanele noastre vertebrale epuizate. Noi suntem sarea economiei, conducem echipe de mii de oameni, ziarele ne ridica, uneori, in slavi performantele. Unde ne este, insa, libertatea? Nu suntem noi oare precum gladiatorii, gata sa invingem sau sa murim?“ Cartea este un tezaur de sfaturi practice privind gestionarea reusitei profesionale a managerilor dar si a angajatilor, un ghid care dezvaluie surazand strategiile de dezvoltare a carierei si de pastrare, in acelasi timp, a echilibrului vietii personale.

    Pierre Blanc-Sahnoun, Business Blues, Manuel de survie  au bureau, Editions d’Organisation, Paris, 2004

  • Aviatorul

    Martin Scorsese reuseste sa reconstituie viata lui Howard Hughes, miliardarul american care a inceput ca un tanar usor excentric si a sfarsit ca un batran nebun

    „Aviatorul“ ar fi putut intra in categoria acelor filme lacrimogene, construite pe o reteta de succes a unui alt american care nu se multumeste sa viseze la viitor si incepe sa-l construiasca singur. In acelasi timp productia ar fi putut sa cada foarte usor in zona documentarelor cu fir epic. Dar nu se intampla, dintr-un singur motiv: Martin Scorsese. Regizorul reuseste sa aduca la lumina viata lui Howard Hughes, miliardarul american care a inceput ca un tanar usor excentric si a sfarsit ca un batran nebun. Obsesia pentru detaliu a lui Scorsese este evidenta si in „Aviatorul“, de la perso-nalitatea atent reconstruita a lui Hughes (interpretat de un Leonardo Di Caprio care s-a maturizat, in sfarsit), pana la modul in care regizorul reconstruieste intr-un mod original, dar respectand realitatea, freamatul anilor ‘30 si ‘40. 

    La vremea respectiva, inainte de instalarea obsesiilor si crizelor care i-au guvernat ultima parte a vietii, Howard Hughes era un tanar si sarmant miliardar, un impatimit al avioanelor, filmelor si femeilor – nu neaparat in aceasta ordine. Scorsese tese povestea in jurul celei mai prolifice etape din viata sa, intre jumatatea anilor ‘20 si anii ‘40, cand Hughes se decide sa cheltuiasca averea mostenita de la tatal sau pentru a calca pe un nou drum, cel al cinematografiei. Realizarea unui film, cu un buget ce a batut toate recordurile acelor vremuri, limitat la redarea unei batalii aeriene din primul razboi mondial, „Hell’s Angels“, il propulseaza pe tanarul producator direct in celebritate. Dupa ce infiinteaza Hughes Aircraft Company si doboara cateva recorduri de viteza, Hughes devine si cel mai renumit aviator de la Charles Lindbergh. Planurile indraznete pentru a construi cel mai mare avion din lume, incercarea spargerii monopolului Pan American pe zborurile transatlantice reusesc sa-l propulseze pe culmile societatii. 

    Pe de alta parte, viata sa personala zbuciumata, conflictul  public cu senatorul Owen Brewster (Alan Alda), un devastator accident aviatic, inclusiv aventurile sale amoroase cu doua figuri hollywoodiene le-gendare: Katharine Hepburn (Cate Blanchett) si Ava Gardner (Kate Beckinsale), ii prefigureaza picajul. Intr-un final, temerile interioare il determina pe barbatul respectat pentru averea sa, pentru temerara lui stralucire si inclinatia de a privi mereu spre viitor, sa se retraga de lume. Totusi, Scorsese reuseste mai mult decat sa construiasca o poveste pe morala, previzibila de altfel, ca tot ce urca trebuie si sa coboare. 

    R: Martin Scorsese  Cu: Leonardo di Caprio, Cate Blanchett, Kate Beckinsale, Alan Alda.  Durata: 170 de minute.  In Romania din 25 februarie.

  • Cantecul lebedei?

    Magazinele muzicale se joaca de-a hocus-pocus: azi sunt, maine nu mai sunt. Cel mai mare magazin audio din Romania, Sony Music Mega Store, e doar un exemplu din sirul lung de magazine de profil care au fost inchise pentru ca nu aduceau profit. Doar trei nume mari rezista: Diverta, Hollywood Music & Film si Magazinul Muzica.

    Cine vrea sa castige bani cinstiti din comertul cu muzica e nevoit fie sa renunte, fie sa isi gaseasca activitati suplimentare, care sa-i tina in viata afacerea. Cel putin dupa aceasta teorie au functionat multe magazine muzicale pana acum. Majoritatea au renuntat. Astfel, numarul magazinelor din Capitala care vand exclusiv muzica si nu vand la negru nu sare de cinci. Dovada ca lucrurile nu merg bine in retailul muzical romanesc „luceste“ in vitrina putinelor retele de magazine de profil ramase. In bulevardul Mihai Bravu din Capitala, vitrina magazinului Hollywood Music & Film e acum pustie. O privire aruncata pe rafturile filialei aceleiasi retele din zona cinematografului Scala e suficienta pentru a constata ca vanzarea de CD-uri sau casetele audio a trecut pe locul al doilea, dupa afacerea cu DVD-uri si inchirieri de filme.

    Doar reprezentanta din Bucuresti Mall mai pastreaza izul occidental de la inceput, cu o oferta de titluri bogata. Si totusi, candva s-a vandut si in Romania muzica. Sony Music Megastore oferea, in incinta de auditie cvadridimensionala, cam tot ce-si putea dori un roman, chiar daca avea gusturi occidentale. O adevarata atractie era standul cu viniluri. O alta era obiceiul imprumutat de administratorii magazinului de la occidentali de a organiza lansari de albume in incinta. Era cel mai mare magazin de profil din tara. De deschiderea lui isi mai aduc aminte multi bucuresteni, pentru ca o mie dintre ei au plecat acasa cu CD-uri primite cadou din partea magazinului. Dar nimic din toate astea nu a tinut in viata magazinul. 

    Cei 500 de metri patrati din complexul comercial Unirea se numesc astazi „Diverta“. Un magazin tot cu profil muzical, cu o oferta destul de bogata si cu un personal „scolarizat“, dupa cum sustine Sebi Vasilescu, directorul general al Diverta. Clientii in cautarea unui produs vor fi indrumati spre ceea ce cauta sau spre posibile alternative. Mai mult, spune directorul, daca produsul cautat nu se afla in magazin sau la furnizor, in cateva zile acesta poate fi adus la solicitarea clientului. 

    Dar strategiile de imbunatatire a ofertei nu au salvat nici magazinul „Diverta“ de influenta declinului pietei muzicale. Rezultatele financiare ale „Diverta“ strict din vanzarea de muzica nu sunt exceptionale. Grupa de „produse media“ in care sunt incluse, ca raportare financiara, si produsele audio, reprezinta doar 15-20% din cifra de afaceri a companiei.  

    Intr-un fel, nici nu e de mirare, spune Adrian Iorgulescu, presedintele Uniunii compozitorilor si muzicologilor din Romania, uniune care detine magazinul „Muzica“. „In conditiile in care, de la o zi la alta, pirateria e tot mai prospera, e absolut normal ca magazinele de muzica sa ramana in umbra“. Multi clienti au uitat de „atuul calitatii, de aspectul legal precum si de etica personala“, principalele motive pentru care un cumparator nu alege „calea usoara“ a achizitiei la negru, spune Sebi Vasilescu, directorul general Diverta.

    Conform datelor Asociatiei pentru Combaterea Contrafacerilor, piata la negru reprezinta in jur de 70% din totalul pietei muzicale autohtone. Numai in Bucuresti autoritatile confiscasera in primele zece luni ale anului trecut peste 150.000 de CD-uri si DVD-uri piratate. Proprietarii drepturilor intelectuale si casele de discuri pierd anual 25 de milioane de euro din cauza acestei afaceri ilegale, potrivit estimarilor unor analisti financiari din Romania.

    Cu mici exceptii, magazinele de muzica par sa isi cante, resemnate, cantecul de lebada. Magazinul Muzica, cel aflat in proprietatea Uniunii Compozitorilor si a Muzicologilor, isi vinde CD-urile intr-o liniste de biblioteca. Cu exceptia unui vanzator de viniluri, care abia asteapta sa-ti impartaseasca povestea fiecarui produs pe care-l vinde, personalul magazinului asteapta intr-o liniste neconvingatoare ca produsele „sa se vanda“.   Totusi, magazinul Muzica ramane „un etalon al Capitalei, un obiectiv cultural“, spune Adrian Iorgulescu. 

    Majoritatea turistilor straini care cauta compilatii autohtone, muzica clasica sau folclor, ajung aici. Insa Iorgulescu stie ca nu va putea tine in viata magazinul folosindu-se strict de prestigiul dobandit de-a lungul timpului. „Incepand cu acest an, magazinul isi va schimba infatisarea, va deveni mai occidental“, spune Iorgulescu. 

    Pana atunci, cei care vor sa se simta bine cand cumpara nu au prea multe alternative. Cu una-doua exceptii, ei ar trebui sa aleaga fie locurile mici, cu dichis, de genul librariilor Carturesti, unde oferta de produse e limitata, fie magazinele lipsite total de personalitate, dar unde sansele de a gasi produsul cautat sunt mai mari.

  • BOALA NEAGRA

    Principalele efecte negative ale pirateriei la nivel mondial sunt:

    SCAD VANZARILE
    Tranzactiile ilegale cu muzica si descarcarea de pe Internet sunt invinuite pentru scaderea la nivel mondial a vanzarilor din industria muzicala. Scaderea a fost de 7 procente in 2002, si s-a dublat in 2003.  

    RAMAN PE DRUMURI
    Jay Berman, directorul executiv al Federatiei Internationale a Industriei Fonografice, spune ca din cauza pirateriei mai mult de jumatate din profesionistii din domeniul muzical din Europa risca sa-si piarda locurile de munca. 

    LEGISLATIA ROMANEASCA
    In Romania, legislatia permite descarcarea de muzica de pe Internet, cu conditia ca aceasta sa fie ascultata acasa. Folosirea ei in scopuri comerciale este o activitate ilegala care se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 5 ani.

  • Hiperbogatii hipomaniacali

    Teza cartii „The Hypomanic Edge“ ar fi ca America e principala forta economica a lumii (si) din cauza ca este o natiune formata din oameni de afaceri ticniti si din femei de succes predispuse, genetic, sa-si asume riscuri majore. 

    E cu neputinta de uitat impactul pe care l-a avut, la inceputul anilor ‘80, volumul „Acesti bolnavi care ne guverneaza“. Tradusa in zeci de limbi, in tiraje impresionante, cartea vorbea despre maladiile sefilor de stat, de-a lungul vremii, si despre nefastele consecinte pe care exercitiul guvernarii, dar si situatia politica interna sau internationala le-au avut de indurat din pricina acestor dereglari. Salazar, Franco, Mao, Hrusciov, Brejnev, Stalin, Nixon sau Kennedy, mai totii „marii“ planetei s-au dovedit a fi in suferinta si asta nu oricand, ci mai ales in momentele decisive in care se aflau aplecati peste pupitrul de comanda. Pentru John D. Gartner, in proaspat aparutul sau volum „The Hypomanic Edge: The Link Between (a Little) Craziness and (a Lot of) Success in America“, boala (de asta data pur mentala), mai ales in formele ei benigne, se dovedeste insa a fi un motor al ascensiunii sociale si al prosperitatii.

    Teza cartii ar fi ca America reprezinta, in momentul de fata, principala forta economica a lumii (si) din cauza ca este o natiune formata din oameni de afaceri ticniti si din femei de succes predispuse, genetic, sa-si asume riscuri majore. Autorul stie ce spune (este de profesie psihoterapeut) si, de altfel, nici nu merge in contra curentului judecatii generale potrivit careia mintile stralucite, marii interpreti, arhitectii sau poetii de geniu au fost, dintotdeauna, atinsi de aripa neagra a nebuniei. E vorba aici de ceea ce Gartner numeste „hipomanie“, adica, in termeni medicali, o forma blanda de manie, lipsita de componenta depresiva.

    „Hipomaniacii, spune el, sunt purtatorii unei energii contagioase, au o vointa si o incredere neobisnuite, si produc idei cu adevarat mari. Vorbesc, gandesc si iau decizii cu o mare rapiditate. Nu pot sa stea o clipa locului, isi canalizeaza energiile spre implinirea unor aspiratii nemasurate, sunt risipitori, risca, actioneaza impulsiv, fara sa stea prea mult pe ganduri. Sunt isteti, plini de incredere si, tocmai de aceea, devin carismatici si convingatori“. Altfel spus, multe dintre componentele caracterului arhetipal american – adica optimism, energie, perseverenta – se potrivesc perfect in fisa clinica a individului hipomaniacal.

    Fenomenul ar putea fi explicat si prin faptul ca americanii sunt o natiune de imigranti, prin definitie sunt marcati de gena hipomaniacala. „Cine e dispus, se intreaba Gartner, sa ia in piept o calatorie plina de primejdii, convins ca va fi in stare sa razbeasca prin jungla New York-ului?“. Evident, niste „sariti de pe fix“. Niste oameni dispusi sa joace totul pe o carte, niste „apucati“, bantuiti de idei, curajosi, increzatori in propriile forte: niste oameni pe care, ca sa pastram dreapta distanta intre terminologia medicala si exagerarile de jargon, ar trebui sa-i numim, pur si simplu, puternici.  Desigur, dereglarea nu a insemnat totul. America a fost si inca mai este un pamant al tuturor oportunitatilor, iar spiritul utopic al celor care au razbatut si care s-au imbogatit au fost combinate, intr-un amestec bine dozat, cu pragmatismul si realismul. O scurta istorie a personalitatilor Americii, de la Columb la Benjamin Franklin, Henry Ford, David Selznick sau Andrew Carnegie ne-o demonstreaza cu prisosinta.  

    John D. Gartner, The Hypomanic Edge:  The Link Between (a Little) Craziness and (a Lot of)  Success in America, Ed. Simon & Schuster, 2005

  • Amorul: timp de folosinta

    • AMORUL: TIMP DE FOLOSINTA

    Specialist in marketing si publicitate, Beigbeder incepe, la numai 24 de ani, o prodigioasa activitate. Cronicar si moderator TV, critic si, nu in ultimul rand, scriitor, Frédo este polivalent profesional asa cum, in alt plan, este (sau se afirma) omnisexual. Partea cea mai solida si mai specifica a operei sale de scriitor este trilogia Marronier care, potrivit propriilor vorbe ale protagonistului, poate fi rezumata dezarmant de simplu: „in primul volum ma indragosteam, in al doilea ma insuram, in al treilea divortam si ma insuram din nou“.

    Dovada stiintifica potrivit careia dragostea are un timp biochimic de evolutie si disolutie inconturnabil – trei ani – este tema pe care autorul o intoarce pe toate partile si careia ii aspira toata vlaga. Satul pana la greata de Anne, splendida lui consoarta, Marc se indragosteste de Alice cea cu picioare lungi, pe care nu o poate avea din pricina ca este casatorita. Divorteaza de Anne si reuseste, dupa penibile tribulatii, s-o divorteze si pe Alice, cu care se casatoreste. 

    Frédéric Beigbeder, Dragostea dureaza trei ani,  Editura Pandora M, Targoviste, 2005 


    • DRAGONII CRIMEI


    Volumul lui Posner dezvaluie amploarea pe care a capatat-o imperiul subteran al Triadelor si controlul pe care acestea il detin asupra pietei internationale de heroina. Studiul reprezinta rezultatul  unor investigatii jurnalistice care au durat aproape doi ani, timp in care Posner a vizitat aproape toate galantarele si laboratoarele drogului din Asia.

    Dupa publicarea acestui document acuzator, FBI-ul a trebuit sa admita faptul ca sindicatele chinezesti ale crimei au ajuns sa detina controlul a circa 80% din piata de heroina americana. Un adevarat best-seller, tradus in 12 limbi, volumul este unul dintre cele mai palpitante si convingatoare ale unui autor care s-a ocupat, de-a lungul timpului, de subiecte arzatoare si neelucidate precum: biografia lui Mengele, asasinarea lui Kennedy, cea a lui Martin Luther King sau momentul 11 septembrie 2001.

    Gerlad L. Posner, Triadele chinezesti,  Editura Allfa, Bucuresti 2004 

  • O bere cu Mirandolina

    La Teatrul Nottara, poate fi vazuta cu placere o piesa amuzanta, fara pretentii abisale, oferind o delectare rapida si intensa: este cunoscuta „Hangita“ a lui Carlo Goldoni.

    Regizorul austriac Tino Geirun mizeaza pe actori si pe dinamismul actiunii piesei, apasand pe trasaturile negative ale personajelor, care, paradoxal, ni le fac si mai simpatice. Spectatorii sunt plasati de la inceput in decorul simplu al hanului, la doi pasi de protagonisti. Li se impart pahare cu bere din care vor bea cu personajele, precum si pachete de carti de joc pe care, in afara semnelor consacrate pentru poker sau septic, este imprimat programul de sala. Elemente originale pentru a capta atentia si bunavointa publicului.

    Desfasurarea este cat se poate de clasica, dar asta nu tulbura cu nimic bucuria spectatorilor, dupa cum nu ii supara nici previzibilul piesei. Chiar momentele de umor mai decoltat sunt la locul lor in contextul creat, acela de han cu ocaua mica si hangita frumusica. In rolul aprigei si cam androfobei hangite Mirandolina am vazut-o pe Daniela Minoiu, care imparte rolul cu Crenguta Hariton. Pretendentii nenorocosi la mana ei deprinsa cu uneltele bucatariei sunt intruchipati corect de Al. Jitea si Valeriu Preda, roluri destul de mici, ca si cele ale Ancai Bejenaru si Andei Caropol, care practic au aparitii minimale. 

    Cu totul altfel stau lucrurile cu cei doi curtezani ce ajung mai departe in gratiile Mirandolinei, oferindu-i, probabil pentru prima oara in viata, clipe de reflectie si indoiala. Cavalerul de Ripafratta este jucat cu haz si exactitate de Constantin Cotimanis, din care regizorul si el insusi construiesc un amorez trecut de varsta iluziilor si cu atat mai indreptatit sa se bucure de atentia hangitei. Cotimanis atrage atentia si in scenele de dialog si in cele sustinute de unul singur. Creeaza un tip uman credibil, deasupra mizei comice a textului. 

    Cea mai izbutita creatie regizorala este a omului la toate si cam natang al hanului, balbaitul Fabrizio, incet la rationament, dar iute la viclenii, cel care se va procopsi pana la urma cu inima si trupul bine rotunjit al Mirandolinei, devenind insa, prin brusca ascensiune, un stapan vrednic al hanului si-al nesperatei lui neveste. Gandul regizorului este intruchipat cu stralucire si verva de Adrian Vancica, nume nou pentru mine, dar cu atat mai interesant. Povestea, chiar stiuta, capteaza omul plin de griji si il insenineaza vreme de un ceas prin mijlocirea unor actori priceputi si zglobii.  

  • Be cool“ nu e chiar asa de „cool“

    John Travolta si-a adjudecat mult ravnitul statut de Hollywood Star dupa ce a castigat un concurs de dans in „Saturday Night Fever“, in 1977. Peste  aproape 20 de ani, in 1994, le-a reamintit spectatorilor de pozitia sa in randul vedetelor tot in urma unui dans, de data aceasta insa cu Uma Thurman in „Pulp Fiction“. Dupa alti 10 ani, Travolta danseaza din nou. Tot cu Uma Thurman, dar de data aceasta in filmul „Be Cool“ (tradus la noi cu „Da-te mare si tare“), mult asteptata continuare a lui „Get Shorty“ (1995). 

    Travolta se joaca in continuare de-a Chili Palmer, gangsterul fascinant din „Get Shorty“. Dar nu nu o mai face la Hollywood, precum in prima parte. De data aceasta ia cu atac industria muzicala, sau, mai precis, doua dintre promisiunile acesteia: un producator al unei case de discuri, Edie Athens, interpretata de Uma Thurman si o tanara interpreta de R&B, Linda Moon, in rolul careia joaca Christina Milian. 

    Dar daca acum 10 ani Chili era un adevarat fan al filmelor mai mult sau mai putin reusite, faptul ca intre timp a renuntat la aceasta pasiune si a inceput sa se preocupe de ceea ce se intampla in industria muzicala e mai putin plauzibil. 

    Pana la urma „Be Cool“ nu e decat o continuare a unei productii de succes si prin urmare se comporta ca o continuare, la fel cum si cartea  dupa care a fost realizat, scrisa de Elmore Leonard, e o continuare a celei dupa care a fost facut „Get Shorty“ (desi a avut parte de critici mult mai entuziaste decat filmul). 

    Multe scene nu fac altceva decat referiri la productia precedenta si isi asuma ideea ca o sa mearga doar pentru ca scenele la care fac trimitere au prins candva la public. 

    Personaj dupa personaj, scena dupa scena, replica dupa replica, toate te trimit la un alt film, la un alt personaj sau la o imagine trecuta. Filmul pare un birocrat care te tot plimba prin birouri diferite pentru ca nu stie ce sa-ti spuna. Sau poate pentru ca nu are nimic de spus. 

    R: Gary Gray. Cu: John Travolta,  Uma Thurman, Dwayne „the Rock“ Johnson. Durata: 114 minute. In Romania din 18 martie 2005.

  • Casnicia la mica intelegere

    Timp de 50 de ani, la romani, banii si dragostea nu s-au prea intersectat in pregatirile pentru viata de familie.

    Din acest punct de vedere, am putea fi catalogati drept romantici incurabili, adepti ai binecunoscutului: „pana cand moartea ne va desparti!“. La prima vedere, toate cuplurile sunt pregatite sa porneasca in viata de familie dezinteresate, pe deplin hotarate sa imparta totul in mod egal. Cel putin aceasta este prima impresie, in conditiile in care in ultimii 15 ani in Romania nu a fost incheiat nici un contract prenuptial. Sunt viitori soti neinfricati in fata viitorului, nu simt nici o umbra de indoiala inainte de a spune „da“? Nu neaparat. „Pur si simplu, timp de 50 de ani, legea nu le-a permis sa semneze un contract prenuptial“, spune Paula Ivanescu, primul politician care a pus problema legislatiei asupra acestui aspect.

    „Abia la sfarsitul anului trecut, politicienii romani au reusit sa se dezlege de o serie de cutume invechite si sa inteleaga ca printr-un contract prenuptial nu se vand sentimente“, spune Ivanescu. In cazul in care proiectul noului Cod Civil va trece si de Camera Deputatilor, atunci putem spune ca va fi  readus la viata un obicei care timp de aproape un secol, intre anii 1865 – 1954, a fost in voga mai ales intre cei de vita nobila, care nu concepeau o casatorie fara semnarea unui asemenea act. Preluat de la francezi, odata cu asimilarea Codului lui Napoleon (1807) si transformarea sa in autohtonul Cod Civil, obiceiul acordului premarital era la acele vremuri in principal o solutie pentru capii celor doua familii de a face din doua averi una singura si mai mare. Tinerii nu prea aveau ocazia sa dea frau liber propriilor sentimente.

    De pilda, cu toate ca fiica sa Maria era curtata de ceva vreme de Carol Popp de Szathmari – cel care avea sa devina pictorul preferat al lui Alexandru Ioan Cuza, marele vornic Nicoale Vacarescu o marita cu fratele mai mic al lui Voda Alexandru Dimitrie Ghika, Constantin. Ii asigura fiicei in felul acesta titlul de printesa dar, in acelasi timp, prin documente bine gandite, si siguranta financiara.  Mai apoi, la 1954, Marea Adunare Nationala de atunci imprumuta integral codul sovietic al familiei, iar contractul prenuptial e scos in afara legii, fiind considerat degradant si imoral. S-au stipulat atunci si norme noi privind mai multe aspecte pe care le ridica mariajul, printre care regimul juridic al bunurilor comune ale sotilor sau proprietatea in devalmasie. Adica exact aceleasi aspecte pe care le reglementa si acordul prenuptial, dar puse intr-o alta forma. Una comunista.

    Totusi, cei care au cautat, dupa revolutie, ceva garantii linistitoare inaintea casatoriei au putut profita, cu ajutorul notarilor, si de acest regim. In cazul unui divort, una din parti putea sa pastreze mare parte din castigurile obtinute pe parcursul casniciei daca reusea sa dovedeasca faptul ca acestea au fost obtinute cu fonduri din bunurile cu care a intrat in casatorie. Lucru usor de realizat daca in ecuatie e implicat un avocat bun. Dar si asa tot nu e evitata agitatia procesului de partaj, care se putea prelungi la nesfarsit, transformandu-se intr-un razboi in care nu se pot economisi banii dati pe taxe sau nervii. 

    „De altfel principalul avantaj al contractului prenuptial este ca divortul devine o formalitate facila, deoarece toate aspectele legate de aceasta chestiune se pot stipula in contractul prenuptial, iar averea celor doi soti urmeaza sa fie distribuita dupa dorinta cuplului“, spune Doina Dunca, consilier al Uniunii Nationale a Notarilor Publici. Din punct de vedere juridic, aranjamentul prenuptial poate sa fie atat de explicit si de lung cat este nevoie si poate acoperi oricate aspecte doresc cei doi viitori soti – de la conturile din banca la cartile sau DVD-urile din biblioteca. In special, insa, se refera la bunurile familiale. „Contractul prenuptial poate fi folosit pentru a conferi siguranta ca averea cuplului va fi corect impartita, ca aceasta va fi transferata de la un sot la altul, sau ca drepturile asupra ei vor fi impartite in mod egal de soti sau pe cote-parti“, spune Dunca.  

    „Lipsa unui astfel de acord s-a vazut foarte clar dupa ‘90 in multe procese, in care partenerul unui comerciant, de exemplu, se alegea in urma divortului cu o parte din datoriile pe care firma acestuia din urma le adunase in timpul mariajului“, mai spune consilierul. Au existat chiar si situatii in care una din parti a renuntat la pretentii asupra vreunui bun pentru a nu se trezi inglodata in datorii. Un alt caz influentat de lipsa unei intelegeri premaritale a fost si cel in care sotia unui om de afaceri, cu toate ca nu a contribuit deloc la situatia financiara a familiei, a cerut la divort mai bine de jumatate din averea acestuia, in lipsa unui act prenuptial. 

    „Insa contractul prenuptial nu trebuie sa se rezume doar la aspecte financiare, contractul nefiind destinat exclusiv persoanelor bogate“, spune Ivanescu. Acordul poate reglementa si responsabilitatile sotilor privind ingrijirea copiilor din casatorii anterioare cat si a celor care urmeaza sa se nasca. Pe de alta parte, poate singurul dezavantaj al contractului prenuptial e ca te poate lua prin surprindere, ca poate fi vazut ca un act cinic care prefigureaza divortul. In general, oamenii spun ca se casatoresc din dragoste si sustin ca nu se casatoresc cu gandul la avere. 

    Din acest motiv, majoritatea se simt jigniti cand partenerul aduce vorba de incheierea unui contract prenuptial. Surprinzator, insa, un studiu a scos la iveala ca in Statele Unite contractul prenuptial stimuleaza casatoriile. 

    Mai mult, in Germania unul din cinci cupluri semneaza un acord inainte de casatorie, iar in Franta multi dintre cei care urmeaza sa se casatoreasca nici nu mai apeleaza la un avocat pentru incheierea contractului prenuptial. Se pare deci ca un contract prenuptial nu mai dauneaza romantismului.