BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Dumnezeu cu Milla

    Care e personajul nelipsit in ultima vreme de pe marile ecrane, readus la viata (si) in filmul lui Kurt Wimmer, „Ultraviolet“? Vampirul, desigur. Ce-i drept, Wimmer ii schimba sexul si-i da un nou nume (hemofag), intr-un film cu cateva plusuri (titlul, Milla) si multe minusuri (poate chiar prea multe), dar colorat (tot Milla) si foarte ritmat.

     

    Cu Milla Jovovich in rolul ultravampiritei Violet, posesoare a unor abilitati iesite din comun (dar cam furate din „Matrix“) de a ucide luptatori umani si vampiri deopotriva, Wimmer si-a adjudecat macar o parte a publicului: cei indragostiti de topmodelul de origine ucraineana vor veni sigur sa vada filmul, pentru ca, din acest punct de vedere, „Ultraviolet“ chiar merita. Constient de asul pe care il are in maneca, regizorul (Wimmer a scris scenariul avand-o pe Jovovich in minte pentru personajul Violet) face exces de nurii actritei, astfel incat aceasta este ultraprezenta de la prima pana la ultima scena a filmului.

     

    Scenariul se desfasoara candva in viitor, la sfarsitul secolului XXI, cand un virus modificat genetic, produs initial pentru a crea o armata de super soldati se raspandeste in intreaga lume, transformandu-i pe cei infestati in „hemofagi“, un soi de specie de vampiri cu abilitati fizice si intelectuale iesite din comun. In scurt timp, lumea ajunge in pragul unui razboi civil intre hemofagi si populatia sanatoasa, determinata sa distruga cu orice pret specia mutant. Violet, o luptatoare vampir, este chemata sa distruga o arma secreta a guvernului, despre care se spune ca poate elimina toti hemofagii. Spre surprinderea sa, dispozitivul mortal este un baietel de noua ani, care a fost crescut in laborator si raspunde la numele de Six. Astfel, Violet se trezeste la mijloc intre vampirii care vor sa-l distruga pe Six si oamenii care vor sa-l foloseasca pentru a distruge vampirii. Aici apare una dintre cele mai mari probleme la Hollywood: supra – sau ultra? – specializarea.

     

    Ce i s-a intamplat lui Cameron Bright, pustiul care il joaca pe Six, li se intampla din ce in ce mai multor actori: sunt distribuiti in acelasi tip de roluri pentru simplul fapt ca au avut succes sau au fost convingatori in primul. Asa cum se intampla si pe la case mai mari (dupa rolul criminalei din „Monster“, lui Charlize Theron i se ofereau numai roluri de femei urate, eventual lesbiene, aflate in conflict cu intreaga tagma masculina), Cameron Bright joaca un rol absolut identic cu cel din ultimul „X-Men“, unde reprezinta „leacul“ pentru o intreaga rasa devianta (acolo mai diversii mutanti, aici mai asemanatorii hemofagi).

     

    Bineinteles, lui Bright, care a mai jucat acum cativa ani rolul unei clone in „Godsend“, un SF cu Robert de Niro in rolul principal, nu i-a fost deloc greu sa adopte aceeasi privire profund-misterioasa („plina de intelepciune“, a preferat sa declare regizorul), de plictisit si indiferent detinator al unei puteri in stare sa schimbe cu totul fata planetei, ceea ce nu reprezinta cu toate acestea un avantaj pentru filmul lui Wimmer.

     

    Pana la urma exact acelasi lucru i se intampla si Millei Jovovich. Exista vreun film cunoscut in care ea sa interpreteze altceva decat o superultrafemeie? Totul a inceput in 1997, cand salva lumea (bineinteles, Bruce Willis trebuia sa fie si el in zona) in chip de al cincilea element in filmul cu acelasi nume al viitorului sot Luc Besson. Imediat apoi, a salvat armata franceza in „Jeanne D’Arc“, filmul aceluiasi Besson, dupa care s-a luptat cu sute de oameni de stiinta transformati in mutanti insetati de sange in cele doua „Resident Evil“ (acum il face pe al treilea).

     

    Prin urmare, Milla Jovovich isi merita renumele de diva ultraactiva a marelui ecran, intrecandu-le pe Charlize Theron („Aeon Flux“), Halle Berry („Catwoman“), Umma Thurman („Kill Bill“) sau Angelina Jolie („Tomb Rider“) la numar de filme in care casapeste diverse vietati mai mult sau mai putin mutante. Surprinzator este faptul ca in ultima vreme supermasculii tin tot mai greu pasul cu eroinele pe cat de frumoase, pe atat de destepte si descurcarete.

     

    Mai mult, acum sunt la moda filmele de actiune cu eroi-personaje colective, cum ar fi recentul „X-Men“ sau „Fantastic 4“ (deja se face a doua parte, in ciuda succesului mediocru al primei). Eroii solitari ajung din ce in ce mai rar pe marile ecrane, asteptand probabil in tacere sa-si ia revansa cu multasteptatul „Superman Returns“.

     

    ULTRAVIOLET R: KURT WIMMER CU: MILLA JOVOVICH, CAMERON BRIGHT, NICK CHINLUND, SEBASTIEN ANDRIEU, IDA MARTIN, WILLIAM FICHTNER

    DIN 7 IUNIE

  • Poet de Luxten

    Scrie poezie si proza si face fotografii. Spre deosebire de majoritatea „colegilor de breasla“, insa, nu se simte obligat sa-si caute inspiratia in tragicul existentei, ci mai degraba in marea pe care o priveste de la ferestrele apartamentului sau din Monte Carlo.

     

    Pentru multi, Zoltán Böszörményi este doar omul de afaceri ale carui conturi s-au rotunjit cu cel putin 15 milioane de dolari dupa ce si-a vandut actiunile de la grupul Luxten. Canadianul de origine romana si cu radacini maghiare, actualmente rezident al Principatului Monaco, a venit insa la Bucuresti pentru a-si lansa cea de-a doua editie a volumului de poezii „O suma de sonete“, la targul de carte Bookfest de la Romexpo. Aflat la standul editurii Brumar, care i-a publicat cartea, Böszörményi a povestit despre poezie, dar si despre viata sa dupa plecarea de la Luxten. Spre deosebire de perioada in care era om de afaceri, discursul lui este acum plin de fraze filozofice, asa cum ii sta bine unui poet in toata puterea cuvantului. Semneaza autografe pe prima pagina a volumului sau in timp ce sta inghesuit intr-un scaun pentru copii (pentru ca acesta era singurul liber), imbracat intr-un costum de jeansi si bronzat de soarele care lumineaza zilele milionarilor lumii. Pare dispus sa povesteasca despre poezie ore intregi.

     

    „Am inceput sa scriu cand aveam 8 ani. Atunci tata m-a pus sa scriu cate o pagina in fiecare zi si, pentru ca o poezie era cel mai usor de scris, am ales calea cea mai simpla“, spune Böszörményi. Pe masura ce discutia continua, frazele devin tot mai profunde. „Poezia este o alta lume, o splendoare care apare precum curcubeul, te face sa tresalti, te pune intr-o dilema sau satisface chiar o necesitate de comunicare“, spune fostul om de afaceri. Fie ca esti sarac lipit pamantului, fie ca ai in conturi milioane de euro, inspiratia este „un act spiritual care este propulsat de o idee, de ceva care trebuie spus“, explica Böszörményi. Nu uita totusi de lumea business si subliniaza ca poezia se construieste intr-un fel ca o companie, pentru ca o afacere necesita aceeasi ingeniozitate precum poezia. „Totusi, pe cand faceam afaceri nu scriam, pentru ca atunci cand te ocupi de afaceri esti inchistat, stresat, invadat de problemele cu care te confrunti. Poezia are nevoie de libertate, de un spatiu in care gandul sa se poata exprima, de o lume fara ziduri“, tine sa precizeze Böszörményi. Spune ca scrie in limba maghiara, iar volumul „O suma de sonete“ este primul editat in limba romana. „Prima editie a aparut in 1.000 de exemplare, iar cartea lansata la targ este de fapt o a doua editie, publicata tot in 1.000 de exemplare“, explica omul de afaceri/poet.

     

    Povestea vietii sale poate fi ea insasi subiect de poem epic. Nascut la Arad, Zoltán Böszörményi a plecat din Romania in 1983, „printr-o conjunctura, pentru ca in viata sunt momente la care omul nu participa“. Prima slujba in Canada a fost la un hotel in Calgary, in intretinere, facand tot felul de reparatii. „Nu stiam limba engleza si a trebuit sa parcurg si eu aceeasi experienta pe care o traieste orice imigrant care aspira sa urce pe scara ierarhica. Am lucrat apoi la o fabrica de automobile, am fost director de vanzari la Chevrolet“, isi aminteste el. Pentru ca de mic copil se gandea la afaceri („voiam sa am chiar o tipografie“), in Canada si-a deschis o firma de consultanta in marketing, En’Mark International LTD. In Romania s-a intors in 1991 si spune ca a gasit o „tara cenusie, care semana cu un tren deraiat“, dar cu multe oportunitati de afaceri. In 1992 infiinta la Arad un „SRL“ pentru a face comert cu becuri, asta dupa ce a renuntat la afacerile din Canada. Tot in Romania, Böszörményi spune ca a facut primul milion de dolari, „prin 1992-1993 din vanzarea de becuri“.

     

    In aceeasi perioada, omul de afaceri a hotarat sa nu mai fie un simplu comerciant si sa treaca la productia de becuri, decizie care a coincis cu hotararea statului roman de a initia un proiect de privatizare a mai multor companii, printre care Electrofar Bucuresti. Fabrica a fost cumparata  cu mai putin de un milion de dolari in iulie 1993, dupa care a investit 11 milioane de dolari pentru retehnologizarea companiei. Electrofar a trecut, in 1994, de la pierderi la un profit de aproape un milion de dolari, in conditiile unei cifre de afaceri de sapte milioane de dolari. Anii 1997 si 1998 au fost marcati de cateva evenimente care aveau sa contribuie la cresterea Luxten. Cu sprijin din partea unui nou actionar, fondul de investitii Société Générale Romania Fund, Luxten a participat la licitatia organizata pentru iluminarea publica a Bucurestiului si a castigat un contract cu o valoare de 75 de milioane de dolari si o durata de 15 ani. Luxten a fost sprijinita si de AIG New Europe Fund, care a intrat din 1999 in afacere, cumparand 22% din actiuni.

     

    Mai mult, Luxten a castigat contracte de iluminat pentru jumatate din Craiova, pentru Constanta, Ploiesti, Oradea, Galati, Medias, Roman, Baia Mare, Vatra Dornei, Timisoara (jumatate) si Alba-Iulia. Compania a construit nocturna stadioanelor din Giulesti si Craiova, precum si Timisoara, Baia Mare si Arad. In 1998, Luxten cumpara fabrica de contoare AEM Timisoara, in care Böszörményi spunea la acel moment ca a investit 22 de milioane de dolari.

     

    Cu afaceri in cinci domenii conexe de activitate (surse de iluminat, contoare, iluminat public, IT specializat, distributie de energie), Luxten avea in 2002 o cifra de afaceri de 100 de milioane de dolari (105,75 milioane de euro la cursul mediu afisat de BNR pentru 2002), iar in 2005 grupul a atins nivelul de  104,3 milioane de euro. Intr-un interviu acordat Ziarului Financiar in februarie 2002, Böszörményi, intrebat ce ar face cu banii daca ar vinde actiunile Luxten, spunea ca nu pune egal intre Luxten si semnul dolarului.

     

    „Pentru mine Luxten inseamna o munca de zece ani, proiecte duse la bun sfarsit, formarea unei mentalitati care nu accepta compromisuri de la calitate si mai presus de orice, oamenii. Nu m-am gandit, asadar, la cati bani as obtine pe Luxten sau ce as face cu ei“, declara el la acel moment.

     

    Totusi, in decembrie 2003 se anunta ca a vandut pachetul de 36-38% din actiuni, alaturi de cele doua fonduri de investitii, AIG New Europe Fund si Société Générale Romania Fund, care detineau impreuna 36%. Valoarea totala a tranzactiei a fost de peste 50 de milioane de dolari, dar surse din piata estimau ca Böszörményi a primit in schimbul pachetului sau 15 milioane de dolari.

     

    In 2006, cand este intrebat despre Luxten, Böszörményi se intristeaza subit si te priveste fix in ochi. „Pentru mine plecarea de la Luxten a reprezentat o experienta trista. Nu a fost o vanzare benevola, a fost o conjunctura trista“, explica el. Actiunile au fost cumparate de fostii sai parteneri, Claudiu Radulescu, Ionel Pepenica si Olimpia Moica, intr-un caz „cu pistoalele pe masa“.

     

    Detaliile despre viata sa la Monte Carlo, unde locuieste de 8 ani intr-un apartament cumparat de la Claudia Schiffer si care se afla undeva in zona palatului princiar, sunt oferite telegrafic. Iar raspunsurile filozofice revin cand este intrebat unde se simte cu adevarat acasa. „Casa mea este acolo unde sunt cartile mele.“ Böszörményi spune ca a facut „investitii financiare“ cu o parte din banii pe care i-a obtinut din vanzarea pachetului de actiuni de la Luxten. Cand i se cer mai multe lamuriri, isi priveste interlocutorul fix in ochi si repeta „am facut investitii financiare“. Böszörményi a cumparat actiuni la SIF-uri pe cand acestea se tranzactionau inca la 2.000 de lei vechi.

     

    La intrebarea cum arata ziua unui milionar poet, raspunsul e la fel de scurt: „Sunt in permanenta ocupat cu scrisul“. Viata sa se imparte intre Monte Carlo, Toronto si Romania, dar la Bucuresti spune ca vine din ce in ce mai rar „spre deosebire de perioada in care faceam afaceri aici si stateam luni intregi in Capitala“. Cat despre intoarcerea in Romania si deschiderea unei noi afaceri, Böszörményi nu se declara inca pregatit, insa nu exclude aceasta posibilitate.

     

    In Monaco, principatul in care rar vezi o masina mai ieftina decat Ferrari sau Lamborghini, Böszörményi declara ca are un Lexus. Singurul element care ofera un indiciu al statutului sau este trabucul pe jumatate fumat pe care il tine in mana pe tot parcursul interviului. „Este un Carlos Toranio“, spune el despre una dintre cele mai exclusiviste marci de trabucuri din lume. Nu il intereseaza iahturile, jucariile preferate in Monaco, pentru ca sotiei nu ii place marea, dar se gandeste la obtinerea permisului de zbor. Cine stie, poate experienta zborului il va face sa scrie alte poezii.

  • Fragmente dintr-un discurs indragostit

    De doua ori mai multe decat cele din filmul conationalului sau François Ozon („8 femmes“), femeile iscodite de Jérôme Clément in ultima sa carte au nu doar sarm si ascutime a judecatii, ci si o uluitoare expresivitate a inteligentei.

     

    Volumul este alcatuit din saisprezece interviuri stufoase, cu 16 femei celebre din spatiul francez, poate cele mai celebre ale momentului (scriitoare – Ircne Frain, Elisabeth Badinter, Edmonde Charles-Roux, Françoise Giroud, Catherine Clément, Catherine Millet, Dominique Rolin, Alice Ferney, Camille Laurens, Emmanuele Bernheim; artisti plastici – Lydie Arickx, Annette Messager; dansatoare – Karine Saporta; regizoare – Catherine Breillat; actrite – Genevicve Page). Jérôme Clément, autorul acestei antologii, este nimeni altul decat presedintele canalului Arte, inca de la infiintarea acestuia, in 1991. Informatia nu este intamplatoare, pentru ca ea poate da seama de stiinta fara cusur cu care acest manager media isi construieste si isi lanseaza intrebarile.

     

    Desi poarta intotdeauna semnele distinctive ale civilitatii, aceste intrebari nu raman insa niciodata politeturi de salon: ordoneaza fluxul confesiv al interlocutoarei, obliga la sinceritate, destabilizeaza pornirile spre afirmatii conventionale.

     

    Aventura acestei carti are o patroana cu un nume rasunator si o bio-bliografie pe masura: Laure Adler. Directoare de programe a postului France Culture, ea ii ofera lui Jérôme Clément, care dorea sa aiba, in vara lui 2001, propria sa emisiune radiofonica, posibilitatea sa opteze intre doua teme majore: Statele Unite sau Dragostea. A ales, stupefiant pentru toata lumea, Dragostea si, pret de cateva saptamani, a intors, impreuna cu faimoasele sale invitate, problema pe toate partile. Ce a rezultat este un minunat puzzle, care, odata asamblat, poseda coerenta si luxurianta, dar care ofera in acelasi timp fiecareia dintre piesele ce il constituie posibilitatea sa fie un obiect cu sens, suficient siesi. Aceasta particularitate a structurarii isi gaseste o „rima“ plina de semnificatii in afirmatiile pictoritei Anne Messanger (p. 316) care a ales sa-si marturiseasca gandurile despre dragoste prin urmatorul ricoseu: „Imi place mult cartea lui Barthes, Fragmente dintr-un discurs indragostit. El afirma ca nu se poate vorbi despre iubire decat fragmentar, ca trupul celuilalt este perceput doar pe bucati, de exemplu: Imi plac fesele tale. La fel cand suntem bolnavi: «Ma doare burta», «Ma dor urechile». Nu se spune: «ma doare corpul»“. Tot asa, trupul cartii lui Clément ne ofera posibilitatea sa ne indragostim de oricare dintre fragmentele sale, fie ca vorbeste despre zone niciodata pana acum dezvaluite de intimitate sufleteasca, despre sexul fara iubire, seductia ca lupta, singuratatea indragostitilor, triunghiurile amoroase, legatura dintre economie si erotism sau prietenia indragostita. O carte de care nu te poti plictisi, asa cum, uneori, te poti plictisi de dragoste.            

     

    Jérôme Clément, Femeile si dragostea,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2006

  • Noutati

    Batranul si marea de femei

    Yasunari Kawabata (laureat al premiului Nobel pentru literatura in 1968) isi atinge in acest scurt roman un varf al maiestriei. Intr-o locuinta ciudata, cu perdele stacojii, niste batrani obisnuiesc sa-si petreaca noaptea, ca un fel de consolare iluzorie pentru tineretea lor demult apusa, in preajma unor superbe tinere, neatinse si de neatins, cufundate in somn. Impins la inceput de curiozitate, Eguchi, precum ceilalti, trece pragul casei crezand ca-i va afla apasatoarele taine, dar se lasa prins in acest joc. In preajma straveziilor trupuri de nimfe, Eguchi isi reface traseul vietii, isi aminteste de toate femeile din viata sa si spune retoric interogativ, intr-un tarziu: „Nu este oare frumusetea atinsa de sanii femeilor stralucirea cea mai desavarsita a evolutiei umanitatii?“

     

    Yasunari Kawabata , Frumoasele adormite,

    Editura Humanitas, 2006

     

    Mistere medievale

    Misterele nu denumesc, aici, celebrele puneri in scena prilejuite, in Evul de mijloc, de sarbatorile crestine si devenite una dintre primele forme de expresie dramatica europene, ci un gen de literatura politista cu tot mai multi adepti, in anii din urma. Personaje pline de istetime sunt coborate in cotloanele istoriei si puse sa desluseasca crime tenebroase. Este cazul lui Crowner („colonelul“) John, erou al romanelor galezului Bernard Knight. Acest al doilea roman din seria aventurilor sale publicate de editura RAO ne plaseaza in regiunea Exeter, in decembrie 1194. Doua sunt evenimentele pe urma carora acest detectiv sui generis incepe sa scormoneasca: Christina Rifford, fiica unui negustor bogat, este violata, iar Lady Adele de Courcy este gasita moarta intr-unul dintre cele mai sarmane cartiere ale orasului.

     

    Bernard Knight, Potirul otravit,

    Editura RAO, Bucuresti, 2006

  • Urmatoarea Chestie Tare

    Larrikin Love au aceleasi pretentii intelectuale, romantice si poetice ca si The Libertines si chiar vand tricouri cu numele formatiei alaturi de o fotografie a poetului romantic Rimbaud

     

    E ora 21.30 la Kings College din Londra, iar sala de reuniuni studentesti e plina pana la refuz. Un afis, pus pe usa de catre Channel Four, presupus a fi un post de televiziune ceva mai intelectual al Marii Britanii, expune urmatorul text: „Spectacolul din aceasta seara va fi partial inregistrat pentru un documentar intitulat «The Search for Cool» («In cautarea a ceea ce este tare»). Daca nu doriti sa fiti filmat, spuneti-i acest lucru unui membru al echipei noastre“. Ceea ce ma face sa ma gandesc, pentru o clipa, la absurditatea acestui lucru: sa te duci la cei care umbla cu camera in mana si sa le zici: „Nu va suparati, se poate sa nu ma filmati asta-seara, ca am trac?“ Acest fapt da o idee despre cat de la moda este formatia pe care am venit s-o vedem asta-seara: Larrikin Love. Oricine se afla in cautarea celei mai tari trupe a momentului a nimerit bine.

     

    Probabil ca Larrikin nu va suna cunoscut. Majoritatea englezilor habar n-au ce inseamna. Chiar si eu a trebuit sa-l intreb pe tata, iar el, ca un izvor de intelepciune ce se afla, m-a informat ca este un cuvant victorian pentru „larking about“ – a face strengarii. Numele se dovedeste a fi foarte potrivit. La sedintele foto, Larrikin Love pot fi vazuti purtand frac si joben, precum si alte articole de vestimentatie specifice epocii victoriene. Pe scena par exact ceea ce sugereaza numele, niste copii ai strazii dickensieni, ce vor sa va distreze, desi (judecand) dupa aspectul lor, obraznicaturile n-ar ezita sa incerce sa va subtilizeze portofelul in acelasi timp.

     

    Vocalistul Edward Larrikin este, fara indoiala, vedeta trupei. Ceilalti membri aduc mai degraba a niste muzicieni obscuri de acompaniament, cu basistul care mai ca nu iese pe scena, rusinat sa imparta lumina reflectoarelor cu vocalistul hiperactiv a carui prezenta impune publicului sa-i acorde atentie deplina. Daca ati vazut vreodata muzicalul Oliver (inspirat, desigur, din cartea Oliver Twist a lui Dickens), atunci va puteti face o idee clara despre cum arata tanarul Edward. Cu un aspect baietesc, o prezenta scenica incredibila si un manierism excentric, vocalistul trupei iti da impresia ca e un pustan Cockney (londonez din cartierul East End) de sase ani cu deficit de atentie.

     

    Alearga pe scena lovind in talangi, da in tobe atunci cand n-ar trebui s-o faca si se poarta in general ca un mascarici, fiind un exemplu clar de „Larrikin“ (strengar). Si mie imi place. La fel si celorlalti din public, dupa cate se pare, care se arunca efectiv spre scena, ingreunand sarcina celor de la paza de a-i scoate cat mai repede de acolo.

     

    Din punct de vedere muzical, se aseamana foarte tare cu un indie post Libertines si post Pete Doherty. Ca si The Libertines, Larrikin Love sunt obsedati de ideea unei Anglii demult uitate – cum spunea Eddie Larrikin: „Anglia nu mai are nimic de oferit in ce ma priveste“ si „Toate lucrurile pe care le ador au aparut cu mult inainte de 1985“. Au aceleasi pretentii intelectuale, romantice si poetice ca si The Libertines si chiar vand tricouri cu numele formatiei alaturi de o fotografie a poetului romantic Rimbaud. Nu e tocmai genul de comportament la care te-ai astepta din partea fratilor Gallagher care de-abia stiu sa citeasca si care n-au ajuns cu lectura mai departe de coperta-spate de pe albumele Beatles.

     

    La muzica haotica de chitara la care fiecare trupa pare nevoita sa recurga pentru a atrage atentia presei, mai adauga o doza zdravana de gypsy-ska. Pe alocuri, suna ca Goran Bregovic interpretand preluari dupa The Specials. Au chiar si un trompetist care sa faca si mai veridica atmosfera de taraf de tigani, desi, sincer sa fiu, nu pricep de ce s-au mai deranjat, acesta cantand cam trei note dupa care s-a retras cu o figura de om ce-si cere scuze pentru indrazneala de a fi distras atentia de la giumbuslucurile vocalistului Ed.

     

    Singurul risc cu care se confrunta Larrikin Love e exprimat de prezenta echipei de filmare: au fost considerati drept „The Next Big Thing“ (Urmatorea Chestie Tare) atat de repede incat publicitatea exagerata va umbri formatia in sine. Se vorbeste despre ei peste tot prin presa, desi n-au lansat decat vreo cateva single-uri. Ca atatea trupe noi, obsesia mass-media pentru cautarea a ceea ce este „cool“ risca sa ucida gasca cu ouale de aur. Ceea ce le trebuie este timp pentru a-si dovedi valoarea, nu o avalansa de atentie din partea presei si documentare pentru Channel 4. Tinand cont de aceste lucruri, ar fi bine sa ma opresc din scris.           

     

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Axa Venetia-Berlin-Bucuresti

    Cu toate ca amploarea manifestarii nu a ajuns inca la nivelul celor desfasurate in marile capitale ale lumii, Bienala de Arta Contemporana de la Bucuresti reprezinta cel mai mare eveniment de gen din Romania.

     

    „Incepand de anul acesta se numeste bienala, pentru ca evenimentul a avut loc si anul trecut, dar sub forma unui festival. Prin transformarea in eveniment bienal, a devenit ceva unic in peisajul artei contemporane“, explica Razvan Ion, co-organizator al Bucharest Biennale. Totusi, ce reprezinta o bienala si de ce este unica? Dupa modelul unor evenimente omonime mult mai celebre din lume, precum Bienala de la Venetia sau Berlin, Bucharest Biennale are ca scop introducerea conceptului international in contextul local. Adica, la Bucuresti, au venit artisti din toata lumea care si-au expus lucrarile in spatii neconventionale. Este un fel de intrare a Romaniei in circuitul artei internationale. In toata lumea, bienalele de arta contemporana sunt cele mai importante evenimente de gen si includ o expozitie centrala, dezbateri, conferinte si evenimente paralele (expozitii, sound performance, dezbateri, spectacole de dans). Iar bienala de la Bucuresti respecta intru totul aceasta reteta. Evenimentul se desfasoara in jurul unei teme principale, alaturi de care se petrec mai multe manifestari satelit. Iar totul trebuie sa fie in conformitate cu conceptul declarat.

     

    Pentru anul acesta, tema aleasa a fost haosul, tocmai pentru ca „Bucurestiul este un oras haotic si reprezinta o combinatie de influente care dau acest haos. Pe aceeasi strada poti gasi si Paris-ul reprezentat de casele vechi cu arhitectura deosebita, Istanbul prin targuri sau cine stie ce piata improvizata, sau New York prin vreo cladire de sticla recent construita“, explica Eugen Radescu, co-organizator si curatorul festivalului de arta contemporana de anul trecut.

     

    „Iar conceptul se poate aplica si la scara larga pentru ca, in general, traim intr-o epoca a confuziei“, il completeaza Ion. Ideea haosului a fost propusa de curatorul evenimentului, Zsolt Petranyi, directorul muzeului Mucsarnok-Kunsthalle din Budapesta. Curatorul este la fiecare editie altul si este ales din diferite parti ale Europei. „Dorim sa avem perspectiva Romaniei din puncte de vedere diferite. Anul trecut a fost un roman, iar acum a venit randul unui curator care traieste tot in spatiul Europei de Est, pentru ca este interesant de vazut ideea unor persoane diferite“, explica Ion.

     

    Bienala de la Bucuresti are amploare medie, care este data de numarul de artisti si de cel al evenimentelor din program. „La Bucuresti participa 18 artisti, iar evenimentele se desfasoara in 10 spatii, 7 pentru cel principal si 3 pentru cele paralele“, spune Ion. Spre comparatie, la Berlin, anul acesta, la cea de-a patra bienala, au expus 70 de artisti in 12 locatii.

     

    Deschiderea Bienalei i-a revenit lui MC Agent, un artist de drum ‘n’ base, care a concertat in Skate Parc-ul din Herastrau. La eveniment, lumea a fost din toate categoriile, de la elevi si studenti, la manageri sau chiar ambasadori. „La deschidere am pus la dispozitie un singur autobuz, dar nu din acelea moderne, ci un autobuz vechi, care sugera el in sine ideea haosului. Cu el, oamenii au vizitat toate locatiile in care urmau sa se desfasoare evenimente. Si s-a umplut cu calatori. Ceea ce ne-a incantat a fost ca si o parte dintre ambasadorii sau managerii care au fost prezenti s-au urcat in autobuz pentru ca au dorit sa vada ce se intampla. Ghidul a fost chiar curatorul, care le explica la fiecare locatie ce se va intampla“, povesteste unul dintre organizatori.

     

    „Spatiile sunt neconventionale, nu sunt spatii in care ar veni publicul de arta. De fapt, tocmai acesta a fost obiectivul, sa atragem publicul care nu vine de obicei in galerii de arta, dar si sa atragem publicul de arta in locuri in care nu merge in mod normal“, spune Eugen Radescu.

     

    Organizatorii au amenajat in interiorul Teatrului National, langa Laptaria lu’ Enache, un Info Point, un fel de inima a intregii bienale, de unde se pot achizitiona programe sau harti cu toate manifestarile. „Pozitionarea aduce alaturi publicul tanar, care nu stie ce se intampla“, spune Radescu. De altfel, multi dintre cei care initial vin la un suc in Laptarie, de cele mai multe ori ajung sa viziteze si expozitia.

     

    „Pentru ca Laptaria era inchisa, eram curios ce se intampla aici asa ca am intrat in expozitie. Nici macar nu auzisem despre bienala, dar cred ca in week-end voi merge si in Gradina Botanica“, spune Alex, un student care recunoaste ca nu prea a intrat pana acum in galerii de arta.

     

    Iar Alex va avea destule de vazut, pentru ca, pe tot parcursul evenimentului, Muzeul de Geologie gazduieste o expozitie cu imagini video si in miscare. De asemenea, la Gradina Botanica Dan Perjovschi si Sebastian Moldovan au intervenit in spatiul public prin arta. Perjovchi a schimbat fata serei de flori, iar Moldovan participa cu o expozitie prin care spune de fapt ca „Bucurestiul, numit micul Paris, a incetat sa fie ceea ce era odata“, dupa cum explica insusi artistul. Expozitia consta in semne pe care scrie „Aici s-a terminat Parisul“.

     

    Perjovschi expune si la South Shop, magazin de articole pentru cei care practica skateboard-ul, iar creatiile artistei plastice Ioana Nemes, care a avut expozitii si la New York, Amsterdan sau Viena, sunt prezentate la Facultatea de Biologie. Muzeul National al Literaturii ii gazduieste pe artistii Aya Tzukioka si Ilona Nemeth, iar la Centrul National al Dansului este prezentata o selectie de fotografii si lucrari ale artistilor Dan Perjovschi, Atilla Stark, Erik Binder, Janos Fodor, Katia Lombardi, Pedro Motta, Tatsumi Orimoto si Wang Qingsong.

     

    Pana la aceasta ora, evenimentele paralele ale bienalei au insemnat dezbateri publice, performante multimedia sau work-shop-uri de dans contemporan. Pe 23 iunie va avea loc un spectacol de dans contemporan – „Process in progress“ – regizat de Florin Flueras, la Centrul National al Dansului. Bienala se va incheia cu dezbateri moderate de Lia si Dan Perjovchi, a caror tema va fi aleasa pe loc in mod „democratic’“, dupa cum se precizeaza in programul evenimentului. Bugetul alocat editiei de anul acesta, conform organizatorilor, a fost de 147.000 de euro, iar la final acestia estimeaza ca vor avea 35.000 de vizitatori.

     

    „Poate parea mult pentru Romania, dar este putin in comparatie cu celelalte evenimente similare din lume. De exemplu, la Berlin vin 1,2 milioane de oameni“, spune Ion. Pregatirile au inceput cu un an in urma, ceea ce este putin avand in vedere amploarea evenimentului, spun organizatorii.

     

    „Cel mai greu lucru a fost partea tehnica si instalarea exponatelor. In Romania lipsesc oamenii specializati, oameni care sa aiba manusi albe si sa respecte lucrarile. In egala masura foarte dificil a fost de manageriat si partea financiara, de atragere a sponsorilor“, explica unul dintre organizatori.

     

    „In ceea ce priveste arta contemporana, Bucurestiul este o scena efervescenta, unde acum cinci ani nu prea se intampla nimic“, remarca unul dintre organizatori. Desi piata se afla inca la inceput si nu toate evenimentele sunt de calitate, este bine ca se intampla, crede Ion. Cei doi organizatori spun ca deja au inceput pregatirile pentru bienala din 2008, iar la urmatoarea editie conceptul va apartine unui scandinav.

  • Modelul venetian

    Prima editie a bienalei de la Venetia a avut loc in 1895, iar de atunci s-a extins dincolo de artele vizuale catre alte domenii, cu festivaluri si programe separate.

     

    PREMIERA: In 2005 au participat un numar record de tari, 70, printre care si Romania, iar curatorii au fost  doua femei: María de Corral si Rosa Martínez.

     

    PAVILIOANE: Fiecare tara are pavilionul propriu, la fel ca la un targ, unde expune lucrarile de arta alese de curatori.

     

    PARADOXUL ROMANIA: Daniel Knorr a propus publicului un pavilion gol si darapanat, pe care l-a numit „Gripa europeana“. Cei de la The Guardian l-au etichetat ca fiind o „non-lucrare, un soi de metafora pentru lipsa de putere a artei si a statului-natiune in noua ordine a lumii si in noua Europa“. In schimb, International Herald Tribune scria ca Knorr ar fi meritat „laurii pentru un teatru postmodern minimalist al absurdului“. 

  • In afaceri, ca la razboi

    Dupa Confucius si Lao Tze, cea mai cunoscuta figura a antichitatii chineze este, probabil, Sun Tzu. Chiar daca toti acesti ganditori sunt inconjurati de un dens halo mitic, primilor doi li s-a recompus o biografie, in vreme ce de pe urma celui de-al treilea nu a ramas decat o carte – „Arta razboiului“.

     

    O carte care, dupa cum se va vedea, a proliferat, fie prin reverberatii de sens, fie prin citare, fie prin extrapolare si a ajuns sa aiba nu doar valoarea, ci si dimensiunile unei veritabile biblioteci. Scrisa, dupa toate aparentele, in perioada Statelor Combatante (circa 443 – 221 i.Hr.), cartea nu isi lasa, la fel de limpede, dezvaluit autorul. Nici macar nu se stie daca e vorba despre unul sau mai multi. Oricare i-ar fi paternitatea, este un text teoretic fundamental privitor la strategia militara, probabil cel mai vechi si in mod sigur cel mai studiat, predat in toate academiile militare si invocat ca piatra angulara. Ideea principala a acestei carti vizionare configureaza o premisa subtila: obiectivul razboiului este acela de a-l constrange pe inamic sa abandoneze confruntarea fara lupta, gratie unui bine pus la punct sistem de informare si unei mari mobilitati, prin adaptarea la strategia adversarului. Reluata si reconfigurata in cadrul unui alt tip de razboi, cel al pietei concurentiale, ideea si-a dezvoltat valente noi, si-a gasit aplicatii multiple in domeniul marketingului, putand fi observata pana si in celebrele modele de decizie strategica teoretizate in anii ‘60 la Harvard Business School, cum ar fi celebrul tip de analiza SWOT (Strength, Weakness, Opportunity, Threat). Dean Lundell, vreme de 20 de ani specialist in investitii pe Wall Street, nu s-a multumit sa preia o idee a ganditorului antic, ci i-a absorbit intregul sistem, incercand sa-i transfere sugestiile tactice in spatiul mediului de afaceri.

     

    Coroborand experienta personala cu intelepciunea chinezului, Lundell constata: „Pietele se afla in stare de lupta. Indiferent ce piata ai alege, ea este in concflict permanent. 24 de ore din 24, 7 zile din 7 se raspandesc stiri, se schimba informatii, se formeaza perceptii si opinii. Apoi, pe baza acestor opinii se intreprind actiuni si conflictul continua. Fie ca este vorba de pietele mondiale de dividende, de cele de datorii, de bunuri de consum sau de piete valutare, un lucru e cert: exista invingatori si invinsi.“

     

    Ce a rezultat este „Arta razboiului de Sun Tzu, pentru oameni de afaceri si investitori“. Volumul, aerisit si gratios precum o culegere de haiku-uri, atipic pana si in format sau in solutiile grafice, expune, ca atare, pe paginile de stanga textele lui Sun Tzu, iar pe cele de dreapta traducerea in limbaj de afaceri a lui Lundell, de la trasarea unui plan personal de tranzactionare, la sincronizarea cu miscarile pietei si pana la extragerea de date dintr-o retea globala de informatii. O calauza utila si neobisnuita in arta moderna a investitiilor, sub care tresalta un manual de intelepciune, care isi vadeste vocatia spre tinerete vesnica.

     

    Arta razboiului de Sun Tzu, pentru oameni de afaceri si investitori,

    Editura Rentrop & Straton, Bucuresti, 2006

  • Noutati

    URSS via Ernu

    Rezonanta la care isi supune Vasile Ernu pacientul (URSS-ul), unul dintre cei mai masivi si mai dificili ai tuturor timpurilor, nu este una magnetica decat in sens afectiv. Tumorile pe care i le descopera, cu un ton cand neutru, de medic savant, cand amuzat, ca un felcer diagnostician, fistichiu si jucaus, nu sunt niciodata doar obiect de contemplatie, ci devin prilej de cugetare si divagatie eseistica, aproape mereu de bun-gust, intotdeauna cu un umor mucalit, infundat, dar nu mai putin contagios. Ernu s-a nascut in URSS. A parasit Imperiul in 1990 si s-a mutat in Ardeal, dupa care s-a stabilit pe malurile Dambovitei. Aici el isi aminteste de curgerea Moscovei, dar si de vremea comsomolului, de Maiakovski, de Ceapaiev, prezervative, Mosfilm sau Bulgakov intr-o viziune caleidoscopica si, chiar daca a starnit iritari, stenica.

     

    Vasile Ernu, Nascut in URSS,

    Editura Polirom, Colectia Egografii, Iasi 2006

     

    Iubire in clarobscur

    O amintire a unui trecut reinviat imagineaza Marguerite Duras in scenariul unui film care a facut cariera: „Hiroshima mon amour“. Inainte sa inceapa povestea propriu-zisa, pe ecran se deruleaza cateva secvente din timpul catastrofei nucleare. Apoi ne trezim in 1957, in penumbra unei camere, in care se pot ghici siluetele a doi tineri goi, inlantuiti. Ne aflam la Hiroshima. Ea este o frantuzoaica de vreo 30 de ani, venita sa joace intr-un film despre pace. El este un arhitect japonez. In „frame“-ul imposibilei lor povesti de dragoste intervin secventele unei memorii pasive – ea reviziteaza cateva picaturi dintr-un noian al istoriei, clipele celui de-al doilea razboi, cu tot ce a insemnat el pentru o europeanca – si cele ale unei memorii dinamice, active, care tinde sa unifice trecut, prezent si viitor. Din intunericul camerei, pe masura ce doi isi dezvaluie pulsiunile si trasaturile de caracter, personajele incep sa intre in lumina, iar chipul lor incepe sa prinda contur.

     

    Marguerite Duras, Hiroshima dragostea mea,

    Editura RAO, Bucuresti, 2006

  • Ce n-a facut Titanicul

    Cine altul ar fi putut realiza blockbuster-ul verii, daca nu veteranul Wolfgang Petersen, avand in vedere ca „Poseidon“ este despre un vas de croaziera rasturnat de un val imens?

     

    Petersen, care se simte in largul sau pe platouri de filmare unde abia te poti misca (vezi cazul legendarului sau „Das Boot“/“Submarinul“ 1981, cu sase nominalizari la Oscar) si in bazine pline cu apa (a regizat si „Furtuna perfecta“, cu George Clooney in rolul principal), si-a cheltuit intregul buget de 160 de milioane de dolari pe efecte speciale si figuranti pentru a produce acest remake dupa un film care a instituit un nou gen la Hollywood.

     

    Filmul original, „The Poseidon Adventure“, produs de Irwin Allen, a fost o drama de actiune despre un vas de croaziera, Poseidon, rasturnat de catre un val urias in ajunul Anului Nou si despre eforturile unora dintre victime – interpretate de Shelley Winters, Ernest Borgnine si un Gene Hackman foarte tanar – de a ajunge la suprafata. Realizat in anul 1972, filmul se bucura de prezenta a mai bine de zece castigatori ai premiului Oscar in „echipaj“, acesta fiind si unul dintre motivele care i-au adus opt nominalizari la Oscar (nu a castigat decat unul, cel pentru cantec original, „The Morning After“). In orice caz, marele merit al peliculei produse de Irwin Allen este acela ca a pus bazele unui nou gen in cinematografie, generic numit „disaster-blockbuster“.

     

    Filmul lui Petersen nu schimba aproape nimic din povestea originala (desi titlul e mai scurt!), doar o aduce in pas cu vremurile noului mileniu si cu reusitele CGI (computer generated images) actuale. De data aceasta, personajele principale sunt un fost pompier/primar al New York-ului (interpretat de Kurt Russel) si fiica lui (Emmy Rossum), un jucator de carti profesionist (Josh Lucas), o mama plina de vino-ncoace (Jacinda Barrett) si fiul ei (Jimmy Bennett, un nou Haley Joel Osment specializat pe filme horror si de actiune), un arhitect cu tendinte sinucigase (Richard Dreyfuss), un bucatar (Freddy Rodriguez, Federico din serialul „Six Feet Under“) si prietena lui Elena (argentinianca Mia Maestro). Ei bine, acest grup foarte pestrit decide sa nu urmeze sfatul capitanului (Andre Braugher), de a sta molcom in marea sala de bal a vasului asteptand echipajele de salvare, si porneste in cautarea drumului spre suprafata, asumandu-si niste riscuri care ar trebui sa ne tina cu sufletul la gura.

     

    Tot timpul, Russell si Lucas emit cu schimbul replici („Tu primul!“, „Respira!“, „Curaj!“, „Da-mi mana“) care le pun in evidenta rolul de conducatori ai micului grup doritor de aer proaspat, pe cand ceilailti actori se multumesc sa moara (ce sa-i faci, Bruce Willis nu joaca in acest film), sa transpire din greu, sa rasufle usurati cand trec peste un hop mai consistent sau sa priveasca plini de emotie (personajele feminine cu mana la gura) acrobatiile deschizatoare de drumuri ale celor doi lideri.

     

    Ce i se poate reprosa filmului lui Petersen? Ca se concentreaza pe prea multe personaje secundare, lucru extrem de greu de stapanit in contextul unei productii de o asemenea anvergura, mai ales ca scenaristul (Mark Protosevich, a mai scris „The Cell“) a tinut sa insereze cat mai multe momente-soc si acte de eroism atat de familiare cetateanului american (Kurt Russell sa traiasca). De unde si hohotele criticii de peste ocean, care nu s-a sfiit sa-i rada in nas lui Petersen, zicand ca vasul Poseidon este cel mai bine conturat personaj al filmului.

     

    Observatia poate fi rautacioasa (dar corecta) la nivelul scenariului, dar nu si la cel al efectelor speciale, pentru ca Petersen a facut ceea ce nu avea cum sa faca James Cameron in „Titanic“, si anume, sa creeze pe calculator tot vasul, in cel mai mic amanunt.

     

    Folosind grafica computerizata, pentru a crea oceanul, toate exterioarele si vasul in totalitatea sa, producatorii nu au mai fost nevoiti sa faca nici cel mai mic compromis in ceea ce priveste scala, ridicand un perete de apa de peste 30 de metri impotriva unui vas de croaziera de 20 de etaje cu o lungime de peste 300 de metri si cu 4.000 de persoane la bord. Antologica e scena de deschidere a filmului, in care camera face o panoramare a lui Poseidon la asfintit, pentru a se apropia apoi de un barbat (Lucas) care alearga pe puntea principala. Singurul element real din aceasta scena este Lucas. Actorul a nadusit putin pe o banda de alergare in fata ecranului verde, tot restul fiind de fapt o gramada de 0 si 1, adaugata ulterior de echipa lui John Frazier, directorul de efecte speciale oscarizat pentru „Spiderman 2“.     

     

     

    POSEIDON R: WOLFGANG PETERSEN CU: KURT RUSSELL, JOSH LUCAS, EMMY ROSSUM, RICHARD DREYFUSS, JACINDA BARRETT, MIA MAESTRO, JIMMY BENNETT

    DIN 16 IUNIE