BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • La portile Orientului

    Autor a 8 romane, toate ajunse best-seller-uri in tara sa natala, Turcia, Orhan Pamuk a fost tradus in peste 30 de limbi, a primit, in 2002, premiul pentru „Cea mai buna carte straina“ in Franta, este laureatul Independent Foreign Fiction Award si Impac, a fost vedeta incontestabila a targului de carte de la Frankfurt de anul trecut (unde a primit premiul librarilor).

     

    MONSIEUR PAMUK: Nascut in 1952, intr-o familie de intelectuali francofili din Istanbul, Pamuk a facut studii de arhitectura si de jurnalism, dar s-a consacrat integral scrisului inca din anii ‘80.

     

    TEMATICA: Critic necrutator al Islamului si al regimului politic din Turcia, vitriolant precum Rushdie si, tot ca si acesta, sicanat si urmarit cu inversunare de puterea din tara de bastina, scriitorul isi extrage temele din istoria Imperiului otoman, din mitologiile sufiste sau din clasicii persani, pe care le asociaza cu motive contemporane, intotdeauna dureroase, stanjenitoare, tepoase si colorate cu morala unei superbe intolerante fata de intoleranta.

     

    ROMANE: Drapate in intrigi politiste sau in „divanuri“ intelectuale, romanele sale – vezi aici „Castelul alb“ („Beyaz kale“), „Cartea neagra“ („Kara kitap“) sau „Zapada“ („Kar“) -, aduc atingere radicalismului islamist, fundamentalismului si politicii resentimentare a Orientului fata de Occident.

     

    Orhan Pamuk, Ma numesc Rosu,

    Editura Curtea veche, Bucuresti 2006

  • A fost sfarsitul lumii albastru?

    Timp de aproape o luna, pe marile ecrane din Romania au rulat trei filme premiate la marile festivaluri internationale, toate trei abordand subiectul Revolutiei din ‘89. Sa fie bine? Sa fie rau?

     

    Este de bine, pentru ca „Hartia va fi albastra“, „A fost sau n-a fost?“ si „Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii“ (in ordine invers cronologica si in ordinea importantei combustibilului pe care fiecare si-l ia din evenimentul propriu-zis) sunt, fiecare in felul sau, filme foarte bune. Succesul international al peliculelor lui Radu Muntean, Corneliu Porumboiu si Catalin Mitulescu aproape ca ne face sa uitam acel „rau“ reprezentat de coincidenta originii celor trei, care provoaca la iubitorul de cinema din Romania o reactie gen „Trei, Doamne, si toate trei?“.

     

    Cu toate ca se invart in jurul aceluiasi subiect, nici ca se puteau face filme mai diferite. Ele sunt emblematice pentru „inainte“, „in timpul“ si „dupa“. „Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii“ (titlu minunat ales) se concentreaza pe viata sumbra, lenta, parca incompleta, a unei familii din Bucuresti, cu cateva luni inainte de revolutie. Lungile scene pline de detalii ale vietii de „dinainte“ sunt un nesfarsit preludiu al bucuriei familiei in momentul in care se afla ca Ceausescu a cazut. Scena finala, cu Eva (Dorotheea Petre, premiu de interpretare la Cannes), personajul principal, plecata din tara si angajata pe un vas de croaziera este incarcata de simboluri: suntem in sfarsit liberi sa mergem incotro vedem cu ochii si sa facem ce dorim cu vietile noastre. Filmul lui Radu Muntean, „Hartia va fi albastra“ arata cum s-a ajuns la aceasta libertate. Adevarata calatorie la capatul noptii, actiunea din „Hartia…“ se petrece in noaptea dintre 22 si 23 decembrie 1989 si spune povestea lui Costi, un soldat care fuge din echipa de patrulare pentru a se duce la Televiziune, s-o apere. „Ma intorc cand invingem“, ii striga el naiv-entuziast mamei sale la telefon, cand aceasta il implora sa se intoarca acasa. Tanarul se avanta astfel intr-un haos in acelasi timp frustrant, amuzant si ucigator. Vazandu-i entuziasmul de atunci, iti doresti ca el sa fi trait, ca sa-l intrebi daca jertfa lui a meritat. Raspunsul lui e imposibil, dar il da, in felul sau, filmul lui Porumboiu, „A fost sau n-a fost?“. „Am facut si noi Revolutie cum am putut!“, exclama pensionarul Piscoci (Mircea Andreescu), unul dintre personajele principale din „A fost sau n-a fost?“.

     

    Pensionar nostalgic, Piscoci este invitat la un talk-show, prezidat de fostul textilist, acum patron de televiziune Jderescu (Teodor Corban). Prin talk-show-ul sau, Jderescu vrea sa afle daca in micul Vaslui a fost sau nu revolutie. O dilema de mare insemnatate pentru oras si pentru locuitorii lui, care se vor si ei partasi, in marginalismul lor, la un eveniment de o asemenea importanta.

     

    Raspunsul la intrebarea din titlu este irelevant, dar diverse scene din filmul lui Porumboiu ne spun ca suntem la fel de saraci ca si inainte, la fel de insignifianti, la fel de nebagati in seama.

     

    Cele trei filme stau sub semnul spaimei: spaima de Ceausescu si regim pentru „Cum mi-am petrecut…“, de evenimentul propriu-zis si de schimbarea pe care o aduce in „Hartia va fi albastra“, de un trecut glorios, dar nepersonal si neinsusit, prea al „altora“, in „A fost sau n-a fost?“. Cele trei sunt filme aflate totodata sub semnul confuziei si al circumstantelor atenuante, in care inca ne complacem in continuare cu atat entuziasm.

     

    Interesant este faptul ca ceea ce a fost inainte de Revolutie si in timpul ei este vazut prin ochii copiilor/tinerilor, pe cand concluziile din aceasta trilogie improvizata sunt date de catre cei maturi. Neafectat in mod direct de evenimente (sub protectia acelui „univers al copilariei“-vis, pe care parintii, in ciuda problemelor zilnice se chinuie sa-l intretina, mai ales in „Cum mi-am petrecut…“), copilul/adolescentul poate adopta rolul bufonului, care poate spune absolut orice fara riscul de a fi tras la raspundere. Aceasta alegere a regizorilor/scenaristilor ne pune pe noi, spectatorii, in fata unei dileme simple: ne-a placut sau nu ne-a placut?

     

    Sincronizare denumita prompt de catre presa „tripticul revolutionar“, momentul aparitiei celor trei filme este foarte posibil sa puncteze atingerea nivelului de „prea plin“. Regizorul Radu Muntean spunea la un moment dat ca se teme de reticenta publicului din Romania la filmele despre decembrie ‘89. Sa fie bine? Sa fie rau? 

  • O istorie vie

    Editura americana Reader’s Digest a lansat cu doua saptamani in urma cel de-al cincisprezecelea titlu romanesc. Un volum somptuos de aproximativ 800 de pagini, cu o ilustratie bogata. 

     

    Echipa Reader’s Digest Romania s-a ocupat nu doar de traducerea materialului deja publicat in editia originala in limba engleza, ci si de alcatuirea unui corp informativ care se intinde pe circa 25% din spatiul total al lucrarii si care priveste, in exclusivitate, istoria Romaniei si a ariei Balcanilor. Horia C. Matei si Stan Stoica, protagonistii sectiunii „romanesti“ a acestei aventuri editoriale, au redactat un material care, chiar si in sine, ar fi putut constitui un compendiu matur, clar si solid documentat de istorie a tarii noastre (si care priveste institutii precum Academia Romana, Biblioteca Nationala sau Biserica Ortodoxa Romana; personalitati politice – regi si regine, domnitori de seama precum Brancoveanu sau Stefan cel Mare, revolutionari precum Balcescu sau Avram Iancu, oameni de stat precum maresalul Ion Antonescu sau fostul dictator Nicolae Ceausescu, dar si personalitati cunoscute in intreaga lume, precum Constantin Brancusi, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, George Enescu; mari evenimente din istoria nationala – perioada fanariota, Razboiul de Independenta, Marea Unire, faurirea Statului National Roman, participarea Romaniei in cele doua razboaie mondiale etc.).

    Conceputa ca mijloc de referinta, dar si ca lectura atractiva, „Enciclopedia de istorie universala“ este o carte vie, care nu uita sa-si focalizeze atentia spre istoria recenta, de care se pot folosi atat „studiosii“, cat si cei preocupati de cultura generala. In paginile ei pot fi gasite peste 3.000 de articole ordonate alfabetic (de la Abbas I, sahul Persiei, la Zwingli, reformatorul protestant elvetian), iar intre acestea, trimiteri catre subiecte conexe, care directioneaza rapid cititorii catre informatiile suplimentare legate de ceea ii intereseaza.

    Majoritatea articolelor sunt concise, furnizand informatii esentiale. 136 de articole tematice ample trateaza in detaliu subiecte de interes major. Peste 1.200 de ilustratii si harti ajuta la fixarea informatiilor citite. Tabelul cronologic de la final ofera o privire sincronica asupra celor mai importante evenimente care au avut loc pe fiecare continent, din Antichitate pana astazi.

  • Noutati

    Cosmaruri rusesti

    Negre, rascolitoare, stranii, atipice, atinse aproape toate de aripa geniului – romanele din seria Byblos a Editurii Curtea Veche si-au mai anexat o piesa de rezistenta, iesita de sub condeiul unui scriitor venerat ca „mostenitor al lui Gogol si al lui Dostoievski“: Iuri Mamleev. Acest roman, spune autorul in prefata, „a fost creat intr-o perioada de profunda ilegalitate (anii ‘60), la Moscova. Nici vorba nu putea fi de publicarea lui in URSS, desi nu continea nimic de natura politica. Continea, in schimb, cosmarul acestei lumi“. Publicat de o editura americana si apoi aclamat in Occident, „Sectantii“ isi da masura violentei si naturii sale sumbre inca din primele randuri: un pasager coboara din tren intr-o statie de provincie, cere o tigara unui localnic, il ucide cu sange rece, dupa care, tolanit in preajma cadavrului, incepe sa-i povesteasca defunctului propria viata.

     

    Iuri Mamleev, Sectantii,

    Editura Curtea veche, Bucuresti, 2006


     

    Mintea mea

    „Stii ca ai creier, asa cum stii ca ai splina: n-ai vazut niciodata splina sau creierul, dar intrucat manualele iti spun ca orice fiinta umana normala are asa ceva, ajungi la concluzia ca aproape sigur ai si tu.“ Zamislirile acestui creier, pe care ajungi sa le cunosti, in timp, din ce mai adanc, pana intr-atat incat poti spune ca „tu esti mintea ta“, alcatuiesc tesaturi complexe, urzite din fire diferite si avand multe modele diferite. Incercand sa desluseasca aceste tipare, Daniel C. Dennett izbuteste sa ne „povesteasca“ ce procese au loc in mintea noastra, dar si in mintile animalelor, sa stabileasca diferentele dintre oameni si acestea din urma, sa fixeze rolul limbajului si sa ne lumineze asupra felului in care a aparut constiinta. Raspunsurile fac recurs la diferite sisteme filosofice, dar si la descoperiri recente din neurobiologie sau cibernetica.

     

    Daniel C. Dennett, Tipuri mentale,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2006

  • Est-algii de toamna

    Un american, care s-a lasat de scoala la varsta de 16 ani pentru a face o calatorie in Europa de Est, lanseaza un album inspirat de sound-ul balcanic, citand printre sursele de inspiratie Taraful Haiducilor din Clejani.

    Mereu ma simt aiurea in preajma Craciunului si a Anului Nou, atunci cand formatii de barbati care-si chinuie amarnic instrumentele incep sa apara la colt de strada, facand de trei ori mai mult zgomot decat ti-ai inchipui ca sunt in stare. Ma simt cam nauc cand stau prin preajma lor ca sa-i ascult cantandu-si tare de tot amalgamul exuberant de muzica folko-tiganeasco-calusareasco-si-cum i-oti mai-zice, in timp ce toata lumea trece in graba pe langa ei, cu ochii atintiti in jos. Pentru majoritatea romanilor, asemenea formatii nu reprezinta nimic deosebit, data fiind multitudinea lor. Eu unul insa, atunci cand am ajuns prima oara in Romania si i-am vazut cantand pe strada, am fost cuprins de uimire. Pur si simplu nu mai auzisem asa ceva.

     

    Americanul Zach Condon este un alt strain care s-a indragostit de sound-ul Europei de Est, sound-ul balcanic, zgomotos si obraznic, popularizat de Goran Bregovic. Sub pseudonimul Beirut, el a lansat recent un album plin de acea muzica pe care v-ati inchipui-o produsa de un taraf de 12 romi si nu de un american tacut, in varsta de 20 de ani.

     

    Albumul sau de debut, care iti arata clar perspectiva estica din titlu – „Gulag Orkestar“ – a cauzat o agitatie extraordinara in SUA in ultima vreme. Si pe buna dreptate. Foarte putini sunt cei din lumea indie-rock care sa faca o astfel de muzica. Este un sound atat de departe de lumea formatiilor de chitaristi, ca te obliga sa-l asculti. Nu se aude nici macar o chitara, ci numai corn, vioara, violoncel, ukulele, mandolina, glockenspiel, tobe, tamburine, conga, armoniu, pian, clarinet si acordeon, desi aceste instrumente sunt utilizate pentru a crea acel gen de piese care se potrivesc perfect nebuniei actuale legate de scena indie-folk. Vocea lui Condon duce totul inspre teritoriul indie-rock, deoarece suna asemanator cu cea a interpretului de nu-folk Rufus Wainwright. Sau cu cea a lui Thom Yorke de la Radiohead. Beat. Dansand cu un taraf de romi cu instrumente tocite. Cam asa suna albumul. Condon a descoperit sound-ul balcanic abia dupa ce s-a lasat de scoala la varsta de 16 ani pentru a calatori in Europa de Est. Artistul locuieste acum in Brooklyn, iar din intregul LP se desprinde o nostalgie a Estului („Est-algie“? Sa fie oare un cuvant?). Insasi coperta albumului este un exemplu graitor pentru acest sentiment de nostalgie.

     

    Fotografia de pe coperta a fost gasita de Condon intr-o biblioteca din Leipzig, Germania, fiind facuta de catre un fotograf anonim de mult uitat. De fapt, in notele care insotesc albumul, Condon intreaba daca stie cineva ce-i cu fotograful respectiv.

     

    Intregul LP pare sa fie coloana sonora a unei carti din lista celor mai bine vandute, „Everything is Illuminated“ (in prezent disponibila si sub forma unui film cu adevarat dezamagitor), scrisa de un autor evreu din America, Jonathan Safran Foer. Foer, in postura de narator, deapana povestea intoarcerii in Ucraina pentru a descoperi satul bunicilor sai, ras de pe fata pamantului in timpul Holocaustului. La fel ca romanul lui Foer, Condon suna, pe parcursul albumului, ca si cum s-ar afla in cautarea a ceva demult pierdut in trecut, ca si cum ar da iar si iar peste fragmente ale unei lumi uitate.

     

    Aceasta „Est-algie“ (Imi place! Cred c-am inventat un cuvant!) se poate vedea in piese cu titluri ca „Bratislava“ sau „Brandenburg“. Bine, are si o piesa intitulata „Postcards From Italy“ (Vederi din Italia), dar pricepeti unde bat. In plus, Condon e din America, nu? Nu fiti rai cu el! Si ce daca s-ar putea sa creada ca Italia e in Europa de Est? Macar nu crede ca Europa e o tara…

     

    Un lucru interesant este acela ca, pe langa creatiile lui Emir Kusturica si Bregovic, Condon citeaza printre factorii de influenta ai muzicii sale formatia romaneasca Taraful Haiducilor din satul Clejani. Daca nu v-a interesat niciodata aceasta muzica, va sugerez sa ascultati LP-ul „Gulag Orkestar“. Cu siguranta veti privi scena din care face parte cu alti ochi. Data viitoare, cand mai vedeti o formatie haotica ce-si chinuie instrumentele de mama focului in preajma Craciunului, s-ar putea sa va opriti s-o ascultati…        

     

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Moda ca o prada

    Mormane de haine ultimul racnet, petreceri non-stop cu sampanie si lume buna, multa stralucire – cam asa arata lumea modei in ochii profanilor. Poate de aceea varianta ecranizata a romanului „Diavolul se imbraca de la Prada“ a fost asteptata cu atata nerabdare de milioanele de prozeliti ai Modei.

     

    Lansarea oficiala a filmului a avut loc in luna iunie, insa productia a venit in Romania odata cu toamna. „Diavolul se imbraca de la Prada“ a creat atata valva pentru ca este considerat primul film al secolului care ilustreaza lumea modei asa cum este ea in realitate. In plus, este inspirat dupa romanul omonim al lui Lauren Weisberger, cea care din 2003 face ravagii in industria chick lit, un roman care i-a adus autoarei faima internationala si milioane de dolari.

     

    Scriitoarea a mizat pe faptul ca a lucrat ca asistent al celebrei Anna Wintour, redactorul-sef al revistei Vogue (editia americana). Pornind cu avantajul de a prezenta versiunea unui insider, asteptarile legate de film au fost cu atat mai mari: cum vor arata personajele, ce haine vor purta, cum vor fi decorurile si mai ales cum arata pe ecrane lumea prezentata atat de detaliat in carte.

     

    La avanpremiera filmului in cinematografele din Romania, alaturi de adolescentele care nu rateaza nici o comedie romantica, in sala s-au inghesuit personalitati din lumea modei sau editori de la revistele glossy, ceea ce arata ca imaginea de film de moda a prins si ca este considerat obligatoriu de vazut de catre orice profesionist care se respecta.

     

    Povestea filmului nu este complicata si e deja arhicunoscuta. O tanara absolventa de jurnalism, Andreea Sachs (Anne Hathaway), care viseaza sa scrie la reviste serioase precum The New Yorker, se angajeaza, in lipsa de alternative, ca asistenta a editorului-sef de la Runway (revista de moda numarul 1 din State), Miranda Priestly (Meryl Streep). Desi este slujba „la care viseaza un milion de fete“, povara pare a fi mult prea grea pentru umerii tinerei fara nici un simt al modei. Andy, cum este alintata de cei apropiati, se integreaza totusi pana la urma si ajunge sa traiasca viata pe care o dispretuia la inceput. Filmul pare, din acest punct de vedere, o variatiune a Cenusaresei (genul de rol in care Hathaway e mare specialista), in care Nigel (Stanley Tucci), mana dreapta a Mirandei, apare in rolul „zanei bune“. El este responsabil pentru transformarea lui Andy, care in scurt timp adopta imaginea si manierele „dusmanului“. Dar nu scenariul face ca filmul sa trezeasca pasiuni, ci detaliile care au construit povestea. Accesoriile, gesturile, decorurile, modul in care arata actritele sunt vedetele in acest caz.

     

    Filmul a starnit controverse tocmai din cauza modului in care prezinta lumea modei, iar profesionistii au fost primii care au avut un cuvant de spus. „Unde este partea sic?“, se intreaba David Wolfe, consultant in moda din New York, specialist foarte familiarizat cu excentricitatile adevaratelor dive din lumea revistelor de moda. El considera ca problema de stil a filmului a inceput cu Meryl Streep, care interpreteaza un personaj cu parul prea alb si prea dragut comparativ cu diabolica Miranda descrisa in carte. Mai mult, Wolfe considera ca fiecare personaj care a facut istorie in lumea modei a avut un element prin care s-a individualizat. De exemplu, Diana Vreeland, fost editor de moda la Harper’s Bazaar si redactor-sef la Vogue, cu machiajul sau teatral sau Anna Wintour, cu tunsoarea frantuzeasca, ochelarii fumurii si gentile croite cu precizie care sugereaza parca mana de fier cu care isi conduce revista. Insa Mirandei ii lipseste tocmai acel element care sa ii dea savoare. Desi in carte apare ca o mare pasionata de esarfe Hermés, avand sute de variante identice din acelasi model, filmul nu reuseste sa scoata in evidenta acest detaliu. Intr-un cuvant, specialistii sustin ca personajele din film sunt doar dragute, fara a reusi sa se ridice la stacheta de fabulos impusa de lumea modei. Criticii filmului spun ca realizatorii au uitat tocmai de marcile care fac haine cu adevarat sic. Ei se asteptau la o parada de creatii Gucci, Pucci, Dolce & Gabbana si Prada sau de marci precum Chloe, Marc Jacobs sau Marni, care, desi sunt printre preferatele tinerilor trendsetteri, sunt prea putin evidentiate pe ecran. Nici macar Prada nu este foarte prezenta. In locul acestor branduri apar costume de lana boucle, perle cu logo-ul Chanel si cizme inalte. Anne Slowey, directorul de moda de la Elle, crede ca „aceste costume sunt o caricatura a imaginii modei vazute prin ochii celor din afara“.

     

    Responsabila pentru selectia costumelor este Patricia Field, care a devenit faimoasa dupa ce a pus cap la cap garderoba din „Totul despre sex“. Totusi, parerea finala a criticilor este ca look-ul actritelor este mult prea studiat pentru a putea fi considerat real, mai ales ca duce cu gandul la divele din anii ‘80 si nu la cineva care decide moda anilor 2000.

     

    Daca hainele nu au fost pe placul tuturor, filmul a reusit macar sa arate modul in care gandesc personajele din aceasta lume, pentru ca „Diavolul se imbraca de la Prada“ este totodata si un film de lifestyle, un fel de poveste a modului in care traiesc cei care dicteaza tendintele. Dimineata – obligatoriu cafea de la Starbucks, la pranz – carne de vita, iar seara se incheie cu o petrecere stralucitoare printre vedete si haine de lux. Ginia Bellafante, editorul rubricii de moda din New York Times, spune ca filmul descrie cu acuratete modul in care traiesc si gandesc cei din domeniu. „Filmul este de departe cel mai adevarat portret al culturii modei de la «Unzipped», documentarul din 1995 despre Isaac Mizrahi, incoace“, scrie ea.

     

    „«Diavolul se imbraca de la Prada» arata ca oamenii din moda sunt ambitiosi, dar sunt manati de o ambitie pe care nimeni din exterior nu ar putea sa o inteleaga.“ De exemplu, Emily, cealalta asistenta a Mirandei, lucreaza pana in prag de colaps pentru a-si indeplini scopul de a merge la saptamana modei de la Paris.

     

    Bellafante spune ca Emily ii aminteste de mai multe personaje pe care le-a intalnit, ahtiate dupa munca si care ar fi in pragul unui atac daca ar vedea ca nu se afla in primul rand la o parada de moda. Poate ca pentru un om obisnuit aspiratiile lor par superficiale, dar pentru cei care lucreaza in domeniu sunt detalii de viata si de moarte.

  • Moda ca o prada

    Mormane de haine ultimul racnet, petreceri non-stop cu sampanie si lume buna, multa stralucire – cam asa arata lumea modei in ochii profanilor. Poate de aceea varianta ecranizata a romanului „Diavolul se imbraca de la Prada“ a fost asteptata cu atata nerabdare de milioanele de prozeliti ai Modei.

     

    Lansarea oficiala a filmului a avut loc in luna iunie, insa productia a venit in Romania odata cu toamna. „Diavolul se imbraca de la Prada“ a creat atata valva pentru ca este considerat primul film al secolului care ilustreaza lumea modei asa cum este ea in realitate. In plus, este inspirat dupa romanul omonim al lui Lauren Weisberger, cea care din 2003 face ravagii in industria chick lit, un roman care i-a adus autoarei faima internationala si milioane de dolari.

     

    Scriitoarea a mizat pe faptul ca a lucrat ca asistent al celebrei Anna Wintour, redactorul-sef al revistei Vogue (editia americana). Pornind cu avantajul de a prezenta versiunea unui insider, asteptarile legate de film au fost cu atat mai mari: cum vor arata personajele, ce haine vor purta, cum vor fi decorurile si mai ales cum arata pe ecrane lumea prezentata atat de detaliat in carte.

     

    La avanpremiera filmului in cinematografele din Romania, alaturi de adolescentele care nu rateaza nici o comedie romantica, in sala s-au inghesuit personalitati din lumea modei sau editori de la revistele glossy, ceea ce arata ca imaginea de film de moda a prins si ca este considerat obligatoriu de vazut de catre orice profesionist care se respecta.

     

    Povestea filmului nu este complicata si e deja arhicunoscuta. O tanara absolventa de jurnalism, Andreea Sachs (Anne Hathaway), care viseaza sa scrie la reviste serioase precum The New Yorker, se angajeaza, in lipsa de alternative, ca asistenta a editorului-sef de la Runway (revista de moda numarul 1 din State), Miranda Priestly (Meryl Streep). Desi este slujba „la care viseaza un milion de fete“, povara pare a fi mult prea grea pentru umerii tinerei fara nici un simt al modei. Andy, cum este alintata de cei apropiati, se integreaza totusi pana la urma si ajunge sa traiasca viata pe care o dispretuia la inceput. Filmul pare, din acest punct de vedere, o variatiune a Cenusaresei (genul de rol in care Hathaway e mare specialista), in care Nigel (Stanley Tucci), mana dreapta a Mirandei, apare in rolul „zanei bune“. El este responsabil pentru transformarea lui Andy, care in scurt timp adopta imaginea si manierele „dusmanului“. Dar nu scenariul face ca filmul sa trezeasca pasiuni, ci detaliile care au construit povestea. Accesoriile, gesturile, decorurile, modul in care arata actritele sunt vedetele in acest caz.

     

    Filmul a starnit controverse tocmai din cauza modului in care prezinta lumea modei, iar profesionistii au fost primii care au avut un cuvant de spus. „Unde este partea sic?“, se intreaba David Wolfe, consultant in moda din New York, specialist foarte familiarizat cu excentricitatile adevaratelor dive din lumea revistelor de moda. El considera ca problema de stil a filmului a inceput cu Meryl Streep, care interpreteaza un personaj cu parul prea alb si prea dragut comparativ cu diabolica Miranda descrisa in carte. Mai mult, Wolfe considera ca fiecare personaj care a facut istorie in lumea modei a avut un element prin care s-a individualizat. De exemplu, Diana Vreeland, fost editor de moda la Harper’s Bazaar si redactor-sef la Vogue, cu machiajul sau teatral sau Anna Wintour, cu tunsoarea frantuzeasca, ochelarii fumurii si gentile croite cu precizie care sugereaza parca mana de fier cu care isi conduce revista. Insa Mirandei ii lipseste tocmai acel element care sa ii dea savoare. Desi in carte apare ca o mare pasionata de esarfe Hermés, avand sute de variante identice din acelasi model, filmul nu reuseste sa scoata in evidenta acest detaliu. Intr-un cuvant, specialistii sustin ca personajele din film sunt doar dragute, fara a reusi sa se ridice la stacheta de fabulos impusa de lumea modei. Criticii filmului spun ca realizatorii au uitat tocmai de marcile care fac haine cu adevarat sic. Ei se asteptau la o parada de creatii Gucci, Pucci, Dolce & Gabbana si Prada sau de marci precum Chloe, Marc Jacobs sau Marni, care, desi sunt printre preferatele tinerilor trendsetteri, sunt prea putin evidentiate pe ecran. Nici macar Prada nu este foarte prezenta. In locul acestor branduri apar costume de lana boucle, perle cu logo-ul Chanel si cizme inalte. Anne Slowey, directorul de moda de la Elle, crede ca „aceste costume sunt o caricatura a imaginii modei vazute prin ochii celor din afara“.

     

    Responsabila pentru selectia costumelor este Patricia Field, care a devenit faimoasa dupa ce a pus cap la cap garderoba din „Totul despre sex“. Totusi, parerea finala a criticilor este ca look-ul actritelor este mult prea studiat pentru a putea fi considerat real, mai ales ca duce cu gandul la divele din anii ‘80 si nu la cineva care decide moda anilor 2000.

     

    Daca hainele nu au fost pe placul tuturor, filmul a reusit macar sa arate modul in care gandesc personajele din aceasta lume, pentru ca „Diavolul se imbraca de la Prada“ este totodata si un film de lifestyle, un fel de poveste a modului in care traiesc cei care dicteaza tendintele. Dimineata – obligatoriu cafea de la Starbucks, la pranz – carne de vita, iar seara se incheie cu o petrecere stralucitoare printre vedete si haine de lux. Ginia Bellafante, editorul rubricii de moda din New York Times, spune ca filmul descrie cu acuratete modul in care traiesc si gandesc cei din domeniu. „Filmul este de departe cel mai adevarat portret al culturii modei de la «Unzipped», documentarul din 1995 despre Isaac Mizrahi, incoace“, scrie ea.

     

    „«Diavolul se imbraca de la Prada» arata ca oamenii din moda sunt ambitiosi, dar sunt manati de o ambitie pe care nimeni din exterior nu ar putea sa o inteleaga.“ De exemplu, Emily, cealalta asistenta a Mirandei, lucreaza pana in prag de colaps pentru a-si indeplini scopul de a merge la saptamana modei de la Paris.

     

    Bellafante spune ca Emily ii aminteste de mai multe personaje pe care le-a intalnit, ahtiate dupa munca si care ar fi in pragul unui atac daca ar vedea ca nu se afla in primul rand la o parada de moda. Poate ca pentru un om obisnuit aspiratiile lor par superficiale, dar pentru cei care lucreaza in domeniu sunt detalii de viata si de moarte.

  • Jocurile negocierii

    Guy Cabana ne avertizeaza, inca din primele pagini, ca la sfarsitul lecturii vom deveni constienti de cel putin un lucru semnificativ, si anume de faptul ca viata este un continuu proces de negociere.

     

    Se poate chiar afirma ca acest proces incepe odata cu venirea pe lume: plangand, ne negociem hrana si atentia care ni se acorda; surazand, ne manifestam aprobarea etc. Pe scurt, devenim constienti ca actiunile si cuvintele noastre sau tacerile noastre influenteaza cursul evenimentelor si comportamentul oamenilor care ne inconjoara. Pe masura ce inaintam in varsta, devine tot mai dificil sa ne impunem nevoile in fata celorlalti, pentru ca, vrand-nevrand, intram intr-un proces de ascultare si de participare care nu corespunde intotdeauna cu obiectivele noastre. De aceea,trebuie sa ne perfectionam abilitatile de comunicare, iar in randul acestora – abilitatea de negociere, care este cea mai evoluata dintre toate tehnicile de rezolvare a conflictelor de interese. Evoluata – cu certitudine, dar nu intangibila sau accesibila doar celor initiati. Si asta pentru ca – ne sfatuieste Cabana – ea trebuie perceputa mai ales  ca fiind o atitudine in fata vietii, ca o maniera de a actiona care ne permite sa spunem cine suntem si ce dorim. Desi negocierea se dovedeste adesea un lucru complicat, exista mijloace deja experimentate, tehnici sigure pentru a negocia in perfect respect pentru sine si pentru ceilalti, in scopul de a acoperi nevoile reale ale celor doua parti si a transforma conflictele potentiale in acorduri agreabile.

    Pentru a ne face sa intelegem esenta negocierii, autorul insista asupra acestui din urma aspect, deschizandu-ne ochii asupra faptului ca „este mult mai placut atunci cand negocierea se termina cu victoria ambelor parti“. Iata si unul dintre exemplele care-i ilustreaza teoria. Intr-o zi, proprietarul unei fabrici de produse de patiserie din SUA si-a invitat fiul sa se distreze cu un nou joc inventat de salariatii sai in timpul pauzei:  aruncarea de la unul la altul a unei farfurii plate. Trecatorii adunati spontan langa doi jucatori au fost imediat cuceriti. Unul dintre ei l-a intrebat pe proprietar: „Domnule, cine va castiga?“. „Nimeni, a raspuns acesta. Nu exista invingator, nici invins. Scopul este sa-ti faca placere si toata lumea sa profite. De fapt, toata lumea castiga!“ Dupa un veac, o companie de jucarii a preluat ideea si     i-a dat numele proprietarului fabricii, care se numea William Frisbee…   

  • Jocurile negocierii

    Guy Cabana ne avertizeaza, inca din primele pagini, ca la sfarsitul lecturii vom deveni constienti de cel putin un lucru semnificativ, si anume de faptul ca viata este un continuu proces de negociere.

     

    Se poate chiar afirma ca acest proces incepe odata cu venirea pe lume: plangand, ne negociem hrana si atentia care ni se acorda; surazand, ne manifestam aprobarea etc. Pe scurt, devenim constienti ca actiunile si cuvintele noastre sau tacerile noastre influenteaza cursul evenimentelor si comportamentul oamenilor care ne inconjoara. Pe masura ce inaintam in varsta, devine tot mai dificil sa ne impunem nevoile in fata celorlalti, pentru ca, vrand-nevrand, intram intr-un proces de ascultare si de participare care nu corespunde intotdeauna cu obiectivele noastre. De aceea,trebuie sa ne perfectionam abilitatile de comunicare, iar in randul acestora – abilitatea de negociere, care este cea mai evoluata dintre toate tehnicile de rezolvare a conflictelor de interese. Evoluata – cu certitudine, dar nu intangibila sau accesibila doar celor initiati. Si asta pentru ca – ne sfatuieste Cabana – ea trebuie perceputa mai ales  ca fiind o atitudine in fata vietii, ca o maniera de a actiona care ne permite sa spunem cine suntem si ce dorim. Desi negocierea se dovedeste adesea un lucru complicat, exista mijloace deja experimentate, tehnici sigure pentru a negocia in perfect respect pentru sine si pentru ceilalti, in scopul de a acoperi nevoile reale ale celor doua parti si a transforma conflictele potentiale in acorduri agreabile.

    Pentru a ne face sa intelegem esenta negocierii, autorul insista asupra acestui din urma aspect, deschizandu-ne ochii asupra faptului ca „este mult mai placut atunci cand negocierea se termina cu victoria ambelor parti“. Iata si unul dintre exemplele care-i ilustreaza teoria. Intr-o zi, proprietarul unei fabrici de produse de patiserie din SUA si-a invitat fiul sa se distreze cu un nou joc inventat de salariatii sai in timpul pauzei:  aruncarea de la unul la altul a unei farfurii plate. Trecatorii adunati spontan langa doi jucatori au fost imediat cuceriti. Unul dintre ei l-a intrebat pe proprietar: „Domnule, cine va castiga?“. „Nimeni, a raspuns acesta. Nu exista invingator, nici invins. Scopul este sa-ti faca placere si toata lumea sa profite. De fapt, toata lumea castiga!“ Dupa un veac, o companie de jucarii a preluat ideea si     i-a dat numele proprietarului fabricii, care se numea William Frisbee…   

  • Noutati

    Cum sa…

    Editorul traducerii romanesti a cartii lui George Mikes „How to be a Brit“ ne spune despre autor ca „isi priveste compatriotii de adoptie (Mikes e englez cu ascendenta maghiara, n.n.) cu ochelarii unui critic tandru si afectuos“. A devenit umorist in 1946, odata cu publicarea volumului „Cum sa fii extraterestru“ si si-a incheiat cariera in 1982, cu volumul autobiografic „Cum sa ai saptezeci de ani“. Intre timp a adunat sumedenie de volume al caror titlu incepe cu „How to…“ si a ajuns in aproape toate antologiile de citate celebre din lume. Din recent tiparitul volum, iata cateva cugetari susceptibile sa va trezeasca pofta de lectura: „Un englez, chiar daca e singur, formeaza o coada bine aliniata alcatuita dintr-o singura persoana“; „Cand europenii de pe restul continentului au descoperit sexul, noi am inventat buiota“.

     

    George Mikes, Cum sa fii englez,
    Editura     Humanitas, Bucuresti, 2006

     


    A la russe

    In jurul unui personaj – Piotr Pustota – se tes doua istorii complet diferite, dar care isi afla fire de corespondenta secrete. Cea dintai il plaseaza pe Piotr, un tanar poet din Sankt Petersburg, la inceputul secolului, in plina explozie a Razboiului Civil din 1919. Urmarit de CEKA, politia politica leninista, se trezeste comisar al unei divizii de cavalerie comandate de celebrul Ceapaev. Cealalta istorie se desfasoara in zilele noastre, in preajma Moscovei, in plin spital psihiatric unde poetul este internat. Cine este pana la urma Pustota? Un bolsevic de ocazie bantuit de cosmaruri sau un bolnav care delireaza? Iar Rusia este oare o uriasa casa de nebuni? Peste toate acestea ce cauta, obsedanta, figura lui Arnold Schwarzenegger? Revendincandu-se din filonul Bulgakov, Kafka si William Burroughs, Viktor Pelevin, autorul acestui straniu roman, a debutat in 1989.

     

    Viktor Pelevin, Mitraliera de lut,

    Editura Curtea veche, Bucuresti, 2006