BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Viata de muzeu

    Muzeele s-au transformat in afaceri care atrag milioane de vizitatori. Au dovedit-o Muzeul Metropolitan de Arta din New York, care are peste cinci milioane de vizitatori in fiecare an, sau Luvrul din Paris, vizitat in fiecare an de peste sapte milioane de turisti.

     

    In Statele Unite, muzeele au depasit, ca atractivitate pentru turisti, chiar echipa de fotbal Yankees sau cea de baschet Knicks, ceea ce nu-i putin lucru intr-o tara in care sporturile sunt la loc de cinste. In Romania insa pare absurd sa se poata vorbi de astfel de comparatii intre fotbal si atractia muzeelor. BUSINESS Magazin a discutat cu reprezentantii a patru astfel de institutii din Bucuresti despre locul muzeelor in societatea romaneasca, incercand sa evalueze potentialul de rentabilitate al acestora. Muzeele din Romania au trecut printr-o perioada tulbure, fiind fie inchise, fie in vesnica suferinta din cauza lipsei de finantare. Dupa Revolutie, numarul de vizitatori a scazut dramatic. „Muzeul Satului s-a aflat in dificultate in 1990, din cauza ideii absurde ca ar trebui desfiintat“, isi aminteste Paula Popoiu, director la Muzeul Satului. „Daca pana in 1989 se statea la coada pentru vizitarea expozitiilor noastre, Muzeul Antipa a devenit ulterior locul in care nu se intampla nimic, locul care nu mai era mentionat decat in glumele cu politicieni“, spune si Aurora Stanescu, seful departamentului de relatii publice, marketing cultural si programe educationale de la Muzeul Antipa.

     

    Aurora Stanescu spune ca, dupa zile intregi in care nu mai aveau nici un vizitator, „ne-am dat seama ca trebuia sa facem ceva“. Si au facut. Muzeul Antipa a fost prima institutie de cultura din Romania care, in urma cu patru ani, a avut o campanie de promovare produsa de profesionisti. Agentia Leo Burnett a realizat campania de imagine „Nu se uita usor“, care a urmarit in principal repozitionarea muzeului, dintr-o institutie invechita, prafuita, intr-una pur si simplu de petrecere a timpului liber. „Toate materialele asociate campaniei de imagine au fost usoare, vesele, adresate persoanelor tinere, publicul-tinta al proiectului.“ Accentul a fost pus pe experienta de viata, pe atitudinea fata de semeni, care ar fi urmat sa se modifice dupa o vizita la muzeu – de aici si sloganul „Nu se uita usor“.

     

    Iar Aurora Stanescu sustine ca dupa campanie s-au vazut rezultate. „Dupa campania de promovare a crescut numarul de vizitatori, oamenii ne scriu, ziarele au inceput sa ne caute, in fiecare saptamana se intampla ceva. E un drum foarte lung de parcurs, dar speram ca peste 10-15 ani, Antipa sa redevina nava-amiral a muzeologiei romanesti“.

     

    Numele Muzeului National de Arta al Romaniei s-a bucurat de vizibilitate in peisajul media anul trecut. Roxana Theodorescu, directorul muzeului, crede ca „marele handicap al muzeului a fost ca pentru o perioada destul de lunga a fost inchis, iar o revenire nu se putea face brusc. Astfel incat acum promovarea include mai mult activitati de relatii publice, conferinte, comunicate, tururi“. Totusi, momentul-cheie pentru relansarea muzeului a fost expozitia de anul trecut „Umbre si lumini. Patru secole de pictura franceza“, cea mai importanta expozitie cu patrimoniu artistic strain organizata pana acum in Romania. Directorul muzeului spune ca „in afara de Festivalul George Enescu nu a mai fost anul trecut un eveniment cultural atat de mediatizat, iar aceasta a contat si pentru provincie, pentru ca au fost oameni care au venit special pentru expozitie“.

     

    Muzeul a investit 1,5 mil. lei in realizarea expozitiei, suportand costurile cu cataloagele si afisele, cu amenajarea salilor, echiparea lor cu dispozitive de supraveghere si de climatizare. Dar investitia a meritat. „Expozitia «Umbre si Lumini» a atras la muzeu si oameni care pana atunci nu intrasera vreodata intr-un muzeu. Chiar daca s-a desfasurat in lunile de vara, a fost vizitata de multi tineri“, spune Roxana Theodorescu. Expozitia a atras 60.000 de vizitatori, in conditiile in care in tot anul 2005 au fost 130.000 de persoane care au platit bilet de intrare in muzeu.

     

    Muzeul National de Arta Contemporana (MNAC) a fost inaugurat in octombrie 2004, intr-un amplasament cel putin neobisnuit pentru un astfel de muzeu – Palatul Parlamentului. Cosmin Tapu, reprezentant al departamentului de comunicare, colectare de fonduri si educatie, spune ca „tocmai controversa plasarii MNAC in Casa Poporului a sporit vizibilitatea muzeului la nivel international, institutia fiind deja in centrul atentiei pe scena internationala de arta“. „Pentru a atrage vizitatorii, le dam motive in plus ca sa ajunga intr-un loc atat de izolat precum MNAC“, sustine Tapu. Asa incat muzeul a ales sa isi promoveze expozitiile prin intermediul evenimentelor speciale destinate tinerilor. De exemplu, la Happy Sundays@the Museum, un eveniment lunar care imbina muzica si arta contemporana, vin in medie 600 de oameni. Seria de evenimente a inceput din februarie 2005 si a propus o serie de petreceri informale cu muzica electronica si alternativa. Happy Sundays@the Museum promoveaza DJ consacrati din Romania, precum DJ Rusu sau DJ Flore, dar a incercat sa descopere si noi figuri de pe scena romaneasca.

     

    Cosmin Tapu spune ca „targetul campaniilor de promovare este in special publicul tanar care nu are nicio legatura cu arta contemporana“. „Baza promovarii evenimentelor a fost Internetul. Muzeul dispune de o baza de 4.000 de persoane care sunt informate prin e-mail despre viitoarele expozitii si care sunt prezente la vernisaje.“ MNAC are o retea dezvoltata de contacte externe, iar cronici ale expozitiilor apar in reviste de arta, dar si in cotidiene precum New York Times sau Le Monde. Campanii de promovare, evenimen-te speciale, aparitii in media, toate constituie strategia de marketing a oricarei companii. Totusi, cum reusesc muzeele, organizatii non-profit, sa finanteze aceste campanii?

     

    Conform legii 311/2003 privind activitatea muzeelor, Romania are 28 de muzee de interes national, care primesc subventii de la Ministerul Culturii. Raluca Capota, expert in Ministerul Culturii si Cultelor, spune ca exista un grad destul de mare de autonomie a muzeelor: „Consiliile stiintifice sunt cele care fac propunerile de activitati, Ministerul Culturii si Cultelor aproba aceste planuri si finanteaza o parte din ele“.

     

    Aurora Stanescu afirma ca Muzeul Antipa traieste din venituri proprii, dar si din subventii de la stat. „Activitatile cu publicul sunt produse in proportie de 80% din parteneriate media pentru promovare si din sponsorizari, care nu asigura neaparat bani, ci necesarul de materiale pentru organizarea unei expozitii sau a unui eveniment.“ Sponsorizarile sunt vitale pentru functionarea muzeului, iar reprezentantii institutiilor sunt constienti de importanta acestora.

     

    Cum reusesc muzeele sa atraga potentialii donatori? „Desigur, nu asteptam ca numai frumusetea muzeului sa aduca donatori, ci intocmim materiale argumentate pentru a atrage potentialii sustinatori ai activitatilor culturale, dar mai ales pentru restaurarea si conservarea patrimoniului din muzeu“, explica Paula Popoiu. Aurora Stanescu sustine ca „sponsorii sunt atrasi de vizibilitatea pe care o cream, ca institutie interesata in sustinerea activitatilor culturale“.

     

    Desi eforturile de promovare a muzeelor din Romania au devenit mai evidente, mai avem foarte mult pana sa ajungem la numarul de vizitatori din muzeele occidentale, avand in vedere ca Muzeul Satului, de pilda, cel mai vizitat muzeu din Bucuresti, a avut 340.000 de vizitatori in 2005, de 20 de ori mai putin decat Muzeul Luvru din Paris. Pana atunci, „cea mai mare satisfactie a noastra este atunci cand vizitatorii ne spun «N-am stiut ca te poti distra asa de mult la muzeu»“, dupa cum spune Aurora Stanescu.

  • Departe de Luvru

    • 28: numarul muzeelor de interes national din Romania care primesc subventii de la Ministerul Culturii
    • 130.000: numarul celor care au vizitat anul trecut Muzeul National de Arta
    • 340.000: numarul vizitatorilor Muzeului Satului in 2005, de 20 de ori mai putin decat Muzeul Luvru din Paris
    • 60.000: cifra vizitatorilor expozitiei „Umbre si lumini. Patru secole de pictura franceza“ de la Muzeul National de Arta, cea mai importanta expozitie cu patrimoniu artistic strain organizata pana acum in Romania

  • Zmeiele din Kabul

    „Kite Runner“, romanul de debut al scriitorului de origine afgana Khaled Hosseini, publicat in 2004, a zabovit luni la rand in topurile de bestseller-uri anglo-saxone (100 de saptamani in New York Times).

     

    Mai mult, atunci cand Sam Mendes, regizorul „American Beauty“, si-a anuntat intentia de a-l ecraniza, volumul a inceput sa fie tradus pe toate meridianele. Chiar daca, mai nou, sarcina transpunerii pe pelicula i-a fost transferata lui Marc Forster in loc de Mendes, cartea isi urmeaza cariera gratie felului necrutator in care demonteaza mentalitatile talibane, dar si frumusetii unice a povestii. Mai nou, volumul a fost tradus si la noi, cu titlul „Vanatorii de zmeie“.


    Pe cerul iernilor din capitala afgana apareau dimineata zmeiele. Franturi jucause de curcubeu pe care copiii le inaltau intr-o indarjita competitie. Spre orele pranzului, oastea de aripi policrome se imputina, pana cand suveran al cerului nu mai ramanea decat zmeul celui mai dibaci dintre concurenti. Un astfel de concurs este castigat, spre mijlocul anilor ‘70, de catre echipa lui Amir (fiul unui bogat negutator taliban) si a lui Hassan, odrasla slujitorului de incredere al familiei celui dintai (slujitor de rasa hazara, stirpe subumana, in viziunea talibanilor). In ciuda diferentei de casta, cei doi fusesera crescuti impreuna si legasera o stransa prietenie. Chiar in seara victoriei, cand zmeul lor falnic se instapanise peste zarea Kabulului, Hassan este violat de catre liderul unei bande rivale, sub ochii lui Amir.


    Dupa ani multi, refugiat in California impreuna cu familia in urma invaziei sovietice a Afganistanului, Amir inca este urmarit de culpa de a-si fi abandonat prietenul. Scriitor apreciat, care joaca fara chef, dar cu abilitate comedia alogenului integrat, Amir primeste intr-o buna zi un telefon din patria-mama, care ii rascoleste pacatele trecutului si il cheama la revansa. Fara sa stea prea mult pe ganduri, Amir (a carui biografie seamana izbitor de mult cu cea a lui Khaled Hosseini insusi, fiu de diplomat, refugiat tot in California si devenit medic) se intoarce in infernul pe care incercase sa-l dea uitarii. Executii, mutilari, violuri – iata cotidianul unei societati ale carei mizerie si forta demonica Hosseini se straduie sa le denunte la fiecare pas. Finalul inregistreaza confruntarea dintre Amir si tortionarul prietenului sau, pe fondul unui cer pe care nu se mai vede tremurarea nici unui z(m)eu.

  • Noutati

    Patru inmormantari si o nunta iluzorie

    Volum de debut al unuia dintre cei mai prizati autori britanici de romane politiste, „Viu sau mort“ pune in scena o istorioara tragica. Patru buni amici se hotarasc sa „ingroape“ viata de burlac a prietenului lor Michael Harrison. Destul de piliti, il asaza pe companionul lor intr-un mormant, insotit de o teava pentru respirat, o sticla de whisky si un walkie-talkie, dupa care pleaca intr-un bar de striptease. Lovitura de teatru: cei patru mor intr-un accident de masina. Ingrijorata de disparitia lui Michael, viitoarea sotie ii cere comisarului Roy Grace sa inceapa o ancheta. Detectivul Grace va face recurs la puterile stiintelor oculte, spre groaza rationalilor sai sefi.

     

    Peter James, Viu sau mort,

    Editura Nemira, 2006

     

     

    Apocalipsa vesela

    Inregimentat de catre multi comentatori in plutonul SF-istilor de avangarda, Kurt Vonnegut ofera in „Slapstick or Lonesome No More!“ (tradus in colectia „Raftul Denisei“ prin „Bufoniada“) o proba cat se poate de elocventa a geniului sau vizionar, unde lumile proiectate in viitor nu sunt decat parabole crunte ale prezentului. Aceasta apoca-lipsa vesela (cum a fost calificat romanul in Chicago Sunday Times) descrie peripetiile, pe jumatate voioase, pe jumatate grotesti ale gemenilor Wilbur (Daffodil) si Eliza Rockfeller Swain, doi monstri umanoizi ale caror inteligente puse sa lucreze laolalta ating nivelul desteptaciunii lui Einstein. Izolati initial pe un asteroid, unde traiesc adamic un amor incestuos, cei doi se vad siliti sa se desparta. Wilbur ajunge presedinte al Statelor Unite si rege autoproclamat al Manhattanului, in ruinele caruia se retrage dupa razboiul civil ce nimicise tara, ca sa-si scrie memoriile si sa dezvaluie mecanismele lumii nebune in care traim.

     

    Kurt Vonnegut, Bufoniada,

    Editura Humanitas, BucureSti 2006

  • Paris!

    Paris Hilton e actrita, manechin, om de afaceri si, mai nou, cantareata de muzica pop. Iar albumul ei de debut e chiar bun.

     

    Cateva chestiuni interesante despre Paris Hilton pe care s-ar putea sa nu le stiti: 1) Pe 29 august 2006, primarul din Las Vegas a proclamat aceasta data ca fiind „ziua Paris Hilton“ si i-a inmanat actritei cheia orasului. 2) Se zvoneste ca Paris a fost invitata sa joace rolul Maicii Tereza intr-un film indian: regizorul ar fi considerat-o potrivita, pare-se, dupa ce ea a refuzat sa se dezbrace pentru Playboy. 3) Si cel mai surprinzator: albumul ei de debut, „Paris“, care a aterizat pe biroul meu luna asta, este de fapt foarte bun. Si nu la modul postmodernist, ironic, „ha, ha, ha, ia uite, ascult Paris Hilton“… nu, catusi de putin. Nu e „bun“ in felul in care e „bun“ „Tanar si nelinistit“. E bun pentru ca e muzica pop buna. Asa sta treaba cu Paris Hilton: daca nu iti place, in-seamna ca de fapt iti displace ideea de muzica pop. Deja incep sa aud mormaieli de de-zaprobare. Parca va aud bombanind: „Paris Hilton zici? Fata rasfatata si bogata, mostenitoarea razgaiata a imensei averi a familiei Hilton (hotelurile cu acelasi nume)? Aceeasi Paris Hilton al carei ex, iritantul Rick Salomon, a reusit sa faca din casetele lor cu sex casnic cele mai bine vandute filme porno din lume? Ei, comedie…“


    Dar stati putin. Nu e chiar asa. Paris e tare, pentru ca e indeajuns de desteapta incat sa faca pe proasta. Paris pretinde ca ar fi mult mai proasta decat e de fapt – si de aici si atractia irezistibila pe care o exercita. Toate interviurile o arata: fata asta e perfect stapana pe imaginea ei. In timpul showului TV  „The Simple Life“, un pretext pentru ea ca sa arate 1) cat de bogata e si 2) cat de deconectata de lumea reala este, Paris a lansat faimoasa remarca referitoare la lantul de su-permarketuri Wal-Mart, in momentul de fata cea mai mare corporatie mondiala: „ce vand acolo, ziduri («walls»)?“. Destul de amuzant. Ca episodul cu casetele de sex, te face sa crezi ca ea a orchestrat totul pana la cel mai mic detaliu, de la un capat la celalalt, in perfecta cunostinta de cauza. Cu siguranta a mostenit de la Marele Bunic, antreprenorul Conrad Hilton, versatilitatea si simtul practic: este manechin, actrita, are propriul ei lant de cluburi de noapte, propriul ei brand de telefoane mobile si propria gama de parfumuri, a scris doua carti (pe bune!) si acum a adaugat la CV si capitolul „cantareata“.


    Si iata ca ajungem si la albumul ei de debut, care incepe, deloc surprinzator, cu o Paris gangurind cu o voce de pisicuta sexi, pe un ritm r’n’b cu bas greu si acorduri salbatice, aproape bollywoodiene. Suna ca o melodie buna a lui Britney Spears, dar cu mai multe gemete – stiu ca e greu de imaginat, dar e adevarat. Si cum r’n’b-ul si hip-hop-ul au cu-cerit topurile intr-atat incat au devenit sinonime cu pop-ul, albumul are un aport intru totul justificat de ritmuri bine unse, pe care Paris toarce, ca orice alta starleta doritoare de ascensiune in industria muzicala. Si totusi, multe dintre melodii tintesc catre alte directii, cu un dance condus de chitara, in piese ca „Jealousy“ sau incredibila „Nothing in the World“. Dar nici una nu se compara cu glorioasa  „Stars Don’t Lie“, primul ei single si unul dintre cele mai bune cantece pop ale verii. Desi suna identic cu eternul si demodatul grup de reggae UB40 si chiar daca tot restul lumii face eforturi disperate sa cante dancehall „dirty“ de tipul Sean Paul, cantecul e bun. Multi cantareti si rapperi au interjectiile lor unicat: Beanie Man spune „zag-a-zah“. Sean Paul zice „me dut-ty yeh“ sau ceva la fel de incomprehensibil. Si Paris Hilton? Paris Hilton zice „yah!“ – la fel cum ziceau yuppies in anii ‘80, care pronuntau asta tare si raspicat in telefoanele lor optzeciste de dimensiunile unui rucsac, in vreme ce visau sa o seduca pe Margaret Thatcher pe bancheta unui tren. E o sarcina dificila, dar ea reuseste sa o zica intr-un fel atat de naiv si dulce…


    Cea mai amuzanta parte a albumului este cover-ul ei dupa execrabilul „Do You Think I’m Sexy“ al lui Rod Stewart. Cand Rod il canta, e ca si cum l-ai vedea pe tatal tau dansand la o nunta si incercand sa intre in vorba cu sora miresei – ingrozitor de jenant. Nu, Rod, nu esti deloc sexy. Esti mai degraba dezgustator. In orice caz, odata ce microfonul ajunge in mana lui Paris, totul devine o gluma foarte buna. Hahaha! Paris Hilton ne intreaba daca este sexy! Ce nostim!


    Nu poti sa n-o iubesti pe Paris Hilton, pentru ca este o oglinda a timpurilor noastre. Daca nu intentionezi sa te refugiezi intr-o pestera si sa plangi nedreptatea lumii in care traim, nu prea ai de ales: bine-ai venit in lumea moderna. O lume superficiala, trecatoare, incredibil de distractiva, in cel mai bun – si cel mai prost – spirit pop culture. Un prieten al meu are ideea traznita s-o aduca pe Paris la MNAC, pentru un concert la Casa Poporului. Daca reuseste, ar da lovitura in lumea performance-ului, pentru ca Paris Hilton spune mai multe despre lumea in care traim decat orice introspectie artistica. Intre artistul contemporan Gillian Wearing si Paris Hilton, eu unul stiu pe cine as alege… Hai, Paris!

  • De la reprimare la obsesie

    Despicand in patru firul revolutiei sexuale inregistrate in ultimii 50 de ani, acest eseu evoca forta comunicarii in spatiul mass-media si colosalele schimbari de mentalitate pe care aceasta le poate induce.

    Jaloanele temporale ale acestei curse cu obstacole sunt, potrivit profesorului Rodger Streitmatter, anul 1953 – cand Lucille Désirée Ball, star al sitcomului „I Love Lucy“, a ramas insarcinata – si, respectiv, 2003, anul de varf de audienta al celui mai dezinhibat si dezinhibant serial al ultimilor ani, „Sex and the City“. Care sunt, de fapt, conotatiile extremitatilor acestei acolade? Cand protagonista celui dintai serial era pe cale sa devina mama, celelalte personaje ale serialului s-au vazut sever cenzurate de conducatorii canalului CBS, asa incat, atunci cand faceau referire la burta umflata a lui Lucy, trebuia sa-si codeze frazele si gesturile. Asta ca nu cumva telespectatorii sa-si imagineze – Doamne fereste! – „un barbat si o femeie in timpul unui act sexual“. De la acest puritanism excesiv – dar care rima perfect cu mentalitatea epocii – la momentul in care serialul HBO „Totul despre sex“ infatisa o imagine foarte detaliata a corpului feminin, au trecut 50 de ani de tatonari, de schimbari marunte, au fost treptat depasite tabuuri si instaurate alte scari de prejudecati. Cine este responsabil pentru toate acestea? Ce forte economice si culturale au contribuit la acest salt? Unde a exagerat mass-media in privinta continutului sexual? Cum de s-a putut ajunge de la Adam si Eva la acel – mai putin ortodox – Adam si Steve? Ce au insemnat in aceasta revolutie Hugh Hefner si revista Playboy sau cum au modificat perspectivele asupra sexului personaje precum James Bond in anii ‘70 si Madonna in anii ‘80? Ce a insemnat fotografia nud a lui Burt Reynolds in paginile revistei Cosmopolitan? Ce rol a avut in aceasta poveste despre sex felul in care media a reflectat relatia dintre Bill si Monica? Cum de s-a ajuns ca industria pornografica sa-si vanda atat de bine produsele pe internet? Devenite toate subiecte ale acestei carti, alaturi de multe, multe altele, raspunsurile la aceste intrebari, expuse simplu, intr-o forma narativa captivanta, converg catre o teza majora: mijloacele de comunicare nu doar au reflectat schimbarile legate de atitudinile sexuale care s-au petrecut in SUA, ci au si contribuit decisiv la dezvoltarea acestor schimbari.

  • Noutati

    Omul fara de lege

    Roman-cult, devenit scenariu al filmului cu acelasi nume care a fost nominalizat, in 1971, la nu mai putin de patru premii Oscar, „Portocala mecanica“ dezvaluie peisajul unei Anglii distopice, situate intr-un viitor postindustrial. Personajul principal, Alex (al carui nume nu este ales intamplator, pentru ca „A-lex“ poate insemna fara lege), este seful uneia dintre bandele de derbedei care terorizeaza lumea. Contrar mersului firesc al raului, tanarul accepta sa devina cobaiul unui proiect de insanatosire umana pus la cale de guvern. Incet, incet isi da seama ca nu mai e capabil sa comita crimele care il delectau atat, dar nici sa mai resimta voluptati estetice in fata unor capodopere care ii erau dragi si nici sa se mai apere de el insusi. Dupa cura, a devenit ceea ce guvernul dorea: o portocala mecanica, incapabila sa faca binele sau raul. Un om incapabil sa aleaga, un personaj fara lege si lipsit de cea mai elementara umanitate.

     

    ANTHONY BURGESS, PORTOCALA MECANICA,

    EDITURA HUMANITAS, 2006

     

     

    Opera magna

    Torgny Lindgren este o figura neobisnuita a literaturii suedeze contemporane – proza sa, golasa si puternica precum granitul, este un amestec de simplitate sacra, de primitivitate si de simplitate mitica. „Aici imi incep povestirea despre Biblia lui Gustave Doré. O voi rosti intr-un dictafon marca Sony MZN 710.“ Asa debuteaza acest roman al lui Torgny Lindgren, care descrie viata si peripetiile spirituale prin care trece cel mai bun cunoscator al operei marelui gravor francez Gustave Doré, un om de o mare profunzime intelectuala, dar care, din pricina ca sufera de o severa dislexie, nu poate sa scrie si nici sa citeasca. Pierderea exemplarului din Biblia lui Doré, cu ajutorul ilustratiilor caruia si-a edificat intreaga personalitate, declanseaza in el impulsul de a-si crea propria opera capitala.

     

    TORGNY LINDGREN, BIBLIA LUI DOR…,

    EDITURA POLIROM, IASI, 2006

  • Holuri de lux

    Cand Antonia Colibasanu, coordonator dezvoltare al WTC Association Bucuresti, se intalneste pentru prima data cu un potential partener de afaceri, prefera sa o faca in holul de la Sofitel. „Este un spatiu cu o atmosfera mai relaxata, nu este la fel de destinsa ca cea a unui restaurant, dar nici la fel de oficiala ca cea din birou. Este undeva la mijloc si de aceea cred ca este cel mai potrivit loc pentru un prim contact“, spune ea, adaugand ca a organizat intalniri in holurile hotelurilor inclusiv pentru clientii sai. „Trei misiuni franceze au folosit holul pentru intalniri bilaterale cu clienti din Romania. Au negociat, au luat contacte, au discutat, iar totul s-a intamplat in acel spatiu.“ Genul acesta de intalniri nu reprezinta neaparat o noutate, dar cel putin in ultimii doi ani se poate vorbi despre conturarea unei tendinte in acest sens,  pe masura ce turismul de afaceri a crescut, iar hotelurile au investit masiv in spatiile publice, extinzandu-le si dotandu-le inclusiv cu internet wireless, adesea disponibil fara costuri suplimentare.

     

    Gabriela Rotariu Bergeron, senior sales & marketing manager la Sofitel Bucuresti, spune ca holul hotelului a fost gandit asemeni unei biblioteci, respectandu-se un concept pe care grupul il foloseste la nivel international. Acum trei ani holul Sofitel a fost redecorat in stilul anilor ‘30, dupa o idee venita de la Paris si adaptata de arhitectul roman Adina Dinescu. Holul este impartit in mai multe spatii: un loc de asteptare, unde cei care se cazeaza isi pot lasa bagajele, biblioteca din lemn masiv, de unde nu lipseste canapeaua confortabila care parca imbie la o seara de lectura, si un spatiu ceva mai oficial, unde oamenii de afaceri pot negocia in jurul unei mese la o cafea. Intreg spatiul este practic un hotspot, iar Bergeron spune ca se intampla foarte des ca oamenii de afaceri sa coboare din camera si sa acceseze internetul de pe laptop in hol. „Chiar si personalul hotelului foloseste holul pentru intalniri. Personal, ultima data m-am intalnit cu un client cu doua zile in urma“, isi aminteste reprezentantul Sofitel, care spune ca durata intalnirilor nu este influentata de faptul ca se desfasoara in hol.

     

    Hotelul incearca sa reduca din tensiunea negocierilor aprinse prin arta. „Tocmai are loc o expozitie a artistului Ioan Nemtoi, care a fost deschisa cu ocazia Francofoniei si se negociaza prelungirea intelegerii timp de un an“, povesteste Bergeron. 

     

    Asadar, exista internet, exista biblioteca, exista spatii dedicate discutiilor de business. Ce mai lipseste? Un pahar de bautura, poate, sau o gustare, dar nici asta nu mai este o problema: barul devine parte a holului, transformandu-se intr-un loc in care oaspetii iau micul dejun sau discuta afaceri la un pahar de martini, fara sa paraseasca nici un moment holul. Monica Nilca, communication manager la Novotel Bucuresti, spune ca, in cazul hotelului de pe Calea Victoriei, barul face practic parte din hol, pentru ca este foarte expus si atrage privirile inca de la intrare.

     

    Cei de la Novotel considera holul un adevarat nod, din care pornesti catre toate locurile din hotel. „Holul este definitoriu pentru imaginea noastra, pentru ca este primul loc pe care il vezi cand intri in hotel“, spune Nilca. Lobby-ul de la Novotel este impartit in mai multe sectoare. In primul rand, zona „trendy“ de la receptie – cu canapele si fotolii in stilul art deco, potrivit pentru asteptare sau pentru o discutie. Urmeaza barul, o combinatie de spatii formale cu zone mai putin informale. „Prima parte a barului este potrivita pentru o discutie mai formala sau se poate manca. Cu cat inaintezi in bar, zona de relaxare devine tot mai evidenta, cu scaune care par niste bomboane fondante sau canapele confortabile, obligatoriu in stilul art deco“, povesteste Nilca. Pentru ca Novotel s-a pozitionat in primul rand ca un hotel de business, nu puteau lipsi presa economica sau plasmele programate pe canale de business.

     

    Designul holului a fost gandit de francezul Olivier Gibault si este colorat si decorat cu mobila in stil art deco. „Holul este cel mai animat in perioadele cheie, cand sunt conferinte, inainte sau dupa pranz. Depinde foarte mult si de zilele in care se fac afaceri – marti, miercuri si joi“, spune communication managerul de la Novotel. Nilca sustine ca si angajatii hotelului considera holul un loc potrivit pentru intalniri. „Primele intalniri le programez in hol, pentru ca este si mai simplu de reperat. Au fost si cazuri in care partenerii mei au solicitat expres sa ne intalnim in hol, pentru ca au fost incantati prima data.“ Marriott a incercat, la randul sau, sa profite de tentatia oamenilor de afaceri de a-si petrece timpul in hol, iar la inceputul anului a anuntat introducerea unui nou concept de amenajare a holului, o transformare a spatiului public din Marriott Hotels & Resorts si Renaissance Hotels & Resorts. Redecorarea a fost gandita special pentru programul de 24 de ore pe zi al oamenilor de afaceri, care, de cele mai multe ori, sunt nevoiti sa imbine munca, relaxarea, socializarea si distractia. „Hotelurile investesc in general destul de multi bani in holurile lor, dar, in varianta traditionala, utilitatea este limitata, iar ideea de living room formal nu mai este demult la moda“, crede Mike Jannini, reprezentantul Marriott International. Cei de la Marriott spun ca oaspetii pot adapta folosirea spatiului in functie de nevoile proprii si pot face aceleasi lucruri pe care le fac acasa. De fapt, conceptul de „great room“ darama barierele arhitecturale si merge pe ideea de zone.

     

    Spatiile adaptabile le vor permite oaspetilor sa se intalneasca, sa discute in grupuri mici sau sa ia cina intr-un spatiu deschis care ofera acces facil la tehnologie.

     

    Astfel, zona individuala va fi un loc linistit, cu spatii mici si confortabile unde se poate citi presa, se poate accesa internetul sau se poate servi o gustare. In zona sociala grupurile sau oamenii de afaceri se pot relaxa intr-o atmosfera de lounge la o masa pentru doua persoane. Zona business va oferi acces la o consola completa cu echipament audio si video, un spatiu cu tehnologie de ultima generatie. Pentru a pune in aplicare conceptul, Marriott lucreaza cu firma de consultanta IDEO, ai carei experti au insotit oamenii de afaceri in calatoriile lor pentru a le intelege mai bine nevoile. Schimbarile in cazul Marriott vor fi introduse anul viitor la 35 de hoteluri, desi reprezentantii grupului au refuzat sa le numeasca. Marriott are concurenta in cazul transformarii holurilor, pentru ca fiecare mare hotel incearca sa atraga turistii de afaceri tineri si tot mai sofisticati. Starwood Hotels & Resorts, care a creat brandul W Hotels, are un nou brand – Aloft, care va include holuri unde oaspetii pot manca sau bea. „Exista o generatie de oaspeti care isi doreste sa iasa tot mai mult din camere si sa fie in hol. Poate coboara sa bea ceva. Sau poate se afla acolo pentru a accesa internetul. Sau pentru a discuta. Mai mult, galagia este un factor important. Cu cat locul este mai zgomotos, cu atat este mai profitabil. Personal, nu inteleg de ce, dar cam asa se intampla“, spune Jannini. Totusi, clientii Marriott din Romania vor mai avea de asteptat pana se vor putea lauda ca au incheiat o afacere in „great room-ul“ din Marriott din Bucuresti, intrucat noul concept nu va fi introdus in urmatoarele sase luni in Romania.

     

    Se pare ca este doar o chestiune de timp pana cand holurile hotelurilor vor fi amintite tot mai des drept locurile in care s-au negociat mari tranzactii sau s-a batut palma pentru afaceri de milioane de euro.

  • Un „Chef“ fara subalterni

    Poate ca niciodata formula „Esti ceea ce mananci“ nu si-a gasit ilustrarea mai desavarsita decat in filosofia gastronomico-existentiala a lui Jamie Oliver, personajul mitic de pe Channel 4, explozivul bucatar care, in luna mai 2005, a fost declarat cea mai influenta persoana din UK.

     

    Vedeta media – prin emisiunile sale The Naked Chef si Jamie’s Kitchen -,  Jamie este si autorul unei neobisnuite carti de bucate. „La masa cu Jamie“ este neobisnuita pentru ca „nu va prezinta doar 120 de retete extraordinare, ci va ajuta sa alegeti un mod de viata. Nu va invata cum sa gatiti meniuri de restaurant, ci va ofera optiuni pentru a trai mai bine, impreuna cu familia“.  Poate parea sforaitor, dar nu este. Jamie crede in ceea ce spune si, ce e mai important, o demonstreaza aproape pe viu in aceasta carte care infatiseaza  – prin zecile ei de ilustratii savuroase – nu doar platouri maiestuos ornamentate si oale aburind fotogenic, ci si scene din umilele culise ale gastronomiei. Pornind de la titlul primei sale emisiuni, Jamie a fost supranumit „The Naked Chef“ (Seful-bucatar nud). Nu trebuie sa credeti ca aceasta este cumva vreo metafora care isi doreste sa descrie simplitatea felurilor sale de mancare. Ea vrea, doar, sa dea seama de un detaliu aparent minor, dar plin, de fapt, de semnificatii. Jamie nu poarta halat alb si nici boneta traditionala (couvre-chef, in franceza) a sefilor bucatari, ci gateste in hainele sale de toata ziua, vrand sa ne sugereze ca nu oficiaza ritualuri pe altarul papilelor si al stomacului, ci ca desfasoara o activitate fireasca la indemana fiecaruia dintre noi. Cu ingrediente din magazine la indemana  si, mai ales, cu o naturalete care ar trebui sa redea gatitului atributele sale traditionale: simplitatea, placerea articularii ingredientelor, lipsa de crispare in fata eventualelor nereusite. Neobisnuit, in aceasta carte, mai este si faptul ca se citeste ca un roman: nu este, adica, o solutie de impas cand nu stii ce si cum sa gatesti, ci o lectura in care personajul principal, Jamie, trece prin atatea si atatea aventuri (numiti-le, daca vreti, feluri de mancare!), incat nu-l poti lasa de izbeliste. In cele din urma, chiar daca nu ati devenit bucatar, ati experimentat un mod inteligent si simpatic de viata si ati invatat sa vedeti mancarea cu alti ochi. Niste ochi pe care i-as numi indragostiti.

  • Noutati

    Spioni fara voie

    Desi a fost publicat cu mai bine de un veac in urma (1903), romanul „Enigma nisipurilor“ ramane la fel de proaspat si de atractiv, nu doar pentru ca este un palpitant volum de spionaj (la vremea aparitiei, critica a considerat ca a schimbat radical canoanele genului), ci si pentru ca reprezinta unul dintre cele mai bine scrise si informate documente privind navigatia „de aventura“. Romanul descrie odiseea a doi tineri englezi, Carruthers si Davies, plecati intr-o croaziera la bordul unui mic iaht. Ajunsi in Marea Nordului, cei doi descopera in largul insulelor Frizone ca armata germana tocmai pune la cale un plan de invazie maritima a Marii Britanii. La vremea cand a fost scris, romanul a fost nu doar o excelenta poveste de aventuri, ci si o pledoarie cu scopuri propagandistice pentru o pregatire navala a tinerilor voluntari englezi.

     

    Erskine Childers, Enigma nisipurilor,

    Editura Leda, Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2006

     

     

     

    De capa si spada

    Ne aflam la Madrid in timpul domniei lui Filip al IV-lea. Asa cum a patit adesea in vremea din urma, tanarul paj Inigo Balboa se vede silit sa-si astepte stapanul, adica pe capitanul Diego Alatriste y Tenorio, la iesirea din puscarie. Manuitor de exceptie al spadei, acest fost ostas, veteran in razboiul din Flandra, isi hraneste spiritul infometat cu o cultura cu adevarat enciclopedica, iar stomacul – cu roadele talentului sau de spadasin. Pe aceste cai Alatriste se trezeste in mijlocul unei uriase conspiratii, in care este implicata Curtea Spaniei, dar si Sfantul Scaun si, implicit, Inchizitia. Acest regal de urmariri si dueluri in maniera lui  Dumas este privit prin ochii nedumeriti, dar si incantati, ai tanarului paj. Odata cu el, patrundem pe ulite stramte si murdare, asistam la betii cumplite in crasme obscure alaturi de asasini platiti, auzim soaptele conspiratorilor, dar si susotelile indragostitilor.

      

    Arturo Perez-Reverte, Capitanul Alatriste,

    Editura Polirom, Iasi, 2006