BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Un ramas bun de 210 mil. $

    Firmele-gigant ale lumii platesc sume uriase pentru a atrage, dar si pentru a putea demite executivii de top. Conform unui studiu efectuat de Kevin Murphy, profesor de finante la University of Southern California, salariile top-executivilor au atins in 2005 un nivel de 369 ori mai mare decat salariul mediu. In plus, contractele de angajare prevad milioane de dolari pe care firmele trebuie sa le plateasca in schimbul solicitarii demisiei acestora. Robert Nardelli, directorul executiv al Home Depot, cel mai mare lant de magazine de produse pentru locuinta si gradina din Statele Unite, a primit recent 210 milioane de dolari (160 de milioane de euro) pentru renuntarea la functie. Suma, care a scandalizat actionariatul si opinia publica, se inscrie intr-un lung sir de demisii finalizate prin pachete compensatorii cel putin la fel de incredibile: 42 de milioane de dolari (32 de milioane de euro) oferite de Hewlett-Packard in schimbul demisiei lui Carly Fiorina, 198 de milioane de dolari (151 de milioane de euro) pe care fostul CEO Pfizer, Hank McKinnell, le va primi pentru plecarea sa in februarie si suma-record de 357 de milioane de dolari (272,5 milioane de euro) primita de fostul presedinte si director executiv al Exxon Mobil, Lee Raymond, la momentul demisiei sale in 2005. Manageri ca Nardelli primesc ceea ce ar putea fi numit jackpotul compensarilor. Banii ar trebui sa remunereze performantele si plusul de valoare adus companiilor, dar cazul Nardelli arata ca nu este chiar asa. Desi valoarea actiunilor Home Depot a scazut cu 7,9% in cei 6 ani in care Nardelli a fost la conducerea grupului, acest lucru nu il va impiedica pe Nardelli sa plece cu o suma ce egaleaza castigul totalizat in cei 6 ani la un loc. Un pachet compensatoriu al unui top manager include, de obicei, pensia, optiunile cu actiuni, contracte de consulting, garantia securitatii personale si a casei, masina, sofer si dreptul de a utiliza avionul companiei in interese profesionale.

  • Rupert Murdoch lanseaza un canal de business

    La 20 de ani dupa debutul sau in televiziunea americana cu Fox si dupa 10 ani in care Fox News, acum principalul canal de stiri prin cablu, a fost concurentul principal al CNN pe sectorul stirilor permanente, actionarul majoritar al grupului media News Corp pregateste lansarea unui canal de televiziune specializat in informatii financiare. Postul TV, denumit Fox Business Chanel (FBC), va fi difuzat de principalii operatori de cablu incepand din acest an.Pentru a se asigura ca FBC va beneficia de toate conditiile pentru a cuceri audiente, miliardarul Rupert Murdoch (foto) a obtinut anul trecut acordul celui mai mare operator de pe piata americana, Comcast, o retea cu 24 de milioane de abonati. De asemenea, DirecTv, compania de difuzare prin satelit cu 15 milioane de abonati pe care News Corp. este in curs de a o vinde catre Liberty Media, va difuza cu siguranta canalul FBC.Singurul operator ramas de convins, Time Warner Cable (TWC), a finalizat un contract multianual cu News Corp. in ultimele zile ale lui 2006, care ii va permite grupului media sa lanseze canalul de informatii financiare la care lucreaza inca din 2004. Cu 13 milioane de clienti, TWC este a doua companie americana de televiziune prin cablu si principalul difuzor din zona-target a New Yorkului, unde se concentreaza profesionistii financiari si de publicitate.

  • Europa scoate la vanzare edificiile istorice

    Ministerele franceze risca sa devina chiriasii marilor investitori imobiliari de peste ocean. Ca urmare a numarului impovarator de edificii istorice pe care le are in patrimoniu, guvernul francez a lansat un program prin care intentioneaza sa vanda o parte din imobilele care acum sunt folosite de catre ministere. Franta detine cladiri in valoare de peste 50 de miliarde de dolari, conform unei estimari a Ministerului de Finante, efectuate sub valoarea de piata, care excepta edificiile considerate nepretuite, ca Notre Dame. Cheltuielile totale de intretinere a constructiilor se ridica la 2-3 miliarde de euro anual. Dintre acestea, ministerele folosesc cladiri in valoare de circa 20 de miliarde de dolari.Prin acest program, s-au vandut deja cladiri in valoare de peste 1,6 miliarde de dolari, din care 800 de milioane au fost acumulate in 2005. 10 hoteluri pariziene, conacele care gazduiau in secolele 18 si 19 elita aristocrata, castele si vile au facut obiectul tranzactiilor in ultimii doi ani, in conditiile in care acest tip de tranzactii se efectueaza in mod normal doar o data sau de doua ori pe an. Guvernul intentioneaza mentinerea ritmului de vanzare si obtinerea a cel putin 500 de milioane de euro anual. Odata ce cladirile au fost vandute, ministerele care le-au locuit primesc cea mai mare parte din bani, doar 15% fiind orientate catre acoperirea datoriilor de stat. Cei mai mari cumparatori sunt fondurile americane de pensii si investitii, putine tranzactii fiind incheiate individual de miliardari. Carlyle Group a platit 165 de milioane de euro (217 milioane de dolari) pentru achizitia unei cladiri de pe Rue du Bac, cel mai sic cartier al Parisului. Miliardarul francez Vincent Bollore a achizitionat o casa vizavi de parcul Bois de Boulogne pentru 10 milioane de euro. Nu este exclus ca trendul sa cuprinda in viitor si alte tari europene. Marea Britanie si Italia se confrunta de asemenea cu dificultati in intretinerea numeroaselor edificii istorice din patrimoniu.

  • Consultantii sub 20 de ani

    Focus-grupurile si studiile pe piata IT sunt de domeniul trecutului. O noua tendinta in randul venture-capitalistilor este testarea tehnologiilor cu potential investitional pe generatia tanara. In incercarea de a descoperi urmatorul YouTube sau iPod, venture-capitalistii merg de la plasamente de miliarde de dolari bazate pe decizii inspirate de generatia noua pana la studii de caz pe grupuri de copii si cooptarea acestora ca asociati inca de pe bancile scolii. Se poate spune ca marii investitori sesizeaza o anumita incapacitate de a distinge singuri ce e “fierbinte” in industria IT, fiind nevoiti sa recurga la ochiul critic al copiilor, liceenilor si al tinerilor de douazeci de ani, caci ei sunt, in fond, cei pentru care aceasta tehnologie este gandita si creata. Heidi Roizen, directorul general al Mobius Venture Capital din Silicon Valley, urmareste reactia celor doua fiice ale sale, Niki si Marleyna Mohler, de 11, respectiv 13 ani, la diversele gadgeturi si programe pe care intentioneaza sa le finanteze. In 2005, vazand plictiseala imediata afisata de cele doua fete, mama-investitor a renuntat la intentia de a finanta un nou tip de video-player portabil, iar anul trecut Roizen a investit in compania de jocuri Perpetual Entertainment din San Francisco, numai dupa ce produsul acesteia, o legenda computerizata numita “Gods and Heroes”, a suferit cateva modificari pentru a trece “testul Niki”.Un alt investitor, Neil Rimer, partener la Index Ventures din Geneva, a decis sa isi plaseze banii in site-ul preferat al nepoatelor sale, Mariana si Tatiana Megevand, in varsta de 12 si 14 ani. Astfel, Stardoll.com, un site care permite vizitatorilor sa creeze si sa imbrace papusi virtuale, a atras in 2006 investitii de peste 10 milioane de dolari de la firme ca Index si Sequoia Capital.O alternativa la confruntarea permanenta a inovatiilor cu preferintele tinerilor a fost, pentru o firma de investitii din Los Angeles, angajarea unui tanar consumator de tehnologie. In 2005, Palomar Ventures l-a cooptat ca asociat pe Adam Gottesfeld de 21 ani, dupa ce acesta a impresionat intreaga firma cu ideile sale in cadrul unui stagiu de practica.

  • Sase avocati fondeaza o noua casa de avocatura

    Biroul local al Linklaters, a doua firma de avocatura din lume dupa cifra de afaceri, a inregistrat la sfarsitul anului 2006 cel mai mare exit de personal din 2001 incoace. Sase avocati in frunte cu Adrian Bulboaca, managing associate si coordonatorul echipei de banking & finance al biroului local Linklaters, au parasit echipa, cooptand doua secretare si un translator, pentru a pune bazele unei noi case de avocatura.Avocatii se bazeaza pe experienta acumulata intr-o firma de elita cu acoperire globala si pe calitatea serviciilor de asistenta juridica. Nou infiintata Bulboaca & Asociatii va transpune cultura vestica intr-o firma romaneasca si va oferi consultanta in materie de finantari, fuziuni si achizitii, real estate, concurenta sau litigii atat clientilor locali, cat si internationali. Fondatorii nu exclud posibilitatea unor aliante cu firme globale de avocatura, ca White & Case, Baker & McKenzie, DLA Piper, Allen & Overy si Freshfields Bruckhaus Derringer.Linklaters este unul din varfurile pietei de avocatura din Romania, estimata la 100 de milioane de euro in 2006. In ultimii cinci ani, de aici au mai plecat Daniel Badea, actualul managing partner al biroului Clifford Chance din Bucuresti, fondatorii firmei Radu Taracila Padurari Retevoescu, care a oferit consultanta pentru Millennium in cursa finala pentru BCR, si Marian Dinu, actualul sef al Directiei Juridice din Petrom.

  • Top gourmet 2007

    Un tur al celor mai exclusiviste restaurante ale lumii dezvaluie locuri unde mancarurile se decoreaza cu azot lichid, unde se mananca vita adapata cu sake si unde supa de capsuni se combina cu pestele.

     

    BUSINESS Magazin propune sapte restaurante care merita vizitate in 2007, fie ca avionul aterizeaza in Europa, America sau Asia. Un singur amanunt nu trebuie trecut cu vederea: pentru a putea pasi dincolo de usa unuia dintre aceste tainice locuri este nevoie de o rabdare de fier (rezervarile se fac cu cateva luni inainte) si de portofel extrem de bine garnisit.

     

    Aragawa

    Restaurantul Aragawa este un mic steak house din cartierul Shinbashi din Tokio. Asemeni tuturor restaurantelor high end din Japonia, Aragawa nu are site Internet si nici decor grandios. In schimb, rezervarile sunt foarte dificil de obtinut, iar pretul unei mese incepe de la 285 de euro (de persoana). Vedeta meniului este carnea de vita Wagyu (cunoscuta si sub numele de Kobe), care a dus faima restaurantului in toata lumea. Carnea este adusa de la o ferma locala si servita simplu, cu mustar si piper. Totusi, ce este atat de special la un restaurant care serveste friptura de vita? Vitele Kobe sunt adapate cu sake si masate cat e ziua de lunga. Poate de aceea nu pare de mirare ca un kilogram de carne de vita astfel fragezita costa in jur de 300 de euro.

     

    Alain Ducasse au Plaza Athénée

    Alain Ducasse, unul dintre cei mai faimosi „chefs“ ai lumii, a deschis recent la Paris al treilea restaurant, intr-unul dintre cele mai grandioase hoteluri pariziene. Restaurantul din Plaza Athénée are numai 50 de locuri, dar 55 de angajati, asa ca oaspetii sunt mai mult decat rasfatati. Vedeta meniului este „volaille de bresse“, adica un pui fara oase, crescut special in Burgundia. Restaurantul este inchis timp de o luna in fiecare vara si in zilele dinaintea Craciunului.

     

    Gordon Ramsay

    „Chef“-ul britanic Gordon Ramsay, cotat cu trei stele Michelin, a deschis primul restaurant propriu in 1998, in Royal Hospital Road din Londra. Desi intre timp a mai inclus unul in portofoliu, cel dintai a ramas preferatul gurmanzilor. Restaurantul are 13 mese si primeste rezervari cu exact doua luni in avans. Liniile telefonice sunt deschise in fiecare zi la 9 a.m. Meniul include porumbel cu foie gras sau miel Cornish.

     

    Sushi Kaji

    Mitsuhiro Kaji, bucatarul de la Sushi Kaji, care a emigrat in Canada in 1980, aduce pestele direct din Japonia in mai putin de o zi dupa pescuire si il serveste exact in ziua sosirii. Kaji refuza categoric sa il congeleze. Exista trei feluri de meniuri, de 80, 100 si 120 de dolari de persoana. Meniul include supe de capsuni si pepene, tipar la gratar sau calcan prajit, in sos picant de rosii.

     

    Whampoa Club

    Jumatate din spectaculozitatea unei cine la Whampoa Club din Shanghai este data de locatie – in Bund, un cartier de zgarie-nori, imperiul luxului si al gurmanzilor, cu vedere la rau si la luminile orasului. In plus, decorul iti taie respiratia: candelabre imense de cristal, camere private despartite de restul incaperii prin paravane opulente in stil Art Nouveau. Nici mancarea nu se lasa mai prejos. Jereme Leung, un bucatar din Hong Kong care a inceput sa gateasca de la 13 ani, imagineaza interpretari moderne ale mancarurilor traditionale din Shanghai, precum felii crocante de vita cu garnitura de coaja de portocala.

     

    Moto

    Homaro Cantu, „chef“-ul restaurantului Moto din Chicago, este adeptul inovatiilor. Cantu a incercat sa se foloseasca de stiinta si in arta gatitului (asa-numita „gastronomie moleculara“), pentru a crea o mancare care pare furnizata de un laborator de cercetari. Aici, mancarea contine mango din Mexic stropit cu azot lichid, ceea ce creeaza privitorului iluzia ca are pe farfurie branza topita. La Moto nu se servesc nachos cu branza obisnuiti: chipsurile tortilla sunt o combinatie de porumb mexican si tarta cu fructe, iar ceea ce pare carne de vita este, de fapt, o ciocolata mexicana speciala.

     

    El Bulli

    El Bulli din Roses, Costa Brava (la circa doua ore de Barcelona), este considerat unul dintre cele mai fine restaurante din lume. Ferran Adria Acosta, un bucatar cu o imaginatie remarcabila, a fost si el tentat de „gastronomia moleculara“, in care nimic nu este ceea ce pare. Cea mai faimoasa creatie a sa este spuma culinara (de espresso, ciuperci sau sfecla), o combinatie intre ingrediente naturale si un gel special care da preparatului un aspect de nor. Adria Acosta este atat de perfectionist, incat inchide restaurantul timp de sase luni pe an, pentru a putea pune la punct meniul pentru anul urmator.

  • Gourmet a la roumaine

    Restaurantele de lux din Bucuresti care pot fi considerate exclusiviste atrag clientii cu delicatese insolite, preparate de bucatari in majoritate straini.

     

    AL CASOLARE este restaurantul unei familii de italieni venite de 13 ani in Romania. Meniul, scris chiar de mana proprietarilor, este schimbat in functie de inspiratia bucatarului si contine mancaruri precum parmezan cu ciuperci de padure, carpaccio de peste-spada, calamar, porc cu sos de trufe sau ciuperci, tiramisu. Pretul mediu al unei portii este de 60 de lei, iar cea mai scumpa este langusta – 180 de lei.

     

    GOLDEN DRAGON se afla intr-o vila veche renovata, cu turle imperiale. Cinci bucatari chinezi sunt responsabili de bogatia meniului (peste 100 de preparate). Vedeta delicateselor este „Buddha sare prin perete“, specialitate despre care se spune ca ar fi fost preferata presedintelui american Ro-nald Reagan. O portie mica din supa pentru care Buddha ar fi lasat probabil meditatia costa aproape 300 de lei.

     

    AVALON merge pe ideea de fusion euro asiatic. Meniul, schimbat la fiecare sase luni, este conceput de un bucatar de origine maghiara care a trait in Canada. Se pastreaza totusi mancarurile care au avut cel mai mare succes, precum muschiul de vita cu gorgonzola, dorada in crusta de sare sau supa de spanac. Cel mai scump fel de mancare este tuna steak (friptura de ton) de 98 de lei, iar pretul mediu pentru un fel principal este de 60 de lei.

  • Supravietuitorii

    Volumul „Built to Last“ (Collins si Porras) inglobeaza o uriasa cantitate de munca preliminara – studii de caz, investigatii statistice, realizate de o intreaga echipa de cercetare din cadrul Universitatii Stanford.

     

    De la prima aparitie (1994) pana in prezent, cartea a avut peste 40 de editii, fiind tradusa in 25 de limbi si vanduta in peste 3,5 milioane de exemplare (doar editia originala a atins un milion de exemplare). Lucrare devenita clasica pentru manageri, „Built to Last“ porneste de la o intrebare simpla: cum sa stii care sunt factorii ce separa cele cateva povesti de succes antreprenorial, devenite ulterior companii cu adevarat mari, de toate celelalte? Cum s-a transformat micul lant de magazine al lui Sam Walton in gigantica retea de supermarketuri Wal-Mart? Cum de a reusit „banda de antreprenori razvratiti“ a lui Masaru Ibuka sa se transforme in corporatia Sony? Cum s-a facut ca nesemnificativa Computing Tabulating Recording Company, gratie lui Thomas Watson, a devenit faimoasa IBM?

     

    Daca privim cu o suta de ani in urma, observam ca majoritatea organizatiilor bine gestionate au adoptat cam aceleasi practici si metode de baza si, cu toate acestea, putine dintre ele au devenit cu adevarat importante. Tot asa, practica de guvernare democratica poate fi exportata in intreaga lume, insa numai anumite natiuni devin dominante in decursul istoriei. Ce anume stabileste, deci, diferenta specifica? Pentru a observa care sunt elementele ce furnizeaza particularitatile unei afaceri durabile, autorii au hotarat sa aplice in aria sistemelor sociale metoda studiilor genetice asupra gemenilor (prin care se investigheaza evolutia a doi gemeni separati la nastere, punand in lucrare dihotomia natura/educatie). S-au nascut comparatii intre companii cu inceputuri similare (General Electric si Westinghouse), dar cu evolutii diferite: cea dintai a ajuns o emblema a lumii afacerilor mondiale, cea de-a doua a ramas doar o companie viabila.

     

    Concluziile pun in lumina cateva virtuti pe care edificarea unei institutii puternice, influente si durabile nu le poate cu niciun chip eluda: „artizani, nu simpli truditori“, „vizionarism managerial, nu o idee geniala de afacere“ (Sony a pornit de la o banala oala de fiert orezul), „management provenit din propria pepiniera“ sau obsedantul (mai ales pentru Jim Collins, care este autorul volumului „Excelenta in afaceri“) „niciodata nu-i indeajuns de bine“ etc. Mai importanta, poate, decat toate acestea laolalta este capacitatea unei companii de a-si reveni dupa un soc (si nu absenta perioadelor de soc). In acest fel, se poate spune ca profilul excelentei este dat nu de perfectiune, ci de perseverenta. Nu perseverenta oarba caracterizata indeobste drept diabolica, ci staruinta omeneasca fara de care nimic durabil nu se implineste.

  • Noutati

    Micutul vagabond

    Prezent deja in cadrul Bibliotecii Polirom cu un bestseller zgomotos („Virusul“, pentru care a si primit, de altfel, premiul Decibel Writer of the Year), romancierul britanic de origine indiana Hari Kunzru apare, in aceeasi serie a editurii iesene, cu „Iluzionistul“, romanul sau de debut. Volumul este compus din fragmente ce destainuie aventurile, evolutiile si esecurile morale si de intelegere a lumii pe care le traieste Pran Nath, un copil indian nascut intr-o familie instarita din Agra (orasul aflat la doar cativa kilometri de cea mai faimoasa izbanda a arhitecturii indiene – Taj Mahal). Excomunicat din mediul familial de descoperirea potrivit careia ar fi, de fapt, odrasla unui ofiter britanic, tanarul se vede silit sa vagabondeze pe strazile din Bombay, unde traieste experiente dintre cele mai bulversante. Pran ramane mereu suspendat in cautarea adevaratei identitati, pe care, in ciuda eforturilor sale uriase, nu reuseste s-o afle.

     

    Hari Kunzru, Iluzionistul

    Editura Polirom, Iasi, 2006

     

     

    Fratia paleolitica

    Stela Covaci, sotie a regretatului scriitor si traducator Aurel Covaci, scoate la lumina o serie de documente socante, de valoare istorica, din arhivele Securitatii. Acest volum da la iveala, pentru intaia oara, informatii despre evenimente deformate vreme de 50 de ani. E vorba despre protestele pentru eliberarea unor scriitori si studenti anticomunisti (in afara de autoare si de sotul ei – Gloria Barna, Grigore Veres, Alexandru Zub, Aurelian Popescu, Dumitru Vacariu, Mihalache Brudiu) din centrele Bucuresti si Iasi din inchisori sau lagare de munca fortata. Aceasta grupare, numita codificat de catre Securitate „Fratia paleolitica“, a fost mutilata fiziceste si spiritual, iar unii dintre membrii ei chiar asasinati. In aceasta situatie s-ar afla, conform convingerii autoarei, insusi Nicolae Labis, liderul de opinie al generatiei sale, „incepatorul rezistentei din 1956“ pe care – sustine Stela Covaci – „l-au ucis ca sa ne infricoseze“.

     

    Stela Covaci, Persecutia,

    Editura Vremea, Bucuresti, 2006

  • Nu totul este alb si negru

    Existenta unei diviziuni intre muzica albilor si muzica negrilor pare o realitate incontestabila la prima vedere. Privite mai indeaproape, lucrurile nu sunt insa ceea ce par a fi.

     

    Bernard Butler, Hendrix, Kele de la Bloc Party, Phil Lynott de la Thin Lizzy, Arthur Lee (conteaza si el?)… Ce au in comun toate aceste nume? Raspuns: incercam sa ne aducem aminte de toti muzicienii negri care au intrat pe „teritoriul alb“. Este vorba de diviziunea nespusa din istoria muzicii, hotarul intre muzica albilor si muzica negrilor. Impreuna cu un prieten, incerc sa inteleg de ce nu exista trupe indie formate din negri sau macar de ce nu exista artisti negri in aceste trupe. Revarsarea recenta de trupe cu „The“ in nume, toate imbracate in blugi foarte stramti, e un lucru bun. Te simti un pic deprimat insa atunci cand realizezi ca, in afara de Kele, vocalistul de la Bloc Party, si de bateristul fost candva la Liberties (al carui nume nu si-l aminteste nimeni), toti cei implicati in aceasta scena muzicala sunt albi.

     

    La prima vedere, aceasta diviziune nu prea pare constestata. Rock, new wave, punk si indie – muzica de chitara – toate apartin albilor. Muzica dance, cu accentul sau pe importanta ritmului – de la reggae la hip hop si grime – este teritoriul negrilor. Dar daca o chitara este un instrument atat de intrinsec al albilor, atunci de ce majoritatea marilor chitaristi sunt negri? Caci toti chitaristii luati de model de catre legendele anilor saizeci sunt negri: Eric Clapton asculta inregistrari cu B.B. King, iar Keith Richards il idolatriza pe Muddy Waters.

     

    Lipsa de muzicieni negri din trupele de rock „clasic“ ale anilor saizeci nu e chiar atat de surprinzatoare, daca va aduceti aminte ca, pana la inceputul acelor ani, trupele de negri lansau discuri cu muzicieni albi pe coperta. In anii ‘70 a fost o revarsare de artisti disco si funk, care produceau muzica dance, iar in anii ‘80 a reaparut aceasta diviziune reala: albi cu chitare, negri producand hip hop, house si techno timpuriu. De ce?

     

    Ideea ca muzica negrilor se construieste in jurul ritmului, iar muzica albilor in jurul melodiei este mult prea legata de mitul salbaticului primitiv, de ideea ca, de fapt, cultura negrilor este mai putin rafinata si cerebrala decat cea a albilor. Faptul ca muzicienii negri au cunoscut un succes mult mai mare in calitate de artisti dance s-ar putea sa se datoreze faptului ca genul dance a fost popularizat prin intermediului DJ-ilor, incepand din anii patruzeci. Culoarea n-avea nicio importanta atunci cand incercai sa convingi un DJ sa-ti difuzeze piesa. Pe de alta parte, ca sa reusesti sa te impui ca formatie, trebuia sa te lasi promovat de catre industria muzicala dominata de albi: negrii iau hit-urile dance, iar albii trupele renumite.

     

    Scena punk, din care se inspira multe dintre trupele de azi, pare sa fie dominata clar de albi. Acest lucru nu e, iarasi, decat o iluzie. The Clash, trupa cea mai importanta pentru definirea sound-ului pe care il emuleaza formatiile de astazi, avea un al cincilea membru, negru – Mikey Dread. Trupa a cantat si numeroase piese reggae, ba chiar si hip hop. Inceputul anilor optzeci a fost o perioada covarsitor multirasiala in materie de istorie a muzicii, cu clubul The Roxy din New York prezentand pe aceeasi scena trupe de hip hop si punk. Asadar, ce nu a mers bine?

     

    Se poate spune ca motivul este acela ca aceasta scena a inceput sa faca bani. Punk-ul s-a transformat in new wave, industria muzicala a inceput sa promoveze trupe de chitaristi si muzicienii albi au fost impinsi in fata. Muzicienii negri erau reprezentati de mass-media doar in postura de producatori ai unei muzici „negre“, iar astfel aspiratiile tinerilor muzicieni erau canalizate in functie de rasa. Frumoasa teorie. Nota zece.

     

    Intrebarea insa ramane. Astazi, in epoca Internetului, cand formatii indie apar in fiecare saptamana, de ce nu exista trupe indie negre? Sa fie vorba de reinteriorizarea de catre un grup minoritar a stereotipurilor proiectate (orice-o insemna asta)? Sau sa fie faptul ca negrii stiu ceva ce toti acesti baieti in jeansi stramti inca n-au inteles? Sa fie oare pentru ca muzica indie este fundamental plictisitoare, iar negrii au prea multa minte ca sa se implice intr-o scena atat de sterila? Raspundeti pe o carte postala, va rog.

     

    Traducere de Loredana Fratila-Cristescu