BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Basmul lui Mungiu

    Multi o spuneau si putini indrazneau sa-si imagineze: subiectul dur si componenta juriului condus de Stephen Frears puteau insemna premii importante pentru „4 luni, 3 saptamani si 2 zile“. Dar de aici la cuvintele lui Cristian Mungiu, „este un basm“, pronuntate cu trofeul Palme d’Or in mana si cu Jane Fonda alaturi, era cale lunga.

     

    O cale lunga de 60 de ani, in care festivalul de film de la Cannes nu ne-a trecut cu vederea, dar nici nu ne-a scos prea mult in fata. Acest sentiment a disparut pentru ca, iata, nu mai e loc de mai bine: trofeul suprem vine in Romania, si nu este vorba nici de fotbal, nici de gimnastica sau ping-pong, ci de a saptea arta, ceea ce ne plaseaza tara intr-o zona luminoasa pe harta culturala europeana.

     

    Ce inseamna Palme d’Or pentru „4 luni, 3 saptamami si 2 zile“? Inseamna in primul rand vizibilitate. Ochii lumii intregi au fost atintiti spre regizorul roman in varsta de 39 de ani, vizibil emotionat, tinand trofeul ce parea putin mai greu decat te-ai fi asteptat. Cum lui Mungiu i se spusese ca va lua premiul pentru regie, nici nu e de mirare colosala surpriza avuta in momentul in care Stephen Frears i-a strigat numele, un nume romanesc, unul singur dintre cele douazeci de nume prestigioase care au participat la aceasta editie. O intrebare se naste acum: cu un asemenea inceput fulminant, oare unde se va opri „432“, dupa cum este prescurtat uzual numele filmului? Eu unul ma gandesc deja la o nominalizare la Oscar pentru film strain si, daca Florian Henkel von Donnersmarck a castigat anul acesta cu primul lui lungmetraj, „Das Leben der Anderen“, de ce n-ar castiga si Cristian Mungiu cu al doilea?

     

    Pentru Mungiu, premiul a insemnat in primul rand confirmare. „Cu acest premiu s-au concretizat cu cele mai bune rezultate eforturile unei intregi generatii. Fara eforturile predecesorilor nostri recenti, probabil ca nici nu am fi intrat in competitia oficiala“, a declarat el, referindu-se la ultimii trei ani, generosi cu filmele romanesti la festivalurile de film internationale. Aceasta dupa ce in anul 2000 nici macat o singura premiera romaneasca nu a vazut lumina ecranului de cinematograf. Trofeul lui Mungiu inseamna speranta, pentru el ca si pentru ceilalti regizori romani tineri, plini de idei care nu pot fi puse in practica din lipsa banilor. Fiindca avalansa de premii din ultimii ani este dovada cea mai buna a talentului tinerilor nostri regizori, dar si un semn ca acestia trebuie ajutati de un sistem inteligent si dispus sa profite (in sensul bun al cuvantului) de niste resurse pana la urma perisabile.

     

    Un lucru e cert: cineastii romani au ajuns niste eminenti emisari ai Romaniei, niste „ambasadori splendizi“, dupa cum spunea Razvan Vasilescu la Cannes, prezent si el in celalalt film romanesc premiat, „California Dreamin’ (nesfarsit)“. Lor trebuie sa li se puna la indemana un intreg „aparat diplomatic“, de pe urma caruia n-am avea decat de castigat, poate mai mult decat dupa orice medalie de aur la o competitie sportiva. Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Catalin Mitulescu, Radu Muntean, Cristian Mungiu si alte nume devin cunoscute international, iar ajutorul de care au nevoie nu este doar financiar sau logistic. „4 luni, 3 saptamani si 2 zile“ a fost deja vandut in 30 de tari, inclusiv Japonia, Statele Unite sau teritorii din America de Sud, dar marile asteptari tot de acasa vin. „Povestea noastra va ajunge in toata lumea, speram doar ca si in Romania sa ne bucuram de sali pline“, a spus zambind Cristian Mungiu, constient ca aprecierea celor de acasa este cel putin la fel de importanta ca si cea internationala. Sa speram ca filmul lui nu va pati ca „A fost sau n-a fost?“ al lui Porumboiu, care a facut mai multi spectatori in Franta decat in Romania.

     

    Si cum sa stam departe de sala de cinematograf, cand „4 luni…“ este dovada vie ca uneori piesele puzzle-ului se potrivesc asa cum trebuie? Acum un an, filmul era in faza de proiect. Acum sase luni banii nu erau stransi, iar pe 27 mai trofeul Palme d’Or se odihnea in bratele lui Mungiu. Si totul cu doar 650.000 de euro, un buget care a provocat zambete incredule ori de cate ori a fost amintit – si aceasta in prezenta unor regizori de filme independente, nici ei obisnuiti cu bugetele colosale ale superproductiilor hollywoodiene.

     

    Dar trofeul mai reprezinta ceva pentru Romania: promisiune si responsabilitate. Este o realizare greu de egalat si, deci, o invitatie pentru noua generatie de cineasti, care sigur vor incerca sa o depaseasca. Printre ei, Cristian Mungiu, cu o replica de un orgoliu artistic remarcabil: „Sper ca acest trofeu sa nu reprezinte culmea carierei mele de regizor“.

  • Niste sefi cu suflet

    In 2002, Daniel Goleman, psiholog de profesie si autor al unui best-seller de senzatie – „The Emotional Intelligence“ (Bantam Books, 1995) -, a promovat o intreaga campanie editoriala in SUA in jurul temei „patronilor pozitivi“ – cei ce intra in rezonanta cu echipele pe care le conduc.

     

    Ne aflam la doar un an dupa dramaticul 9/11, moment marcat de prestatiile TV ale unor lideri care isi afisasera exploziv emotiile: presedintele Bush, primarul New Yorkului, dar si nenumarati patroni ai firmelor transformate in cenusa de atentatele impotriva Turnurilor Gemene. Goleman publica, in aceste clipe de mare tensiune, cateva articole in Harvard Business Review care reiau conceptul dezvoltat de autor – inteligenta emotionala (E.I.) -, dar cu aplicare in contextul managementului. Ulterior, demersurile sale, sprijinite si de contributia altor doi colegi de la Harvard (Annie McKee si Richard Boyatzis), se vor transforma intr-o carte care se va bucura de un succes asemanator cu al precedentelor aparitii editoriale. Potrivit lui Goleman, reusita (sociala, profesionala) depinde mai putin de IQ, cat de inteligenta emotionala – intelegerea, stapanirea si folosirea adecvata a emotiilor. Goleman si colegii sai scriu despre felul cum inteligenta emotionala poate face diferenta intre organizatiile performante si celelalte, in functie de capacitatea conducatorilor de a intra in rezonanta (din latinescul „resonare“ – a trimite inapoi sunetul, sporindu-i intensitatea). Liderii eficienti (Primal Leadership) sunt cei care „asculta“ sentimentele celor din anturaj, intra in rezonanta cu ele si le imprima un sens pozitiv, spre deosebire de cei „disonanti“, care fac sa se manifeste raul din indivizi. Plecand de la cele patru dimensiuni ale inteligentei emotionale (constiinta de sine, managementul propriei persoane, constiinta sociala si gestiunea relatiilor), autorii stabilesc si o tipologie a stilurilor de leadership, care merg de la „liderul vizionar“ (cel ce crede in viziunea sa si care ii inspira pe ceilalti) la „liderul consensual“ (care stie sa asculte si sa colaboreze) sau la cel autocratic (care se ghideaza dupa principiul „Fa asta, pentru ca asa vreau eu!“, creator de disonanta si care contamineaza negativ starile sufletesti ale celor din jur). Aceasta abordare a managementului prin prisma emotiilor a prins destul de bine pana acum, cu precadere in domeniul marketingului, unde se vorbeste deja despre „produse emotionale“. Unul dintre ele, cu siguranta, este si cartea lui Goleman, care vinde optimism la un pret redus.

     

    Daniel Goleman, Annie McKee, Richard Boyatzis, „Inteligenta emotionala in leadership“,

    Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2007

  • Noutati

    Monstrul Oberlus

    Desi nu este autor de romane propriu-zis politiste, Vázquez-Figueroa (scriitor de limba spaniola nascut in Santa Cruz de Tenerife, globetrotter si reporter special pentru mai multe ziare iberice) isi conduce toate romanele cu un apreciabil simt al suspansului si dezvolta intrigi care se parcurg cu sufletul la gura. In „Iguana“, Oberlus este un marinar had, care seamana cu o soparla. Obiect al batjocurii colegilor sai de echipaj, supus pe rand la cele mai groaznice umilinte, „iguana“ umana se refugiaza pe o insula pustie din Galapagos. Dupa un timp, reuseste sa captureze cativa marinari naufragiati in pustietatea peticului de pamant numit Hood, peste care devenise stapan, si ii supune la torturi menite sa-i domoleasca ura fata de intreaga specie umana. Pe insula apare insa si Carmen, o aristocrata spaniola proscrisa, care ii starneste lui Oberlus un sentiment inedit si descumpanitor, dragostea.

     

    Alberto Vázquez-Figueroa, „Iguana“,

    Editura Polirom, IaSi, 2007

     

     

    Detectiv de ocazie

    Despre „Arthur & George“, volum tradus in 25 de tari si incununat cu premiul Arscne Lupin in 2007, Julian Barnes, autorul lui, spune fara ezitare: „N-am scris niciodata ceva mai bun“. Arthur si George sunt doua personaje reale, care n-ar fi trebuit niciodata sa se intalneasca: au origini, studii si caractere diferite, fac parte din complet alte medii si au cariere fara niciun punct de tangenta. George Edalji este modestul si timidul fiu al unui pastor de origine indiana, un mic functionar pe care, din pricina originii lui, lumea il priveste cu suspiciune. Din barfa in barfa, ajunge sa fie acuzat ca a provocat niste oribile mutilari de animale, in preajma satucului in care locuieste. Cel care il va apara si ii va demonstra in cele din urma nevinovatia este nimeni altul decat sir Arthur Conan Doyle, creatorul personajului care incepuse deja sa cucereasca publicul englez al sfarsitului de secol XIX: Sherlock Holmes.

     

    Julian Barnes, „Arthur & George“,

    Editura Nemira, BucureSti, 2007

  • Fast fashion pe romaneste

    Colectiile de haine de serie asociate cu vedete sau designeri celebri par a fi motorul care impinge moda strazii in lumina reflectoarelor. Razvan Ciobanu si Irina Schrotter sunt primii designeri romani care au adus o parte din luxul de pe podium in magazinele de masa.

     

    Manechinul Kate Moss a facut valva la inceputul lunii mai, cand colectia pe care a realizat-o pentru grupul britanic de moda Top Shop s-a vandut in doar cateva ore de la lansare. Fanii au fost prezenti la coada de la cinci dimineata, cu toate ca magazinul era programat sa se deschida de la ora 8, iar reprezentantii Top Shop au gandit intreg procesul de shopping cu zile inainte. Clientilor potentiali li s-au impartit bratari colorate (care le asigurau intrarea la o ora precisa) si sticle cu apa, iar numarul de articole care putea fi achizitionat a fost limitat la cinci, pentru a evita o eventuala revanzare a hainelor pe eBay. In plus, fiecare a avut la dispozitie doar 20 de minute pentru a-si alege produsele preferate. Evenimentul a avut loc la cateva zile dupa lansarea colectiei de haine cu semnatura Madonnei, realizate pentru suedezii de la H&M.

     

    Astfel de noutati reprezinta de fapt elemente din puzzle-ul asa-numitului curent „fast fashion“ (haine la preturi accesibile, create de marii designeri sau adaptate dupa modelele acestora), care patrunde rapid in toate colturile lumii. Totul a inceput in toamna lui 2004, cand H&M, retailerul suedez de moda, facea un anunt care a socat si entuziasmat in acelasi timp lumea modei: lansarea unei colectii realizate in colaborare cu designerul casei Chanel, Karl Lagerfeld. Amatoarele de haine ieftine si trendy au reactionat rapid si au format cozi in fata magazinului cu ore bune inainte de deschidere, iar masinile de politie si salvare au fost prezente pentru a calma eventualele spirite incinse de febra cumparaturilor. H&M a recidivat si, in anii care au urmat, Stella McCartney sau Viktor & Rolf au completat lista designerilor care au acceptat sa deseneze haine accesibile.

     

    Succesul colectiilor H&M i-a determinat si pe ceilalti retaileri de moda sa lanseze colectii create de designeri. Astfel, grupul britanic Marks & Spencer a oferit spre vanzare costume de 199 de lire (290 de euro) care purtau semnatura lui Timothy Everest, unul dintre cei mai cunoscuti creatori de moda britanici, sau pantofi creati de Oliver Sweeney la 49,50 lire (72 de euro) – un sfert din pretul practicat in magazinele proprii ale creatorului. Moda colaborarii cu mari creatori a trecut si oceanul, iar in Statele Unite, Target, lant de magazine specializat in discounturi, a realizat o colectie de incaltaminte creata de Isaac Mizrahi, la doar 34,99 dolari (29 de euro) perechea.

     

    Tendinta colaborarii cu designeri cunoscuti pentru a atrage cumparatorii amatori de haine fashion a aparut de curand si pe piata romaneasca. Designerii Razvan Ciobanu si Irina Schrotter au adaptat la piata autohtona curentul „fast fashion“, odata cu deschiderea magazinului Debenhams, retailerul britanic al carui concept presupune vanzarea unor articole si branduri ce poarta semnatura unor designeri romani si internationali. Astfel, in galeria de designeri din magazinul de 2.500 de metri detinut de Fashion Group (firma din cadrul grupului RTC care a obtinut franciza magazinului londonez) se afla si colectiile „Mellow by Irina Schrotter“ si „Preciouss by Razvan Ciobanu“. „Am inceput colaborarea cu designerii bazandu-ne pe criteriul de notorietate a celor doua nume pe piata de fashion autohton. In plus, capacitatea de a livra produsele si de se adapta la piata de retail si pret-r-porter a fost si ea decisiva“, spune Vincentiu Zorzolan, managing partner al Fashion Retail Group, membru al RTC Holding.

     

    Irina Schrotter, unul dintre cei mai cunoscuti designeri romani, creeaza haine de peste 13 ani. Din 1996, dupa ritmul impus de marii creatori, Schrotter a lansat cate o colectie proprie de doua ori pe an, iar in 1999 a deschis un magazin propriu la New York. Designerul are in portofoliu un atelier de creatie, trei fabrici de confectii in care lucreaza peste 1.000 de angajati, iar brandul „Irina Schrotter“ se vinde din Statele Unite si Brazilia pana in Franta, Liban sau Japonia. Iar Razvan Ciobanu, aflat deja la a zecea colectie in Romania, este la primul sezon in care isi vinde creatiile in Europa. Colectiile sunt asezate alaturi de creatiile a peste 13 designeri, precum Jasper Conran, Julien Macdonald, Mathew Williamson, John Rocha sau Antoni & Alison. Cele doua colec-tii au in medie 150 de articole si se adreseaza exclusiv publicului feminin.

     

    In rafturile cu numele celor doi designeri romani sunt expuse topuri din jerseu de bumbac, camasi cu taieturi simetrice din matase sau satin din matase naturala, rochii din bumbac sau materiale tehnologice din poliester tratat chimic. Paleta de culori variaza de la tonuri neutre de alb si negru, la verde, galben sau roz ciclam. Preturile sunt cuprinse intre 70-165 de lei pentru topuri, 240-440 de lei pentru rochii si 165-440 de lei pentru pantaloni, in conditiile in care, de exemplu, in magazinele Irina Schrotter pretul unei rochii rar coboara sub 700 de lei.

     

    Designerii spun ca vizeaza un segment de public care consuma moda, dar nu alearga exclusiv dupa produse de lux. „Tinta o reprezinta cei care doresc sa  poarte piese cool si diferite de «basic»-ul pe care il gasim in majoritatea magazinelor. Si, sigur, odata cu lansarea acestei linii secundare, sper intr-o fidelizare a viitorului client de «razvan ciobanu» (colectia de lux a creatorului, n.red.)“, spune Ciobanu.

     

    Stilul, cu toate ca poarta amprenta designerilor, este oarecum diferit de cel  aplicat in cazul colectiilor proprii, in special prin prisma categoriei de public vizate. „Diferentele sunt destul de mari intre cele doua linii. «Preciouss by Razvan Ciobanu» are un alt segment de piata, foloseste cu totul alte tesaturi si finisaje. Daca «razvan ciobanu» este bazat pe exclusivitatea materialelor si pe precizia finisajelor, linia pentru Debenhams este construita pe tipare mult mai usor de finisat industrial si, sigur, pe simboluri care se adreseaza unui consumator de lux in formare“, sustine Razvan Ciobanu.

     

    Ciobanu povesteste ca a inceput lucrul la colectie din noiembrie anul trecut, iar cel mai mult timp i-a luat pregatirea pentru lansare. „Vanzarile au depasit asteptarile, in ciuda faptului ca deschiderea oficiala a noii aripi a intarziat, dupa deschiderea Debenhams. In prima luna s-au vandut cateva sute de produse din colectiile celor doi, cu o mentiune speciala pentru «Preciouss by Razvan Ciobanu»“, spune Vincentiu Zorzolan.

     

    Odata drumul deschis, exista sanse ca si alti designeri romani sa lase pentru moment podiumul de prezentare si sa creeze colectii accesibile pentru public, in alte magazine decat cele proprii. „In urmatorul spatiu Debenhams, ce va fi aproape dublu ca intindere, vor exista cu siguranta si alte colectii exclusive ale unor designeri romani. Am inceput deja discutiile si speram ca sezonul de toamna sa aduca macar doua colectii ale altor designeri locali“, declara reprezentantul Debenhams.

  • Bryan Ferry a la Bob Dylan

    Bryan Ferry pune in practica un proiect la care se gandea de multa vreme, lansand un album de preluari care respecta regula numarul unu din domeniu: nu copia ce s-a mai facut.

     

    Toata muzica ce s-a compus vreodata poate fi impartita in trei categorii: cea care iti place, cea care nu iti place si cea care nu iti place, dar simti cumva ca ar trebui sa iti placa.

     

    Toata lumea stie ca ar trebui sa-ti placa Beatles. Toata lumea stie ca Sex Pistols au fost o trupa revolutionara pe care trebuie s-o apreciezi. Faptul ca nu imi plac „Artistii Mari“ (remarcati literele mari) recunoscuti ca atare il resimt uneori ca pe un esec personal – inca ma mai trezesc cerandu-mi scuze pentru ca nu prea imi place Nirvana, o trupa pe care jurnalistii de muzica o trateaza cu un soi de respect de regula rezervat semizeitatilor.

     

    Un alt exemplu il reprezinta Dylan. Da, stiu, e unul dintre cei mai mari textieri ai secolului douazeci. Da, stiu, atunci cand Dylan a renuntat la chitara acustica si „a dat-o pe electro“, a schimbat muzica moderna. Problema e… ca nu prea imi place. La fel stau lucrurile si cu Bryan Ferry. Singurele albume pe care le am cu Roxy Music, formatia cu care si-a castigat celebritatea sunt primele pe care apare Brian Eno, clar cel mai talentat dintre cei doi Brian. Asadar, vestea ca Bryan Ferry urma sa inregistreze un album cu preluari dupa Bob Dylan nu m-a facut sa-mi asez cortul in fata la „Muzica“ pentru ca sa fiu primul care cumpara un exemplar.

     

    Bryan Ferry e un fel de enigma. Daca exista cineva care sa poata fi incadrat la categoria „rock aristocratic“, atunci el e acela. E la fel de celebru pentru eleganta si aspectul sau fizic ca si pentru muzica sa (la urma urmei, vorbim despre un artist care i-a multumit croitorului personal pe coperta unuia dintre albumele sale). Mereu bine imbracat, mereu impecabil de sarmant, mereu iesind cu femei uimitor de frumoase, e adesea usor sa uiti ca Ferry are radacini impecabile in clasa muncitoare. Ai putea crede ca a crescut in puf, cand, de fapt, tatal sau a fost miner, iar Bryan a crescut intr-o regiune saraca din Anglia.

     

    Chiar si ideea in sine ca Ferry sa lanseze preluari dupa Dylan suna destul de ciudat. Dylan are o voce de „nisip si clei“ (asa cum spune David Bowie in „Song for Bob Dylan“). Dylan e aspru, aspru precum cizmele vechi, aspru precum cuiele ruginite. De cealalta parte, Ferry este prin definitie curat. Vocea lui e curata. Arata curat. Tot ce a facut de la Roxy Music incoace a fost echivalentul muzical al siropului de artar – dulce, gretos si foarte, foarte curat. Adevarul este, totusi, ca legatura Dylan-Ferry nu ar trebui sa fie chiar asa de socanta; Ferry a avut un hit inca din 1973 cu piesa „Hard Rain“ a lui Dylan. A lasat sa se inteleaga inca de atunci ca se gandeste serios sa lanseze un album numai cu preluari dupa Dylan.

     

    Marea surpriza este aceea ca albumul de unsprezece piese clasice chiar suna bine, tocmai pentru ca Ferry urmeaza regula numarul unu pentru o preluare muzicala: nu copia ce s-a mai facut. Chiar daca nu sunt eu cel mai mare fan Dylan din lume, tot vad geniul din spatele unor piese ca „Just Like Tom Thumb’s Blues“ si „All Along the Watchtower“ (preluata de nume celebre ca Hendrix. Si U2. Si Neil Young. Si…). Ceea ce face Ferry cu aceste piese extrem de  celebre este sa indeparteze asocierea lor cu Dylan si sa le interpreteze ca pe niste cantece, dandu-le un soi de viata proprie. Nu incearca nicaieri pe album sa le ingane ca Dylan sau sa le cante ca Dylan. Ferry s-a comparat pe sine interpretandu-l pe Dylan cu „un actor care abordeaza Shakespeare“. Daca e asa, atunci Ferry chiar reuseste o interpretare impresionanta, una care ramane fidela spiritului textului, dar care este proprie interpretului.

     

    Multe dintre piese sunt mai mult decat „purtate“. Ii mai trebuie oare lumii o alta preluare dupa „Knocking on Heaven’s Door“? Nu cred. Totusi, e meritul lui Ferry ca a reusit sa creeze ceva ce suna unic, ba chiar proaspat. Credeti-ma, nu trebuie sa fiti fan Dylan ca sa va placa. Sau fan Bryan Ferry.

     

    In romaneste de Loredana FrATilA-Cristescu

  • Cat ai clipi

    Daca Malcolm Gladwell nu s-ar fi hotarat intr-o buna zi sa-si schimbe tunsoarea, nu ar fi ajuns sa scrie marele sau bestseller, intitulat „Blink“.

     

    Trecand de la tunsoarea cuminte la stilul „afro“, scriitorul si jurnalistul american a constatat un fenomen ciudat. Viata a inceput sa i se schimbe, marturiseste el. A inceput sa fie oprit de politie pentru exces de viteza; inainte de schimbarea de look, acest lucru nu i se intamplase niciodata. Dupa momentul „afro“, atunci cand ajungea pe un aeroport, era desemnat de vamesi pentru controalele corporale cele mai severe. Pornind de la acest fenomen, Gladwell a devenit brusc interesat de mecanismul inconstient prin care oamenii isi formeaza impresiile. „Blink – (S)Clipirea“ (volum din care, pana la momentul traducerii la noi, s-au vandut un milion cinci sute de mii de exemplare) descrie procesul prin care oamenii fac o alegere, isi delimiteaza o optiune, exact in intervalul de timp cat ne e necesar sa clipim.

     

    „Nu-mi place cuvantul «intuitie», pentru ca are o conotatie mistica“, explica Gladwell. Pentru a ilustra aceasta concluzie, autorul foloseste o combinatie de cercetare stiintifica si stil „pop culture“, vorbind, intre altele, despre al doilea razboi mondial, sculpturile grecesti din epoca clasica, Tom Hanks, Pepsi, inaltimea pe care o au CEO sau concertele de trombon ale lui Ferdinand David. Un „pot pourri“ de situatii, din care insa stie sa extraga concluzii coerente. Sa ne incredem, deci, in deciziile luate in mod constient, in cunostinta de cauza, dupa o cantarire prealabila a tuturor aspectelor implicate sau sa dam ascultare si vocii interioare de moment, impulsului? Pot fi deciziile de moment la fel de valoroase si de valide ca si cele bine cumpanite? Raspunzand acestor intrebari, Gladwell a ajuns sa sa descopere puterea inconstientului adaptativ, adica a „valetului mental pe care il avem la dispozitie 24 de ore, sapte zile din sapte“, si a primelor doua clipe ale confruntarii cu necunoscutul, sub toate chipurile sale – clipe care ne pot salva sau ne pot aduce esecul.

     

    Adevarat fenomen cultural (a fost adesea citat, in discursurile sale, de catre Donald Rumsfeld, iar titlul unuia dintre volumele sale, „The Tipping Point“, a ajuns sa denumeasca una dintre piesele grupului rap The Roots), Gladwell a devenit unul dintre cei mai excentrici si mai prizati lideri de opinie din SUA. Unul care nu face arta pentru arta, pentru ca pretinde (si i se ofera) 40.000 de dolari pe conferinta.

     

    MALCOLM GLADWELL, „(S)Clipirea“,

    Editura Amaltea, Bucuresti, 2007

  • Noutati

    Extraterestrii, printre noi

     

    Formula de mai sus a fost atat de des folosita, de la „Invadatorii“ pana la „Dosarele X“, incat aproape ca nu mai trezeste nicio reactie. In contextul romanului „Camuflaj“ al lui Joe Haldeman, caruia ii rezuma exact subiectul, ea capata insa noi valente. Prin anul 2019, este descoperit in zona platformei oceanice de langa insula Samoa un obiect de forma unui ou, construit dintr-un material mai dens decat orice alta substanta cunoscuta pe Pamant. Dupa ce a scos la lumina resturile Titanicului, experimentatul biolog marin Russell Sutton este hotarat sa faca acelasi lucru si cu „oul“ banuit a fi de origine extraterestra. Atunci cand se hotaraste sa-l vanda, ilicit, bucata cu bucata, nici nu banuieste ca destinul sau se va intersecta cu cel al unor extraterestri, aparent nemuritori, care se afla pe Terra de cateva milioane bune de ani.

     

    Joe Haldeman, „Camuflaj“,

    Editura Nemira, 2007

     

     

    Istorie si vraja

     

    Amestecand din nou fictiunea cu istoria, autoarea „Sticlei oracol“ ne transporta acum in Franta secolului al XVI-lea, la Paris, intr-un moment cand tara se afla in fierbere, cat pe ce sa se scufunde intr-un razboi civil. Caterina de Medici il spioneaza pe Henric al III-lea si pe amanta acestuia, Diane de Poitiers, incercand sa afle cum a reusit rivala sa sa-l subjuge pe rege. Bolnava de gelozie, soata regala afla ca singura cale de a-si rezolva problemele conjugale este de a pune mana pe obiectul magic numit „Stapanul tuturor dorintelor“, a carui existenta fusese prezisa de Nostradamus. Un cufar inchide intre peretii sai capul vesnic viu al lui Menander, magul care si-a vandut sufletul diavolului in schimbul nemuririi.

     

    Judith Merkle Riley, „Stapanul tuturor dorintelor“,

    Editura Allfa, Bucuresti, 2007

  • Portughezii vin la Ramnicu Valcea

    Compania portugheza Sonae Sierra, care detine peste 40 de centre comerciale in intreaga lume, a intrat pe piata locala prin preluarea centrului comercial River Plaza din Ramnicu Valcea. Tranzactia aduce familiilor Popescu si Bojan, care detineau centrul comercial, circa 42 de milioane de euro.
    Reprezentantii celor doua familii, respectiv Popescu Viorel, fost subprefect al judetului Valcea, Popescu Ghiulsen, Bojan Denise si Bojan Felix Bogdan, detin participatii egale de 25% in cadrul firmei Setler Mina, care detinea River Plaza.
    River Plaza are o suprafata inchiriabila de peste 12.000 metri patrati, gazduind aproximativ 90 de magazine, printre care un supermarket SPAR, un magazin Altex, lanturile vestimentare Kenvelo, Puma, Leonardo, precum si fast-food-urile Pizza Hut si KFC. Mall-ul a fost inaugurat la mijlocul lunii noiembrie a anului 2006, iar prin aceasta tranzactie devine centrul comercial cu numarul 44 in portofoliul companiei portugheze. Sonae Sierra detine active de peste 3 miliarde de euro in Portugalia, Spania, Italia, Germania, Brazilia si, mai nou, Romania.

  • 18 milioane pentru 70.000 de oameni

    Un fost pilot de Formula 1 a fost cauza unui eveniment care a blocat traficul in Capitala in perioada 18-20 mai. Harmut Beyer, unul dintre cei mai cunoscuti organizatori de evenimente automobilistice din lume si un personaj de exceptie in lumea raliurilor, a dat startul primului circuit de viteza din Bucuresti si primei competitii FIA GT organizate pe un circuit stradal din ultimii zece ani.
    Pentru amenajarea circuitului Bucharest Ring din jurul Casei Poporului din Bucuresti, compania detinuta de fostul pilot de raliuri a investit o suma ce s-a ridicat pana la 18 milioane de euro, conform declaratiilor oficiale. Banii, provenind in totalitate din surse private, au fost folositi pentru ridicarea tribunelor cu o capacitate de 70.000 de locuri, precum si pentru decopertarea si asfaltarea conform normelor impuse de FIA GT a unei suprafete de drum cu o lungime de 3,2 kilometri si pentru instalarea unor parapeti de beton pe ambele laturi ale pistei. Beyer, care a mai dezvoltat, prin intermediul Beyer Industrial Consulting, circuitul de Formula 1 de la Bahrain, a incheiat cu Federatia Internationala de Automobilism un contract cu durata de 10 ani care exclude mutarea circuitului intr-o alta locatie din tara.
    Prin urmare, cei care nu au asistat la evenimentul dedicat vitezei din luna mai din Bucuresti vor mai avea ocazia sa participe la cursele de Formula 3 si FIA GT si anul viitor.

  • Corporate shrink

    Ce este de facut in momentul in care am intrat intr-o multinationala, dupa eforturi mari si constat ca fac cu totul altceva decat ceea ce am negociat? Este destul de greu sa convingi trei sefi directi si alti trei la care nu ai acces niciodata ca tu nu ai fost informat corect asupra jobului. De cele mai multe ori ti se raspunde ca “in timp, ajungi sa faci lucrurile pentru care ai semnat contractul de munca”. Sa astept sau nu?

    In primul rand ar fi bine sa va lamuriti cine va este sef. Sunt organizatii cu subordonare dubla, dar si in acest caz exista o impartire a activitatilor de care raspunde fiecare dintre cei doi sefi. Ambiguitatea rolului este un factor stresant important, asa incat ar fi bine sa aveti o discutie cu seful sa va lamuriti care sunt responsabilitatile dvs. si sa va exprimati dorinta de a face lucrurile pentru care ati fost angajat. In functie de cat de mare este diferenta intre ceea ce faceti si lucrurile pentru care ati stiut ca sunteti angajat puteti sa acceptati sau nu situatia.

    Sigur ca nu e deloc profesionist si de natura sa va dea incredere in organizatie faptul ca realitatea jobului nu corespunde cu descrierea lui in cadrul interviurilor de angajare. Dar daca va place atmosfera si considerati ca dincolo de frustrarea ca nu primiti ceea ce v-a fost promis puteti ajunge cu ceva efort sa faceti ceea ce va place, probabil veti ramane in acea organizatie. Cel mai important este sa va lamuriti daca regulile interne, atmosfera, stilul de lucru va plac sau nu. Pentru ca daca sunteti genul de persoana care prefera lucrurile clar definite, iar cultura organizationala a acelei firme tolereaza incertitudinea este clar ca mai devreme sau mai tarziu veti alege sa plecati.

    In cadrul companiei in care lucrez, una cu vechime mare pe piata, exista o organigrama care, in contextul schimbarilor din ultimii ani, s-a dovedit a nu mai fi eficienta. Cum poate fi realizata si comunicata reorganizarea companiei, avand in vedere necesitatea schimbarii liniilor ierarhice si a ariilor de influenta manageriala?
    In functie de specificul activitatii si de masura in care aveti specialisti in organizatie puteti sa numiti o persoana din interior care sa faca analiza sau puteti apela la o firma specializata in consultanta organizationala. Deciziile de restructurare sunt intotdeauna dificile si de cele mai multe ori o mare problema este comunicarea si implementarea masurilor de restructurare. Proiectul in sine tine de cunoasterea pietei, de capacitatea de a evalua tendintele de dezvoltare, precum si de luciditatea in analiza activitatii firmei in care lucrati.
    Mai departe insa, este foarte important ca mesajul pe care il dati si angajatilor, si pietei sa fie bine formulat astfel incat sa fie clar ca ceea ce faceti este sa rezolvati o problema, nu sa incepeti un sir de masuri nepopulare si asteptarea ca oricand poate fi mai rau. Conteaza foarte mult pentru comunicarea interna sa le explicati oamenilor pe ce baza ati luat decizia de restructurare, care au fost datele problemei si sa le dati perspectiva unui viitor care tine si de niste decizii strategice, dar si performantele lor.

    Am intalnit de curand conceptul de coaching. Merita sa investesc intr-o intrevedere cu un coach doar pentru a-mi asigura o “potentiala” reusita ulterioara in cariera? Costa semnificativ si poate la fel de bine sa fie vorba despre un sarlatan.
    Coachingul prin definitie implica dorinta?si angajamentul clientului de a trece prin acest proces. Decizia daca veti investi sau nu in coaching o veti lua in functie de ceea ce va doriti sa faceti in viitor si de abilitatile pe care considerati ca este necesar sa le dezvoltati. Ceea ce pot sa va spun cu siguranta este ca inainte de a incepe un program de coaching trebuie sa va definiti asteptarile. Sesizez o nota destul de mare de neincredere in tonul dvs. si sigur nu puteti avea rezultate cu aceasta atitudine. Cei autorizati in coaching sunt profesionisti ca in orice alt domeniu, doar ca stiintele socio-umane au legi care sunt valabile pentru majoritatea, nu obligatorii pentru toti spre deosebire de stiintele exacte.

    Este forma unui CV mai importanta decat continutul?
    Forma unui CV ajuta la formarea unei imagini de ansamblu asupra candidatului si poate sa ii atraga atentia celui care face recrutarea si selectia, dar ceea ce conteaza in decizia de programare a unui interviu este sigur continutul.