BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Simtiti-va funky!

    “Mijlocul critic de productie este mic, cenusiu si cantareste in jur de 1,3 kg. E creierul uman.” Iata doar unul dintre aforismele lui Jonas Ridderstrale si Kjell Nordström, doi universitari suedezi, doctori in stiinte economice, care, pe coperta lucrarii lor “Funky business”, apar tunsi zero si imbracati in haine de piele.

     

    Cei doi specialisti vorbesc mult (unii ar spune ca prea mult), vor sa socheze si sunt violent neconventionali in exprimare. „Funky business“ este o carte care a creat o veritabila tendinta internationala in mediul de afaceri, a devenit un bestseller tradus in circa 30 de limbi. „De fapt, in vremurile funky pe care le traim, suntem cu totii lideri“, ne spun cei doi autori. Fiindca detinem controlul celei mai importante resurse a momentului: propriile creiere, iar batalia dintre creiere este noul razboi rece. Ca sa ne diferentiem de ceilalti, avem nevoie de strategii noi. Ca sa nu iesim din joc, trebuie sa iesim in evidenta. Ce solutii avem pentru a fi competitivi? „Sa refuzam competitia“ – iata raspunsul soc pe care ni-l ofera Nordström si Ridderstrale. Intr-o lume globalizata, violent concurentiala, regula jocului trebuie prin urmare schimbata. De aceea, avem nevoie sa asimilam cateva idei de forta:

     

    Funky. Astazi, intreprinderile trebuie sa-si rasfete si sa-si seduca atat angajatii, cat si clientii. Modelul funky este, inainte de orice, o arta a „atractiei globale“. Concluzia: ceea ce este modest (mediocru) nu are nicio sansa sa castige.

     

    Stiinta. Uitati ordinea de pana acum. Intr-o lume a excedentelor si a pietelor saturate, diferenta este facuta de idei. Viitorul depinde, deci, de cele 1.300 de grame de materie cenusie.

     

    Libertate. Tehnologia, institutiile si valorile sunt in prezent complet rasturnate. Ele alcatuiesc triada de energii aflate la originea schimbarii, care se influenteaza reciproc si creeaza un sat mondial haotic. Suntem condamnati sa fim liberi. Liberi sa alegem.

     

    Heterarhie. Ce-ar fi daca organizarea ideala ar semana cu o farfurie de spaghete? Ierarhia fiind depasita, heterarhia este compusa din diferite linii ierarhice in constelatie, in cadrul carora fiecare individ este legat de un proiect, de o profesie determinata, de un grup de  persoane.

     

    Emotiile. La urma, dar avand o pondere de prim rang, stau emotiile sau businessul cu motor emotional. Astazi, competitivitatea nu poate sa se mai bazeze doar pe tehnologie si pe organizare, ci si pe emotie si pe imaginatie.

     

    Jonas Ridderstrale, Kjell Nordström, „Funky Business“,

    Editura Publica, BucureSti, 2007

  • Noutati

    Crima in Islanda

     

    „Tryggvi intelese ca acel cadavru – nu putea fi vorba decat despre un cadavru, un om viu nu ar fi aratat in asemenea hal – cazuse peste Gunnar cand acesta deschisese usa cabinetului. Doamne, Dumnezeule! Carpele negre din dreptul ochilor nu erau carpe.“ Pe cadavrul lui Harald Guntlieb a fost gravata, de fapt, o runa magica. Mama defunctului, Amelia, apeleaza la serviciile unei avocate islandeze si ale unui politist german, spre a descifra misterul acestei morti ritualice, incarcata de semnificatii ce depasesc intelegerea curenta. Calatoria investigatorilor devine un drum in spatiu si timp, printre gheturile unei Islande inspaimantatoare, ramasa tributara altor vremuri si mentalitati. Un roman al brumelor Nordului, plin de situatii fantastice de culoarea sangelui, despre atmosfera caruia o editoare britanica spunea: „Aici, Hannibal Lecter se intalneste cu Blair Witch, in timp ce Bjork canta in fundal“.

     

    Yrsa Sigurdardottir, „Ultimul ritual“,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2007

     

     

    Roa Bastos, supremul

     

    Romanul „Eu, supremul“ a facut din Augusto Roa Bastos cel mai cunoscut scriitor paraguayan al tuturor timpurilor, i-a inscris candidatura pentru Nobel si i-a adus premiul Cervantes, in 1990. Din nefericire pentru el, toate celelalte productii literare ale sale au fost umbrite de aceasta capodopera si au ramas, chiar si acum, dupa moartea autorului (survenita in 2005, la varsta de 88 de ani), aproape necunoscute. „Eu, supremul“ este un roman dedicat, la modul general, monoteismului puterii, paranoiei dictatoriale din America de Sud, si, in mod concret, este ilustrat cu povestea lungii domnii a lui José Gaspar Rodríguez de Francia (1814-1840), tiran absolut in Paraguay vreme de 26 de ani. Asemanat in  multe privinte cu Marquez, maestru, ca si acesta, al realismului magic, dar si inamic fatis al despotismului, Roa Bastos s-a autoexilat in Argentina, a fost privat de cetatenia tarii sale de bastina, dar, a primit, ca recompensa, cetatenia spaniola si pe cea franceza.

     

    Augusto Roa Bastos, „Eu, supremul“,

    Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2007

  • Marea Decantare

    Nu cred ca vor veni anii in care sa nu conteze daca tii elegant un pahar de vin (de piciorul acestuia) sau daca degetele vor fi risipite pe cupa „decorand-o“ cu amprente mai mult sau mai putin unsuroase. Nu cred ca nu va conta nici ce vin bem, singura rigoare ramanand sa nu punem cola cu zahar. Nu este posibil ca aceste lucruri (si multe altele care se intampla si azi la periferie) sa ajunga dominante in tiparele de consum. In conditii normale vinul isi va recapata valoarea reala. Mediul de afaceri va fi unul in care vinul isi va pune in lumina valenta culturala, pe aceea de semn social si, abia in cele din urma, folosinta culinara. Vorbim de granite subtiri intre gastronomie, arta, stiinta…

     

    Discutam despre vin nu pentru ca analizele clinice ale societatii romanesti ar arata bine. Dimpotriva. Tocmai in tiparele deformate de consum, Romania isi arata slabiciunea invatamantului, proasta pastrare a traditiilor si excesele consumiste. Din nefericire, destui oameni cu un confort financiar sporit descalifica valorile universale, impunand reguli primitive. Nu are rost sa negam ca uneori stridenta e pusa la loc de cinste, devenind mod de viata pentru cei in cauza si model pentru cei care – deocamdata, zic ei – nu au ajuns sa aiba acest gen de „libertate“ a banului. Succesul financiar este argumentul suprem ca orice lectie de bun-gust este una fara rost, de vreme ce ei – invingatorii, nu-i asa – n-au avut nevoie de lectii ca sa ajunga in varful piramidei. Riscam ca prin condescendenta noastra sa lasam sa se aplice o eticheta gresita comunitatii oamenilor de afaceri.

     

    Asadar, daca personajele de mai sus sunt in minoritate, inseamna ca putem sa ne ocupam de bunul-gust al vinului nelasand nicio sansa imposturii. Vom putea fi siguri ca avem intotdeauna o asortare perfecta intre statutul nostru social/profesional si hainele purtate, parfumul folosit, ceasul si pantofii etalati, dar si vinurile alese.

     

    Numarul titlurilor de vin din ce in ce mai mare poate crea uneori confuzii. Cu toate acestea, cateva reguli de baza au darul de a ne asigura macar o alegere potrivita, chiar daca nu atingem, prin uzul lor, culmile rafinamentului. Dupa o perioada de acumulare, de crestere – la fel ca si in afaceri – se simte nevoia de consolidare, de decantare, de stilare. Aici apare setea de informatie specializata, actualizata si obiectiva.

    E pacat sa ai puterea de a avea acces la ceva bun si sa nu te bucuri de acel ceva doar pentru ca n-ai stiut ca exista. De pilda, vinurile celebre de pe plan international, vinurile premiate aici, la noi, colectiile bune, editiile limitate si multe altele care nu sunt simple exercitii de marketing. Informatii care (pentru pretentiosi) nu vin pe cablul TV.

     

    Se stie ca anumiti compusi ai vinurilor distrug celulele canceroase, altii intarzie imbatranirea, bolile degenerative sunt incetinite de consumul de vin rosu; se vorbeste de paradoxul francez – mancare grasa plus vin rosu egal cea mai mica rata a afectiunilor cardiovasculare. Enunturi generoase, si culmea, majoritatea sustinute realmente de vinuri. Dar care? Putem crede ca in spatele milioanelor (nu e figura de stil) de butelii apartinand brandurilor super mediatizate vom gasi prezervate astfel de insusiri naturale? Ocolesc retorica si spun nu.

     

    Nu se poate sa cautam telefonul cu cat mai multe functii (pana la urma un element exterior noua, un accesoriu) dar vinul sa fie cel mai ieftin si cu cele mai putine atribute. Pe langa problema de imagine intervine si un aspect simplu: vinul ajunge in corpul nostru! Cu putina rabdare (de vreo 17 ani) am ajuns sa vedem si piata romaneasca asaltata de vinuri bune. Romanesti si de import. Acum, aceste vinuri sunt pe acelasi raft cu vinuri proaste sau contrafacute.  Recomand celor care sunt atasati de valoare sa aleaga vinuri verificabile. Exista anuare internationale, selectii intocmite profesionist, experti si sfaturile lor!

     

    In epoca post – tranzitie sa limpezim apele si sa decantam vinurile! Ne vom simti mult mai confortabil.

     

    Catalin Paduraru este specialist oenolog si fondator al retelei Vinexpert

  • Un gentleman la Londra

    Chiar daca vremurile de glorie ale Imperiului Britanic au apus, unul dintre simbolurile a supravietuit totusi intact: gentlemanul englez, care stie de unde sa se imbrace, unde sa manance si unde sa gaseasca tot ce are orasul mai bun. Celor ce vor sa-i calce pe urme si sa fuga astfel de valurile de turisti li se recomanda urmatoarea reteta:

     

    CAZARE. Dorset Square Hotel in Marylebone Village. Construit pe locul unui fost teren de cricket in secolul al XVIII-lea, hotelul ofera camere decorate cu antichitati, opere de arta, obiecte ce amintesc de cricket. Este preferabil etajul al patrulea, pentru a putea admira in voie Dorset Square si casele stil Regency.

     

    LECTURA. Daunt Books. Descrisa drept cea mai frumoasa librarie din Londra, are o vechime de aproape 100 de ani. Impresioneaza prin uriasul sau luminator, care permite razelor de soare sa scalde spatiul deschis de dedesubt.

     

    CEAI. Fortnum & Mason, Picadilly. Sarbatoreste anul acesta trei secole de cand cei doi proprietari au fondat afacerea, in acelasi an cu unirea Angliei si Scotiei. Portari in livrea intampina clientii care pot alege dintre cele mai fine sortimente de ceai de Darjeeling, Kenya sau Ceylon, minunate gemuri si marmelade englezesti sau biscuiti si fursecuri frantuzesti.

  • Un fel de concediu mai lung

    Fie ca se gandesc la masina de curse, la rucsacul de calatorie sau la cate o afacere noua, managerii au transformat notiunea de pensionare dupa chipul si asemanarea lor. Pentru multi dintre ei, viata dupa retragere inseamna un plan deja conturat, care uneori seamana suspect de mult cu un plan de afaceri.

     

    Intrebati un manager ce vrea sa faca dupa pensionare si va raspunde cu o privire aspra, care aproape te face sa regreti ca ti-a trecut prin minte un astfel de gand. Abia trecut de 30 de ani sau aflat in a doua parte a vietii, interlocutorul este invariabil o persoana activa, cu timpul impartit intre sedinte, intalniri, negocieri si avioane si neconcepand viata fara afaceri.

     

    Daca insa nuantezi si vorbesti despre visuri indepartate de retragere, privirea aspra se lumineaza si conversatia trece spre povesti despre hobby-uri, timp liber si idei pe care acum n-au cand sa le puna in practica. Visurile de retragere ale managerilor sunt diferite, insa toate au un numitor comun: o oarecare legatura cu obiectul de activitate al companiei unde lucreaza.

     

    Philippe Charriol, fost director executiv al firmei Cartier si proprietarul brandului de ceasuri si bijuterii Charriol, specializat in industria luxului, nu poate vorbi serios despre retragere nici la 64 de ani. Stralucitor in pantaloni portocalii, camasa alba cu dungi tot portocalii si jacheta cu imprimeu tweed si accente de portocaliu, managerul spune ca nu poate fi vorba inca de pensionare. Desi fiica sa Coralie este foarte implicata in afaceri – lucreaza ca art director pentru linia de bijuterii si de produse din piele si a fost imaginea cele mai recente campanii publicitare a companiei -, Philippe Charriol nu concepe sa se retraga deocamdata din afacerea pe care a fondat-o in 1983. Cu toate ca viata sa a semanat mai mult cu o aventura in rollercoaster, cu suisuri si coborasuri rapide – la 40 de ani, Charriol a decis sa o ia de la capat si sa fondeze propria companie -, managerul are energia unui debutant. In afaceri a mizat pe „l’art de vivre la difference“, adica pe elemente care sa diferentieze brandurile proprii de cele ale concurentei (de pilda, bratarile ceasurilor si bijuteriile au dezvoltat motivul cablului – o impletire de fire din material pretios utilizata in vechime de un trib celtic) si a ajuns la o cifra de afaceri de 92 mil. euro in 2006.

     

    Managerul spune insa ca in cazul in care s-ar pensiona, si-ar dedica intreg timpul pasiunii pentru curse, ceea ce, avand in vedere valoarea bolizilor, are legatura cu profilul de lux al afacerii sale. „Paul Newman a participat la cursa Daytona 24 Hours cand avea 78 de ani. Aceasta este tinta mea pe termen lung“, spune Charriol. Francezul are o istorie de 14 ani in lumea curselor de masini: a participat la FIA GT Championship, la campionatul francez GT3, unde a iesit campion, precum si la Andros Trophy. De altfel, la Bucuresti a fost prezent tot datorita unei curse – cea din campionatul FIA GT, de luna trecuta, unde a alergat intr-un Corvette galben, branduit cu numele companiei. „Sunt foarte des seniorul curselor, dar tot mai castig“, glumeste el.

     

    Crenguta Rosu, co-managing partner al firmei de comunicatii DC Communication, are la randul sau visuri de retragere legate de planurile actuale ale firmei. DC Communication s-a implicat in proiecte urbane care pun in valoare si transforma spatiile istorice, precum E-Uranus (lounge urban din curtea Vamii Antrepozite Bucuresti – un spatiu public cu mai multe functiuni, preponderent culturale). Rosu viseaza la un centru dedicat istoriei vechi si filonului dacic, in apropiere de cetatea Sarmizegetusa, in zona rezervatiei Cioclovina. „Initial nu ne-am gandit ca la un vis de pensionare, dar ulterior ne-am dat seama ca pentru realizarea lui am avea nevoie de timp, pe care probabil l-am putea avea doar atunci“. Rosu spune ca a vizitat Sarmizegetusa Regia relativ recent si ca „i s-a parut nedrept de singura“: „Mi s-a parut incredibil ca nu este plina de vizitatori, de oameni dornici sa vada locul“.

     

    Managerul a planificat deja in amanunt: pe marginea raului ar trebui sa fie cateva spatii asemeni caselor dacilor; alaturi, un spatiu de documentare cu prezentari multimedia, proiectii, copii ale diferitelor vestigii, macheta cetatii, harta cetatilor dacice si o sala de „studiu“ interactiva. „Astfel amenajat, locul ar gazdui tabere scolare de cate o saptamana, sa zicem, care ar include vizite la cetate, o noapte petrecuta la fel ca in vremea aceea, studiu si parcurgerea intr-un mod interactiv a informatiei despre civilizatia dacica, vizita la muzeul de la intrarea in rezervatie, cercetari ale zonei si, in final, o seara speciala cu concursuri despre informatia acumulata despre istorie, civilizatie“, explica Rosu.

     

    Managerul a inclus in proiect prezenta unor istorici si arheologi, care ar asigura informatiile corecte si actualizate, s-ar intalni cu tinerii si le-ar ghida pasii in cetate. „Punerea la punct a proiectului ar putea dura un an sau doi si alti 2-3 ani dupa ce ar fi fundamentat si finantat. Ne-ar placea sa ne putem ocupa noi de el, de aceea il pozitionam ca vis de retragere. Pana atunci continuam documentarea. Citim, adunam date, mergem sa vedem locuri care sunt legate de aceeasi idee.“

     

    Si Frederik Deman, directorul de marketing si vanzari de la hotelul Novotel din Bucuresti, viseaza la o perioada libera mult mai lunga decat un concediu, pe care s-o dedice calatoriilor, in special expeditiilor de descoperire. A vizitat pana acum aproape toata lumea, din Caraibe pana in Brazilia si Patagonia, Africa de Sud si Asia. Are un caiet de calatorii, unde planifica fiecare amanunt dintr-o asemenea explorare si unde lucreaza la programul viitoarelor descoperiri.

     

    Deman spune ca viseaza sa ia trenul din Bruxelles spre Varsovia, de acolo spre Sankt Petersburg si Moscova. Din capitala Rusiei, cu transsiberianul spre Beijing, Ulan Bator (Mongolia). „Apoi sa vizitez Hong Kong, Myanmar, Cambogia, Nepal, partea din India unde nu am fost si, in functie de timp, Australia si Noua Zeelanda. Stiu exact ce am de facut, dar caut momentul“. Desi in tinerete Deman pornea in expeditii singur, inarmat cu un rucsac si un ghid de calatorie, acum lucrurile s-au schimbat, pentru ca intre timp s-a casatorit. „Sunt fericit ca si sotiei mele ii place sa calatoreasca. Deja am discutat despre asta si sunt sigur ca vom face o noua expeditie, pe care o am deja in minte“, spune Deman.

     

    Managerul sustine ca toate aceste calatorii l-au ajutat sa se formeze si ca profesionist. „Colegii imi spun ca sunt un bun negociator si cred ca datorita calatoriilor pe care le-am facut am invatat sa comunic, sa fiu deschis, pentru ca esti pus in multe situatii cand trebuie sa interactionezi cu oamenii, sa negociezi“, spune Deman, care se lauda ca si in prezent viata lui e o aventura permanenta: un weekend la Constanta, unul la Budapesta si altul la Bruxelles.

  • Un val de veselie

    In ciuda perioadei grele prin care trece, Paul McCartney surprinde prin tonul vesel al ultimului sau album.

     

    Daca Paul McCartney a aparut frecvent in presa in ultima vreme, acest lucru nu s-a datorat muzicii sale. Divortul de Heather Mills este unul dintre cele mai neplacute cazuri recente de oameni care-si spala rufele in public. Printre amanuntele jenante care au iesit la iveala  se numara acuzatiile ca McCartney nu i-a permis sa-si alapteze fiica („sunt sanii mei“, se pare ca i-ar fi spus acesta), ca nu-i permitea sa foloseasca plosca, obligand-o sa se tarasca pana la toaleta (Heather poarta o proteza la un picior) sau ca este un alcoolic violent si consumator de marijuana. 

     

    In aceste conditii, Sir Paul nu trece printr-o perioada prea buna. Daca recentul sau album ar fi fost un atac acid la adresa lui Heather, care are sanse sa obtina pana la 200 de milioane de lire sterline de pe urma divortului, cu greu l-ai fi putut condamna. McCartney a procedat insa exact invers.

     

    Cei care citesc regulat rubrica de fata s-ar putea sa-si aduca aminte ca ultimul sau album, „Chaos and Creation in the Backyard“, a fost foarte laudat in aceste pagini cu cateva luni in urma. A reprezentat, fara indoiala, cea mai stralucita creatie a sa din ultimii ani. Ca o ciudatenie, McCartney lanseaza albume in ordinea inversa celei la care te-ai astepta. Melancolic si introspectiv, „Chaos and Creation“ a fost exact genul de album care te-ai fi asteptat sa apara dupa o despartire murdara si dureroasa. Totusi, a fost compus in timpul relatiei cu Heather. Ultimul sau album, intitulat „Memory Almost Full“, este, prin contrast, unul mult mai vesel, mai luminos si mai fericit, sunand ca scris de cineva foarte indragostit.  Sa ne uitam de exemplu la urmatorul vers: „She makes me feel glad / I need her so bad“. (Ma face sa ma simt bucuros / Am atata nevoie de ea.) Pare mai degraba plin de buna dispozitie.

     

    De unde atata optimism, Paul? Pai, pentru inceput, albumul este extrem de nostalgic, echivalentul muzical al rasfoitului unui album foto care te face sa zambesti la vederea fotografiilor. Pe „Memory Almost Full“, McCartney petrece mai mult timp intorcandu-se la copilarie si trecutul sau indepartat decat la evenimente de data mai recenta. Pe minunat de miscatoarea „End of the End“, isi anticipeaza chiar si moartea cu o sinceritate admirabila („On the day that I die, I’d like jokes to be told“) (As vrea sa spuneti bancuri in ziua in care o sa mor). Exista si posibile aluzii la sotia sa Linda, care a murit de cancer in 1998.

     

    Amatorii de teorii ale conspiratiilor sa ia notite: titlul ultimului album, „Memory Almost Full“, este de fapt o anagrama a „For My Soulmate LLM“, initialele Lindei Louise McCartney. Anagrama se poate sa fi fost intentionata sau nu (McCartney sustine ca nu). Oricum, albumul reprezinta cu siguranta o privire retrospectiva asupra vietii artistului, asupra Beatles, asupra Wings si asupra Lindei.

     

    Acum vine intrebarea importanta: e bun de ceva? Nu numai subiectul albumului este retrospectiv, ci si sound-ul sau. In mare parte suna ca si cum ar fi un material clasic Wings. Daca exista vreun lucru de care McCartney poate fi acuzat, acela este ca piesele sale solo au fost adesea prea sentimentale. Ultimul sau album a fost atat de grozav tocmai datorita faptului ca, in incercarea de a fi mai ceva mai trist si nefericit, aptitudinea innascuta a lui Paul McCartney de a scrie melodii vesele si optimiste a reusit sa straluceasca. Atunci cand incearca sa fie trist, McCartney lucreaza cel mai bine. Atunci cand incearca sa fie vesel, da pe dinafara de veselie, ca prins intr-un val de sentimentalism dulceag. Acesta este, fara indoiala, defectul albumului, care este, cu buna stiinta, prea naiv si prea intentionat de vesel. E de inteles, poate ca veselia lui nu e decat o compensare a perioadei destul de rele prin care trece. Din pacate, albumul are de suferit din aceasta cauza.

     

    Cu toate acestea, merita ascultat. Ceea ce dezamageste cel mai tare nu are nimic de-a face cu muzica, ci cu faptul ca este primul titlu lansat la casa de inregistrari „Hear Music“, detinuta de catre lantul de cafenele Starbucks, devenit o tinta a urii in ultima vreme. Politica acestuia de a viza mici cafenele independente prin „saturarea“ zonei cu filiale Starbucks i-a adus putini prieteni si a lovit in cafenelele locale independente. Celebritati din Londra chiar au protestat impotriva deschiderii  inca unui Starbucks intr-un cartier londonez la moda, iar reputatia acestui lant pare ca va mai primi o lovitura, odata cu documentarul de succes „Black Gold“ („Aurul negru“), care examineaza costurile ascunse, sociale si de mediu, din industria cafelei. McCartney e un om care pretinde ca intelege frustrarea miscarii antiglobalizare si ar fi trebuit sa-si dea seama. Este totusi primul artist care a semnat un contract cu casa de inregistrari a Starbucks.

     

    In romaneste de Loredana FrATilA-Cristescu

  • Chick lit si lad lit

    Lansata in Statele Unite de catre newyorkeza Candace Bushnell (foto), autoarea aventurilor cu si despre femei din „Totul despre sex“, asa-numita „chick literature“ – prescurtat „chick lit“ sau in traducere libera „literatura pentru puicute“ – a invadat Europa prin portile ei occidentale (Franta si Anglia) si apoi s-a raspandit rapid spre est.

     

    Pe scurt, ar fi vorba despre o literatura fara complexe, decrispata, libera si libertina, spumoasa, plina de umor, destinata tinerelor (intre 20 si 30 de ani, dar si peste aceasta limita): celibatare haioase care nu isi regreta trecutul, mame fara probleme si fara traume, pustoaice cochete, tinere angajate de succes. „Chick lit“ reprezinta o varianta cu haz si gadgeturi impregnate de modernitate, daca doriti, a romanului sentimental de pe vremuri.

     

    Intrat exploziv pe piata noastra prin colectia Chic, a editurii Polirom, acest tip de roman a devenit recent colectie si la editura Humanitas (seria Cocktail). Pe masura continutului sunt si copertele: cromatica fluorescenta, fuste scurte, personaje elegant filiforme, trendy, tineresti. Despre gustul acidulat al Cocktail-ului, Iustina Croitoru, coordonatoarea seriei, spune: „Fetele si femeile devoratoare de cultura pop urbana vor adora romanele «chick lit», de un umor in care se vor regasi cu siguranta. Iar noutatea absoluta a colectiei o reprezinta aducerea pe piata romaneasca a literaturii cu, pentru si despre barbati, care face furori in Occident sub numele de «lad-lit» si care ii are in vizor pe tinerii moderni si aventurile lor in hatisurile vietii cotidiene“. 

     

    Iata primele patru titluri:

    – Melissa Bank, „Ghid de vanatoare si pescuit pentru fete“. Este povestea lui Jane Rosenal, o fata frumoasa, desteapta, independenta, dar cu o viata amoroasa data peste cap si nevroze demne de Ally McBeal.

    – Iain Hollingshead, „Douazeci si ceva“. Jack Lancaster are 25 de ani si nenumarate probleme: s-a saturat de slujba plicticoasa dintr-o banca londoneza, i se pare ca se ingrasa si cheleste, se cearta cu amicii.

    – Chris Manby, „Casatorie din interes“. Cand superbele surori Grosvenor isi fac aparitia in oraselul Little Elbow din Hamptons, toata suflarea masculina e subjugata. 

    – David Nicholls, „Cine stie castiga“. Brian Jackson, tanar, haios, mare fan al muzicii pop si al chefurilor, scapa in sfarsit de acasa si pleaca la universitate. Lumea intreaga e a lui si nimic nu-i rezista. Pana ce o cunoaste pe Alice, o colega cu ifose de actrita in devenire. 

     

    Colectia Cocktail, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007

  • Noutati

    Pe propria piele

     

    Ne aflam in statul american Missouri, in oraselul Wind Gap, unde toata populatia a intrat in stare de soc: in acest loc pasnic unde, cu vreme in urma, nu se intampla nimic a disparut din nou o fetita. Cu exact un an inainte, o alta micuta fusese rapita, iar politia a gasit-o strangulata si cu dintii scosi. Tanara ziarista Camilla Preaker, care a copilarit chiar pe ulitele din Wind Gap, este trimisa la fata locului ca sa relateze despre acest lant de intamplari sumbre, pentru ca directorul jurnalului la care lucreaza este convins ca aceasta familiaritate cu scena crimei o pune intr-o situatie privilegiata. Din pacate, intoarcerea in trecut inseamna pentru Camilla desteptarea unor amintiri dureroase. In vremea adolescentei, neputand sa faca fata nebuniei mamei sale si traumatizata de moartea bizara a surorii sale mai mari, Camilla si-a „incrustat“ pe piele suferintele pe care a fost silita sa le ascunda in suflet.


    Gillian Flynn, „Obiecte ascutite“,

    Editura Tritonic, Bucuresti, 2007

     

     

    Nascut (si crescut) in URSS

     

    Autoarea, Olga Grushin, este fiica unui filosof rus exilat in Republica Ceha, o eleva eminenta care, in 1989, a fost cea dintai studenta din Rusia care a obtinut bursa in Statele Unite. Acolo a reusit sa ajunga interpreta personala a lui Jimmy Carter si sa obtina o catedra la Harvard. „Viata din visele lui Suhanov“, povestea unui aparatcik modest al partidului comunist sovietic, este cartea cu care a facut valva, care a facut-o sa fie prezenta in Top 10 Best Books 2006 al Washington Post si i-a atras recunoasterea revistei Granta, unde Grushin figureaza in lista celor mai buni prozatori americani ai anului trecut. Este, de fapt, o paralela intre viata unui om care si-a vandut aspiratiile artistice si elanurile tineresti in schimbul confortului si cea a maretei Patrii Sovietice: doua destine care isi schimba cursul in mod neasteptat (in cazul URSS, e vorba despre perestroika).


    Olga Grushin, „Viata din visele lui Suhanov“,

    Editura Leda, Grupul Editorial Corint, Bucuresti, 2007

  • Noroc cu inelul

    Printul calare pe un cal alb care aduce inelul de logodna cu diamant dupa (multi) ani de asteptare s-a demodat. Printesa zilelor noastre isi cumpara singura un inel cu atitudine, ataseaza la bratara un talisman norocos si poarta diamante care sa-i aminteasca de ce-are mai scump.

     

    Fiecare epoca a avut bijuteriile ei si obsesiile ei. A noastra nu face exceptie: declaratiile de independenta ale femeilor, vechile superstitii despre obiectele care aduc noroc sau chiar popularitatea tatuajelor ii inspira pe creatorii de bijuterii ai secolului al XXI-lea. „Daca odinioara clientii bijuteriilor de lux erau in principal oamenii trecuti de 40 de ani, lucrurile s-au schimbat – tinerii intre 30 si 40 de ani sunt acum principalul segment de clientela. Iar acestia isi doresc piese deosebite, creative“, spune Stanislas de Quercize, presedintele casei franceze Van Cleef & Arpels, primul bijutier care a deschis un magazin in Place Vendôme din Paris, devenita centrul comertului european cu bijuterii de lux.

     

    Iar casele de bijuterii, pe langa piesele de colectie sau cele realizate la comanda, au inceput sa promoveze bijuteriile cu atitudine, care vorbesc despre identitatea celui care o poarta. Astfel, au aparut pe rand inelele „pentru femeile independente“, bratarile cu talisman, inelele pentru ocazii speciale („celebration rings“), bijuteriile pentru copii sau chiar bijuteriile-tatuaj. Si au construit un intreg concept de marketing in jurul lor. „Marile corporatii au inventat dintotdeauna sarbatori si ocazii speciale. Moda inelului de logodna cu diamant, de exemplu, a fost inventata de DeBeers (grupul sud-african producator de diamante), nu este o traditie care vine din stramosi, cum s-ar putea crede“, spune Michael Solomon, directorul Mind/Share, o firma de consultanta specializata in marketing si comportamentul consumatorului.

     

    Mesajul producatorilor de bijuterii e ca fiecare eveniment important din viata poate fi un pretext bun pentru achizitia de bijuterii. Astfel, Tiffany promoveaza ideea de „celebration ring“ pentru momentele importante, precum nasterea unui copil sau o aniversare speciala. Inelele au forma unei verighete pe care se pot adauga pietre pretioase intr-un numar care sa evoce evenimentul respectiv. Fiecare an trecut de la nunta, de exemplu, poate sa ia chip de diamant, rubin sau safir. Iar cei care tin la traditie si cumpara un  inel care marcheaza sosirea pe lume unui bebelus pot opta pentru pietre albastre pentru baieti si roz pentru fete.

     

    Si brandul francez de haute joaillerie Chaumet a lansat o colectie pentru momentele speciale ale vietii, „Les Accroche-Coeurs“, o linie de lantisoare cu pandantiv care pot fi ajustate pentru a se potrivi bebelusilor, copiilor si chiar adultilor si care se poarta si sub forma de bratara, datorita cataramelor duble. Pandantivele reprezinta cate un baietel, un trifoi cu patru foi, o coroana, o albina (simbolul traditional al casei) sau o inima. Ideea nu e noua. In urma cu patru ani, in Franta s-a lansat Kidou, o firma specializata pe segmentul bijuteriilor pentru copii. Kidou a imaginat pandantive din aur alb si galben in forma de caluti (360 de euro), carucioare accesorizate cu inimi de diamant (550 de euro), bratari inscriptionate cu mesajul „Maman, je t’aime“ (1.100 de euro) sau talismane in forma de landou si caluti (1.950 de euro).

     

    O alta tendinta este cea a accesoriilor norocoase (talismane) care pot fi personalizate in functie de inspiratie. Astfel, unei simple bratari i se pot adauga flori, inele, foarfece sau alte motive decorative, toate in miniatura, pentru a o transforma intr-un talisman norocos. Fiecare linie a colectiei de bijuterii de la Dior contine un astfel de produs: placute de identificare „Gourmette de Dior“ din aur galben, o cutie din aur alb care in interior ascunde un diamant „fermecat“, un cap de mort care in locul ochilor are diamante sau un trandafir „Diorette“ din lac roz si verde.

     

    Si Cartier incearca sa-i atraga pe cei ce cred in „porte-bonheurs“, cu cateva obiecte simbolice: o colivie din aur galben care ascunde un rubin, decorata cu diamante si ametiste, o inima din aur galben si rubine care are atasata o cheie ce se potriveste in incuietoarea din mijloc sau o pantera cu ochi de smarald, pavata cu diamante si inlantuita cu o zgarda din diamante si onix. In cazul brandului american Tiffany, norocul vine direct de pe strazile New Yorkului in chip de taxiuri, pungi de cumparaturi, lacate sau catei, toate in miniatura. Chiar si ceasurile trebuie sa poarte noroc in acest sezon: Burberry a creat un model de bratara-talisman (550 de lire sterline) in care ceasul se pierde printre banutii norocosi inscriptionati cu simbolurile casei.

     

    Dupa ce lumea s-a umplut de inele de logodna cu diamant purtate la mana stanga, casele de bijuterii defileaza cu o noua idee: inelul care se poarta la mana dreapta. Victoire de Castellane de la Dior, singura femeie care conduce o casa de bijuterii din Place Vendôme, sustine ca „femeile au mai multa putere de cumparare ca oricand si cer produse care sa evidentieze aceasta putere“, asa incat isi fac cadouri fara sa mai astepte sa le primeasca de la barbati. Produsul tinteste deci acelasi public la care a avut succes serialul „Totul despre sex“ – femei cosmopolite si independente. Inelul nu numai ca se poarta pe cealalta mana decat inelul de logodna, dar difera semnificativ si din punctul de vedere al designului, care evita orice asemanare cu inelele matrimoniale. In cazul inelului pentru mana dreapta se folosesc spatii deschise si pietre mai mici in diferite combinatii pentru a exprima personalitatea si forta purtatoarei.

     

    Marii bijutieri se lupta sa ocupe un loc pe inelarul de la mana dreapta al clientelor. Van Cleef & Arpels a creat modelul „Frivole“ (4.100 de euro) din aur galben decorat cu 8 flori, care in loc de pistil au diamante, Boucheron a uimit cu inelul de 5.980 de euro in forma de broscuta, din aur galben si cu ochi de safir, care tine in gura o bila din aur alb placata cu diamante, iar Cartier s-a remarcat cu modelul Pasha, de 9.750 de euro, in care partea de sus este impartita de linii fine de diamant, iar jocul de culori este dat de alternanta de pietre (ametist, turmalina  roz). Chiar si Wal-Mart, lantul de magazine american al carui nume este aproape sinonim cu marfa ieftina, promoveaza propriul inel pentru mana dreapta, denumit „Independence“ si care se vinde pe site-ul companiei pentru 389 de dolari.

     

    Desi companiile recunosc ca femeile au purtat inele pe mana dreapta dintotdeauna, spun totusi ca noua tendinta vine ca reactie la obsesia inelului de logodna. Si bineinteles este si o strategie de cucerire a pietei, din moment ce, dupa lansarea traditiei inelului de logodna, mai exista inca potential. Designerii recunosc ca au pornit de la stilul de viata al noilor generatii atunci cand au imaginat aceste concepte. „Bijuteriile nu mai sunt achizitionate si oferite numai la ocazii speciale, precum logodnele sau zilele de nastere. Femeile le poarta tot mai mult ca accesorii in viata de zi cu zi si de aceea este necesara o gama cat mai variata de podoabe“, spune Jean-Christophe Bedos, presedintele casei Boucheron.

     

    Chiar si tendinte care vin din zona underground au fost adaptate de producatorii de bijuterii. Casa italiana Newd a conceput o varianta de bijuterii-tatuaj, un fel de alternativa la clasicele desene pe piele. Bijuteriile, din aur sau argint, se aplica direct pe piele cu un adeziv special care a fost conceput sa dureze timp de doi ani. Modelele nu mai au nevoie de niciun fel de accesoriu si se pot aplica pe orice parte a corpului. Bijuteriile de la Newd au forme de fluturi, inimi sau urmeaza complicate motive gotice. In cazul colectiei de top, pretul depaseste 3.000 de euro.

  • Basmul lui Mungiu

    Multi o spuneau si putini indrazneau sa-si imagineze: subiectul dur si componenta juriului condus de Stephen Frears puteau insemna premii importante pentru „4 luni, 3 saptamani si 2 zile“. Dar de aici la cuvintele lui Cristian Mungiu, „este un basm“, pronuntate cu trofeul Palme d’Or in mana si cu Jane Fonda alaturi, era cale lunga.

     

    O cale lunga de 60 de ani, in care festivalul de film de la Cannes nu ne-a trecut cu vederea, dar nici nu ne-a scos prea mult in fata. Acest sentiment a disparut pentru ca, iata, nu mai e loc de mai bine: trofeul suprem vine in Romania, si nu este vorba nici de fotbal, nici de gimnastica sau ping-pong, ci de a saptea arta, ceea ce ne plaseaza tara intr-o zona luminoasa pe harta culturala europeana.

     

    Ce inseamna Palme d’Or pentru „4 luni, 3 saptamami si 2 zile“? Inseamna in primul rand vizibilitate. Ochii lumii intregi au fost atintiti spre regizorul roman in varsta de 39 de ani, vizibil emotionat, tinand trofeul ce parea putin mai greu decat te-ai fi asteptat. Cum lui Mungiu i se spusese ca va lua premiul pentru regie, nici nu e de mirare colosala surpriza avuta in momentul in care Stephen Frears i-a strigat numele, un nume romanesc, unul singur dintre cele douazeci de nume prestigioase care au participat la aceasta editie. O intrebare se naste acum: cu un asemenea inceput fulminant, oare unde se va opri „432“, dupa cum este prescurtat uzual numele filmului? Eu unul ma gandesc deja la o nominalizare la Oscar pentru film strain si, daca Florian Henkel von Donnersmarck a castigat anul acesta cu primul lui lungmetraj, „Das Leben der Anderen“, de ce n-ar castiga si Cristian Mungiu cu al doilea?

     

    Pentru Mungiu, premiul a insemnat in primul rand confirmare. „Cu acest premiu s-au concretizat cu cele mai bune rezultate eforturile unei intregi generatii. Fara eforturile predecesorilor nostri recenti, probabil ca nici nu am fi intrat in competitia oficiala“, a declarat el, referindu-se la ultimii trei ani, generosi cu filmele romanesti la festivalurile de film internationale. Aceasta dupa ce in anul 2000 nici macat o singura premiera romaneasca nu a vazut lumina ecranului de cinematograf. Trofeul lui Mungiu inseamna speranta, pentru el ca si pentru ceilalti regizori romani tineri, plini de idei care nu pot fi puse in practica din lipsa banilor. Fiindca avalansa de premii din ultimii ani este dovada cea mai buna a talentului tinerilor nostri regizori, dar si un semn ca acestia trebuie ajutati de un sistem inteligent si dispus sa profite (in sensul bun al cuvantului) de niste resurse pana la urma perisabile.

     

    Un lucru e cert: cineastii romani au ajuns niste eminenti emisari ai Romaniei, niste „ambasadori splendizi“, dupa cum spunea Razvan Vasilescu la Cannes, prezent si el in celalalt film romanesc premiat, „California Dreamin’ (nesfarsit)“. Lor trebuie sa li se puna la indemana un intreg „aparat diplomatic“, de pe urma caruia n-am avea decat de castigat, poate mai mult decat dupa orice medalie de aur la o competitie sportiva. Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Catalin Mitulescu, Radu Muntean, Cristian Mungiu si alte nume devin cunoscute international, iar ajutorul de care au nevoie nu este doar financiar sau logistic. „4 luni, 3 saptamani si 2 zile“ a fost deja vandut in 30 de tari, inclusiv Japonia, Statele Unite sau teritorii din America de Sud, dar marile asteptari tot de acasa vin. „Povestea noastra va ajunge in toata lumea, speram doar ca si in Romania sa ne bucuram de sali pline“, a spus zambind Cristian Mungiu, constient ca aprecierea celor de acasa este cel putin la fel de importanta ca si cea internationala. Sa speram ca filmul lui nu va pati ca „A fost sau n-a fost?“ al lui Porumboiu, care a facut mai multi spectatori in Franta decat in Romania.

     

    Si cum sa stam departe de sala de cinematograf, cand „4 luni…“ este dovada vie ca uneori piesele puzzle-ului se potrivesc asa cum trebuie? Acum un an, filmul era in faza de proiect. Acum sase luni banii nu erau stransi, iar pe 27 mai trofeul Palme d’Or se odihnea in bratele lui Mungiu. Si totul cu doar 650.000 de euro, un buget care a provocat zambete incredule ori de cate ori a fost amintit – si aceasta in prezenta unor regizori de filme independente, nici ei obisnuiti cu bugetele colosale ale superproductiilor hollywoodiene.

     

    Dar trofeul mai reprezinta ceva pentru Romania: promisiune si responsabilitate. Este o realizare greu de egalat si, deci, o invitatie pentru noua generatie de cineasti, care sigur vor incerca sa o depaseasca. Printre ei, Cristian Mungiu, cu o replica de un orgoliu artistic remarcabil: „Sper ca acest trofeu sa nu reprezinte culmea carierei mele de regizor“.