BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Elogiul ignorantei

    Lucrurile nu au valoare in sine. Omul este acela care pune valoare in lucruri sau o retrage din ele, iar valorizarea este un act de putere. Are caderea sa faca asa ceva, potrivit lui Nietzsche, doar cel care domina.

     

    Un astfel de gest incearca Hannes Stein in „Micul sau tratat pentru intelectuali epuizati“, in care confisca gandirii orice virtute si in care sustine „ca lumea moderna trebuie sa se lase de gandit“. Viata, sustine el, „este o impertinenta solitara“ si totul se reduce la un truism: gandirea scade forta de atractie erotica si insingureaza. „Cine si-ar dori sa faca amor cu un monstru inteligent si cu ochelari grosi sau sa stea sub aceleasi acoperis cu alt monstru care se indoieste tot timpul?“ Cu astfel de argumente vrea sa iasa din pluton autorul nostru, intr-un eseu pe care multi il considera un pamflet polemic dedicat ratiunii critice, in stilul lui Jonathan Swift.

     

    Sa-i urmarim putin gandurile, oricat de contraindicat ar fi asa ceva pentru niste oameni care vor sa urmeze sfatul lui Stein si sa se lase de gandit. Dupa el, gandirea ramane o deprindere de care te poti lepada; este tot atat de putin congenitala ca orice viciu (remarcati ironia) si chiar si cine a fost inzestrat de natura cu cele mai alese talente le poate diminua treptat, deoarece aceasta nu tine de biologie, ci de vointa. Sub semnul sloganului „decat o frunte ingandurata mai bine riduri de expresie“, veti invata cum sa nu mai invatati si cum sa strangulati orice gand incipient. Pentru ca, nu-i asa, ce rost are sa ne framantam mintile, cata vreme „stramosii nostri parosi au fost alungati dintre pomii Paradisului exact cand au inceput sa-si puna intrebari si sa poarte dialoguri cu ei insisi“.

     

    Cum a ajuns Stein la concluzia ca accesul la Paradis este asigurat de renuntarea la gandire? Printr-o revelatie, ca la mistici. Cu ani in urma, s-a captusit cu o oarecare raceala (38,2 grade C). Desi tratata radical cu supe de gaina, aspirine si frectii cu spirt, boala l-a facut pe Hans sa-si simta in acea perioada creierul „ca pe un bulgare de mucozitati“. Desi se simtea rau, ii era bine, pentru ca se simtea protejat ca in burta mamei. Toate grijile se indepartasera, nu il mai nelinistea nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul si plutea intr-un sos cald, pentru ca nu se gandea la nimic. Multumita metodei de tratament pe care o recomanda in acest ghid, cititorii  pot da buzna in vacuumul mental total care garanteaza patrunderea in sfera fericirii si pot racni odata cu autorul: Non cogito, ergo sum!

     

    Hannes Stein, „Cum m-am lasat de gandit, Mic tratat pentru intelectuali epuizati“,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2007

  • Noutati

    Bun venit in Savannah

     

    Romanul lui John Berendt a devenit o carte-cult, a zabovit mai bine de 4 ani pe lista de best-seller-uri a New York Times, a fost tradus in 25 de tari si a fost vandut in 2,5 milioane de exemplare. Atat inainte, cat si dupa memorabila ecranizare (scenariu John Lee Hancock) pe care i-a facut-o nimeni altul decat Clint Eastwood. Tanarul ziarist John Kelso, trimis la Savannah, in Georgia, de catre redactia jurnalului Town and Country, ca sa relateze despre petrecerea data de Craciun de catre Jim Williams, comerciant de arta, afla ca gazda sa a fost arestata pentru crima. Procesul lui Jim, cunoscut drept cel mai lung din istoria judiciara a SUA (8 ani), este pretextul contemplarii unui orasel excentric, cu ritualuri voodoo. Magia Sudului american, in toata insuportabila sa splendoare, pare ca ia mintile bastinasilor, dar si pe ale celor aflati in trecere.

     

    John Berendt, „Miezul noptii in gradina binelui si a raului“,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2007

     

     

    Drame provinciale

     

    In oraselul Ennistone, undeva langa Londra, se intoarce John Robert Rozanov, un filozof de care toata lumea este aici obsedata. George McCaffrey, fost elev al distinsului ganditor, si el o persoana de mare notorietate in urbea respectiva, dar cu o nestinsa pasiune pentru alcool, traieste, in pragul venirii lui JR pe meleagurile natale o mare drama: pe cand se intorcea de la o petrecere, incepe sa se certe cu sotia lui, Stella, iar aceasta este ulterior gasita aproape inecata, la bordul masinii familiei, pe fundul unui canal. Nu se stie si nici nu vom afla daca furia lui George a adus-o intr-un asemenea hal. Scandalul reprezinta pentru romanciera un bun prilej de a ne introduce in atmosfera oraselului de provincie, de a o cunoaste pe amanta lui George, Diane, o fosta prostituata, pe parintele Bernard, un preot anglican homosexual, si alte imprevizibile personaje din sanul familiei McCaffrey. Atunci cand sotia lui George dispare definitiv, toata aceasta lume marunta, dar animata de trairi puternice si bizare intra in ebulitie.

     

    Iris Murdoch, „Discipolul“,

    Editura Polirom, Bucuresti, 2007

  • Sa simti gustul locului

    Calatoriile in scop culinar nu s-au inventat de ieri, de azi. Pe seama lor s-a dezvoltat o adevarata industrie de agentii de turism, ghiduri internationale si bloguri gata sa le ofere sfaturi si sugestii celor interesati sa-si aleaga destinatiile in functie de meniul local.


    Statisticile sustin ca aproape jumatate dintre europeni isi planifica vacantele in jurul unui criteriu simplu: arta culinara a fiecarei tari sau regiuni pe care vor s-o viziteze. La urma urmei, pentru un turist, modul in care bastinasii aleg ingredientele si le transforma in retete traditionale constituie o metoda eficienta de a intelege istoria si tipologia regiunii. Iar alegerea unui loc in functie de ce anume se mananca acolo isi are radacina intr-o situatie de viata simpla: dorinta de a savura o vacanta fara teama de a suferi de foame din pricina incompatibilitatii cu preferintele locale. De altfel, cele mai aglomerate restaurante din orasele turistice raman  fast food-urile, pentru ca nu putini sunt cei care vor sa mearga la sigur.


    Ulterior, tot acest proces s-a rafinat, pana la punctul in care se pregatesc harti turistice cu restaurantele ce trebuie vizitate, in detrimentul clasicelor liste cu obiective turistice, care devin oarecum colaterale. Apoi, curentul a fost sustinut si de calatoriile in scop profesional, intreprinse de criticii de arta culinara, somelieri si hotelieri, precum si de imboldul ghidurilor Michelin – despre care am mai vorbit in aceasta pagina – de a desena harta in functie de restaurantele cele mai bune. Si bineinteles, sa nu uitam de pornirile gurmande pure, in sfarsit recunoscute de cei care se aventureaza pe aceasta cale. Unii sunt de parere ca acest „culinary travel“ nu este lipsit de riscurile lui si presupune o anumita doza de curaj cand vine vorba de a ingurgita felurite preparate din ingrediente ale caror nume pe care nici macar nu le poti pronunta. Desigur, si aici apar nuante. Exista „culinary travel“ pentru cei care vor sa stie, inca din momentul cand rezerva biletul de avion, meniul pe ore si zile, descris in detaliu si respectat intocmai. Tot asa cum exista „culinary travel“ pentru cei ce se lasa pe mana unui agent liber sa-si surprinda clientii cu preparate oricat de exotice – e vorba aici de amatorii de noutate, convinsi ca deja     le-au vazut si le-au mancat pe toate si sunt dornici sa incerce ceva complet neobisnuit.


    Topurile internationale de destinatii pentru „culinary travel“ difera usor de la o tara la alta, cel mai frecvent clasate pe primele trei locuri fiind Ecuador, Maroc si Thailanda, urmate de – surpriza – patria fast food-urilor, SUA, indeobste destul de putin apreciata pentru rafinamentul culinar. Dar, desigur, gusturile nu se discuta. Brazilia, Turcia, Franta si Spania urmeaza si ele indeaproape in cele mai multe topuri. Un amanunt interesant: Franta se afla cu doua locuri in urma Statelor Unite – inca un argument pentru francezi de a nutri sentimente calde pentru tara prietena. Romania nu reprezinta inca o prezenta notabila in astfel de topuri, dar mai avem timp sa recuperam. Pentru ca pana la urma, „culinary travel“ se intemeiaza pe marketing si branding de tara, la care Romania n-a excelat deloc pana acum. Insa nu este exclus ca si la noi sa apara agentii de turism care sa marseze pe avantajul legumelor inca gustoase, al lactatelor biologice sau pur si simplu al nemuritoarelor sarmale.


    Anca Mitu este director general al Privileg Catering

  • Pregatiti castaniete

    Fosta capitala maura, Sevilla este cel mai exuberant oras al Spaniei, cu o imbinare de arhitectura crestino-araba si multe cladiri impunatoare. Spre deosebire de alte orase spaniole, Sevilla a reusit sa nu se lase prada impulsului de a-si aduce curtile pavate si trotuarele medievale in ton cu moda prezentului. 

     

    EL RINCONCILLO: Fondat in anul 1760, restaurantul seamana a galion spaniol, cu ferestre cu vitralii si multe sticle prafuite. Merita comandat niste jamon Serrano numai pentru a-l vedea pe chelner cum da jos dintr-un cui agatat de tavan piciorul de porc corespunzator.

     

    COSTUME TRADITIONALE: Pentru a intra in atmosfera orasului se recomanda adoptarea unei tinute locale. Cine doreste costume, in loc sa aleaga evantaiele si trandafirii de plastic care se vand pe strazile din jurul catedralei, sa apeleze mai bine la comerciantii de pe strazile intortocheate din jurul Plaza de la Alfalfa. Atentie insa: magazinele sunt inchise pentru siesta intre orele 14 si 16,30.

     

    FLAMENCO: La Carboneria, care functioneaza intr-un fost depozit, este locul unde se aduna chitaristi si dansatori de flamenco, care ofera spectacole improvizate pana tarziu in noapte. Istoria fenomenului flamenco se poate studia la Museo del Baile Flamenco, la a carui conducere se afla dansatorea Cristina Hoyos si unde se pot admira fotografii de arhiva si costume.

  • Arta la drumul mare

    Se incadreaza in curentul „verde“ in plina manifestare peste tot si pot fi transformate in muzee in aer liber: intersectiile cu sens giratoriu, rebotezate „rotonde“, au devenit in ultimii ani o moda in designul urban.

     

    O calatorie prin Europa inseamna nenumarate momente de cumpana, in care nu stii daca sa virezi la dreapta sau la stanga ca sa alegi drumul cel bun dintre sutele de autostrazi si drumuri nationale. Iar o aventura cu masina fara GPS a devenit o piatra de incercare chiar si pentru cel mai iscusit sofer. Vocea GPS-ului devine atat de familiara, incat ajungi sa ii cunosti obiceiurile si cuvintele preferate: nu poate fi trecuta cu vederea frecventa cu care rosteste „roundabout“, ceea ce in romana s-ar traduce prin „rotonda“. Adica acea intersectie cu sens giratoriu al carei centru este dominat de un cerc si unde cel care patrunde trebuie sa dea prioritate.

     

    Rotondele au fost imaginate ca un reper de trafic care le economiseste soferilor timp important petrecut pe drum, atunci cand asteapta ca semaforul sa se faca verde; de aceea sunt pe placul ecologistilor, care calculeaza ca de aici se naste o economie de energie pentru semafoare. Dincolo de aspectele practice, multe rotonde au ajuns pretext pentru expunerea artei in aer liber – lucrari de design, monumente clasice sau realizari ale artistilor moderni. Costul construirii unei rotonde poate incepe de la 200.000 de euro in cazul intersectiilor simple si poate depasi 2 milioane de euro pentru constructiile mai complicate, care includ si o creatie de design sau amenajarea unei gradini.

     

    Prima intersectie cu sens giratoriu din Europa a fost realizata la Paris la inceputul secolului trecut de catre Eugene Henard, arhitectul orasului, si a avut in prim-plan Arcul de Triumf. Nu numai ca este cea mai veche din lume, dar este o piatra de incercare pentru orice sofer, avand in vedere ca Arcul este inconjurat de 8 benzi. Numarul enorm de masini care parcurg intersectia in fiecare zi a dat nastere la mituri. Astfel, se spune ca un turist american s-a trezit prins in interior si pentru ca nu a reusit sa schimbe banda, a fost nevoit sa conduca in cerc pana a ramas fara benzina. Tot in aceeasi perioada, William Phelps Eno construia Columbus Circle din New York, prima astfel de intersectie din Statele Unite.

     

    Sistemul inventat la inceputul secolului trecut avea un mare neajuns: cei aflati in intersectie trebuia intotdeauna sa dea prioritate masinilor venite din partea dreapta, ceea ce ducea la aglomerarea intersectiei si inevitabil la accidente.

     

    Astfel, in anii ‘50, in Marea Britanie s-a inventat conceptul de „rotonda moderna“ care presupunea ca aceia care intrau in intersectie sa acorde prioritate masinilor din rond. Sistemul a fost adoptat si de celelalte state din Europa incepand din 1980. Continentul american a fost initial reticent, mai ales dupa celebrul episod de desene animate in care familia Simpson, aflata in vizita in Marea Britanie, s-a invartit minute bune in cerc pentru ca nu reusea sa gaseasca iesirea potrivita din aceasta intersectie noua pentru ei. Recent insa si Statele Unite, si Canada au preluat sistemul, care s-a dovedit un succes pentru ca a descongestionat traficul.

     

    „Atunci cand constructia rotondelor a inceput, multi s-au declarat ingrijorati“, spune Tom Adriance, responsabil pentru administrarea traficului la municipalitatea din Malta, un oras din statul New York unde au fost construite cinci rotonde si alte sapte sunt in proiect. „E ceva nou si oamenii sunt un pic nervosi. Dar pe masura ce se vor obisnui vor realiza avantajele. Traficul este mai fluent si foarte rar apar congestii. Cine isi doreste sa astepte trei minute pana sa se schimbe culoarea semaforului?“, declara Adriance despre proiectul de 16 milioane de dolari (aproape 12 milioane de euro).

     

    Principiul „cedeaza la intrarea in intersectie“ a devenit lege in Marea Britanie in 1966, unde au fost construite sute de rotonde. Cel mai ambitios program a inceput in orasul Milton Keynes, unde dupa ideile urbanistului Melvin Webber au fost construite 130 de rotonde, din care numai cinci semaforizate. Sistemul s-a dovedit a fi atat de popular, incat rotondele figureaza in logo-ul folosit de orasul Milton Keynes pentru cea de-a 40-a aniversare, iar in slogan „Roundabout 40 and still in love“.

     

    Designul rotondelor moderne s-a rafinat in ultimii ani. Unghiurile de intrare au fost largite si au fost adaugate elemente care incetinesc traficul. La ora actuala, conform The Economist, Franta are 20.000 de rotonde moderne, Australia 15.000, Marea Britanie 10.000, iar Statele Unite 1.000. Iar odata rezolvata problema traficului, rotondele au inceput sa-si gaseasca si alte foloase, fiind nu de putine ori amenajate ca niste muzee in aer liber. Intr-o rotonda din Belfast este programata pentru 2008 inaugurarea unei structuri de 45 de metri inaltime in forma de floare salbatica. Semnat de artistul Ed Carpenter, proiectul se va afla in centrul unei inter-sectii de drumuri importante din vestul orasului si va fi vizibil de la cativa kilometri distanta. Carpenter, care a avut un buget de 400.000 de lire sterline (peste 590.000 de euro), sustine ca a imaginat floarea „ca simbol al viitorului“.

     

    Si in Franta au aparut obiecte de design in mijlocul intersectiilor. De exemplu in regiunea Landes, cunoscuta ca un centru industrial, la tot pasul dai peste ro-tonde care spun povestea industriei respective. Astfel, in zona Chalosse, unul dintre cele mai importante centre de productie de mobila din regiune, a fost imaginata o structura care atrage atentia de la distanta: un scaun de 10 metri inaltime si cinci metri lungime apare brusc pe un drum din vestul orasului Hagetman.

     

    Francezii au expus si istoria, si miturile in intersectii. In trecut, Landes era o regiune mlastinoasa, cu turme imense de oi. Pentru a putea trece peste locurile noroioase, ciobanii mergeau pe catalige. Pe masura ce terenurile au fost curatate, ciobanii pe catalige au disparut, insa au ramas prezenti in cantecele si dansurile locului – iar intr-una dintre rotondele din zona a fost instalata o sculptura imensa care reprezinta un cioban pe catalige.

     

    Spania este o alta destinatie care atrage atentia prin aranjamentele la drumul mare. Daca francezii si britanicii au ales constructii din lemn sau metal, spaniolii au speculat vegetatia specifica zonei. In regiunea Tarragona, rotondele par niste gradini botanice in miniatura, dominate de palmieri si ananasi si asezonate cu leandru si alte flori mediteraneene. Vegetatia este atat de deasa, incat poti uiti ca te afli intr-o intersectie si ca trebuie sa cedezi trecerea.

  • O punte intre generatii

    Un artist din Sheffield reuseste sa demonstreze ca a face o muzica pe placul tuturor nu duce neaparat la un dezastru in materie de calitate a creatiei.


    Cate inregistrari lansate in ziua de azi ai putea cumpara atat pentru bunicul, cat si pentru un pusti indie de 15 ani? Nu prea multe. Trupele care aleg sa se adreseze tuturor generatiilor sfarsesc, in general, prin a produce un pop monoton, ultraconservator in stilul Travis/Stereophonics. Sunt genul de trupe pe care te simti obligat sa nu le poti suferi, pentru ca singurul principiu dupa care se ghideaza este curatarea muzicii lor de orice te-ar putea determina sa-ti displaca. Incercarea de a placea tuturor mereu este o reteta pentru un dezastru de proportii hindenburgiene.


    Si totusi, acesta este exact domeniul in care un artist din Sheffield, Richard Hawley, exceleaza. Hawley reuseste sa faca o muzica pe care pustii „cool“ in blugi imposibil de stramti sa o elogieze pe forumuri, si in acelasi timp una usor de ascultat, pe care bunicii vostri ar descrie-o, probabil, drept „muzica adevarata“.


    Majoritatea punctelor de referinta muzicala ale lui Hawley dateaza dinainte de Beatles, tragandu-se dintr-o traditie si mai veche a compozitiei muzicale. De fapt, lumea muzicala in care traieste Hawley este una a Marii Britanii din anii cincizeci, acea Mare Britanie „a pipei si a papucilor“, atunci cand Sheffieldul sau natal era un oras de oameni muncitori cinstiti care trudeau din greu, o Mare Britanie infinit mai reconfortanta si mai sigura decat cea a insulei date peste cap din ziua de azi.


    Vocea sa extraordinara, in parte Johnny Cash, in parte Elvis, suna de parca ar trebui sa apartina unui om care are de doua ori modesta varsta a lui Hawley, 40 de ani. Fara indoiala, una dintre cele mai mari calitati ale sale este strania capacitate de a crea o melodie ce suna de parca o stii de-o viata, dar     nu-ti aduci aminte de unde. Toate piesele de pe ultimul sau album, recent lansatul „Lady’s Bridge“, suna ca si cum ar fi preluari ale unor piese clasice. Totusi, daca Hawley n-ar fi oferit decat niste nostalgie muzicala frumos ambalata,  n-ar fi fost idolatrizat de fanii lui. Ceea ce il face atat de placut este sentimentul palpabil de melancolie din cantecele sale, ca si cum propriul lui brand de balade ar fi o cale directa de evadare din lumea moderna. Cantecele lui sunt pline de sentimente de pierdere si alean, de dor de o lume mai buna decat cea care ni s-a dat. Aceasta aplecare constanta inspre explorare sufleteasca este ceea ce confera clasicitate compozitiilor lui si il diferentiaza complet de alti artisti „retrogresivi“ (ganditi-va, de exemplu, la Ocean Colour Scene, reactionarii muzicali obsedati de anii ’60).


    Ultimul sau LP (denumit dupa un pod din centrul Sheffieldului) ofera si el cateva priviri de pe margine asupra vietii in 2007. Splendidul single „The Streets Are Ours“ este o reactie fata de un guvern laburist obsedat de impunerea de restrictii tinerilor care poarta hanorace si beau cidru pe bancile din parc (aproape 90% din populatia sub 18 ani a Marii Britanii). Videoclipul piesei, care prezinta o multime de adolescenti plictisiti si saraci, nu face decat sa intareasca aceasta impresie. Bine, cantecul suna ca o piesa clasica uitata ce ar putea ajunge sa se difuzeze la statia de radio a unui spital, dar de fapt pare o chemare la arme eliberatoare pentru o intreaga generatie.


    Va sugerez sa cumparati un exemplar din „Lady’s Bridge“ imediat. E perfect pe post de cadou de zi de nastere, polivalent pentru acele ocazii jenante in care ati uitat complet sa cumparati un cadou. N-are importanta daca destinatarul are 18 sau 80 de ani, oricum va fi sigur incantat.


    Merita mentionata trecerea in nefiinta a lui Tony Wilson, seful Factory Records si fondatorul legendarului club din Manchester, Hacienda, amuzant portretizat in filmul „24 Hour Party People“. In ciuda straniei asemanari de nume, a faptului ca ne-am nascut si am crescut in aceeasi parte din nordul Angliei si am invatat amandoi la Oxbridge, nu prea am ce sa mai spun despre tragica trecere in nefiinta a lui Wilson fara sa alunec in sentimentalismul pe care il dispretuia atat de mult. Va sugerez sa va petreceti aceasta saptamana ascultand Joy Division, A Certain Ratio, ESG si The Happy Mondays in amintirea sa. Manchesterului are sa-i fie dor de el.


    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Sa muncim razand

    Cartea lui Michael Flocker, aparuta in colectia „Practic“ de la Humanitas, putea la fel de bine sa fie publicata in colectia „Rasul lumii“, a aceleiasi edituri.

     

    Desi gasim in paginile ei o multime de sfaturi utile si subtile, pe care toti angajatii lumii le pot pune sa lucreze spre folosul lor, felul in care acestea sunt exprimate, precum si divagatiile (de natura istorica, sociologica, administrativ-financiara) care le insotesc pas cu pas sunt pline de umor (bine impanat cu cinism) si de ironie de cea mai buna calitate. Autorul este, de altfel, un specialist al ghidurilor „in raspar“ si are in bibliografie titluri care, in acest sens, vorbesc de la  sine: „The Metrosexual Guide to Style“  sau „The Hedonism Handbook“. Ca sa nu mai pomenim chiar titlul original al lucrarii de fata: „The Death by Powerpoint“ („Moartea vine prin Powerpoint“).

     

    Inainte de a vorbi despre continutul volumului, ar trebui spus ca din loc in loc, pe marginea paginilor se afla casete cu citate pline de spirit din personalitati celebre si  informatii tulburatoare de tip „Stiati ca…“ – toate incarcate de haz si putand fi citite cu delicii, independent de demonstratiile propriu-zise. Iata, chiar pe paginile de deschidere, niste cuvinte ale lui Mark Twain:

     

    „Nu-mi place munca, nici chiar atunci cand o face altcineva“. Sau, din a doua categorie: „Stiati ca in 1980 salariul mediu al unui director general era de 42 de ori mai mare decat salariul mediu al unui lucrator? In 1999 devenise de 419 ori mai mare“.

     

    Inca de la inceput suntem avertizati asupra naturii subiectului tratat si asupra multimii de obstacole pe care munca „intr-un cubicul“ le presupune. Mai departe, pe circa 200 de pagini sunt expuse aceste reguli, de la intelegerea personalitatii sefului (seful-prieten, seful sportiv, seful martir sau sefgodia), a colegilor (lamaia acra, manipulatorul, lingaul, calca-n strachini etc.) si a talcurilor ierarhice, pana la deslusirea si aplicarea codurilor vestimentare si a jargonului institutional. Mai aflati cum sa indurati in tacere si sa nu aveti o mina plictisita la o sedinta in care se face, obligatoriu, o prezentare in Powerpoint, care este protocolul e-mail-urilor de serviciu si cum sa folositi o gama cat mai mare de emoticoane. Peste toate, troneaza sfatul numarul unu al autorului: distractia obligatorie. Adica nu uitati ca umorul face corvezile mai suportabile si ziua de lucru mai scurta.

     

    Michael Flocker, „Ghid de supravietuire la birou, Cartea de capatai a angajatului de succes“,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2007

  • Noutati

    Istorie si fantezie

     

    Ca si „Numele trandafirului“, „Baudolino“ tese o povestire medievala. Atata doar ca in acest din urma roman, nu mai avem drept cadru lumea monastica si disensiunile interne ale Bisericii, ci universul laic de la curtea imperiala a lui Frederic I Barbarossa. La varsta de 13 ani, Baudolino (un smecheras hatru si descurcaret care in mitologiile locale poate fi, precum la nemti, Peter Schlemihl, sau la britanici Trickster God) este adoptat de imparat si traieste, impreuna cu acesta, toate evenimentele majore. Capacitatea de a scorni istorioare verosimile, in care toata lumea crede si din care, finalmente, se naste Marea istorie (el este cel care il convinge pe Barbarossa sa lanseze Cruciada), forta lui exceptionala de persuasiune sunt virtutile si viciile lui, pe care Eco isi face placerea sa ni le infatiseze intr-un limbaj popular, profund diferit de limbajul studiat, latinizant, folosit de calugarii de la manastirea din Melk („Numele trandafirului“).

     

    Umberto Eco, „Baudolino“,

    Editura Polirom, Bucuresti, 2007

     

     

    Insemnari pe partitura

     

    „Puteam, oare, sa ma insel? Nu, deloc, nu ma suspectam sa fi posedat atat de multa imaginatie incat sa ma fi putut insela. Consideram ca nu-mi faceam nicio falsa iluzie. Veneam de departe si de foarte de jos. Insa acum soarta incepea sa lucreze pentru mine. Simteam ca eu si nimeni altul eram cel ales.“ Asa se incheie cel dintai capitol al memoriilor lui Bob Dylan, un muzician ales si facand parte din poporul ales. Acest prim volum autobiografic retraseaza cateva din episoadele cruciale ale vietii si ale carierei unuia dintre cei mai populari artisti ai veacului XX. Din New Orleans pana in Minesotta si la Woodstock, parcurgem toate reperele geografice ale unui mare destin si toate treptele unei tumultoase educatii sentimentale si culturale.

     

    Bob Dylan, „Cronica vietii mele“,

    Editura Allfa, Bucuresti, 2007

  • In mijlocul naturii

    Putine sunt locurile de pe aceasta lume unde omul de azi poate avea parte de comuniunea cu natura la fel ca stramosii sai. Printre acestea se numara parcurile nationale din Statele Unite ale Americii, unde hanuri construite special aduc salbaticia aproape de turistii care, desi iubitori de natura, nu ar fi totusi incantati de perspectiva unei nopti sub cerul liber.

     

    AHWAHNEE. Structura masiva de granit si lemn situata in inima Parcului National Yosemite din California are vedere la Half Dome, Glacier Point si Cascada Yosemite, semanand foarte bine cu celebrul Overlook Hotel, asa cum apare el in ecranizarea „Shining“ dupa Stephen King.

     

    PHANTOM RANCH. Cea mai apreciata structura de cazare din zona Marelui Canion. Situata pe fundul canionului, este o adevarata oaza pentru drumetii care ajung la capatul acestui aparent abis. Construita la nord de Fluviul Colorado, intampina oaspetii cu camere confortabile, cu un aer rustic.

     

    ZION LODGE. Cel mai bun mod de a te bucura de peisajele absolut uimitoare din primul parc national al statului Utah este sa te cazezi la Zion Lodge, aflat chiar in mijlocul parcului. Inconjurat de defilee vaste si stanci abrupte ce se inalta mandre, e baza ideala pentru excursii prin ravenele inguste din Zion, pe platourile impadurite ale zonei si pe apele raului Virgin.

     

    MAHO BAY CAMP. Nu e de fapt un han in toata regula, ci un complex de corturi de panza din Parcul National din Insulele Virgine ale SUA. Baile sunt separate de cort si se ofera doar conditii de baza. Cei dornici de refugiu in acest loc pot alege intre cursuri de arta si yoga.

     

    VOLCANO HOUSE. Pentru o evadare fierbinte la propriu, exista casa din apropiere de craterul vulcanului Kilauea din Parcul National Vulcanic din Hawaii. Construita initial ca loc de adorare a zeitei vulcanului, Pele, casa i-a adapostit de-a lungul vremii pe Mark Twain si pe Franklin Delano Roosevelt. Cele mai bune camere dintre cele 42 care stau la dispozitia turistilor au vedere la crater, iar altele au vedere la paduri si la Muntele Mauna Loa, cel mai mare vulcan al lumii.

     

    CAMP DENALI & NORTH FACE LODGE. Situat in Parcul National Denali din Alaska, ofera posibilitatea unei sederi intr-un decor salbatic fara egal. Este singurul parc din SUA care ofera o vedere directa la creasta spectaculoasa acoperita de zapada a Muntelui McKinley (cel mai inalt varf al tarii), atunci cand  si muntele doreste sa se lase vazut (de obicei se ascunde sub nori). Cei interesati beneficiaza de excursii unde au naturalisti pe post de ghizi.

  • In garderoba lui Barbie

    Ca majoritatea designerilor de moda, Kim Culmone isi petrece zilele de munca analizand mostre de materiale, luand parte la focus grupuri, editand schite de design si batand magazinele in cautarea inspiratiei si a unor noi trenduri. Insa spre deosebire de majoritatea colegilor ei de breasla, Culmone are doar un singur client, inalt de 28 de centimetri: papusa incorecta anatomic, Barbie. Iar designul pentru un asemenea client iconic presupune o multime de timp si energie. Tinutele papusii trebuie planificate cu cel putin un an inainte.
    Culmone, senior manager pe design de produs la Mattel, se indreapta spre strazile si podiumurile de prezentare din New York si Paris pentru inspiratie. “In meseria mea totul se reduce la marime”, spune Culmone. “Se intampla adesea sa vedem o tinuta pe strada si sa ne trezim exclamand ‘O Doamne, asa ceva ar fi perfect pentru Barbie!’, insa de fiecare data aceasta arata cu totul altfel atunci cand este adaptata la dimensiunile ei.” Anumite imprimeuri sau materiale nu ar putea fi niciodata taiate astfel incat sa se potriveasca unor hainute atat de mici. Dupa cum recunoaste si Culmone, la mijloc sunt multe probe, greseli si idei abandonate.
    Culmone a inceput sa-si dezvolte propriile idei privind stilul atunci cand studia designul interior la Universitatea din Louisiana si apoi designul textil la Institutul de Moda si Design din Los Angeles. La mijlocul anilor ’90 a devenit cofondatoarea si directoarea de creatie a unui studio de design textil numit Design Garage Inc., in L.A.
    Insa compania si-a inchis portile in 1998, si astfel Culmone s-a trezit in cautarea unui job. Atunci s-a adresat biroului de career-service a fostei sale facultati si le-a spus ca vrea sa-si inceapa din nou cariera intr-o companie mare si stabila de data aceasta.
    In loc sa ajunga la un mare retailer ca J.Crew, Culmone a aterizat la Mattel. Atunci cand a inceput sa lucreze la “parintii lui Barbie”, ea nu-si imagina ca va ramane mai mult de sase luni in aceasta companie. “Imi inchipuiam ca voi lucra la un produs ceva mai ‘adult’ in viitorul meu”, spune ea. “Insa aceasta lume m-a prins incet-incet. Probabil ca de vina este si sentimentul acesta ca aici orice este posibil, sentiment pe care stiu ca nu l-as mai intalni intr-o piata ceva mai adulta.”
    Deci, ce este mai satisfacator – sa imbraci oamenii sau plasticul? Instinctual Culmone ar raspunde ca se simte mai bine in lumea jucariilor decat s-ar putea simti oriunde altundeva. “Industria de imbracaminte este un loc extraordinar de dificil”, spune ea.
    “Numarul de ore petrecut la birou este infiorator. Unii oameni nici macar nu sunt platiti. O parte dintre designerii nostri de la Mattel vin exact din aceasta lume si sunt extrem de fericiti sa scape de competitia acerba din aceasta industrie. “Desi se fereste sa scape cifre, ea spune ca designul pentru Barbie este rasplatit ‘mai mult decat corect’.”

    O pagina din agenda lui Kim Culmone:
    Intre orele 8 si 8:30 a.m. Ajunge la birou. Petrece 30 de minute verificandu-si e-mail-ul.
    8:30 – 10:30 a.m. Se intalneste cu echipa de designeri si ceilalti membri ai staff-ului pentru a discuta linia curenta de imbracaminte. Aceasta intalnire este urmata de o sedinta saptamanala
    in cadrul careia toata lumea, de la ingineri pana la cei care picteaza fata papusilor, isi prezinta rapoartele de activitate.
    10:30 – 11 a.m. Da o tura etajului in care este amplasata echipa de design, analizand mostrele de material ale designerilor care lucreaza cu noi trenduri ca denim colorat, impletituri cu ochiuri largi sau imprimeuri grafice mai deosebite.
    11 a.m. – 12 p.m. Intalniri cu designerii responsabili de ambalaj pentru a trece in revista schema coloristica, designul si textul pentru o cutie a unui nou produs.
    12 p.m – 1 p.m. Pranz de afaceri si o intalnire cu “echipa de lifestyle” (grupul care detine licenta pentru designul tricourilor, bicicletelor si gentutelor sub marca Barbie).
    1 – 3 p.m. Intoarcerea la sediu si oferirea de feedback referitor la ideile designerilor pentru linia de imbracaminte a sezonului urmator.
    3 – 5 p.m. Sedintele incep din nou. Prima este cu “echipa laboratorului chimic”, pentru a trece in revista produsele cosmetice care vor fi vandute impreuna cu noile papusi Barbie. Apoi urmeaza o prezentare sustinuta de grupul responsabil cu resursele exterioare, care recomanda produse ce nu pot fi realizate in interiorul companiei Mattel – precum o papusa Barbie care canta odata ce este conectata la un MP3 player.
    5 – 6 p.m. Se intoarce la birou acolo unde raspunde la e-mail-uri.
    6 – 8:30 p.m. Observa un focus grup alcatuit din cateva fetite care se joaca atat cu papusile Barbie, dar si cu noua linie extrem de populara de papusi Bratz produsa de principalul rival al companiei Mattel, MGA Entertainment.

    Fisa postului

    Numele functiei: Designer de moda pentru papusi.
    Companii care angajeaza: Producatorii de jucarii ca Mattel, Bratz, American Girl sau Madame Alexander.
    Unde sa cauti posturi libere: Companiile sunt de obicei cele care cauta si recruteaza designerii direct de pe bancile scolilor de design sau moda.
    Nivel salarial: Marile companii din lumea jucariilor platesc designerilor salarii compuse din sase cifre, comparativ cu cele 60.000 sau 70.000 de dolari care reprezinta salariul anual al unui designer de rand din domeniul modei la scara umana, conform Coroflot.com, un website de joburi in domeniul designului.
    Abilitati necesare: O diploma sau experienta in domeniul textilelor sau a modei este un must, iar abilitatea de a gandi la scara mica nu poate decat sa ajute in aceasta meserie.
    Numarul de posturi similare in Statele Unite: Mai putin de 500. Echipa responsabila de Barbie de la Mattel are in subordine 25 de designeri responsabili cu garderoba faimoasei papusi.