BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Interzis ascetilor

    HIGH-TECH: Ultima gaselnita in materie ce poate fi gustata de cei interesati este asa-zisa bucatarie high-tech, in care cartofii se coc in praf de lut, iar crabul se pregateste in aspic si azot lichid. Toate acestea combinate cu preparate ca feriga prajita cu lapte de oaie batut sau inghetata de branza la restaurante ca Mugaritz sau Arzak.

    PLIMBARE: In loc de siesta, dupa o vizita la unul din multele restaurante ale zonei, merge numai bine o plimbare pe Monte Urgull, una dintre cele doua coline ce strajuiesc portul din San Sebastián ca doua turnuri de veghe. De aici se poate admira insulita impadurita Santa Clara, situata in mijlocul golfului de langa oras, iar in varf se afla un fort, Castillo de la Santa Cruz de la Mota, cu o uriasa statuie a lui Hristos si pajisti bune pentru un pui de somn.

  • Genul pop si dominatia indie

    La fel, exista ceva "cool" la oamenii de peste 14 ani care inca nu se rusineaza ca sunt fani heavy metal – o muzica atat de proasta incat ai voie sa-ti placa. Ca o ironie, desigur, ironie care face din nou accessibile tot felul de genuri muzicale altadata interzise.

    Totusi, nu exista nimic ironic in entuziasmul meu pentru LP-urile lansate recent de catre doua din numele pop foarte cunoscute. Ma refer la Girls Aloud si la Britney Spears. Serios.

    Girls Aloud au evoluat ingrijorator de mult pentru o formatie pop rezultata dintr-un reality show TV. In teorie, ar fi trebuit sa reziste cam atat cat memoria unui pestisor auriu, insa au devenit oficial cea mai de succes trupa de fete din istoria topurilor britanice. In mare parte, aceasta se datoreaza echipei lor de productie, Xenomania. Asa cum v-ati astepta de la o echipa care s-a hotarat sa-si ia numele de la un cuvant inventat ce semnifica "dragostea de tot ce e strain", Xenomania a creat un sound caracteristic axat pe un eclectism exuberant. Tehnica de productie pare sa se rezume la a infige un ac in Oxford History of Pop, a alege de acolo doua stiluri muzicale ce par sa nu aiba nicio legatura unul cu altul (hmmm, acid house si doo-wop? Suna bine. Hai sa trecem la treaba) si a le combina. Pe hartie, suna ca o reteta pentru un ghiveci muzical. In realitate, au reusit sa sa schimbe fata pop-ului.

    Pe "Tangled Up", ultimul lor LP, Girls Aloud ofera 12 piese care demonstreaza exact aceasta abordare schizofrenica a muzicii pop. "Black Jack" suna ca o piesa cantata in 1973 in legendarul club de northern soul Wigan Casino, combinata cu un ciudat imn fotbalistic. Sunete in stilul celor pe care ar fi putut sa le compuna The Rapture, un imn punk-funk de la care mai sa-ti vina sa-ti dai pantalonii jos de incantare. Si tot asa si continua.

    Cititi continuarea articolului in numarul de saptamana viitoare al BUSINESS Magazin.

  • Googlemilionarii

    Cand a fost angajata in anul 1999 pentru a oferi servicii de masaj celor 40 (pe atunci) de angajati ai Google, Bonnie Brown a primit si optiuni de cumparare de actiuni care, credea ea, nu valorau nimic. Dupa cativa ani insa, cand s-a retras din activitate si si-a vandut actiunile, Brown a ajuns milionara, iar acum se ocupa de o organizatie de binefacere pe care o finanteaza din banii adusi de Google.

    Cazul sau nu este unic, deoarece un raport depus de firma la Comisia pentru Valori Mobiliare si Burse din SUA arata ca angajatii si fostii angajati detin optiuni care, convertite in bani, ar valora 2,1 miliarde de dolari (1,43 miliarde de euro). La aceasta se adauga acele optiuni ce nu pot fi convertite rapid in bani, in valoare de 4,1 miliarde de dolari. Desi nu se stie exact numarul milionarilor Google, se prespune ca exista in jur de o mie de persoane ale caror detineri depasesc 5 milioane dolari de persoana, rezultate din alocarea de actiuni si optiuni de cumparare de actiuni.

    Fenomenul merita atentie, sustine Peter Hero, consultant principal al Fundatiei Comunitare din Silicon Valley, deoarece chiar daca si in cazul altor companii, ca Yahoo! sau Netscape, angajatii au castigat rapid multi bani de pe urma practicii de alocare a unor pachete de actiuni, fenomenul nu a avut amploarea celui de la Google. Pe de alta parte, vremurile in care angajatii primeau mii de optiuni de cumparare de titluri Google al caror pret de exercitare era foarte mic au trecut, toti cei angajati in ultimul an trebuind sa plateasca in medie peste 500 de dolari pe actiune. Chiar si asa insa, optiunile lor cresc in valoare.

    Atentia presei fata de acesti milionari anonimi a fost retrezita de noul record al cotatiilor Google, dupa ce actiunile au atins saptamanile trecute un maxim de 700 de dolari pe actiune (aproape 480 de euro). The New York Times precizeaza insa ca, spre deosebire de alte companii din domeniul tehnologiei informatice, a fost greu sa obtina declaratii relevante pe aceasta tema de la angajati, fiindca oamenii de la Google nu urmaresc la serviciu cursul actiunilor firmei, aceasta activitate nefiind considerata „googley“ (termen din jargonul intern care desemneaza ceva acceptabil in cadrul companiei).

  • Luati in brate ciuperca

    Expozitia intitulata „Wouldn’t Be Nice…“ („N-ar fi frumos daca…“) prezinta lucrarile a 11 artisti designeri, intre care unele produse pe loc pentru revista de design Dot Dot Dot si o colectie de mobilier confectionat de catre designerul spaniol Martino Gamper din materiale gasite in tomberoanele din zona. Alte lucrari se adreseaza celor care vor sa-si infrunte fricile, fiind prezentate „Ciuperca atomica pentru imbratisat“ (ce poate fi stransa in brate de cei speriati de un atac nuclear) sau „Mobila ca ascunzatoare“ (o serie de cutii unde se pot ascunde cei ce tem sa nu fie rapiti de extraterestri). Spiritul expozitiei isi are originea, dupa cum se explica in catalogul acesteia, in Germania anilor ’20, cand studentii de la Bauhaus erau incurajati sa insufle artei scopuri sociale si politice, aplicandu-i valorile la designul industrial. Expozitia este deschisa pana la 16 decembrie, urmand sa se mute dupa acea data la Grand Palais din Paris.

  • Poveste de Craciun

    O productie New Line Cinema, „Povestea Nativitatii“ aduna o distributie de exceptie. In rolul Mariei a fost distribuita Keisha Castle-Hughes – cunoscuta din „Whale Rider“ si nominalizata la Premiul Oscar, iar Oscar Isaac joaca in rolul lui Iosif. Actrita Shohreh Aghdashloo, si ea nominalizata la Premiul Oscar, o interpreteaza pe Elisabeta, mama lui Ioan Botezatorul.

  • Muzica de taina

    Pala a publicat recent o carte, intitulata „La Musica Cetata“ („Muzica ascunsa“), in care prezinta o interpretare a simbolurilor catolice ca elemente muzicale. Autorul a trasat un portativ peste pictura, considerand astfel ca bucatile de paine de pe masa si mainile apostolilor si ale Mantuitorului ar putea reprezenta note muzicale. Notele muzicale nu aveau insa nici un sens, pana cand muzicianul nu a realizat ca trebuie citite de la dreapta la stanga, asa cum scria Da Vinci. Rezultatul obtinut a fost un „imn inchinat lui Dumnezeu“, cu durata de 40 de secunde, care suna cel mai bine atunci cand e cantat la orga. Pala sustine ca aceasta demonstreaza ca Leonardo da Vinci nu era nici pe departe eretic, cum cred unii, ci un om „care credea cu adevarat in Dumnezeu“.

  • O legenda in renovare

    Londra, orasul lui Sherlock Holmes, se lauda cu cele mai somptuoase si misterioase hoteluri din lume: Claridge’s, The Ritz sau The Dorchester. Hotelul Savoy a ajuns inclusiv personaj in cateva dintre tablourile lui Claude Monet. Orice legenda ajunge insa la momentul ei de demitizare (sau, dupa caz, de renovare): la 15 decembrie, usile de la Savoy vor fi ferecate, pentru ca Fairmont Hotels and Resorts, compania canadiana care l-a achizitionat recent, a anuntat ca va incepe un program de renovare si redecorare in valoare de 100 mil. lire sterline (peste 142 mil. euro), care il va scoate practic din circuit timp de 18 luni.

    Avand in vedere istoria locului, proiectul nu inseamna doar un strat de vopsea noua si cateva obiecte de mobilier mai moderne. „Sunt foarte multi cei care au o imagine romantata despre ceea ce inseamna Savoy si au trecut cu vederea multe neajunsuri legate de modul cum arata locul in prezent, insa este clar nevoie de o renovare completa“, spune Kiaran MacDonald, managerul hotelului. Fairmont, grupul care a preluat managementul hotelului in 2005, a angajat firma Reardon Smith Associates pentru lucrarile de structura si compania pariziana de design Pierre-Yves Rochon pentru a restiliza interiorul. Hotelul a fost fondat de impresarul de teatru Richard D’Oyly Carte, care a avut atat de mult succes cu teatrul Savoy, incat s-a decis sa deschida in apropiere si un hotel. In 1889, momentul lansarii, hotelul Savoy era considerat cel mai modern din lume: avea 67 de bai cu apa curenta (aproximativ una la trei camere) si a fost primul hotel din Londra dotat cu electricitate si lifturi.

    Primul manager a fost hotelierul elvetian Cesar Ritz, responsabil si pentru restaurantul The Savoy (inaugurat inainte de hotelul Ritz), care a devenit faimos pentru preparate ce ulterior au devenit clasice, precum desertul Peche Melba, numita dupa Dame Nellie Melba, faimoasa soprana australiana.

    Si muzica – in special jazzul si opera – a jucat un rol important pentru hotel inca de la inceput. Savoy a atras ca un magnet muzicieni diversi, de la Puccini la Beatles si Bob Dylan. Mai mult, artistii si scriitorii s-au aflat la randul lor printre oaspetii regulati ai locului. Oscar Wilde si-a trait faimoasa aventura cu Lordul Alfred Douglas (in camerele 342-362), iar jacheta lui „Bosie“ (porecla lui Douglas) se afla inca la biroul de obiecte pierdute. De altfel, hotelul a avut un rol atat de important in viata lui Wilde, incat este mentionat in manuscrisul originat al piesei „The Importance of Being Earnest“, cand un mesager aduce o scrisoa-re domnului Ernest Worthing prin care i se amintea ca trebuie sa achite o datorie de 700 de lire hotelului Savoy.

    Hotelul a atras si personalitati de la Hollywood: Fred Astaire a dansat pe acoperis, Marlene Dietrich a trait o poveste de dragoste in sala de bal Lancaster, iar Elizabeth Taylor si-a petrecut aici luna de miere cu Nicky Hilton (fiul lui Conrad, cel care a fondat lantul Hilton).

    Savoy a fost mult timp pe placul VIP-urilor de toate categoriile, starurile de cinema intalnindu-se aici cu presedinti si prim-ministri. In 1946, Winston Churchill a organizat o intalnire intr-una dintre camerele hotelului, unde s-a discutat despre Statele Unite ale Europei. Cinci ani mai tarziu, a fost semnat tratatul de la Paris, care a facilitat formarea Uniunii Europene.

    Astfel de istorii fascineaza turistii, iar vestea ca hotelul va fi inchis (chiar si temporar) a starnit mari nemultumiri. O consolare insa: pentru cei care isi doresc un mic suvenir sau chiar un obiect de mobilier de epoca va fi organizata o licitatie intre 18 si 20 decembrie, iar usile Savoy vor fi deschise pentru public intre 16 si 17 decembrie. Catalogul licitatiei contine 2.988 de obiecte. Charlie Thomas, specialistul casei de licitatii Bonham’s, care se ocupa de licitatia de la Savoy, a lucrat la proiect timp de un an. Thomas a estimat valoarea fiecarui obiect, de la candelabrele opulente din foaierul Tamisa, despre care spune ca se vor vinde cu 10.000-15.000 de lire sterline, la „oglinzile infinitului“, stil art deco (600-800 de lire). Catalogul cuprinde si 181 de paturi realizate la comanda, care vor fi vandute set complet, cu tablie, lada si asternuturi (200-600 de lire fiecare), pretul variind in functie de camera unde s-au aflat. Pentru amatorii de chilipiruri se vor licita si suveniruri precum scrumiere din crom sau tavite din argint, al caror pret va incepe de la 20 de lire.

    Desi este aproape imposibil sa stii pe care scaun s-a asezat Marilyn Monroe sau care este scrumiera unde si-a stins tigara Winston Churchill, specialistii spun ca locurile cu cea mai multa istorie vor atrage cu siguranta atentia. „Unele dintre obiecte sunt antichitati, altele nu au o valoare financiara ridicata“, adauga Thomas, care spune ca personal este atras de parchetul din lemn cu insertii luminoase din sala de bal Lancaster.

    In camera 610/611, apartamentul Monet, aproape toate lucrurile vor fi scoase la licitatie. „Obiectele nu au neaparat valoare academica, insa sunt interesante datorita legaturii dintre pictor si hotel, iar aparta-mentul este unul dintre cele mai valoroase din Londra“, spune Thomas. Una dintre cele mai interesante parti din munca de catalogare este descoperirea unor comori considerate pierdute, cum a fost cazul ilustratiei originale a faimoasei „Gondola party“ din 1905. Scena prezinta cea mai spectaculoasa petrecere din istoria hotelului, a milionarului american Geo A. Kessler, pentru care vechea curte a hotelului original, unde ulterior a fost construita sala de bal Lancaster, a fost complet inundata. In mijloc, oamenii hotelului au construit o barca pentru 24 de persoane, au colorat apa albastru si au adus pesti si lebede.

    Dincolo de obiectele achizitionate de colectionari, singurele care vor mai aminti de vechea glorie a hotelului vor fi pozele cu vedetele invitate de fotograful Andy Gotts pentru a participa la un proiect special menit sa conserve, in imagini, stralucirea de odinioara a Savoy. Gotts se afla in barul hotelului atunci cand l-a auzit pe unul dintre angajati vorbind despre planurile de redecorare. „Mi se rupea sufletul. Savoy este ca un document istoric“, isi amintese Gotts. Timp de trei luni, celebritati din lumea filmului si a muzicii au fost imortalizate intr-o serie de fotografii menite sa compuna un portret al hotelului, avand in prim-plan fete faimoase. „Toti cei invitati sa participe, de la John Hurt, Kate Winslet la Tony Benn sau Jamelia, au raspuns afirmativ din prima. Multi actori au participat la festivitati de decernare de premii la Savoy, Brenda Blethyn merge cu matusa ei la ceai, iar scriitoarea Kathy Lette a scris un roman acolo“, afirma Gotts.

    Rezultatul celor trei luni de munca au fost fotografii cu Kate Winslet purtand blazerul uitat de amantul lui Oscar Wilde, Jamelia a fost fotografiata in apartamentul Lincoln, care pe vremuri a fost studioul unde Bob Dylan a inregistrat „Subterranean Homesick Blues“, iar legendarul pilot de curse britanic Sir Stirling Moss a pozat in apartamentul Manhattan, locul in care Marlene Dietrich a invatat cantecele din filmul „The Blue Angel“.

  • Videoclipuri cu Beatles

    Fresca a unor vremuri (anii ’60) si-a unui stil de-a face muzica (Beatles), filmul Juliei Taymor (cunoscuta pentru „Frida“) incadreaza o suma de povesti personale integrate in iuresul revolutionar al epocii. Iar actorii aduc toti cu celebri cantareti ai ultimelor decenii, de la John Lennon la Kurt Cobain.

    Unul dintre acele filme de care ori te indragostesti, ori le urasti (eu m-am indragostit de anumite scene si am urat altele), „Across the Universe“ se potriveste cinefililor extremi, adica exact celor pe care riscul de-a se plictisi copios la un film nu-i sperie deloc. De ce? „Across the Universe“ este un muzical, dar nu orice fel de muzical. Cum spune si regizoarea, daca la alte filme de acest gen intai se imagineaza povestea si de-abia apoi se compun cantecele, aici a fost invers: cantecele existau si pe baza lor a fost brodata o poveste cat mai emblematica (si prin urmare banala). 33 dintre cele mai celebre melodii ale formatiei Beatles marcheaza momentele-cheie din viata a sase personaje, care afecteaza si se lasa afectate de cele mai importante evenimente ale anilor ’60 (razboiul din Vietnam, asasinarea lui Martin Luther King, revolutia sexuala etc.).

    Astfel, il avem pe Jude (Jim Sturgess), angajatul unui santier naval din Liverpool, care ajunge ilegal in Statele Unite, unde vrea sa-si cunoasca tatal. Aici face cunostinta cu Max (Joe Anderson), un student care se razvrateste impotriva familiei sale si pleaca la New York impreuna cu Jude, pentru a fi gazduiti de frumoasa cantareata Sadie (Dana Fuchs). Alaturi de ei, formand o adevarata enclava muzical-revolutionara, vin Jo-Jo (Martin Luther McCoy) si Prudence (T.V. Carpio), grupul urmand sa fie completat de Lucy (Evan Rachel Wood), sora lui Max, a carei poveste de dragoste pentru Jude este coloana vertebrala a filmului.

    Sentimentele sunt exprimate cu ajutorul melodiilor Beatles (reinterpretate de actorii filmului), protestele impotriva razboiului din Vietnam tot pe muzica sunt scandate, nemultumirile, nelinistea si nefericirea personajelor tot de muzica se folosesc pentru a ajunge la spectatori si pentru a-i da forma acestei povesti, scoasa din banalitate doar de ambalaj. Un ambalaj care a mai fost folosit. In 2001, „Moulin Rouge!“ al lui Baz Luhrmann spunea o poveste de dragoste la fel de putin originala, intr-un context social la fel de framantat (haoticul – si la fel de revolutionarul din punct de vedere artistic – sfarsit de secol XIX) intr-un mod cat se poate de original. Iar cand Christian ii canta lui Satine „All You Need Is Love“, treceai fara ezitare peste vocea usor nesigura a lui Ewan McGregor si te moleseai pe fotoliul din cinema de parca tocmai vedeai ultimele scene din „Mandrie si prejudecata“ (nu varianta cu Keira Knightley!). La „Moulin Rouge!“ era imposibil sa respecti dureroasa regula „Never Fall in Love“, ceea ce nu se poate spune despre „Un cantec strabate lumea“.

    Ambitioasa oda a lui Taymor pentru anii ’60 nu respecta nicio lege cinematografica si, fara a avea lentoarea unui film „de stare“, se remarca doar prin atmosfera. Regizoarea pica in toate capcanele, fara urma de ezitare, si ofera o succesiune de momente („ai facut un sir de videoclipuri“, i-au reprosat criticii americani) uimitoare din punct de vedere vizual, dar doar atat. Scenografia este superba, dar artificialitatea ucide emotia, iar actorii nu reusesc sa lege povestea, lasand impresia ca au filmat oarecum separat, in fata ecranului verde, iar Taymor i-a reunit apoi, intr-un efort matematic, in care artificiile vizuale capata o importanta la fel de mare ca si emotia actorilor. Deranjant este si faptul ca actorii fac playback. Cantecele sunt inregistrate de Sturgess, Wood, Fuchs etc., dar majoritatea nu sunt cantate pe platourile de filmare: efectul este deranjant in timpul scenei marsului impotriva razboiului din Vietnam, de exemplu, cand zgomotul de fond este acoperit total de glasul lui Sturgess, ceea ce amplifica sentimentul de artificial si cautat.

    Total indiferenta la conventii, Taymor isi introduce personajele cand si cum vrea: Prudence, de exemplu, intra pe fereastra in apartamentul lui Sadie si este brusc adoptata de micul grup. Dupa cateva scene in care nu face decat sa se indragosteasca de Sadie si sa cante un sensibil „I Want To Hold Your Hand“, dispare brusc pentru a reaparea in aventura acvatic-onirica initiata de Dr. Robert (Bono).

    Proiectul Juliei Taymor a fost suficient de fantezist pentru a atrage o multime de vedete. Daca pe Bono il recunosti imediat in rolul lui Dr. Robert, pe Joe Cocker sunt mai putine sanse sa-l identifici in multitudinea de personaje meteorice: el joaca rolul unui vagabond care canta la colt de strada si canta atat de bine, incat Taymor revine asu-pra lui de trei ori. Nici Salma Hayek, vedeta din „Frida“, nu lipseste de pe generic. Ea interpreteaza nu una, nici trei, ci cinci infirmiere care canta si se unduiesc in cosmarul lui Max/Joe Anderson, reintors „cu sechele“ de pe frontul din Vietnam.

    Max este si protagonistul celui mai inspirat moment al filmului, in care sute de tineri sunt recrutati de un Uncle Sam care declama asurzitor „I want you!“ (vezi albumul Beatles „Abbey Road“) si-i usuie pe o adevarata linie de productie unde sunt „antrenati“ de soldati cu masti expresioniste, intr-un abracadabrant si dezumanizant montaj de miscari haotice si ritmuri industriale. Aici asemanarea lui Joe Anderson cu Kurt Cobain este evidenta, iar o multime de detalii si trimiteri ii asociaza oarecum pe Jo-Jo cu Jimi Hendrix, pe Sadie cu Janis Joplin sau pe Jude cu John Lennon. Cum spuneam, o Justice League of America foarte muzicala, dar lipsita de putere de convingere.

    „ACROSS THE UNIVERSE“/„UN CANTEC STRABATE LUMEA“. R: JULIE TAYMOR. D: JIM STURGESS, EVAN RACHEL WOOD, JOE ANDERSON, DANA FUCHS, MARTIN LUTHER McCOY, T.V. CARPIO, BONO, JOE COCKER, SALMA HAYEK.
    DIN 23 NOIEMBRIE.

  • Muzeul imaginar

    Judecand dupa felul cum arata aceasta „Oglinda a lumii“ (de la calitatea hartiei si a reproducerilor pana la layout), dupa caracterul captivant al textului, dar si dupa foarte generosul sistem de marketing care a insotit intreaga lansare romaneasca (de la regizarea aparitiei simultane a volumului, la noi si in Anglia – si nu oriunde, ci la Thames & Hudson -, si pana la invitarea autorului la Bucuresti cu ocazia evenimentului), avem certitudinea ca aceasta cutezanta va fi rasplatita cum se cuvine de publicul nostru cititor/amator de arta.

    Julian Bell, autorul lucrarii, este pictor, nascut intr-o familie cu gena artistica (tatal sau este Quentin Bell, artist si critic, biograf al lui John Ruskin si al Virginiei Woolf, iar bunicul – Clive Bell, unul dintre cele mai ilustre nume ale criticii de arta britanice ale acestui secol, „campion“ al post-impresionismului, membru al grupului Bloomsbury). Nu am insista asupra acestei pozitii biografice faste, daca nu ar fi justificat gradul inalt de interes al perspectivei autorului asupra istoriei artei (adica: de ce o noua istorie, cata vreme avem monumente ale genului, datorate lui Ernst Gombrich, Kenneth Clark, Elie Faure sau René Huyghe?). Pozitia lui Bell presupune o dubla familiaritate: cea cu arta perceputa ca tema principala a formarii sale timpurii, pe de-o parte, si cea cu arta (pictura) ca obiect al profesiei sale. Doua tipuri de intimitate care asigura o privire din interior asupra fenomenului, o privire necorupta de anchiloza locurilor comune pe care le favorizeaza tonul ex cathedra si nici de permanenta nostalgie a sintezei care il chinuie pe istoricul de profesie.

    Compasul lui Bell are o deschidere remarcabila, pe care putine lucrari de acest tip indraznesc sa si-o asume: scruteaza arta lumii incepand cu epoca picturilor rupestre si reuseste sa o aduca la pragul mileniului III. Interesat nu de curente, ci de operele de arta ca obiecte individuale, Bell cauta sa le gaseasca elementele particulare si sa le defineasca suflul interior, dar si sa le relationeze cu contextul cultural. Excursia artistica a lui Julian Bell este o tentativa de constituire a unui Muzeu imaginar (in genul celui imaginat de Malraux), in care exponatele sunt cel mai adesea insolite.

    Julian Bell, „Oglinda lumii, O noua istorie a artei,
    Editura Vellant, Bucuresti, 2007

    Noutati

     

  • Pinacotecile de firma

    Igor Markin, un milionar din Moscova, a deschis la sfarsitul lunii mai primul muzeu de arta contemporana din Rusia. Expozitia de inaugurare, al carei curator a fost insusi Markin, continea 100 de lucrari din colectia proprie, in mare parte tablouri, dar si instalatii video sau fotografii. Omul de afaceri a inceput sa colectioneze arta din 2002, iar pentru colectia de 800 de lucrari de arta contemporana rusa a cheltuit aproximativ 5 milioane de dolari. Pasiunea sa poate fi privita ca o investitie profitabila, daca se tine cont de faptul ca lucrarile sunt estimate la ora actuala la 15 milioane de dolari.

    Markin este doar unul dintre numerosii bogatasi care au descoperit ce bine e sa ai in casa (sau in portofoliu) astfel de lucrari. Pentru ca arta contemporana s-a transformat intr-un „status symbol“ si o varianta profitabila de investitii pentru brokerii de pe Wall Street, managerii de fonduri speculative sau noii imbogatiti din Rusia sau India. François Pinault, principalul actionar al grupului de lux Pinault Printemps, este un important colectionar de arta contemporana, miliardarul Bill Gates si sotia sa Melinda sunt colectionari pasionati de pictura americana, iar Stephan Schmidheiny, un investitor elvetian, are o colectie de arta contemporana care valoreaza 500 de milioane de dolari si care include artisti precum Brice Marden, Robert Ryman sau Cy Twombly.

    Exista chiar companii care folosesc, intr-un fel sau altul, lucrarile artistilor contemporani pentru a-si promova numele. La Caixa, a treia institutie financiara din Spania si una din cele mai importante case de economii din Europa, colectioneaza de peste 20 de ani, prin intermediul fundatiei omonime, lucrari de arta contemporana. „Colectia noastra de arta contemporana are peste 700 de lucrari, care apartin atat artistilor spanioli, cat si celor internationali“, spune José F. de Conrado, presedintele fundatiei. Fundatia bancii La Caixa este cea mai mare fundatie privata din Spania, a doua din Europa si a sasea din lume (in 2007 a avut un buget de 400 de milioane de euro, iar anul viitor va avea 500 de milioane de euro, adica un sfert din profitul bancii). Presedintele fundatiei spune ca, recent, colectia de arta a fundatiei a fost evaluata la 140 de milioane de euro.

    Fundatia are un sistem propriu de achizitie a lucrarilor de arta contemporana. „Exista o comisie de specialisti in arta, din care in acest moment fac parte Vicente Todoli, directorul Tate Modern din Londra, si David Ross, presedintele unei federatii a artistilor din New York. Ei analizeaza oferta de pe piata si iau decizia achizitionarii unei opere. Comisia se intalneste de trei ori pe an, moment cand se ia si decizia achizitiei“, a explicat Conrado.

    La Caixa a mizat pe mesajul transmis de arta contemporana pentru a-si promova lansarea la Bucuresti, unde recent au deschis prima sucursala din Romania. Pana la 27 ianuarie, la Muzeul National de Arta al Romaniei, este deschisa expozitia „Arta spaniola din secolul XX“, apartinand colectiei de arta a fundatiei La Caixa. „Selectia lucrarilor a fost realizata special pentru Romania. In acest an am inceput itinerariul international si atunci cand deschidem o noua reprezentanta, o insotim de o activitate culturala sau sociala. In acest caz, pentru Bucuresti am adus 24 de lucrari din colectia noastra de arta contemporana“, afirma presedintele fundatiei. Colectia de Arta a Fundatiei La Caixa la Muzeul de Arta al Romaniei este unul dintre primele evenimente organizate de fundatie in afara Spaniei. Recent a fost inaugurata o expozitie la Muzeul de Arta al Orasului Imperial din Beijing si o alta la Galeria Nationala de Arta Zacheta din Varsovia.

    Expozitia de la Bucuresti se deschide cu operele lui Joan Ponç si Antoni Tpies si continua cu mostre de expresionism abstract de la Antonio Saura, Manuel Millares, Luis Feito, Rafael Conogar si Martin Chirino, care au format grupul El Paso, infiintat la Madrid in 1957. Expozitia include si trei opere ale sculptorului Jorge Oteiza, artist din Tara Bascilor. Iar la final sunt prezentate lucrarile semnate de Josep Guinovart, Albert Rfols-Casamada si Antoni Clavé. De fapt, expozitia seamana cu o calatorie in timp, in Spania anilor 1950-1960, o perioada de mari reforme politice, economice si culturale in perioada de dupa razboi.

    Daca La Caixa expune colectia de arta contemporana in muzee sau sali de expozitii, lantul de hoteluri Novotel, un alt mare colectionar corporatist de arta, prefera sa foloseasca hotelurile proprii pe post de sali de expozitie. Compania are o colectie de arta contemporana cu peste 125 de artisti, pe care o expune in camerele de hotel, inclusiv in hotelul din Bucuresti. Iar recent, Novotel din Bucharest City Centre a lansat conceptul „Artistry“ in cadrul caruia organizeaza, pana pe 14 noiembrie, o expozitie de pictura pe panza si vellum a artistei Miruna Budisteanu, ale carei lucrari au fost expuse in Franta, Italia sau Germania.

    „Aceasta este prima dintr-o serie pe care ne-am propus sa o facem permanenta. Fiecare expozitie va dura trei saptamani, iar dupa o pauza de cel mult doua saptamani va fi inlocuita de un eveniment nou. Ideea este de a promova tinerii artisti romani. Nu ne-am propus sa ne axam neaparat pe pictura, vor exista expozitii de fotografie, sculptura, totul este ca hotelul sa fie un loc viu si sa fie cunoscut ca o expozitie permanenta“, spune Monica Nilca, communication manager al Novotel Bucharest City Centre. Expozitia Mirunei Budisteanu se extinde la parter din lobby spre alte doua zone ale hotelui (zona de bar si in alveola). „Ne-am consultat cu artista in privinta locurilor de expunere a lucrarilor, care trebuia sa se incadreze in conceptul de design al hotelului. Am tinut cont de culorile din lobby care sunt deja puternice, prin prezenta canapelelor rosii, si am incercat sa facem in asa fel incat lucrarile sa nu fie umbrite sau sa paleasca in vreun fel prin asociere“, explica Nilca.

    Lucrarile de pe coloane redau simboluri ale unor structuri minerale, geologice vazute parca prin lupa microscopului, iar in alveola realizata cu pereti de sticla sunt expuse lucrari pe inalt, care par niste vitralii si care deschid spatiul. Cat despre tehnica de fond, „este aceeasi folosita pentru panza, dar aplicata pe vellum (piele de vitel prelucrata) cu mici adaptari. Cautam transparenta si pe panza, dar acest suport translucid se conjuga cu lumina si se radiografiaza mai bine“, spune Miruna Budisteanu.

    Si lantul hotelier Intercontinental a inceput sa promoveze arta contemporana, insa, spre deosebire de La Caixa si Novotel, care au mizat pe lucrarile profesionistilor, Intercontinental a ales, in urma parteneriatului cu National Geographic, fotografii de amatori. Fotografiile sunt castigatoarele concursului InSights, la care au participat 1.500 de lucrari ale pasionatilor de fotografie si turism. Au fost alese 20 de fotografii care urmeaza sa fie expuse in peste 140 de hoteluri ale grupului din toata lumea, inclusiv la Bucuresti. „Ideea a fost ca cititorii sa impartaseasca specificul locului, stilul de viata al tarilor pe care le-au vizitat“, spune Dana Chiriac, marketing & PR manager al Intercontinental Bucuresti.

    De exemplu, intr-o fotografie realizata de un turist in Kenya apare un grup de leoparzi care ingrijesc un pui de gazela, in alta este prezentanta o femeie intinsa pe jos, ce poarta un copil in spate si se roaga in cadrul unui ritual dintr-un loc sfant din India. O alta fotografie infatiseaza o piersica invelita in ziar, care face parte dintr-o plantatie ecologica de piersici a calugarilor budisti din Coreea (piersicile, netratate cu nici un fel de solutie chimica, sunt invelite in ziare ca sa fie ferite de daunatoare). Fotografiile vor fi expuse incepand din aceasta luna in holul hotelului Intercontinental.