BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Telefonul mobil, privit cu alti ochi

    La inceputul anilor ”90, pe cand telefoane mobile aveau doar cativa, totusi destui ca sa poata transforma o calatorie cu trenul intr-un chin sonor, am scris un articol oarecum iritat pe aceasta tema. In esenta, ceea ce am spus atunci era ca ar trebui sa fie dotati cu telefoane mobile numai instalatorii, echipele de medici care fac transplant de organe (ambele categorii sunt din cele care, pentru binele societatii, trebuie sa poata fi urmarite tot timpul) si cei ce comit adulter.

     

    In rest, cu deosebire in cazurile unde niste domni altfel discreti se apuca sa racneasca in trenuri si in aeroporturi pe teme de burse, preturi la otel si credite bancare, a avea un telefon mobil a fost la inceput in primul rand un semn de inferioritate sociala. Caci oamenii cu adevarat puternici au 20 de secretare care le triaza mesajele, pe cand cei ce au nevoie de celulare sunt manageri de nivel mediu, nevoiti sa fie disponibili in orice moment daca ii suna seful, sau speculatori marunti ai caror banci vor sa-i anunte ca nu mai au bani in cont.

     

    De atunci, situatia in cazul celor ce comit adulter a cunoscut doua schimbari: intr-o prima faza, au fost constransi sa renunte la noul instrument, fiindca imediat ce si-au cumparat unul, jumatatile lor au capatat imediat temei pentru legitime banuieli. Intr-o faza ulterioara, situatia s-a intors pe dos inca o data, fiindca, din moment ce toata lumea isi procurase intre timp telefon mobil, a avea unul incetase sa mai fie o dovada irefutabila ca posesorii isi inseala jumatatile.

     

    Acum, iubitii si amantele pot folosi telefonul mobil, dar numai atata vreme cat nu au o relatie ascunsa cu cineva care intr-un fel sau altul e o persoana publica, pentru ca in acest caz telefoanele lor vor fi sigur ascultate. Nu s-a schimbat insa nimic in privinta chestiunii de inferioritate sociala (inca n-am vazut nici o poza cu George Bush cu mobilul lipit de ureche).

     

    S-a intamplat ca astfel de telefoane au ajuns acum instrumentul (excesivei) comunicari intre mame si fiice, al liceenilor care copiaza la examene si al unei fotomanii compulsive. Generatia tanara nu mai poarta ceas de mana, fiindca poate sa vada pe telefonul mobil cat e ora. Daca adaugam aparitia mesajelor text, actualizarea stirilor in timp real, conexiunile fara fir la Internet si la e-mail, vedem ca, in cele mai sofisticate forme ale sale, telefonul celular functioneaza nu numai ca un jurnal, dar si ca un computer de buzunar. Iar cu aceasta avem de-a face cu un fenomen de importanta fundamentala in termeni sociologici si tehnologici.

     

    Se mai poate trai oare fara celular? Dat fiind ca “a trai pentru telefonul mobil” implica participarea totala la prezent si o dorinta frenetica de contact care ne lipseste de sansa de a gusta un moment de reflectie solitara, cei carora le pasa cu adevarat de libertatea lor (atat interioara, cat si exterioara) ar putea totusi sa profite de multimea de servicii oferite de aparat, fara a-l folosi ca telefon. Cel mult, ar putea sa-l deschida numai atunci cand trebuie sa cheme un taxi sau sa sune acasa ca sa anunte ca trenul cu care vin are intarziere de trei ore – dar nu ca sa fie sunati (iar asta inseamna sa tina telefonul inchis tot restul timpului).

     

    Cand sunt criticat pentru ca eu chiar obisnuiesc sa procedez asa, le raspund cu un argument foarte trist. Atunci cand tatal meu a murit, cu mai mult de 40 de ani in urma (deci inainte sa se fi inventat telefonul mobil), eram intr-o calatorie si nu am fost anuntat decat cu multe ore intarziere. Ei bine, acele ore de intarziere n-au schimbat nimic. Situatia n-ar fi fost alta daca as fi fost anuntat in zece minute. Cu asta vreau sa spun ca posibilitatea comunicarii instantanee, permisa de telefonul mobil, are prea putina legatura cu marile teme ale vietii si mortii, e inutila pentru cineva care il studiaza pe Aristotel si nu-i ajuta nici celui care se preocupa de existenta lui Dumnezeu.

     

    Ar insemna, prin urmare, ca telefonul mobil nu prezinta nici un interes pentru un filozof (cu exceptia cazului in care i-ar permite sa poarte cu el o bibliografie de 3.000 de carti despre Malebranche)? Dimpotriva. Anumite inovatii tehnologice au schimbat viata omeneasca pana la un asemenea punct incat au devenit subiectul investigatiei filozofice. Ganditi-va doar la inventia scrisului (de la Platon la Derrida), sau la aparitia razboaielor de tesut (vezi Marx).

     

    Dar, in mod curios, au fost cercetate prea putin din unghi filozofic alte mutatii tehnologice cu insemnatate vadita: automobilul, de pilda, sau avionul (chiar daca unii au reflectat la schimbarea ideilor noastre despre viteza). Explicatia este ca, daca nu suntem soferi de taxi, de camion sau piloti de avion, folosim aceste vehicule doar din cand in cand, pe cand scrisul sau mecanizarea celor mai multe din activitatile cotidiene au schimbat radical fiecare moment al vietii noastre.

     

    In Italia, profesorul Maurizio Ferraris a publicat luna trecuta o carte despre filozofia telefonului mobil. Desi titlul (“Unde esti? Ontologia telefonului celular”) ne-ar putea face sa credem ca este doar un amuzament usurel, Ferraris extrage din subiect o serie de reflectii extrem de serioase, implicandu-ne astfel intr-un joc filozofic in buna masura fascinant.

     

    C.2005 UMBERTO ECO/L”ESPRESSO (DISTRIBUIT DE THE NEW YORK TIMES SYNDICATE)

     

    Umberto Eco este autorul romanului “Baudolino”, precum si al cartilor “Numele trandafirului” si “Pendulul lui Foucault”. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in numarul BUSINESS Magazin care apare la 26 octombrie.

  • Sfarsit de capitol in Irak

    Chiar si o vizita pe fuga in portul Umm Qasr, din sudul Irakului, ma convinge ca suntem aproape de un sfarsit de capitol. Apropiatele scrutinuri din Irak – cel din octombrie asupra noii constitutii si cel din decembrie asupra noului parlament – vor lamuri America daca merita sau nu sa mai ramana pe aici.

     

    In ciuda tuturor gafelor rusinoase ale lui Donald Rumsfeld, Irakul va fi intotdeauna, pana la urma, ceea ce irakienii doresc sa faca din el. Iar majoritatea din Irak – siitii si kurzii care alcatuiesc cam 80% din populatia tarii – si-au spus cuvantul. Ei vor un Irak descentralizat si care sa permita fiecareia dintre comunitati sa-si administreze singura treburile si cultura – fara teama de a fi din nou dominata si brutalizata de un regim minoritar sunit de la Bagdad, a carui putere se intemeiaza pe posesiunea asupra petrolului.

     

    La fel de important, atat kurzii, cat si siitii au aratat ca nu au nici un interes in a le comanda sunitilor cum sa traiasca; au aratat doar ca vor sa imparta cu ei veniturile din petrol si ca vor sa pastreze identitatea esential araba a Irakului.

     

    Prin urmare, stim ce gen de majoritate doresc sa reprezinte kurzii si siitii; intrebarea e ce gen de minoritate vor dori sa fie sunitii irakieni. Intentioneaza cumva sa devina palestinieni si sa-si petreaca urmatoarea suta de ani incercand sa mobilizeze lumea arabo-musulmana sa intoarca mersul istoriei si sa reconstituie dreptul “lor” de a conduce Irakul in calitate de minoritate – ceea ce i-ar distruge si pe ei, si Irakul? Sau vor sa accepte viitorul?

     

    Stiu ca sunitii sunt ingroziti de influenta Iranului in regiunile din sud, numai ca, dupa cum o pot confirma britanicii care controleaza zona Basra (unde se gaseste acest oras-port, Umm Qasr), arabii siiti din Irak sunt ferm decisi sa nu se lase dominati de Iran. Cu toate legaturile culturale si comerciale in crestere cu Iranul, ei sunt in primul rand irakieni. Aceasta atitudine nu se poate decat accentua daca sunitii irakieni, in loc sa permita sau sa puna umarul la uciderea siitilor, ar accepta noua constitutie si ar lasa SUA sa le imparta sunitilor o parte echitabila din felia puterii.

     

    “Avem o multime de interese care se suprapun cu cele ale sunitilor din Irak”, a declarat un oficial american din Bagdad. Intr-adevar, in ultimele faze ale negocierilor constitutionale din Irak, talentatul ambasador american la Bagdad, Zalmay Khalilzad, a actionat de fapt ca un avocat al sunitilor in discutiile cu siitii si kurzii. Problema a fost ca sunitii n-au stiut niciodata cand sa spuna “gata, e de-ajuns”, iar SUA s-au saturat de cererile lor exagerate.

     

    Inteleg oare sunitii din Irak care sunt interesele lor? Are oare lumea sunita vreun centru moral? Pana acum, lumea araba sunita a ramas tacuta, in timp ce fostii adepti suniti ai Partidului Baas si jihadistii din Irak au trecut la ceea ce nu poate fi numit decat purificare etnica: uciderea in masa a civililor siiti numai pentru ca acestia sunt siiti, cu speranta de a reintrona o structura a puterii dominata de suniti, care insa nu mai poate fi reintronata. De curand a fost emisa o fatwa impotriva unei jucatoare indiene de tenis, de religie musulmana, condamnand-o ca poarta fusta scurta, dar pana acum n-am vazut din partea clericilor suniti nici o fatwa de condamnare a lui Al-Zarqawi fiindca macelareste copii si profesori siiti din Irak.

     

    Exista si suniti curajosi care au inceput sa ridice glasul. “Unul din cele mai bizare fenomene ale ultimei perioade a fost refuzul din partea guvernelor arabe de a condamna actiunile teroriste din Irak sau de a se solidariza cu victimele”, a scris Abdul Rahman Al-Rashed in ziarul saudit Asharq Al-Awsat. Si tot el a adaugat: “Uitati-va la cele mai recente atrocitati, in care si-au pierdut viata peste 200 de irakieni, in doua zile de macel. Nici un stat arab nu s-a ridicat impotriva a ceea ce s-a intamplat, desi cele mai multe s-au impotrivit cu stridenta cand noua constitutie irakiana nu a mentionat ca tara face parte din natiunea araba. Pozitia oficiala a lumii arabe fata de Irak a fost intotdeauna lipsita de coloana vertebrala”.

     

    Asa incat, oameni buni, noi nu reusim sa ducem inainte lucrurile in Irak – in parte din cauza incompetentei dovedite de echipa lui Bush, dar si din cauza vidului moral din lumea araba sunita, unde cei mai rai sunt prinsi in actiuni de purificare etnica – si incearca sa naruie aici orice sansa de democratie – iar restul sunt prea tematori, prea slabi, prea pierduti sau prea anti-siiti ca sa faca ceva in privinta asta.

    Poate ca europenii cei cinici au avut dreptate. Poate ca zona asta pur si simplu nu se poate schimba. E un lucru care se va lamuri in urmatoarele cateva luni, cand vom vedea ce fel de minoritate intentioneaza sa devina sunitii din Irak. Daca ei isi schimba modul de gandire, inca mai este posibil un deznodamant decent, iar noi trebuie sa ramanem acolo, ca sa-i ajutam sa ajunga la el. Daca nu, atunci ne pierdem timpul. N-avem decat sa-i inarmam pe siiti si pe kurzi si sa-i lasam pe sunitii din Irak sa culeaga furtuna. Nu trebuie sa mai pierdem vieti americane una dupa alta pentru niste oameni care se urasc mai mult unii pe ceilalti decat isi iubesc propriii copii.

     

    C.2005 NEW YORK TIMES NEWS SERVICE

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer, doua pentru “international reporting” si unul pentru comentariu. Friedman, care a fost ales anul acesta in Pulitzer Prize Board, este si autor al volumelor “From Beirut To Jerusalem” (1989), “The Lexus and the Olive Tree” (2000) si “The World Is Flat: A Brief History of the Twenty-first Century” (2005).

     

    Puteti citi urmatorul comentariu al lui Thomas Friedman in numarul BUSINESS Magazin care apare la 12 octombrie.

  • Lobby pentru BCR

     Mai putin de doua saptamani, atat a mai ramas pana la termenul de depunere a ofertelor angajante pentru privatizarea BCR. 17 octombrie este momentul adevarului, cand cei noua jucatori ramasi in cursa vor pune cartile pe masa in lupta pentru preluarea celei mai mari banci romanesi. Pana atunci, in vorbe mari, fiecare isi anunta planurile.

     

    Pe ultima suta de metri, motoarele sunt turate la maximum. Aproape fara exceptie, toti candidatii care au ramas in cursa pentru preluarea BCR au relocat in Romania echipe impresionante de specialisti. Ei incearca acum sa evalueze cat mai bine “in ce ape se scalda” cea mai mare banca romaneasca, pentru a pune pe masa comisiei de privatizare “oferta corecta”. Ce inseamna, mai precis, corect, nu se aventureaza insa nimeni sa spuna, pentru ca lupta este apriga, iar surprizele nu sunt excluse.

     

    Pretendentii se impart, cel putin la nivel declarativ, in doua categorii. Nu putini sunt cei care spun ca vor include in oferta lor o suma ce nu va putea fi refuzata, “peste orice concurenta”. A doua categorie, mai moderata, vorbeste despre un “pret care sa ii multumeasca si pe actionari”. Guvernul roman stie insa foarte bine ce vrea: in grila de evaluare, 90% din punctaj se va baza pe oferta financiara. Doar 10% din punctaj se va baza pe criteriile tehnice, potrivit comisiei de privatizare a BCR.

     

    Pana vom ajunge sa cunoastem noul proprietar al bancii ce detine in prezent mai bine de un sfert din piata bancara romaneasca, va mai trece insa ceva timp. Calendarul initial a fost deja devansat cu o luna, la cererea jucatorilor ramasi in cursa pentru procesul de due-dilligence. Initial, comisia de privatizare estima ca desemnarea câstigatorului si semnarea contractului va avea loc pâna la 21 noiembrie. Acum un termen realist pentru finalizarea procesului ar fi mai degraba inceputul anului viitor, spun cei implicati.

     

    Pana la deschiderea ofertelor, un adevarat “moment al adevarului”, lupta se duce la fel de aprig pe un alt ring. La comunicare, armele s-au incins, pentru ca si imaginea conteaza, nu?

     

    Rand pe rand, la rampa au iesit aproape fiecare dintre cele noua grupuri ramase in cursa, incercand care mai de care sa convinga ca el este cel mai potrivit pentru BCR. Sau ca BCR se potriveste “perfect” profilului lor. Oricare dintre variante, la fel de bune. Astfel ca, in ultimele doua-trei luni, au curs declaratii oficiale peste declaratii oficiale, dineuri de afaceri, vizite la sediile centrale ale bancilor – fiecare a aratat presei ce a avut de aratat. Presa, la randul ei, a preluat si a anuntat mai departe. Cat va conta in decizia finala a comisiei de privatizare acest lobby, ramane de vazut. Cert este ca, oricine va cumpara pana la urma mult-ravnita banca romaneasca, nu va mai fi un necunoscut total nici publicului larg si nici presei de specialitate.

    In prezent, doar unul dintre candidatii aflati in cursa este prezent in Romania – Banca Nationala a Greciei, care a cumparat in urma cu doi ani Banca Romaneasca.

     

    Alaturi de el, pentru BCR se lupta belgienii de la Fortis, Dexia si KBC, portughezii de la Millennium Banco Comercial Portugues (bcp), italienii de la Banca Intesa, Deutsche Bank AG din Germania, austriecii de la Erste Bank AG si francezii de la BNP Paribas.

     

    Nume mai mari sau mai putin rasunatoare pe piata bancara central si est europeana, au preferat sa nu se implice prea mult in Romania.

     

    Astfel ca, in urma cu trei ani, cand statul roman a incercat sa privatizeze pentru prima data BCR, nici unul dintre cei prezenti acum in cursa nu s-a aratat interesat. In 2002, doar doua oferte, respinse in final de comisia de privatizare, au stat pe masa guvernantilor. In lipsa unor oferte convingatoare, guvernul roman a “privatizat” partial BCR, vanzand catre IFC si BERD un pachet de 25% din BCR. Pentru actiunile respective statul roman a incasat 222 milioane de euro, ceea ce ducea valoarea bancii romanesti la aproximativ 888 milioane de euro sau 1 miliard de dolari, la acea vreme). Intre timp insa, banca a crescut subtantial, doar in ultimul an activele majorandu-se cu peste 40%, exprimate in euro. Implicit, si valoarea, ca si pretul bancii au crescut.

     

    De ce s-au tinut insa departe de Romania pana acum aceste grupuri financiare? Si ce s-a schimbat atat de mult, incat nici unul dintre actorii inscrisi in cursa nu vrea sa admita o posibila infrangere? Ba mai mult, pentru unii dintre ei, intrarea pe piata romaneasca este acum atat de importanta incat s-au inscris, concomitent, si in cursa pentru BCR si in cea pentru CEC. Dexia, Erste Bank si Banca Nationala a Greciei se regasesc pe ambele liste. Pentru cei care vor ramane “pe dinafara” dupa incheierea privatizarilor de la BCR si CEC, mai exista doar optiunea de a cumpara o banca privata, mult mai mica. Mai direct sau mai voalat, cativa dintre pretendentii la BCR sau CEC au inclus si aceasta posibilitate in discursul lor.

     

    Cand vine vorba de interesul pentru piata romaneasca toti cei noua vorbesc practic aceeasi limba. Romania este oportunitatea perfecta de a-si consolida pozitia in aceasta regiune, sau chiar de a patrunde pe piata est europeana. Economia locala creste, climatul (cel putin cel economic) este cu mult mai stabil si previzibil decat in urma cu trei ani, iar apropierea de Uniunea Europeana reprezinta si ea un plus important. Decizia de a investi in România tine insa si de ritmul spectaculos de dezvoltare a pietei bancare din ultimul an, care a adus profituri consistente in visteriile bancilor prezente deja aici. Ritmuri de crestere la care occidentalii mai pot, acum, doar sa viseze “la ei acasa”.

     

  • Puterea detaliilor

    Intalnirea cu Arun Sarin, directorul general al celui mai mare operator de telefonie mobila din lume, grupul britanic Vodafone, iti starneste acelasi seniment ca vederea celebrului Big Ben, atunci cand ajungi pentru prima data in Londra. In fotografii pare mult mai mare, iti vine sa spui ajuns in capitala fostului imperiu, chiar daca bunul simt te trage de maneca. Ceva cladit cu secole in urma nu are cum sa fie mai mare decat Palatul Parlamentului din Bucuresti!

     

    Diferenta dintre Arun Sarin si Chief Executiv Officer-ii nostri e exact aceeasi ca dintre respectul impus de detaliile arhitecturale fine ale Big Ben-ului, de unde se da ora exacta in telecomunicatiile mobile si aroganta magaoaiei, neterminata de 20 de ani, in care ploua peste fumurile parlamentarilor nostri.

     

    Cand il auzi vorbind pe CEO-ul lui Vodafone nu ramai doar cu impresia ca iti spune ceva. Chiar daca esti tentat sa fii furat de simplitatea cuvintelor, de gesturile largi si de zambetul prietenos. Daca o spune el, iti vine sa il crezi pe cuvant ca romanii vor cumpara, cu unul sau doi euro, melodii direct din reteaua Vodafone, intr-o tara in care pana nu demult pirateria cu CD-uri, casete si mp3-uri, batea pe umar suta de procente. Sau, macar poti fi aproape convins ca daca isi pune in cap asta, o sa reuseasca. Iar daca spune ca rosul lui Vodafone va impanzi si Romania “curand”, asta inseamna mai putin de un an. Iar daca spune “vom deveni din nou numarul unu in Romania“, atunci intelegi ca omul asta a venit aici ca sa se bata.

     

    Privind dinspre Est spre Vest, probabil ca e normal ca lucrurile sa para mai mari decat sunt in realitate, din cauza ca noi confundam inca forma cu fondul. Pe cartile de vizita ale unui director general de-al nostru scrie tot “CEO”, ca si pe cele ale lui Arun Sarin, iar costumul e tot Armani.

     

    Dar, parafrazand, puterea sta in detalii. Poate ca dungile costumului sunt mai finute, aproape imperceptibile, la indiano-britanicul din fruntea colosului telecom. Dar nu e vorba despre asta. In vocea sa nu percepi nici apasarea, nici importanta faptului ca e in fruntea unei companii care are o capitalizare de peste 170 de miliarde de dolari sau ca raspunde de mai mult de 70.000 de oameni din 27 de tari. Fiindca o face firesc, de asta e acolo si nu in alta parte.

     

    Agasat, sau poate doar nedumerit de insistenta cu care Arun Sarin vorbeste tot timpul despre 3G si viitoarele servicii pe care noua generatie de telefonie mobila le va aduce, adica minute mai ieftine de convorbire, videocall, Internet si TV pe mobil si asa mai departe, un jurnalist l-a intrebat ce va aduce Vodafone pentru utilizatorii obisnuiti ai retelei GSM Connex, pe care britanicii au cumparat-o. De parca nu ar fi inteles intrebarea, boss-ul lui Vodafone a raspuns, in trei fraze, care sunt avantajele 3G: minute mai ieftine de convorbire, videocall, Internet si TV pe mobil si asa mai departe. Iar daca il intrebi ce parere are despre faptul ca un alt operator de telefonie mobila de la noi vrea sa ajunga in scurt timp, de pe ultima pozitie, liderul pietei, Sarin raspunde simplu, “Good luck!”

     

    La 50 de ani, in fruntea uneia dintre cele mai mari companii din lume,  Arun Sarin a ramas ceea ce a fost dintotdeauna. Inginerul absolvent din 1970 al Indian Institute of Thechnology si posesorul diplomelor de masterat si MBA al Universitatii Berckley din California. Adica un bun profesionist. Restul, sunt detaliile unei cariere de exceptie, care i-au adus puterea de acum fara a stirbi naturaletea si simplitatea profesionistului.

     

    Comparand discursul sau cu cel al unui CEO de-al nostru, care iti repeta ca o placa stricata acelasi refren, despre compania dinamica, in crestere, cu grija fata de clienti, in fruntea careia se afla, nu iti poti scoate din minte comparatia dintre Big Ben si Palataul Parlamentului. Intre miez si coaja. Intre ei si noi. Intre inginerul Arun Sarin si domnul Cutare. Sau, mai bine zis, intre ce avem impresia ca suntem si ceea ce suntem.

     

    In dimineata in care trebuia sa ne intalnim cu Arun Sarin, un patron si-a expimat la telefon indignarea ca l-am citat drept Cutarescu si nu Cutare Cutarescu. Pe cuvant, e mult mai usor sa ii spui Arun, asa cum ii spun angajatii sefului de la Vodafone, decat Sarin.

     

    Puterea sta in detaliile cu care vii de acasa, ca om. Respectul si autoritatea stau tot acolo.

     

  • Tridentul descentralizarii

    Toata lumea vorbeste despre regionalizare, dar nimeni nu se inghesuie s-o faca. Iar cand se va face, exista mari sanse sa se faca prost.

     

    “I want my money back!” – iata o exclamatie pe care o pot intelege atat Margaret Thatcher cat si Sabin Gherman. Atat englezul nemultumit de cat de mult cotizeaza la fondurile Uniunii Europene, raportat la cat primeste inapoi de la acelasi buget, cat si ardeleanul aflat fata de Capitala intr-un raport fiscal oarecum asemanator. Nu-i de mirare asadar ca prima miscare de “regionalizare” a Romaniei a inceput – hat, de multisor, pe cand Sabin Gherman se satura de Romania si se puneau bazele grupului “Provincia” – predominant sub auspiciile unei “autonomii financiare”. O vizune care, din pacate, a supravietuit pana-n ziua de astazi. Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.

     

    Daca acum problema regionalizarii/decentralizarii se pune mai acut decat niciodata e tot din cauza banilor. Leonard Oprea, negociatorul-sef al Romaniei, a declarat, alarmat, saptamana trecuta ca “tara nu e pregatita sa absoarba fondurile de dezvoltare regionala” puse la dispozitia noastra de catre UE. Iar aici nu vorbim de mizilicuri, ci de sute de milioane de euro. Ne putem astepta asadar ca, in buna traditie romaneasca, problema regionalizarii Romaniei sa fie fuserita pe ultima suta de metri, in speranta ca astfel vom reusi sa ne capatuim cu fondurile UE. Procedand asa, riscam sa ne trezim, pe termen lung, cu o problema mult mai serioasa. O regionalizare de mantuiala se poate transforma, peste noapte, intr-o noua centralizare, de toata frumusetea.

     

    Pe cand miscarea regionalista abia incepea sa inmugureasca in Transilvania, fiind  intampinata cu tipete isterice si acuzatii de separatism, imi instrainam o sumedenie de prieteni ardeleni, sustinand public, in repetate randuri, pozitia “reactionara”, conform careia “acum nu e momentul”. Motivul, spuneam, e accentul pus pe motivatia economica a regionalizarii – o motivatie gresita din start. Abia in preajma acceptarii Romaniei in Uniunea Europeana, sustineam, centrul de greutate al intregului demers s-ar putea muta acolo unde ii e, de fapt, locul – in sfera politicului. Istoria a fost de-asta data blanda cu mine, dandu-mi, macar partial, dreptate. Ce-i drept, apropierea integrarii nu a reusit sa mute accentul dinspre economic spre politic. Dar, pe de alta parte, ultimele studii de specialitate nu fac decat sa imi confirme ipoteza. Si, cu acelasi drum, si temerile.

     

    In numarul din august 2005 (Vol. 99, nr. 3) al American Political Science Review – revista de capatai a Asociatiei Americane de Stiinte Politice – Tullia G. Falleti publica un foarte convingator articol despre posibilele efecte perverse ale descentralizarii. Pe scurt, studiul cu pricina (realizat pentru perioada 1978-1999, in Argentina, Brazilia, Columbia si Mexic, in functie de o sumedenie de indicatori si de statistici atat de dragi cercetarii empirice) ajunge la concluzia ca procesul de descentralizare, prost orchestrat, poate avea ca efect de fapt scaderea puterii de decizie a autoritatilor locale – prefecti, primari, presedinti de consilii judetene, etc.

     

    Fenomenul in sine e lesne de inteles cata vreme descompunem procesul in trei tipuri distincte: descentralizarea administrativa (transferul administratiei si a serviciilor publice – educatie, sanatate, etc); cea fiscala (cresterea transferurilor de fonduri spre regiuni, dar si crearea unor noi taxe locale/regionale); in fine, cea politica (modificari constitutionale si reforme electorale desemnate sa creeze noi spatii de reprezentare la nivel subnational/regional). Concluzia la care ajunge Falleti e cat se poate de logica: ordinea in care sunt introduse aceste trei descentralizari, conteaza.

     

    O descentralizare “de la centru” va incepe cu aspectele administrative si fiscale, sporind, in fapt, dependenta factorilor de decizie locali de conducerea centrala. In momentul in care decizia descentralizarii politice este, in sfarsit, luata, ea va avea chipul si asemanarea guvernului national. Obisnuiti sa depinda, intr-un fel sau altul, de centru, decidentii locali nu vor avea nici un interes in taierea “cordonului ombilical”. Centralizarea de facto nu se va perpetua doar, dar chiar va spori in intensitate. Daca, in schimb, descentralizarea politica reprezinta primul pas, e foarte probabil ca descentralizarea administrativa si fiscala sa intareasca aceasta tendinta. Dupa cum remarca Katherine O””””””””Neill, intr-un articol publicat in 2003 in Comparative Political Studies, descentralizarea politica reprezinta un punct critic care, odata trecut, face dificila, chiar daca nu imposibila, recentralizarea – cel putin intr-un sistem democratic.

     

    Din pacate, daca stam prost cu economia, cu politica descentralizarii stam catastrofal. Dinspre partea lui Ludovic Orban, participant activ, in 2004, la elaborarea “Legii privind dezvoltarea regionala”, nu ne putem astepta la minuni. In Consiliul National pentru Dezvoltare Regionala, cu 32 de membri, guvernul are 15 reprezentanti plus presedintele care este ministrul Integrarii. Restul, sunt reprezentanti ai judetelor. Regiunile au ramas fictiuni pe hartie. Mai mult. Recentele propuneri de modificare a legii electorale nu pomenesc nimic despre reprezentarea politica a regiunilor. Pedistii vor (daca mai vor) parlament unicameral, asa ca reprezentarea regionala e exclusa din start. Liberalii ar vrea mentinerea sistemului bicameral, dar in conditiile in care reprezentantii Senatului ar fi alesi la nivelul judetelor. Cum am da-o, cum am suci-o, reprezentarea politica a regiunilor, cheia descentralizarii, e mirifica, sublima, dar lipseste cu desavarsire din peisaj.

     

    A pomenit cineva de vot uninominal la Senat, pe baza reprezentarii regionale? Aud?

  • Un an de normalitate

    Un an, care va sa zica…Cand Dumneazeu a trecut? Parca mai ieri rasfoiam primul numar, iar intamplarile si sentimentele de atunci imi sunt mai proaspete in minte decat cele de acum doua luni. Dar numarul tiparit pe coperta ma contrazice.

     

    Inca prea tineri pentru a ne socoti maturi si totusi mai intelepti decat ne-ar recomanda varsta, implinirea unui an de la lansarea revistei ofera prilejul unei binevenite introspectii. Jurnalistic, sa folosim un reportofon…

    Play…”N-am discutat cu colegii mei despre aceasta, dar cred ca daca am reusit si ne-am impus pe piata nu este din cauza aspectului grafic, a formatului, a modului de prezentare, a calitatii articolelor si a selectiei acestora…sigur ca sunt si acestea, ba sunt foarte importante, dar sunt adunate toate in ceva mult mai complex si, paradoxal, mai simplu, dar destul de rar in Romania de astazi, in normalitate; oamenii cu care vorbim, temele discutiilor, vorbele noastre si ale lor apartin acelei normalitati care ar face din tara si din natia asta, in sfarsit, o tara si o natie acceptate fara compromisuri in lume, normalitatea dupa care, constient sau nu, tanjim cu totii…”.

     

    Stop.

    Fast Forward.

    Play: “…mie mi-a placut cel mai mult articolul acela cu noctambulii (nota mea: e vorba despre “Romania non-stop”), adica despre modul in care ni se schimba viata si cum nu realizam, pe moment, asta…”; “…si cand anuntati, acum aproape un an, un euro la 36.000 de lei, cred ca multi n-au crezut-o…”;

    Stop.

     

    Fast Forward cu scurte intreruperi.: “<Cum si cand se vinde o afacere>, <Omul de otel> si <Copilul meu, afacerea altuia>”…..”povestile petrolistilor din Romania, istoriile despre oligarhii rusi, afacerile fotbalistilor…”

     

    Ma opresc aici, ar suna deja a lauda. Ba nu, o sa continuu eu in locul reportofonului, nu inainte de a va asigura ca tot ceea ce este mai sus in ghilimele sunt opinii reale, culese de ici-colo. Si, cu tot respectul pentru colegii mei din presa si pentru competentele lor, nu o sa pot ignora faptul ca toate discutiile din media legate de brandingul de tara au fost iscate de un articol din Business Magazin sau ca am regasit in cotidiane idei din story-urile din revista privind muzica sau expansiunea economica a Timisoarei.

    Personal, am realizat faptul ca am capatat un loc in constiinta publica in momentul in care un cititor m-a sunat la redactie ca sa ma intrebe cine va ajunge sa conduca lumea din punct de vedere economic, cu referire directa la expansiunea chineza. Era neasteptat de curand dupa lansarea revistei si ineditul situatiei m-a bucurat, chiar daca nu eram atunci foarte convins de puterea mea de a arbitra meciul economic China – Restul Lumii si nici acum nu prea ma simt in stare – cateodata nu pot comenta sau interpreta corect, la moment, nici macar ceea ce se intampla pe malurile Dambovitei.

     

    Ce ar mai fi de spus? In primul rand despre echipa. Numai jumatate din oamenii de acum au aparut in caseta tehnica a primului numar, aparut la inceputul lunii octombrie 2004, actioneaza aici o cutuma: oamenii din presa, in special din cea economica, sunt vanati din ce in ce mai des de chiar sursele lor. Altii obosesc pur si simplu, pentru ca ritmul, cateodata, chiar la un saptamanal, il poate depasi pe cel de la un cotidian, sau cred ca se pot realiza mai bine in alta parte. Asa ca i-am pierdut pe Laurentiu, pe Calin sau pe Florenta, dar nu numai pe ei; nu au disparut insa din retea folderele cu numele lor, asa ca intr-un fel subtil ii intalnim in fiecare zi.

     

    Cam acesta e Business Magazin, un an mai tarziu: o suma de nopti nedormite (multe, sa stiti), de idei mai bune sau mai rele (cele bune le bat la scor pe cele rele), de realizari si frustrari (si aici primele conduc detasat), de cautari asidue si de scormoneli trandave (n-are sens sa mai detaliez).

    Dar mai ales, asa cum am scris si mai sus, este un produs normal, ce cultiva o normalitate binevoitoare chiar si atunci cand critica. Aici e, de fapt, paradoxul nostru: cu un an in urma eram de fapt, cu cativa ani inaintea societatii. Acum, un an mai tarziu, va lasam pe dumneavoastra, cititorii, sa decideti daca societatea s-a mai apropiat de timpuri.

  • Onestiul, viitorul pol al petrochimiei

     

    In  clasamentul celor mai “productivi” cetateni din provincie ai Romaniei, locuitorii orasului Onesti sunt in top. Cei 60.000 de onesteni au avut in 2004, numai prin Rafo si Carom, afaceri de 1,095 miliarde de euro, adica 18.000 de euro pe cap de om. Nici un oras din Romania, in afara de Bucuresti, nu mai este reprezentat in TOP 25 al celor mai mari companii private dupa cifra de afaceri cu doua firme, iar asta se datoreaza in primul rand Carom, companie petrochimica care si-a triplat cifra de afaceri anul trecut.

    Rafo si Carom nu fac parte din nici o multinationala, nici macar nu se stie exact cine este in spatele actionarului lor (sau a unuia dintre ultimii actionari ai lor),  firma Balkan Petroleum Ltd., inregistrata in Marea Britanie.

     

    Cele doua firme au avut pierderi insumate de 160 milioane de euro in 2004, iar in 2003 de 185 de milioane de euro. Ce le-a tinut in viata? Cererea mare de produse petrochimice? Acuzatiile de evaziune care au constituit unul din punctele tari ale campaniei electorale de anul trecut? Inca nu este lamurit.

     

    Cert este ca Rafo si Carom sunt printre firmele cu care Romania “iese la inaintare”, si care desfasoara business “greu”, de sute de milioane de euro.

    Clasamentul pe 2004 al celor mai mari companii private reda imaginea unei economii inca neasezate, in care se fac profituri enorme sau in care poti supravietui cu pierderi de sute de milioane de euro anual fara ca falimentul sa te scoata din joc.

     

    Este un amestec de business de avangarda – servicii de telefonie mobila, retail, marci de automobile care cuceresc pietele lumii, cu afaceri cu tona-marfa, in care vanzarile se masoara in vagoane de benzina sau tabla. 

     

    Sunt foarte putine companii care sa vanda marci. Cea mai mare valoare pe piata mondiala sta acum in branduri, dar si Petrom, si Sidex si Alro exporta produse fungibile.

    Ce marci ale unor produse facute in Romania avem in TOP 25? Doar Dacia. In rest, dam noi banii pe marci: de tigarete de la Philip Morris, de masini de la Porsche sau de racoritoare de la Coca-Cola.

     

    Dupa cum arata clasamentul, principala resursa de crestere a economiei va ramane pentru inca multi ani prelucrarea materiilor prime. Norocul nostru este ca asa-numitul sector “secundar” al economiei, industria, incepe sa aiba un cuvant greu de spus ca urmare a investitiilor tot mai mari din China si India.

     

    Cresterea neintrerupta de doua decenii a economiei chineze cu rate medii de 10% au adus-o in pozitia de a “infierbanta” pietele.   

    Occidentul nu mai consuma demult cu aceeasi intensitate produse industriale, dar acum a venit iar timpul sa creasca cererea mondiala de tabla, cauciuc sau aluminiu, pe baza Asiei. Ca urmare, este timpul nostru.

     

    Putem forja la maxim pe directii pe care le stapanim: constructii navale, masini grele, siderurgie, metalurgie, petrochimie, in care au fost investitii mari inainte de 1989.

    Sigur, cat mai avem timp. Pentru ca din atuurile de acum – printre care pretul scazut al energiei electrice, al gazului, costurile reduse de depoluare, priceperea inginerilor romani, nu va mai ramane in 5-7 ani decat ultimul.

     

    Integrarea in UE va egaliza costurile cu energia si va mari investitiile necesare protectiei mediului, astfel incat acum e timpul profitului pentru Sidex, Alro sau Petromidia.

     

    Fosta gaura neagra, Sidex, s-a transformat in supernova. De la pierderi de 470 de milioane de euro pe in 1999, la profit de 345 de milioane de euro in 2004. Net. Practic, statul incaseaza din impozitul pe profit mai mult decat a primit de la indieni pentru vanzarea combinatului.

    De astfel de firme puternice, care sa deruleze business de miliarde de euro, are nevoie economia romaneasca ca sa se miste. Pentru ca este inca prizoniera cifrelor mici. Prea putine firme au afaceri de peste 100 milioane de euro (45), prea putine de peste 500 milioane de euro (10) si mult prea putine de peste un milliard de euro: doar patru.

     

    Este adevarat ca sunt de doua ori mai multe decat anul trecut, dar este pacat ca in a doua tara ca populatie din Europa Centrala si de Est nu avem o companie cu o cifra de afaceri de 10 miliarde euro.

    Economia romaneasca, pe de-a-ntregul, are sanse sa fie mai puternica decat cea a Ungariei (PIB de 80 mld. euro in 2004) sau chiar a Greciei (PIB de 160 mld. Euro in 2004). Noi o sa avem abia in 2005 un PIB de 80 mld. Euro, dar crestem mai repede decat ei.

     

    Contam prea putin in zona fata de cat ar trebui. Romania are resursele sa devina in cinci – zece ani ce-a fost in perioada interbelica: un magnet pentru tot sud-estul Europei. Cu tot cu Rafo, Carom si onest(en)ii cu afaceri mari si pierderi pe masura.

  • Steroizi pentru Cosmorom

     

    Romania a fost cat pe aici sa inregistreze o premiera mondiala: primul faliment al unui operator de telefonie mobila pe o piata cu inca uriase resurse de crestere. De ani buni, Cosmorom, divizia de telefonie mobila a Romtelecom, se afla in moarte clinica, avand doar cateva zeci de mii de clienti aproape misteriosi. In acest timp, Orange si Connex isi numara elegant clientii cu milioanele si au urcat in topul celor mai profitabile companii autohtone.

     

    Motivele pentru care Cosmorom a ajuns cu perfuzia in vena raman inca de discutat: intrare relativ tarzie pe piata, investitii in infrastructura, marketing si servicii insuficiente, managementul neeficient. Poate cel mai mult a contat in acest dezastru apartenenta de Romtelecom, cu ale sale jenante balbe manageriale, de pana acum vreo doi-trei ani.

     

    Merita sa ne aducem aminte ca insusi Romtelecom s-a aflat la un moment dat pe marginea prapastiei falimentului, salvarea venind de la intelepciunea de ultima clipa a actionarului majoritar OTE de a numi la carma Romtelecom un manager cu adevarat profesionist in locul veleitarilor de pana atunci. Veleitari preocupati, de multe ori si in buna traditie balcanica, mai mult  de luptele intestine din organizatie decat de performanta.

     

    Intre timp am trait sa vedem intreg consiliul de administratie al OTE deplasandu-se la Bucuresti, saptamana trecuta, pentru a-si tine in mod exceptional sedinta aici. Surse din companie spun ca presedintele OTE, Panagis Vourloumis, a cerut chiar ca functionari de-ai sai sa vina in numar cat mai mare la Romtelecom pentru a vedea cat de mult se pot schimba lucrurile in bine cu omul potrivit la carma si cu strategia potrivita. Romtelecom nu numai ca a scapat de spectrul unor dificultati insurmontabile dar a avut in acest an cresteri de profit fabuloase si a reusit sa copieze strategiile de succes ale celor mai mari telecomuri internationale. 

     

    Dincolo de istorie, Cosmorom cumparat cu tot cu datorii de CosmOTE, divizia de telefonie mobila a OTE, se pregateste de relansare si rebrandare.

    Obiectivele? Ambitioase, aparent pana la ridicol. Dupa ce a stat molesit pe tusa ani de zile, incapabil sa prinda pasii rapidului dans al telefoniei mobile, Cosmorom isi propune sa devina nici mai mult nici mai putin decat “un jucator cheie pe piata locala a comunicatiilor”, dupa cum spune actionarul majoritar. Jucator cheie pe o piata locala dominata de gigantii Vodafone si Orange (France Telecom) si pe care mai actioneaza si un operator interesant de genul Zapp, aflat si el in sprint?

     

    De ce nu? – spun grecii si dau ca exemple experienta lor din Bulgaria, Macedonia si Albania. Aproape enervant argument. Poate fi asemuita piata telecom romaneasca cu cele din Albania sau Macedonia? Mai mult, CosmOTE spune ca intrarea tarzie pe o piata poate fi chiar un avantaj. Si din nou vine cu un exemplu: Grecia, unde desi s-a lansat cu cinci ani in urma competitorilor a urcat pe primul loc.

     

    Privite superficial, declaratiile prilejuite de relansarea Cosmorom par exagerate.

    Strategia care se ascunde in spatele lor este insa interesanta si ar putea sa aduca destule surprize in viitor.

    In primul rand, un operator de comunicatii de talia Romtelecom ar fi aratat incomplet fara o divizie, esentiala, de telefonie mobila. Si asta pentru ca serviciile de voce tind sa devina totalmente mobile.  Telefonia fixa, asa cum o stim de aproape un secol, a devenit un dinozaur tehnologic in comparatie cu cea mobila si cu cea pe suport Internet. Pana si telefoanele fixe au ajuns sa le copieze ca design pe cele mobile, atat ca aspect cat si ca functii, inclusiv SMS-ul.

    Romtelecom este evident constient de aceste evolutii. De altfel, managerul general James Hubley a spus-o foarte clar: ” Cea mai mare amenintare pentru noi sunt operatorii mobili”. Si atunci?

     

    Romtelecom mizeaza pe o combinatie sofisticata. Prima miscare: actualele linii fixe urmeaza a fi fi folosite pentru furnizarea de Internet de mare viteza (broadband). Tehnologic este perfect posibil sa se foloseasca in acest scop chiar si firele de cupru care ajung in casa noastra. Pe acest suport broadband, Romtelecom poate oferi cam toate serviciile, inclusiv voce si videotelefonie, plus alte servicii “cool” cum ar fi televiziune, programe video la cerere cumparabile prin simpla apasare a  telecomenzii TV si evident, acces la Internet in conditii exceptionale calitativ.

    Telefonia propriu-zisa ar urma sa fie aproape exclusiv mobila prin Cosmorom.

     

    Asadar, Romtelecom ar putea fi capabil ca in scurt timp sa propuna servicii combinate cu Cosmorom, bazate pe un plan de investitii de aproape un miliard de euro in urmatorii trei-patru ani:( 500 mil. euro Romtelecom plus 450 mil.euro Cosmorom).

     

    Loc de crestere pentru telefonia mobila a ramas suficient. Actualmente doar unul din doi romani are telefon mobil, in vreme ce in Cehia numarul de “celulare” in functiune este mai mare decat al locuitorilor. Problema este ca romanii care nu au mobil se recruteaza in majoritate din cea mai saraca patura a populatiei.  Catre acestia pare sa se reorienteze Cosmorom care promite “sa faca telefonia mobila accesibila pentru fiecare locuitor al Romaniei”. Un obiectiv cam socialist, dar e prematur sa spunem ca ar fi imposibil.

     

    Oricum, daca relansarea Cosmorom nu va fi inca o data amanata si va avea loc asa cum s-a promis in urmatoarele doua luni, pe piata de telefonie mobila sarbatorile Craciunului nu vor fi deloc linistite. Ceea ce nu tocmai rau pentru noi, clientii.

  • De ce kamikaze aveau casca?

     

    Cu ceva timp in urma, desigur inainte de fatalul 11 septembrie, printre glumele de pe Internet circula intrebarea de ce kamikaze japonezi poarta casca pe cap – cum se face, adica, de unii care se pregatesc sa-si traiasca ultimele clipe isi protejeaza totusi capul in avion?

     

    Dar oare purtau cu adevarat casti? Nu cumva isi puneau doar un bandaj ritual pe frunte? Oricum ar fi fost, raspunsurile sugerate de bunul-simt ar fi ca o casca ii ferea, in timpul zborului, sa fie asurziti de zgomotul motoarelor, ca ii apara de eventualele atacuri survenite inainte de a plonja in gol si mai ales (cred) pentru ca acesti kamikadze erau oameni care respectau ritualuri si regulamente, asa ca daca in manuale se spune ca in avion trebuie sa te urci cu casca pe cap, ei se supuneau.

     

    Lasand gluma la o parte, intrebarea trada stinghereala pe care fiecare dintre noi o simte in fata aceluia care, cu sange rece, renunta la propria viata ca sa poata ucide alte persoane.

    Dupa 11 septembrie, ne gandim – pe buna dreptate – la noii kamikaze ca la un produs al lumii musulmane. Aceasta le inspira multora ecuatia fundamentalism-Islam si ii ingaduie ministrului Calderoli (1) sa spuna ca nu este o infruntare intre civilizatii, intrucat “ceilalti” nu reprezinta de fapt o civilizatie.

     

    Istoricii ne spun indeobste ca, in Evul Mediu, o varianta eretica a islamismului practica asasinatul politic, calaul trimis sa loveasca stiind ca nu se va mai intoarce viu, iar legenda spune ca unui kamikadze al acelei epoci ii era administrat hasis, pentru a-l face sa se supuna mai usor ordinelor primite (de aici si Secta Asasinilor).

     

    Este drept si ca, de la Marco Polo incoace, cronicarii occidentali au exagerat putin cu privire la aceasta chestiune, insa despre fenomenul Asasinilor din Alamut exista studii serioase, care probabil ar trebui recitite.

    Numai ca de curand am gasit pe Internet o dezbatere vasta in jurul cartii lui Robert Pape, “Sa mori ca sa invingi. Strategia si logica terorismului sinucigas” care, in baza unei solide documentari statistice, contine doua teze fundamentale.

     

    Prima este ca terorismul sinucigas se naste doar in teritoriile ocupate si ca reactie fata de ocupatie (teza probabil discutabila, dar Pape demonstreaza cum terorismul sinucigas inceteaza, ca in Liban de exemplu, imediat dupa ce dispare ocupatia straina).

    Cea de-a doua teza este ca terorismul sinucigas nu este un fenomen exclusiv musulman, iar Pape exemplifica aici cu Tigrii Tamili din Sri Lanka, dar si cu 27 de teroristi sinucigasi din Liban, nici unul islamist, cu totii laici, comunisti sau socialisti.

    Nu au existat doar kamikaze japonezi sau musulmani. Anarhistii italo-americani care i-au platit transportul lui Bresci (2) pentru ca acesta sa-l impuste pe Umberto I ii cumparasera ucigasului un bilet cu o singura calatorie, fara intoarcere. Bresci stia si el bine ca din aceasta actiune nu se va mai intoarce viu.

     

    In primele secole ale crestinismului, existau circoncellionii (3), care-i asaltau pe drumeti pentru a avea astfel privilegiul martiriului; mai tarziu, catarii practicau acea sinucidere rituala care se numea “endura”(4). Pentru a ajunge in cele din urma la diferitele secte ale zilelor noastre (toate din lumea occidentala), in legatura cu care din cand in cand citim despre comunitati intregi ce aleg sinuciderea in masa (si le-as cere antropologilor sa ne povesteasca despre alte forme de suicid “ofensiv” practicat in alte grupuri etnice in cursul secolelor).

     

    In fine, istoria (si lumea) au fost si sunt pline de persoane care, in numele religiei, al ideologiei sau din alte motive (si cu siguranta ajutate de o anume structura psihologica sau in virtutea unor forme de imitatie foarte elaborate) au fost si sunt gata sa moara pentru a ucide.

    Am putea asadar sa ne intrebam daca adevarata problema care ar trebui sa starneasca atentia celor responsabili cu siguranta noastra nu priveste doar fenomenul islamismului fundamentalist, ci chestiunea psihologica a suicidului ofensiv in general. Nu e usor sa convingi o persoana sa-si sacrifice propria viata, iar instinct de conservare are toata lumea, islamici, budisti, crestini, comunisti si idolatri.

     

    Pentru a infrange acest instinct nu-i de ajuns ura fata de dusman. Ar trebui sa intelegem mai bine care este personalitatea unui potential kamikaze. Ceea ce vreau sa spun e ca pentru a deveni kamikaze nu ajunge sa frecventezi o moschee unde un imam exaltat predica razboiul sfant si poate ca nu-i suficient sa inchizi acea moschee pentru a adormi pulsiunea mortii, cel mai probabil preexistenta in anumiti indivizi, care vor continua sa umble liberi. Cum sa-i depistezi pe acesti indivizi, cu ce tip de ancheta si de supraveghere, care sa nu devina un cosmar pentru oricare cetatean, e greu de spus.

     

    Dar probabil ca trebuie sa ne indreptam atentia si in aceasta directie si sa ne intrebam daca aceasta pulsiune nu devine o boala a lumii contemporane (precum SIDA sau obezitatea) care ar putea sa se manifeste si in cadrul altor grupuri umane, nu neaparat din lumea musulmana. (TRADUCERE DE CECILIA STROE)

     

     

    (1) Roberto Calderoli, ministrul italian al reformelor institutionale

    (2) Este vorba de Gaetano Bresci, anarhistul care l-a ucis pe regele italian la 29 iulie 1900.

    (3) Circumcellioni (de la “circum cellae” – “in jurul magaziilor”) – secta crestina violenta, aparuta in secolul IV in nordul Africii si concentrata in jurul bisericilor unde erau ingropati primii martiri.

    (4) Curentul crestin eretic al catarilor, aparut in Europa secolului XII, admitea o forma de sinucidere asistata (“endura”), cel mai frecvent prin infometare, ca mijloc de a elibera spiritul din inchisoarea trupeasca.

     

    c.2005 Umberto Eco/L””Espresso

    (Distribit de The New York Times Syndicate)

     

     

    Urmatorul comentariu al lui Umberto Eco Puteti il puteti citi in numarul BUSINESS Magazin care apare pe 12 octombrie.

  • A crescut vanzarea de seminte

     

    Sambata trecuta, presedintele Traian Basescu s-a intors din Statele Unite. La aeroport, obisnuitele declaratii cu temele arzatoare ale tarii: situatia autostrazii Transilvania, cu firma americana Bechtel, contractul de privatizare a Petrom cu OMV si posibilitatea organizarii unui referendum national pentru introducerea parlamentului unicameral. Trei subiecte, trei controverse.

     

    Daca in privinta autostrazii nu era nimic nou, iar chestiunea Petrom data deja de cateva saptamani, referendumul a aparut peste noapte. Un prilej in plus pentru declaratii politice si un motiv nou de disputa intre putere si opozitie. Este bine ce vrea presedintele? Stiu romanii ce implica un parlament unicameral? Conform perceptiei majoritatii romanilor despre parlamentari, chiar Parlamentul ar trebui sa dispara. Iar daca se trece asta pe un buletin de vot, adio for legislativ. Subiectele lansate de presedinte sunt numai bune de tocat, zi de zi, pana la finalul anului.   

     

    Din pacate, presedintele nu a avut ce sa spuna in fata camerelor de luat vederi despre vreun contract economic castigat in America de o companie romaneasca pentru care a facut el lobby sau despre vreo investitie americana pe care a reusit sa o atraga in Romania. La capitolul SUA, pe partea economica stam destul de prost.

     

    In sapte luni, investitiile straine au crescut cu numai 7%, pana la 1,13 miliarde de euro, dupa un inceput de an dezastruos din acest punct de vedere. Romania a pierdut in jumatate de an cel putin trei investitii straine importante – Montupet, MAN si Electrolux. Vicepremierul George Copos ar putea spune ca a compensat aceste pierderi cu o investitie majora a Renault. Dar, intr-o economie care incepe sa piarda din viteza, orice investitie conteaza. Ce este pierderea ta e intotdeauna castigul altuia.

     

    In trimestrul al doilea am avut cea mai redusa crestere economica din ultimii trei ani. Dupa cum arata datele, romanii au lasat munca deoparte si au inceput sa comenteze mai mult disputa dintre presedinte si premier. Din pacate, tema alegerilor anticipate nu se pune in statistica. Poate doar ca timp pierdut. Si probabil au crescut vanzarile de seminte.

     

    In noua luni de mandat prezidential nu l-am vazut pe presedinte luptandu-se ca sa aduca investitori straini si sa tina capul de afis al presei internationale pledand pentru mediul de afaceri din tara. Vocea lui groasa nu se aude in nici un birou al unei multinationale explicand de ce ar trebui sa aleaga acestia Romania si nu Polonia sau Slovacia. Nu l-am vazut implicat in discutiile cu Asociatia Investitorilor Straini sau cu Asociatia Oamenilor de Afaceri in incercarea de a-i convinge pe antreprenori sa cheltuiasca mai mult in afaceri productive.

     

    Nu l-am vazut pe presedinte sustinand firmele romanesti in regiunea balcanica, piata care va creste cel mai mult in urmatorii ani. Nu l-am vazut pe Traian Basescu cerandu-i fostului presedinte Ion Iliescu sa-i faciliteze intalnirea cu varfurile politice ale Chinei, pe a carei piata se bate toata lumea acum, dar unde Romania lipseste cu desavarsire. Nu l-am vazut pe presedinte multumind oamenilor de afaceri ca au grija sa-i plateasca salariul, lui si celor care lucreaza la stat.

    In schimb l-am vazut pe presedinte pledand din rasputeri pentru alegeri anticipate si pentru schimbarea premierului.

     

     L-am vazut pe presedinte intrand intr-o disputa cu directorul cotidianului Ziua, pe tema daca l-a amenintat la telefon sau nu. L-am vazut pe presedinte aratand cu degetul spre “grupurile de interese” sau spre cei trei oameni care i-ar fi schimbat premierului decizia de a demisiona. L-am vazut pe presedinte punand la indoiala contractele cu Bechtel pentru autostrada sau cu OMV la Petrom, dar dincolo de declaratiile politice, populiste, nu am vazut nimic concret. 

     

    Cand spui ca ceva nu e bun, trebuie sa vii si cu ceva ce sa pui in loc. Altfel discutam degeaba si nu se schimba nimic. Tot nu avem autostrada. Fiecare guvern stia cel mai bine cat de prost era contractul facut de predecesori, care sunt rutele europene importante, iar dupa 15 ani tot la coada clasamentului autostrazilor suntem.

     

    Pana acum, in aproape zece luni de mandat am vazut din partea presedintelui si a guvernului numai vorbe. In afara de cota unica nu am vazut nimic concret care sa ne ridice un loc in statisticile economice sau sa ne scoata in lume pe harta investitiilor.

    Daca o tine tot asa presedintele, va acoperi “din vorbe” deficitul de cont curent, scaderea cresterii economice sau un numar mai mare de locuri de munca.  Poate nu ar fi rau ca la referendumul pentru votul uninominal si parlamentul unicameral, o intrebare sa se refere si la reducerea saptamanii de lucru. Asa, ca sa existe unanimitate.