Nu stiu cata lume cunoaste expresia a baga pe cineva in cerneala. Probabil nu e, insa, foarte greu sa-i intuiesti sensul. Mai direct sau mai pe ocolite, mai brutal sau doar aluziv, mai nerusinat sau mai decent, santajul de presa a insotit destul de discret la inceput si tot mai agresiv in ultimii ani evolutiile mass-media autohtone din 1990 incoace. Ca parte, dupa caz, a unor tactici de supravietuire economica, a unor jocuri politice subterane sau pur si simplu a unor razboaie purtate in lumea afacerilor. Daca subiectele precum independenta presei sau violenta impotriva jurnalistilor s-au aflat in prim-planul agendei publice si in atentia unor importante institutii sau organisme internationale, despre astfel de lucruri s-a vorbit mult mai putin. Dupa cum nu s-a vorbit aproape deloc despre contra-performantele profesionale ale presei. Un spirit de breasla excesiv de protector din acest punct de vedere si un tip de suficienta care s-a instaurat la varful multor redactii a impiedicat pana acum demararea unor discutii serioase pe astfel de teme. Tactica gunoiului aruncat sub pres nu poate merge insa la infinit. Daca nu se despart intr-un fel apele, daca nu gasim o formula de a plasa etichetele corect pe produsele media, riscam sa ramanem cu totii prizonierii gropii cu noroi. La calitatea ambalajului stam acum evident mult mai bine ca in trecut. Tiparul color de calitate nu e deloc o raritate, posturile de radio si televiziune au adoptat pe scara larga sisteme de productie complet digitalizate, iar DSNG-urile, adica carele de reportaj mobile care transmit prin satelit, sunt utilizate frecvent de toate canalele TV importante. Cand vorbim insa de cresterea calitatii jurnalismului autohton, sunt destul de putine succese de raportat. Dincolo de manipularile explicite, de comenzile politice, de sumarul jurnalelor de stiri care a ajuns sa devina un fel de gazeta de perete a politiei si pompierilor, de lungile reviste ale presei televizate, inventate mai nou pentru a multiplica, din motive nu tocmai greu de decriptat, audienta titlurilor de o schioapa de pe prima pagina a unor publicatii obscure, presa romaneasca are serioase probleme de adaptare la evolutiile dinamice din societatea si mai ales din economia romaneasca. Aderarea la UE si importanta in crestere a segmentului informational din domeniul aface-rilor sunt probabil prinpalele zone critice. Mass- media par in acest moment putin pregatite sa se conecteze informational cu adevarat la Bruxelles, desi in tot mai mare masura ceea ce se decide la nivelul institutiilor europene are un impact cel putin la fel de serios ca acela al hotararilor luate la Bucuresti. Iar obstacolele nu sunt doar de natura logistica sau financiara. Stilul de jurnalism practicat in Privind la peisajul presei autohtone, ai uneori imaginea elefantului care se plimba prin magazinul cu cristaluri. Pentru ca efectele potential nocive ale unor erori profesionale sau ale unor campanii de presa aranjate devin pe zi ce trece tot mai mari. Sumele investite, mizele aflate in joc si impactul asupra economiei au atins deja un prag critic. In aceste conditii, joaca de-a documentarea, analizele facute pe coltul mesei sau predictiile unor experti inventati peste noapte risca sa aiba repercusiuni mai grave ca in trecut. Cu atat mai mult cu cat mass-media sunt si nepermis de vulnerabile la intoxicarile venite pe filiera unor institutii ale statului, nascute fie din incompetenta acestora, fie asamblate cu buna stiinta, in baza unor manevre oculte. Am avut nu demult o mostra oferita de Oficiul pentru Combaterea Spalarii Banilor. Sigur, minuni nu se pot face peste noapte. Presa nu are la indemana vreun vaccin profesional miraculos care sa o vindece de bolile sale mai degraba cronice. Un minim efort de introspectie, un plus de responsabilizare si demararea unui proces de igienizare profesionala, ar fi, insa, cativa absolut necesari pasi in directia cea buna.
Category: Opinii
-
Elefantul in magazinul cu cristaluri
-
Conteaza cine plateste
Omar Hayssam, sirianul arestat, in jurul caruia se invarte afacerea ziaristilor romani rapiti in Irak, era un obisnuit al delegatiilor prezidentiale care l-au insotit pe Ion Iliescu in diferite vizite peste hotare.
Conform informatiilor disponibile, Omar Hayssam s-a aflat in patru dintre delegatiile care l-au insotit pe fostul sef al statului, Ion Iliescu, in vizite in strainatate in perioada 2002-2003, intre care un turneu asiatic in care a fost si Mohamad Munaf. Potrivit unor surse citate de agentia Mediafax, in turneul asiatic din februarie 2002, care a cuprins Emiratele Arabe Unite, Vietnam, Filipine, Japonia, Singapore, in delegatia care l-a insotit pe Ion Iliescu s-au aflat atat Omar Hayssam, cat si Mohamad Munaf. De asemenea, Omar Hayssam l-a mai insotit pe fostul sef al statului in cateva vizite efectuate in anul 2003, respectiv in Uzbekistan si China, Federatia Rusa (la semnarea Tratatului de baza romano-rus) si Kazahstan, au precizat aceleasi surse citate de Mediafax.
Daca Romania a ramas in urma din punct de vedere economic, al mentalitatii capitaliste corecte, al crearii de valoare adaugata (pentru care nu e suficienta doar trecerea proprietatii de la stat in maini private), aceasta e si din cauza celor care ani de-a randul l-au insotit pe presedinte in exterior drept cei mai de seama reprezentanti ai oamenilor de afaceri.
Cei mai multi erau sefii firmelor de comert exterior, a caror valoare adaugata a fost simplul transfer dintr-o mana in alta al contractelor si care se plangeau, atunci cand se mai facea cate o privatizare, ca isi pierdeau sursa de profit. Sau directorii marilor intreprinderi de stat, carora le-a fost mai aproape sloganul Nu ne vindem tara. Nu cred ca sefii celor mai mari zece companii private, la un loc, l-au insotit pe Ion Iliescu in vizitele externe, de mai multe ori decat Omar Hayssam.
Sau poate nici nu au avut deloc aceasta onoare. De asemenea, nu am auzit ca managerii romani ai fondurilor straine de investitii, care in orice moment incearca sa vanda investitorilor strategici adevarati piata romaneasca, cu lucrurile ei bune, cu oportunitatile de dezvoltare si mai putin cu problemele ei, sa fi fost in vreo delegatie prezidentiala. Ce ar fi putut sa le spuna Omar Hayssam interlocutorilor externi despre oportunitatile de afaceri in Romania? Despre cum a facut el afaceri aici, despre schimb valutar la negru, santaj, filierele arabe, despre cunostintele sale de la PSD care deschid alte usi la varf, cu concluzia ca asa se face o afacere? Problema nu este ca Omar Hayssam a fost in delegatie, ci ca el a fost acceptat de presedinte si de consilierii lui sa fie fata mediului de afaceri de aici. Sau poate ca autoritatile au vrut sa fie cu adevarat sinceri si sa arate fata mediului de afaceri asa cum o stiu ei si asa cum este. Iar un bun exemplu in acest sens era Omar Hayssam.
Exista multi antreprenori si manageri romani de top din multinationale, dar nu numai, care conduc afaceri de milioane de euro si chiar miliarde de euro, care raspund de soarta a mii de angajati, care pot arata ce au creat si nu au furat, care pot sa stea alaturi de presedintele Romaniei sau de premier la vizitele externe. Imaginea mediului de afaceri ar trebui sa fie dominata de cei care au construit o afacere de la zero in acest mediu ostil si au vandut-o unui mare investitor. Ei reprezinta brandul Romaniei, daca tot se pune in discutie brandul de tara.
Sistemul corporatist din Romania se schimba. In fruntea marilor firme sau imediat pe pozitia secunda, dar cu o putere executiva mare, incep sa fie din ce in ce mai mult romani, tineri, de 30-40 de ani. Nu cred ca ei se regasesc, ca mod de a face afaceri sau ca gandire, in cei care se afla acum in fruntea organizatiilor patronale. Desi pana la urma acestia le reprezinta interesele si ei sunt primii invitati in deplasarile oficiale alaturi de presedinte.
As vrea sa vad cum presedintele si premierul, impreuna cu ministrul finantelor, oricare ar fi el, ii cheama la finalul fiecarui an pe cei care conduc primele 100 de afaceri din Romania (pot fi si 1.000) – fie romani, fie straini – si pe cei care si-au legat numele de tranzactiile anului, pentru a le multumi ca din banii lor sunt platiti. Si nu din banii lui Omar Hayssam.
-
Sa nu demonizam capitalul speculative
A venit si mult-temutul moment incepand din care strainii pot schimba valuta pentru a deschide conturi de depozit la termen in lei, cand si la ce banca doresc, bucurandu-se de dobanzile inca mai mari decat la ei acasa.
Este inca o masura de liberalizare a circulatiei capitalului pe piata romaneasca, necesara in perspectiva aderarii la Uniunea Europeana. Insa tocmai acestei masuri cu multe conotatii tehnice ii datoram spectaculoasa scadere a dobanzilor pe parcursul ultimelor luni – destul de dureroasa in cazul depozitelor, dar din ce in ce mai avantajoasa pentru creditele in lei.
In mod logic, Banca Nationala a facut tot ce a putut pentru a grabi in primul rand reducerea dobanzilor la depozite, pentru a le diminua atractivitatea in comparatie cu pietele vestice. Si astfel, bancile comerciale au ajuns sa remunereze depozitele in lei cu mai putin de 10% pe an, fata de 14-15% in urma cu sase luni. Cu o anumita intarziere, au coborat si dobanzile la creditele in moneda nationala, pana la niveluri de 12% pe an, la finantari ipotecare, dar si de consum. Iata, asadar, unul din beneficiile implicite ale hotararii BNR de a deschide accesul strainilor la depozitele bancare in lei. In plus, scaderea dobanzilor nu putea avea loc fara eforturile bancii centrale de a controla inflatia, inclusiv folosind aprecierea leului. Sigur, este un pas care a venit tarziu fata de tarile vecine, din cauza lipsei de maturitate a pietei financiare si a intarzierii restructurarii economiei. Initial, pasul liberalizarii trebuia facut anul trecut, insa a fost imposibil tocmai din cauza inflatiei inca ridicate, care impunea dobanzi pe masura.
Ba inca scepticii experti ai Fondului Monetar International au sugerat si anul acesta o noua amanare, pentru ca BNR sa mai castige timp pentru contracararea presiunilor inflationiste provocate de explozia cererii de consum si de majorarile de preturi administrate.
In cele din urma, banca centrala a hotarat sa riste, dupa opinia mai multor analisti, inclusiv a FMI. Ce risca?
O apreciere brusca a leului, determinata de intrari de capitaluri pornite la vanatoare de castiguri rapide. Odata realizate castigurile respective, pe seama dobanzilor inca mari, dar si a tendintei de apreciere a leului, banii ar putea iesi spre sfarsitul anului la fel de repede cum ar si intra, provocand, de aceasta data, o depreciere brusca a monedei nationale. Adica prima perioada de dupa liberalizare poate aduce o succesiune de socuri greu de suportat de o economie inca putin restructurata.
In plus, scaderea rapida a dobanzilor poate alimenta presiuni inflationiste deja semnificative. De ce nu a mai fost timp pentru o amanare? Formal, din cauza obligatiei de a respecta un angajament asumat fata de Uniunea Europeana. Practic, pentru ca daca economia romaneasca nu se poate adapta unor astfel de posibile tensiuni financiare, ar insemna ca nu poate aspira nici la aderare in 2007.
Asa ca BNR a renuntat sa mai numere droburile de sare si a hotarat sa lase valuta sa intre si sa iasa liber de pe piata, inclusiv in scopuri speculative. Din fericire, conjunctura externa este cat se poate de potrivita pentru a preveni intrari masive de capitaluri pe termen scurt.
Astfel, tendinta de crestere a dobanzilor in SUA a reorientat deja o parte din acesti bani spre piata americana. Apoi, dobanzile pe piata romaneasca au scazut destul de rapid pentru a mai taia din apetitul speculatorilor.
Multi au gasit inca de acum un an modalitati de a face plasamente in lei pentru a profita de dobanzile ridicate, aducand pe piata circa doua miliarde de euro.
Cu toate acestea, este de asteptat ca inca 2-3 miliarde de euro sa intre in perioada urmatoare, contribuind la mentinerea tendintei de apreciere a leului. Aceasta ajuta, insa, la controlul inflatiei prin reducerea preturilor la marfurile din import.
Odata intrate capitalurile speculative, va trebui evitat cu orice pret sa li se ofere motive de fuga. Adica piata locala ar putea beneficia de efectele de scadere a dobanzilor si a inflatiei, cu conditia ca autoritatile sa nu ia decizii neinspirate de politica economica si sa nu intarzie in prevenirea accentuarii unor derapaje, care i-ar putea face pe investitorii straini sa-si vada plasamentele in pericol. Pentru ca odata creata o perceptie de risc marit, o singura apasare de tasta va scoate milioane de euro de pe piata, lovind leul direct in plex.
-
Legea circulatiei prin UE sau cum sa nu calci pe bec
Un loc in care exista, adunate, mai multe raspunsuri sunt cele 914 pagini ale Tratatului de aderare. Si tot aici, un bun prilej pentru o noua serie de intrebari, de data asta mai precise. Nu e un manual, nu e o carte de capatai. E ca un fel de lege a circulatiei prin realitatile Uniunii Europene.
Votul din 13 aprilie este ca o nota pe care o primeste elevul Romania. Ca orice nota, si cea a Parlamentului European poate fi acuzata de subiectivism (pozitiv sau negativ) si contestata. Dar nota va ramane in catalog.
Si va consemna faptul ca, la ora semnarii Tratatului de aderare, Romania era un elev mediocru, ceva mai slab decat colegul lui de banca bulgar. E un adevar pentru care nu trebuie criticat cel care a dat nota ci acela care n-a fost in stare de mai mult.
Acest vot poate fi interpretat in mai multe feluri. Fireste, fortele politice din Romania vor incerca sa traga, fiecare, spuza pe turta proprie. Dincolo de autofelicitari si acuze, dincolo de festivitati si ceremonii, votul din 13 aprilie si semnarea Tratatului de aderare, la 25 aprilie, nu inseamna decat o etapa importanta, decat un pas.
Ce va fi, insa, dupa 25 aprilie? Cate grade Celsius vor fi afara si cate in mintile infierbantate ale romanilor aflati pe diferite paliere ale societatii?
Votul din Parlamentul European si semnarea Tratatului de aderare sunt niste prilejuri. Fiecare dintre cei preocupati de ceva mai mult decat rachiul de dupa-amiaza ar putea folosi aceasta ocazie pentru a-si pune intrebari importante si pentru a incepe sa caute raspunsuri care il privesc mai direct decat isi poate inchipui.
Pe politicienii de la Bucuresti se obisnuieste sa ii bucure faptul ca romanii sunt cei mai mari sustinatori ai integrarii in Uniunea Europeana, dintre toti cei care au aderat sau urmeaza sa adere la UE. Aceasta febra ii sperie, in schimb, pe cei din Delegatia Comisiei Europene in Romania.
Fideli datelor statistice si experientei birocratice, istorice, sociale sau politice pe care o au, oficialii si expertii europeni stiu ca acest entuziasm inseamna mai degraba necunoastere. Ei nu spun nici o clipa ca intrarea in Uniunea Europeana nu ar fi ceva bun; ei stiu doar ca integrarea e un lucru foarte bun daca Romania e, cat de cat, pregatita si, mai ales, daca se integreaza in deplina cunostinta de cauza.
Specialistii romani in PR pro-european se afla, astfel, in fata unui paradox: activitatea lor e considerata cu atat mai eficienta cu cat scade (pana la un punct) ponderea celor care declara ca sustin aderarea. E un semn ca oamenii nu mai inghit lozinci, ca prelucreaza informatia si incearca sa si-o explice.
Ca cugeta, ca ii priveste, ca exista, ca isi asuma. Ca nu vor intoarce armele, aflati in fata primelor dificultati, ci vor incerca sa rezolve. Aceasta ar fi prima plusvaloare a integrarii.
Un loc in care exista, adunate la un loc, mai multe raspunsuri sunt cele 914 pagini ale Tratatului de aderare. Si tot aici, un bun prilej pentru o noua serie de intrebari, de data asta mai precise. Nu e un manual, nu o carte de capatai. E ca un fel de lege a circulatiei prin realitatile Uniunii Europene.
Poti sa n-o cunosti (dar nici nu stii ce pierzi) sau poti sa incerci sa-i afli chichitele, sa te folosesti de ea. Sa devii om al timpului.
N-ar strica sa fie cat mai multi romani care sa studieze Tratatul de aderare, cu markerul in mana, si sa formuleze apoi aceste intrebari. I-ar obliga pe politicieni sa o faca si ei (in fine?), pentru ca ar fi nevoiti sa raspunda, cu ajutorul specialistilor, la aceste intrebari. Ar fi ceva intr-adevar constructiv. Ar putea fi Dezbaterea.
E greu de facut o dezbatere serioasa in Romania. Subiecte cu adevarat importante, precum Lustratia, de exemplu, au fost tinute deoparte. (N-ar fi tardiva abordarea lor nici macar acum, cu o intarziere de 15 ani.)
Un alt gen de subiect important, criza jurnalistilor romani rapiti in Irak, e alimentat cu zvonuri care alcatuiesc, pe alocuri, un tablou grotesc.
Cu toate ca au instinct, de cele mai multe ori, romanii se dumiresc abia dupa aceea, dupa trecerea valului.
Abia dupa ce li s-a intamplat. De data aceasta, ar fi cu adevarat bine sa nu li se intample pur si simplu. E adevarat, tratatele se fac si se desfac, se respecta sau nu.
Dar acum este vorba despre ceva cu adevarat important. E ca si cum ai avea un bec intr-o incapere. Il poti conecta la reteaua de curent electric. Dar daca becul nu e facut sa suporte exact curentul electric din retea, el poate sa nu se aprinda sau poate sa explodeze. In nici unul dintre aceste cazuri, incaperea nu va fi iluminata.
Asa ca nota pe care a primit-o elevul Romania de la Parlamentul European nu trebuie nici sa-l infurie, nici sa-l faca sa se amageasca. Trecerea de la mediocru la bun sau foarte bun poate insemna, intr-o prima faza, citirea indicatiilor de pe bec.
-
Ioan Paul al II-lea s-a asezat pe sine piatra de temelie
Va fi secolul acesta martorul unirii Bisericii Ortodoxe cu Biserica Catolica?
Ii veti cunoaste dupa roade, zice Mantuitorul (Matei 7:16). Iar roadele ultimului papa s-au vazut cu prisosinta. O trecere a lor in revista nu-si are locul aici. In ultimele doua saptamani, mass-media din intreaga lume nu s-au ocupat decat cu asta. Ceea ce a revenit, insa, cu obstinatie, in prim-planul atentiei a fost rolul crucial jucat de Ioan Paul al II-lea in implozia comunismului. Pana la un punct, insistenta este perfect explicabila. Chiar si lasand la o parte subiectivismul est-european, din punct de vedere al scenei politice internationale acesta a fost evenimentul cel mai important al celei de-a doua jumatati a secolului XX.
Suntem acum, insa, in secolul XXI, iar importanta cu adevarat istorica a unui gest sau a unui eveniment nu se masoara nici cu unitatea de masura a politicii internationale si nici in decade. Aici se cuvine sa avem sfiala pe care anecdoticul i-o atribuie lui Mao. Intrebat fiind de catre un reporter occidental ce parere are despre semnificatia Revolutiei Franceze, Mao ar fi raspuns: E prea devreme pentru a ne putea pronunta. Iata de ce, pe termen mai lung si la o scara mai mare, inclin sa cred ca cea mai importanta realizare a fostului pontif raman pasii facuti in directia (re)unificarii Bisericilor Ortodoxa si Catolica. Mici, fara indoiala din perspectiva privitorului neavizat sau a sustinatorului unui ecumenism cu orice pret. Uriasi, insa, din perspectiva celor care au urechi de auzit si ochi de vazut.
Ridicarea reciproca a anatemei de la 1054 dintre cele doua Biserici ar fi ramas un simplu gest de politete – de political correctness, fie-mi ingaduit – daca nu ar fi fost urmata de alti pasi, poate mai putin spectaculosi, dar nu mai putin esentiali. Problema Filioque-ului, prima care a distantat dogmatic Bisericile de Rasarit si Apus, este pe cale de a fi rezolvata elegant prin formula, acceptata de ambele parti, conform careia Duhul Sfant purcede de la Tatal si odihneste in Fiul. Nu intamplator, la liturghia comuna, catolica-ortodoxa, oficiata cu ocazia vizitei din 2002 a Patriarhului Teoctist la Vatican, prima parte a liturghiei, inclusiv Crezul, s-a oficiat conform ritului ortodox – un gest simbolic cu o incarcatura extraordinara pentru cine stie ca Filioque a reprezentat piatra de poticnire dogmatica a schismei din 1054.
In treacat fie spus, celor care se mai intreaba inca, amuzati, cum niste oameni seriosi se mai pot incapatana in ziua de azi pentru niste detalii atat de abstracte, precum chestiunea daca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la Fiul sau doar de la Tatal, le pot doar reaminti, in limita spatiului tipografic, ca intreaga istorie a crestinismului, incepand cu Apostolul Pavel si continuand cu Conciliul de la Niceea, Crezul si insasi Biblia, a fost o istorie de infruntari abstracte. Ce poate fi mai abstract si mai de neinteles decat Sfanta Treime?
Si totusi, dupa cum afirma Denis de Rougemont, fizica moderna, cu al sau dualism unda-corpuscul si principiul de nedeterminare al lui Heisenberg n-ar fi fost posibile intr-o cultura neobisnuita sa depaseasca logica lui tertium non datur. Daca avem astazi un sens al istoriei liniare, daca ne uitam astazi la televizor sau zburam cu avionul, o facem – nu radeti! – multumita gandirii abstracte a crestinismului.
La fel, nu ma indoiesc, doctrina infailibilitatii papale (aparata de Ioan Paul al II-lea, dar din considerente practice, tinand mai degraba de pastorirea eficienta a unei turme ce risca sa o ia razna sub presiunea modernitatii – a se vedea cazul Teologiei socialiste a Eliberarii), de data si mai recenta (secolul XIX) isi poate gasi rezolvarea intr-o formula satisfacatoare pentru ambele parti, dupa cum cea a primatului papal e rezolvata prin mai discretul primus inter pares (primul intre egali). De buna seama, greutatile nu se opresc aici. Mai raman de rezolvat, printre altele, chestiunea purgatoriului, cea a celibatului preotilor, a azimei s.a.m.d. Toate acestea fiind, insa, iertata-mi fie vorba proasta, gaselnite de data mai recenta care pot fi solutionate, cu tact si rabdare, prin raportare la o Traditie acceptata de catre ambele parti. Drumul de o mie de leghe, spune un proverb chinez, incepe cu un singur pas.
Or, Ioan Paul al II-lea a facut deja mai multi. La vizita din 1999, prima de acest fel a unui papa intr-o tara ortodoxa, Sfantul Parinte a vorbit despre Romania drept Gradina a Maicii Domnului. Nu e o simpla metafora de complezenta. Nu faci metafore de complezenta cu Cea pe mana careia esti pregatit sa-ti incredintezi moartea. La fel si cu recunoasterea oficiala a Bisericii Romane drept Biserica Apostolica.
Mesajul a fost cat se poate de serios, iar responsabilitatea noastra pe masura. In conditiile in care Biserica Greaca si, mai ales, cea Rusa se dovedesc refractare, Romaniei latine i se pregateste, intr-adevar, ceva – un rol-cheie in viitoarea (re)unificare a celor doua Biserici. Sa fim bine intelesi: nu ma numar printre adeptii hei-rupismului in materie de ecumenism caldicel. Nu ma astept nici ca o asemenea unificare sa se petreaca de azi pe maine.
Ingaduit imi fie, insa, sa nadajduiesc ca, daca nu generatia noastra, atunci macar cea a copiilor nostri va putea fi martora acestui eveniment. Prin comparatie, prabusirea comunismului va fi fost doar o furtuna intr-un pahar cu apa. Urmasul Sfantului Petru s-a asezat in mormant, piatra de temelie. Noua nu ne ramane decat sa construim.
-
Despre viitorul IT-ului romanesc
Industria IT romaneasca a aparut, de fapt, prin anii 1960 (cam cand m-am nascut eu), cand Romania era una din cele cinci tari din lume care proiectasera si construisera un calculator electronic.
In 1986, absolveau facultatile de profil 3.000 de specialisti IT (fata de 1.000 in India), fata de 6-7.000 in 2004. In 1989, existau centre de calcul teritoriale in toate judetele tarii, exista Institutul de Tehnica de Calcul si Informatica (ITCI), care reunea peste 2.500 de specialisti de clasa, Romania exporta sisteme IT complexe catre Germania de Est, China etc. Romania fabrica atunci calculatoare personale (PC-urile de azi in copilaria lor), minicalculatoare (Independent) si calculatoare mari (main-frame-urile Felix). Platforma Pipera impreuna cu Calea Floreasca si zona Baneasa constituiau un puternic parc tehnologic care reunea zeci de institute de cercetare si fabrici de high-tech. Productia de high-tech a Romaniei mergea aproape in intregime catre piata interna si piata tarilor comuniste din Europa de Est (asa-numita CAER).
In 1990, o data cu venirea democratiei si schimbarea sistemului in toate tarile din Europa de Est, atat piata interna romaneasca, cat si piata CAER au disparut dintr-o data, in conditiile in care in Romania erau zeci de mii de specialisti in zona high-tech.
Industria IT din Romania a avut una din cele mai spectaculoase dezvoltari din toate industriile tarii. Asta s-a intamplat pentru ca IT-ul are nevoie de investitii relativ reduse, este putin influentat de instabilitatile cadrului legal, a beneficiat de un pool de talente datorita calitatii superioare a scolii romanesti. Totodata, IT-ul romanesc a avut de castigat de pe urma tendintei mondiale de outsourcing.
Ce s-a schimbat incepand din 2004? Romania a incetat sa fie o sursa ieftina de outsourcing. In medie, costul unei ore de outsourcing din Romania este peste zece euro, ceea ce face ca Ucraina, Croatia sau Moldova sa devina tari mult mai ieftine. Dar Romania si-a facut deja un nume si datorita unor achizitii majore intamplate pe piata. Un exemplu: Forte a fost recent cumparat de Siemens.
Tendintele viitoare indica folosirea companiilor romanesti intr-un good outsourcing, adica in outsourcing care se ca-racterizeaza prin ingeniozitate, creativitate si nu in ultimul rand prin cost scazut.
Datorita apropierii salariilor personalului IT din Romania de cele ale specialistilor din Uniunea Europeana, multi dintre cei plecati in UE sau SUA se vor intoarce si vor fonda firme care vor creste si mai mult calitatea serviciilor oferite de companiile romanesti. De asemenea, cerinta pentru dezvoltarea de soft pe piata interna va creste din cauza dezvoltarii companiilor romanesti si a cresterii numarului companiilor multinationale care isi deschid filiale in Romania.
O alta tendinta este crearea de clustere, pentru a creste eficienta activitatilor de marketing si dimensiunea firmelor – este mult mai usor sa prezinti un cluster cu 400 de dezvoltatori decat o firma cu douazeci de angajati.
George Haber, nascut in Oradea, locuieste acum in Statele Unite, unde a fondat companiile CompCore Multimedia, GigaPixel si Mobilygen.
-
Maturoaie si copiatoare
In fiecare zi, mergand spre munca, trec pe langa un spatiu comercial, asezat intr-un loc cu vad, destul de aglomerat. Ce face firma in cauza nu este foarte important, ceea ce mi-a atras atentia a fost un anunt, pe o coala mare de hartie, pe care scrie cu litere mari, negre: Nu avem copiator. Hartia in cauza estompeaza pur si simplu toate celelalte oferte ale firmei si nici nu te mai imbie sa-i treci pragul.
Stau si ma intreb: in loc sa puna o hartie cu un NU mare pe ea chiar la intrare, nu cumva era mai ieftin pentru sefii firmei in cauza sa cumpere un copiator? Pentru ca sunt convins ca sentimentul meu ii incearca pe multi dintre trecatorii din zona; un copiator ar fi adus firmei in cauza castiguri in plus (lumea cere, pentru ca altfel n-ar fi pus anuntul, deci exista potential) si ar fi dovedit ca stiu sa speculeze ce vrea piata.
Este numai un exemplu, cel mai umil, despre modul in care se mai fac afaceri in Romania, si nu ma gandesc aici la marile companii, cu compartimente de marketing bine populate si cu studii de piata puse la punct. Este vorba de cei mai mici, pentru care dimensiunea ar trebui sa fie un avantaj, pentru ca ar trebui sa le confere elasticitate si libertate de gandire.
Dar nu, in multe, multe cazuri, cei mici se multumesc sa reziste (e adevarat, pe o piata nu foarte prietenoasa), sa traiasca de azi pe maine. Fara a lua in seama si fara sa se pregateasca pentru ceea ce va veni, de exemplu, o data cu aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. Nu sunt un eurosceptic si nu cred in avertismentele prapastioase legate de efectele integrarii; cred ca termenul adecvat este eurolucid, in sensul unei pregatiri bine puse la punct.
Presa ultimelor zile a fost plina de relatarile legate de votul Parlamentului european in privinta aderarii Romaniei, unii au avut juisari de genul …Bulgaria mai criticata decat Romania…, altii tipa ca greul abia incepe, iar politicienii, trecuti sau prezenti, au salutat votul si au incercat sa mai smulga o bucatica de spuza pentru turta lor.
Mai important este faptul ca nici un politician, nici un oficial nu spune clar, si pe intelesul poporului, ce inseamna integrarea. Ce pericole pandesc firmele care se multumesc sa se balaceasca in iazul nostru caldut si pentru care aderarea este o nebuloasa. In ce fel i se cere agricultorului roman sa se schimbe si de unde ar trebui sa inceapa. Ce rol important vor avea comunitatile locale, care vor fi nevoite sa ia decizii care astazi vin de sus.
O intrebare fundamentala pentru 90% din romani am intalnit-o in relatarea unei specialiste in integrare europeana despre o calatorie cu trenul: Voi manca mai bine din 2007? – apartine unei doamne in varsta, vecina de compartiment. Foamea femeii in cauza contrabalanseaza cu varf si indesat toate relatarile victorioase de la Strasbourg si mi se pare cu atat mai importanta cu cat putina lume pare sa fie constienta de ceea ce va urma. As extrapola un pic foamea femeii din tren – este nevoia de informare a cetateanului, a bucuresteanului ce trece zilnic pe langa ceasul de la universitate, ceas care numara zilele ramase pana la 1 ianuarie 2007, dar si nevoia de informare a celor din Apuseni, Bucovina sau Delta Dunarii, a celor ce vand lapte in piata si a celor ce isi deschid magazinul in zori.
De aceea am cautat ca in acest numar al revistei sa abordam, dintr-o perspectiva cat am putut noi mai pragmatica, tema integrarii si ce va sa zica aceasta in raport cu viitorul companiilor romanesti si al cetateanului de rand. Vom avea si cresteri de preturi si de tarife si vor disparea companii, dar vom avea si reduceri de dobanzi, bani in plus pentru agricultura sau servicii de mai buna calitate. Aderarea este un ramasag pentru care nu s-au inventat destule talk-show-uri si oricum nu este o problema pe care sa o rezolve numai emisiunile de televiziune sau afisele si brosurile frumos colorate; pentru a face integrarea cat mai comoda autoritatile trebuie sa explice tuturor ce trebuie sa faca sau la ce sa se astepte. Cat mai repede, pentru ca timpul trece.
Negocierile au insemnat pentru partea romana, in cea mai mare parte, un accept neconditionat al regulilor europene – formularea asa este in Europa si cele derivate din ea tinzand sa devina un capitol important al noului limbaj de lemn, oferind suficient scut si devenind de cele mai multe ori unica explicatie in fata nedumeririlor populare. Ceea ce ar trebui sa facem acum este sa folosim cat mai intelept sau sa invatam sa folosim ceea ce am obtinut. Sa depasim rutina si sa cumparam copiatoare cu care sa multiplicam experienta celor ce au rezistat.
In incheiere as vrea sa va povestesc despre un amanunt din bucataria interna a revistei. Am inceput sa scriu acest text saptamana trecuta, si initial m-am gandit sa il deschid cu un motto din Alice in Tara Minunilor (cred pur si simplu ca intelepciunea tine de lucrurile simple, indiferent de ce spun filozofii). Zis si facut, numai ca intre timp a venit textul lui Alin Fumurescu, tocmai din Statele Unite, tot pe teme de aderare si deschis, culmea coincidentei, cu un motto din Alice in Tara Minunilor. Asa ca am renuntat la motto-ul meu dar nu si la citat, cu care iata, inchei:
– Daca sapte fete cu sapte maturoaie
Un an de zile ar curata
Chiar crezi, ii spuse morsa
Ca treaba-ar termina?
– Ma indoiesc, spuse tamplarul.
Eu n-am un raspuns. -
Romania in Tara Minunilor (I)
Motto: Asadar, cine sunt eu? Spune-mi mai intai de toate asta si pe urma, daca-mi va face placere sa fiu acea persoana, vin: daca nu, raman aici, jos, pana cand voi fi altcineva. – Aventurile lui Alice in Tara Minunilor
Obsedati de copaci, pierdem din vedere padurea. Nu mai stim nici cine suntem si nici in ce fel de Europa vrem sa ne integram.
S-ar cuveni sa-l recitim mai des pe Carroll Lewis. Asa, am intelege poate mai usor cum de putem suporta, cu atata exces de firesc, situatii dintre cele mai anormale. Pe 13 aprilie, Parlamentul European a votat acceptarea Romaniei in Uniunea Europeana, incepand cu 1 ianuarie 2007. Adica in mai putin de doi ani de zile. La o prima vedere, s-ar putea crede ca subiectul este, practic, rasuflat. Toata lumea vorbeste despre integrare, despre eforturile care mai trebuie facute pentru indeplinirea pana atunci a conditiilor impuse si evitarea clauzei de salv-gardare. Se cunosc termenele limita, capitolele, se jongleaza cu cifre si date.
Cuprinsi, insa, de frenezia efortului de integrare, scapam din vedere esentialul: cine se integreaza si in ce anume? Sa le luam pe rand. Cine se integreaza? Incepand chiar din aceasta toamna, 35 de parlamentari romani vor participa la lucrarile Parlamentului European (PE) cu statut de observatori. Vor avea dreptul sa participe la dezbateri si sa ia cuvantul – mai putin sa voteze. 35 de parlamentari reprezinta o cifra destul de serioasa la scara PE, iar faptul se datoreaza pur si simplu dimensiunilor relativ mari ale Romaniei (locul sapte ca marime, inaintea Belgiei, Olandei, Greciei etc.).
De pe aceasta pozitie, parlamentarii romani vor reprezenta deja o forta demna de luat in seama. Vor fi, fara doar si poate, curtati in fel si chip, atrasi in felurite combinatii politice, plecand de la premisa ca o buna parte a celor 35 se vor regasi, de aceasta data ca si parlamentari europeni cu drept de vot egal, peste vreun an si jumatate. Iar relatiile se cultiva in timp.
In aceste conditii, ne-am fi putut astepta ca toate partidele parlamentare (din randurile carora urmeaza a fi desemnati viitorii observatori) sa stie la aceasta ora daca nu chiar persoanele ce urmeaza a le/ne reprezenta la Strasbourg, atunci macar criteriile exacte dupa care acestea vor fi selectionate. Cand miza e atat de mare, atat la scara partidelor, cat si la cea nationala, nu te poti prezenta cu carpeli si improvizatii de ultim moment. Sau poti? Poti, cata vreme nici macar unul dintre partidele parlamentare nu a decis inca nici cine va fi trimis si nici pe ce criterii. Chestionati direct, liderii politici au dat raspunsuri in doi peri: tinerii, ca merita si ei promovati, unii care sa stie limbi straine, sa fie familiarizati cu problematica europeana etc. Citindu-le reactiile, mi s-a facut parul maciuca. O atare inconstienta e strigatoare la cer. Vrem bani pentru autostrazi si alte proiecte de infrastructura, bani pentru agricultura, recunoasterea diplomelor in restul statelor UE, drepturi egale de munca in Germania sau Franta, si cate altele, dar putin ne intereseaza cine vor fi oamenii care vor incepe sa se bata pentru ele in Parlamentul European.
Din pacate, insa, lucrurile nu se opresc aici. Cu exceptia PSD, care stie sigur ca va face figuratie in bancuta euro-socialistilor, si a UDMR, poposit, nu stie nici el bine de ce, pe banca popularilor, celelalte partide nu au inca habar unde sa se aseze. Asteapta, probabil, ca invatatoarea sa-i ia de mana si sa le indice locul. Clarificarile ideologice, atat de insistent solicitate, fiind amanate drept chestiuni de importanta secundara (l-am citat aici pe Emil Boc), parlamentarii PD se mai muta inca de pe un picior pe altul: ba ar sta cu socialistii, ba s-ar da cu popularii. Liberalii mai oscileaza si ei intre liberali-democrati si populari, iar despre PPRM si PUR nici n-are rost sa mai pomenim. Cronometrul ticaie in continuare si ticaie degeaba. Clasa politica e prea ocupata de guvernare, de anticipate si de alte chestiuni tehnice, pentru a-si mai bate capul cu amanunte de acest gen. Am putea spera ca, o data cu transformarea observatorilor in parlamentari cu drepturi depline, situatia sa se schimbe spectaculos. Slabe sperante! Alegerea celor 35 de europarlamentari romani va avea loc la anul si inca nimeni nu pare a avea habar cum anume vor decurge aceste alegeri.
In conditiile in care Comisia parlamentara insarcinata cu modificarea Codului Electoral, n-a anuntat, nici macar in treacat, vreun capat de proiect referitor la euroalegeri, nu ne ramane decat sa ne-ntrebam singuri: cum vor fi trasate circumscriptiile electorale pentru 2006, de catre cine si pe ce criterii? Vom vota uninominal sau pe liste? S.a.m.d. Cat despre Tara Minunilor in care vrem sa ne integram, ce sa mai vorbim? Poate ne agitam de pomana. Un referendum cu rezultat negativ in Franta, pe 29 mai (multumiti-le socialistilor francezi), ne-ar intoarce, ca la jocul Nu te supara, frate! inapoi, in casuta Tratatului de la Maastricht. Am avea atunci timp berechet sa fluieram prin porumb Oda Bucuriei si sa meditam asupra proiectului unei Europe postmoderne: cine suntem si unde anume vrem sa mergem. Dar despre cum s-a ajuns aici si despre inclestarea tacuta, dar nu mai putin fascinanta, dintre modernitate si postmodernitate, saptamana viitoare.
-
Punctul de inflexiune de la Strasbourg
Ce s-ar fi intamplat daca popularii nu s-ar fi razgandit si Parlamentul European ar fi decis, totusi, ca semnarea Tratatului de aderare e doar o formalitate care poate fi dusa la indeplinire si mai pe la toamna?
Era dimineata. Miercuri, 13. Grupul conservator, cel mai numeros din Parlamentul European, si cel ecologist stabilisera sa ceara amanarea votului pentru Romania si Bulgaria. Adica amanarea, eventual pana la toamna, a semnarii Tratatului de aderare pentru Romania si Bulgaria, codasele valului intai. Asta in ciuda votului din comisia de politica externa si a tuturor semnalelor favorabile transmise inclusiv cu o zi inainte. Politicienii romani prezenti la Strasbourg erau, si ei, nauciti. Isi aranjasera interviuri la televiziunile din Bucuresti, participari la talk-show-uri, costume la patru ace. Acela care da o veste buna e privit, fireste, cu multa simpatie. Si, deodata, vestea buna risca sa se transforme intr-una proasta.
La Bucuresti, cei care obtinusera bugete frumoase si lucrau deja la organizarea festivitatilor dedicate semnarii Tratatului, incepusera si ei sa transpire.
Timp de patru-cinci ore, toata lumea interesata a facut calcule, s-a rugat sau, dupa caz, a iesit sa bea o bere rapida. S-au dat explicatii: ca parlamentarii europeni nu au nimic cu Romania, ca totul face parte dintr-un joc de-a cine e mai tare intre Parlament si Comisia Europeana, ca eurodeputatii vor sa forteze nota ca sa capete mai multa influenta, ca, dintr-o data, s-a observat ca bugetul extinderii e mult prea mare s.a.m.d. Suspansul a fost risipit cu foarte putin timp inainte de votul propriu-zis, cand popularii au renuntat la ideea amanarii, lasandu-i in rol de sceptici doar pe traditional optimistii ecologisti. Odata trecut hopul, parca toata incertitudinea a fost uitata. Daca la nivelul perceptiei omului de rand oricum nu se intamplase nimic, cei care isi facusera griji, dintr-un motiv sau altul, s-au scuturat ca de un gand rau si si-au vazut, mai departe, de treaba. Cinci minute mai tarziu, multi au uitat de ce si cat fusesera de ingrijorati.
Dar intamplarea din dimineata zilei de 13 aprilie a fost cu adevarat un punct de inflexiune pe traiectoria Romaniei ca- tre europenizare. Care e lectia de la Strasbourg? Ce s-ar fi intamplat daca, totusi, popularii nu s-ar fi razgandit si Parlamentul european ar fi decis ca semnarea Tratatului de aderare e o formalitate care poate fi dusa la indeplinire si cinci-sase luni mai tarziu? Pana cand cine stie ce s-ar fi intamplat cu referendumurile pentru Constitutia europeana, de exemplu? Daca raportorul pentru Romania, Pierre Moscovici, ar fi fost nevoit sa declare nu ca parlamentul si-a exprimat increderea in Romania ci ca, de exemplu, nimeni nu a spus nu Romaniei, dar ca mai este mult de muncit, de muncit, de muncit. Cate acuzatii s-ar fi adus, ce motiuni de cenzura am fi avut, ce cutremure politice? Cata deznadejde? Cine s-ar mai fi ocupat de indeplinirea, mai departe, a angajamentelor? Ar fi dus la o ambitionare si mai mare sau la o resemnare romaneasca?
Cu aerul lor de viteji care se arata dupa razboi, multi politicieni si analisti politici romani au privit momentul Strasbourg mai degraba ca pe un triumf si nu ca pe o promovare caznita. Se spune ca asta e abordarea politica pragmatica, ca nu foloseste nimanui lamentarea, ca e bine sa privim inainte. Mai bine decat asta e, insa, sa luam lucrurile in serios.
Trebuie pornit, fireste, de la ceea ce e important, de la ceea ce ramane. Istoria oficiala se scrie pe baza de documente, tratate si, iata, voturi in Parlamentul European. Dar pana la lucrurile oficiale, sunt intamplarile precum punctul de inflexiune de la Strasbourg. Caci semnalul, in mod clar, nu a fost unul de incredere. E vorba, totusi, despre singurul cartonas galben pe care il putea da, elegant, Parlamentul European. Din fericire, drumul spre UE e pavat nu doar cu intentii bune ci si cu numeroase tratate, directive, planuri si strategii. Iar jumatatea plina a paharului poate ramane efortul extraordinar depus in ultimele luni pentru indeplinirea celor 11 conditii din JAI. Din pacate, nimeni nu-i va ridica o statuie doamnei Macovei sau domnului Blaga. Pe nimeni nu intereseaza acest lucru. Meciul se joaca si e unul adevarat, cu arbitrii straini.
-
Dansul lui Rastignac
Romanii au avut de ales intotdeauna intre doua rele, e ca un blestem. Asa spunea saptamana trecuta o cunostinta apropiata cu care am facut, pret de cateva ore, politichia. Nu e o noutate absoluta, au mai spus-o si altii, in varii situatii, dar se potriveste bine contextului actual. Iar permanenta nu a subliniat-o nimeni pana acum.
Cu alesul intre doua rele veti fi de acord, cred. Si nu ma refer aici la optiunile exprimate periodic, la alegeri, cu toate ca acestea ar fi cele mai evidente, ci si la viata de zi cu zi. Vrei sa-ti rezolvi o problema, ai de ales – ori stai ca blegul la coada sau te milogesti si te enervezi si eventual mai bati si pe cineva apropiat, fie apelezi la cine trebuie si, cu o ceva gaura in buget, acel apropiat scapa de bataie si tu iti rezolvi problema.
Mai sus, daca esti proprietarul unei companii si implicat in administrarea acesteia, fie te orientezi si accepti dansul dambovitean ce amalgameaza pasi de shake cu taxe, rumba cu interese si tango cu profituri dijmuite, fie te refugiezi cu compania intr-un paradis fiscal si atunci te pregatesti sa faci fata la tot soiul de asedii justitiare sau mediatice. Unde intra Rastignac in ecuatie? El nu intra, e acolo permanent, si el, si ambitiile sale, si dorinta sa de a fi; se schimba periodic numai actorii ce-l intruchipeaza.
Am avut sau avem rastignaci (asa am scris, cu litera mica, nu e greseala de tipar) care au avut ambitia de a manevra de dragul manevratului sau cel putin asa pare, pentru ca altfel cultivau virtutile saraciei; altii combina bonomia si ironia fina cu datul golanesc la geoale, altii sunt cumva mai naivi, sa spunem, dar nu lipsiti de dorinta de a demonstra nimic; spre final avem personaje care nici macar nu mai trebuie sa-l interpreteze pe eroul balzacian, ei chiar sunt croiti asa si se razboiesc cu cine li se nazare pentru ca… nu stiu de fapt de ce, poate ca au o gena in plus sau un deficit de calciu mai accentuat, eventual ereditar.
Mai tin minte un articol foarte interesant pe care l-am citit undeva si care facea o paralela intre
Pe urma ritmul investitiilor s-a mai domolit, interesele economice s-au mutat inspre
Economia duduie, spunea autorul articolului, este echivalentul lui
De o bucata de vreme dansul rastignacilor s-a intetit si ei par sa nu mai plece urechea deloc spre economie, sa verifice daca aceasta mai duduie. Observati ca spun dansul rastignacilor si nu campanie anticoruptie sau joc politic; acestea sunt chestii chiar in regula, de prima avem mare nevoie, iar a doua face parte din spectacolul lumii.
Problema este cum sunt puse in scena si ce urmaresc cei implicati, iar aici avem cele mai mari dificultati. Incetinirea ritmului de crestere industriala, stagnarile din zona productivitatii muncii, dinamica exporturilor par sa ne pasioneze din ce in ce mai putin; rastignacii nostri gresesc daca mizeaza numai pe capacitatea de adaptare si de rezistenta a companiilor romanesti si, pierduti in dansul lor, nu le netezesc cat de cat calea.
Rastignac a avut motivatiile si crezul lui atunci cand a amenintat Parisul, iar romanii nu pot juca pe post de Paris fie si pentru simplul fapt ca sunt oameni cu nevoi si dorinte si cu judecata. Nu stiu daca rastignacii locali sunt constienti ca-i ameninta pe romani si bunastarea lor, atata cata este, si se afla si pe cea mai potrivita cale pentru a transforma duduitul intr-un fas. Daca nu se trezesc la timp, le spun ca cele mai detaliate buletine meteo se dau la TV pe la 19:30.