BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Corelare sau independenta?

    Evolutia economiei unei tari este influentata atat de politica monetara, cat si de cea fiscala. In ce masura se manifesta aceste interdependente depinde de structura economiei. O tara cu economie dezvoltata va reactiona intr-un fel la un anumit stimulent fiscal sau monetar, una in curs de dezvoltare altfel, o economie centralizata in alt mod, iar intr-o „republica bananiera“ s-ar putea ca masura sa nu aiba nici un efect.

     

    Pana de curand, Romania intra in randul tarilor in curs de dezvoltare. Era posibil ca in acelasi timp, economia sa creasca cu o rata superioara valorilor din tarile dezvoltate, inflatia sa scada, nivelul de taxare sa ramana ridicat, iar deficitul comercial sa nu aiba de suferit.

     

    Abaterile de la regulile de baza ale economiei erau explicate prin sub-modele econometrice sau „efecte speciale“. Predictibilitatea acestor modele este oricum redusa datorita evolutiei neliniare a componentelor macroeconomice de baza, asa ca devierile de la valorile estimate sunt de obicei importante.

     

    De anul trecut insa, performanta Romaniei a inceput sa semene mai mult cu cea a tarilor dezvoltate, lucru normal tinand cont de legaturile economice importante ale tarii noastre cu membrii UE. Implicit, o actiune de politica fiscala va avea efectul descris in cartile clasice de economie, si nu altul. In anii trecuti, politicile fiscale si cele monetare erau necorelate.

     

    Se pornea de la principiul ca oricum efectul unei masuri fiscale este greu cuantificabil atat ca intensitate cat si ca durata a absorbtiei in economie, asa ca orice incercare de corelare cu politica monetara ar fi lipsita de sens. In felul acesta, atat politica fiscala cat si cea monetara au ajuns mai degraba reactii la derapajele economice, decat rezultante ale unui plan strategic de a duce Romania intr-o anumita directie. Pornind de la acelasi principiu (desi conditiile economice ale Romaniei s-au schimbat in anul 2004 fata de 1994, de exemplu), guvernul a decis introducerea cotei unice de 16%.

     

    La momentul respectiv, s-au exprimat multe opinii pro si contra pe seama acestei masuri. Totusi, cred ca merita sa analizam efectele sale pe termen lung, pentru a atrage atentia macar acum guvernantilor ca nu se pot lua hotarari – populiste sau nu – fara a se gandi la efectele asupra economiei si la reactiile necesare din partea bancii centrale. Cota unica a adus in circuitul economic mai multi bani din partea salariatilor si datorita profiturilor initial mai mari ale companiilor.

     

    Pe langa efectul pozitiv de stimulare a economiei (dorit de guvernanti), a crescut cererea de bunuri si servicii, iar o data cu aceasta presiunea asupra preturilor, deficitul comercial, limita de creditare pentru persoanele fizice. Mecanismele de transmisie ale efectelor cotei unice nu sunt instantanee, nici pe deplin predictibile si ce este mai important, sunt interdependente – adica genereaza o spirala.

     

    Efectul net al masurii, dupa ce s-au adunat beneficiile si s-au scazut deficientele, a determinat banca centrala sa intervina pe piata pentru a potoli avantul inflationist in principal si a estompa celelalte decalaje, in subsidiar. Parghiile monetare utilizate au fost de natura administrativa (impunerea de limite de creditare la lei si valuta, marirea rezervei minime obligatorii).

     

    Astfel, dobanzile active la lei si valuta s-au majorat sau cel putin au stagnat, astfel incat finantarea este mai costisitoare atat pentru companii cat si pentru salariati. In termeni financiari, situatia prezentata se traduce prin profitabilitate mai redusa a sistemului corporatist, asadar impozite mai mici la bugetul de stat.

    Chiar si profitabilitatea sistemului bancar este in scadere, deci si impozitele platite de banci vor fi mai reduse. Mai mult, restrangerea creditarii pentru persoanele fizice micsoreaza cererea agregata, implicit posibilitatea statului de a colecta TVA, taxe la import, accize etc.

     

    Recapituland, o masura a guvernului de stimulare a economiei are ca efect final tocmai restrangerea economica, pe langa adancirea decalajelor, pentru ca politica fiscala nu este corelata cu cea monetara! Economia, ca si jocul la bursa are suma zero daca excludem efectul revolutiilor tehnologice. Veniturile si cheltuielile se redistribuie la nivel national si international.

     

    Aratam intr-un articol trecut ca lipsa de restructurare din economia romaneasca si evolutia ciudata a cursului de schimb genereaza un cost de ineficienta. Beneficiarii sunt investitorii straini de capital pe termen scurt, sau chiar partenerii nostri comerciali. Acest „arbitraj pe ineficienta economica“ este  favorizat de greselile de politica fiscala sau monetara.

     

    Poate ca regula supravietuirii in politica este sa-ti indeplinesti promisiunile electorale – chiar si cele mai fanteziste – cu orice pret, dar sugerez introducerea unei reguli suplimentare: orice promisiune cu tenta economica trebuie testata din punct de vedere al eficientei pe termen lung. De catre cine? Cu siguranta nu de catre „politicienii economiei“.

     

    Dragos Cabat este vicepresedintele CFA Romania

  • Porcul de Zeus!

    La momentul cand veti citi acest articol, vor fi trecut cateva zile sau poate cateva saptamani de cand il voi fi scris. Intre timp, povestea caricaturilor cu Mahomed se va fi stins sau alte evenimente rele se vor fi intamplat. Dar cred ca, macar in principiu, sunt deja posibile cateva reflectii pe marginea acestui subiect.

     

    Sa lamurim chiar de la inceput ca, daca pentru cateva caricaturi publicate intr-un ziar danez, niste capete infierbantate ar incerca sa dea foc ambasadei chiliene, incendiatorii respectivi ar gresi. Dar mai intai trebuie sa ne intrebam cine sunt acesti „ei“. Si apoi trebuie sa spun ca seria de apeluri eroice in sprijinul libertatii presei si intrecerea celor porniti sa republice caricaturile (de altfel, proaste) m-au izbit prin caracterul lor excesiv.

     

    Ar fi oare corect daca eu m-as porni sa arunc injuraturi impotriva porcului de Zeus sau a tarfei de Venus? Daca as simti o asemenea pornire, nu mai exista pagani in vremea noastra si nu as ofensa sensibilitatea nimanui (desi un prieten mai invatat mi-a atras atentia ca l-as putea ofensa pe Robert Calasso, autorul „Literaturii zeilor“).

     

    Dar chiar de-as fi cel mai radical dintre atei, cel mai inversunat anticlerical, ar fi oare intemeiat pentru mine sa ma pornesc sa-l injur pe Dumnezeul Israelului, pe Fecioara Maria si pe toti sfintii? Aceasta depinde de legile tarii unde ma aflu, insa in orice caz as fi in greseala, nemaivorbind ca as fi lipsit de maniere si vulgar, pentru ca as ofensa sensibilitatile celor care ma aud, oameni pentru care lucrurile respective sunt sfinte. Daca trebuie sa-i arat respect Fecioarei Maria, atunci trebuie sa fac la fel si cu Mahomed. Si daca as face altfel, aceasta m-ar califica (la fel ca pe multi altii) drept un ateu care crede mai mult in Fecioara Maria decat in Mahomed.

     

    Toate acestea le spun in mod independent de doctrina corectitudinii politice, in virtutea careia (dupa unii) daca eu spun „persoana cu disabilitati vizuale“ in loc de „orb“, fiindca orbii prefera sa li se spuna asa, n-ar trebui sa spun nici Mahomed, ci Muhammad. Dar legile lingvistice sunt in asa fel incat daca eu, ca italian, spun Parigi in loc de Paris, atunci nici un francez n-are dreptul sa se simta ofensat, asa dupa cum nici eu nu ma supar pe ei cand spun Plaisance in loc de Piacenza. Inteleg, totusi, ca respectivele caricaturi au aparut intr-o publicatie de dreapta, asa incat nu vad ce sens ar avea sa le cerem rasistilor sa manifeste respect fata de diferentele culturale. Dar aceasta reflectie ar fi trebuit facuta si de cei ce au starnit sute de fanatici sa dea foc la ambasade si consulate.

     

    Dar, inca o data, cine sunt „ei“? Se pare ca in Copenhaga niste huligani neonazisti au incercat sa arda Coranul in piata publica. Politia i-a oprit, dar chiar daca n-au reusit, care musulman de bun-simt ar fi putut sa ia drept opinie publica europeana parerea unui grup de smintiti? Asa incat ar trebui sa ne intrebam daca incendiatorii de consulate reprezinta opinia publica musulmana.

     

    Sa incercam sa ne folosim imaginatia. Au fost respectivii incendiatori scandalizati de caricaturi? Nu, intrucat daca interdictia de reprezentare a chipurilor umane si de a le expune in public ar fi insemnat ceva (si sa reamintim ca Mohamed este reprezentat in multe miniaturi frumoase), atunci nici un musulman fundamentalist n-ar fi fost asa de ticalos incat sa le arate caricaturile – asa dupa cum un preot catolic nu arata in biserica poze cu femei goale numai ca sa-i descurajeze pe credinciosi sa mai cumpere Playboy.

     

    Asa incat nu vad de ce acele capete infierbantate s-au aprins atat de tare. Adevarul e ca, stiind putine despre caricaturi, respectivii au fost instigati de cei ce stiu cum sa starneasca grupurile de extremisti, care au actionat in consecinta. Ar parea, deci, ca acest prezumtiv razboi total intre Est si Vest se va purta intre cateva zeci de fascisti danezi pe de o parte si cateva sute de musulmani extremisti de cealalta parte.

     

    Incidentele sunt serioase (si poate ca sunt preludiul unor evenimente inca mai dramatice – chiar la momentul cand scriu acum, am vazut ca in Turcia cineva a ucis un preot catolic in numele lui Allah). Dar oare nu dramatizam lucrurile peste masura, in loc sa incercam sa lamurim ce se petrece, sa stabilim proportia justa a evenimentelor, sa descoperim cine se afla in spatele lor?

     

    Dupa cate stim, exista previziuni care se implinesc tocmai fiindca au fost facute. Prea multa discutie despre un razboi religios (iar Sf. Petru Eremitul ori Bernard de Clairvaux au stiut foarte bine asta) poate declansa un conflict adevarat, iar cruciadele fac parte din aceasta categorie. Cand incepe o cruciada, niciodata nu stii cine se lipeste de grupul care crede cu adevarat in ea. Istoria cruciadelor ne spune ca dupa cavaleri au intrat in lupta criminali si declasati de genul tafurilor, care au profitat de ocazie sa rada sate in calea lor sau sa ucida evrei, cu mult inainte de a le fi iesit in cale vreun sarazin.

     

    Aceasta nu inseamna insa ca ar trebui sa subestimam situatia, insa trebuie sa facem tot posibilul ca sa-i identificam pe cei ce sunt intr-adevar responsabili pentru violente si sa evitam sa combatem un fundamentalism cu alt fundamentalism.

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

    Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare la 15 martie.

    Traducerea si adaptarea de Crenguta Nicolae

  • Macar luati-le banii

    Cand Arnold Schwarzenegger a castigat alegerile pentru functia de guvernator al Californiei, probabil ca multi dintre romani s-au intrebat cum pot locuitorii celui mai bogat stat american sa vrea un astfel de lider.

    Explicatia este lunga, poate lua in discutie cultura si psihologia americanilor, dar are si elemente simple. Cum ar fi faptul ca actorul, care a fost sustinut de republicani, nu prea a avut adversari, in afara poate de candidatul democratilor. Si asta nu pentru ca ar fi fost prea competent, ci pentru ca restul adversarilor au fost, in mare masura, „bufoni“. Printre ei, un sef de trib indian sau o proprietara de Corvette roz, suparata ca si-a stricat masina pe soselele proaste ale statului american.

    Astfel de candidati fac parte deja din traditia americanilor, la nivel regional: ei stiu ca nu au sanse, dar candideaza asumandu-si rolul de bufon, doar pentru a aparea public si a-si spune si ei parerile. Lucru care se pare ca nu este inca posibil in democratiile mai fragede, cum este cea romaneasca.

    Saptamana trecuta, aproape neobservata pentru o lume financiara cu atentia concentrata pe tranzactia Vodafone-Connex, pe scaderea bursei sau pe amanarea incheierii acordului cu FMI, s-a incheiat perioada pentru depunerea candidaturilor la Primaria Capitalei. Iar lista candidatilor arata ca in Bucuresti exista inca zece oameni care nu-si pun problema unui un tur doi. Cei zece sunt contracandidatii lui Videanu si Vanghelie.

    Eu, unul, dupa 15 ani in care spectacolul grotesc al candidaturilor fara sanse s-a derulat constant, tot nu am inteles ce mecanisme psihologice complexe ii „mana in lupta“ pe acesti oameni. Pentru ca ei, spre deosebire de bufonii americanilor, chiar cred ca vor castiga si prezinta si solutii pentru perioada mandatului. Oameni de audiovizual, antrenori de fotbal, inspectori sau pur si simplu anonimi care au sustinerea unor partide la fel de anonime. 

    Pentru partidulete macar exista o scuza: ca sa-si justifice existenta pe scena politica, au datoria sa propuna candidati, macar din cand in cand, si unde sa propuna daca nu la Bucuresti, cata vreme e greu de presupus ca formatiunile de buzunar au filiale in Raciu-Persinari, Craidorolt, Rascaeti, Soparlita sau alte nume de pe lista asezarilor unde Guvernul anunta ca o sa avem alegeri in aprilie. 

    Pentru ceilalti insa, resorturile sunt greu de deslusit: nevoie de imagine, orgoliu personal, dorinta de a se da in spectacol ori, daca acceptam teoriile conspiratiei, aranjamente cu diverse partide care vor sa mai ciupeasca indirect din voturile concurentei. Rezultatul e un peisaj pestrit si ridicol, unde nechemati cu proiecte fanteziste se chinuie sa atraga atentia unui public deja satul de circ inca dinainte ca acesta sa inceapa. 

    Ca sa fim drepti insa, degeaba se indigneaza sociologii ca nu e de demnitatea unei capitale europene sa aiba candidati care se prezinta electoratului cu porecla in loc de nume sau cu gramatica in varianta „necenzurata“. Precedentul colorat de la alegerile prezidentiale de anul trecut face sa para aproape firesc ca pentru un primar de oras, fie el si Bucuresti, recolta de candidati sa fie proportional mai saraca. 

    O slaba consolare ar fi, totusi: daca pentru prezidentiale Capitala a pierdut un primar, acum pentru locale Guvernul pierde un vicepremier, ba inca pe cel care facea oficiile de negociator-sef cu FMI. Bucurestenii frustrati de lipsa de atentie din partea politicienilor se vor fi simtit razbunati, probabil, de agitatia de saptamani bune pe tema inlocuitorului lui Adriean Videanu, incheiata glorios de numirea domnului „No-name“ Seculici, cumatru prezidential.

    Totusi, ca sa avem o consolare deplina pentru ca trebuie sa suportam periodic asemenea campanii electorale, ar fi nevoie de ceva mai substantial, care sa-i atinga si pe candidatii cu pricina – la buzunare. Schwarzenegger si compania au platit o taxa de cate 3.500 de dolari de inscriere in campania electorala, fiindca asa e legea in SUA. De ce n-ar fi si la noi la fel? Si asa bugetul are nevoie de bani: daca Guvernul tot se chinuie sa gaseasca impozite noi, de ce n-ar plati si candidatii nostri taxe pe impolitetea de a-si arata in public partile rusinoase ale personalitatii? In cota unica, fireste: 16%.

  • La Bursa, psihologia, mai tare decat finantele

    „Cine mai are timp sa se uite la rezultate? Nu vezi cum creste piata“, cam asa spuneau prin februarie unii dintre brokerii cuprinsi de entuziasm de la Bursa daca ii intrebai ce actiune este mai ieftina din punctul de vedere al rezultatelor financiare.

    Cam la fel s-a intamplat si saptamana trecuta cand piata a picat cu 15%, cand sentimentul predominant de pe piata a fost panica, iar jucatorii de pe piata au inceput sa arunce fara discriminare cu actiuni in piata de frica sa nu piarda si mai mult. Castigurile substantiale ale investitorilor de la inceputul anului s-au injumatatit astfel in mai putin de doua saptamani.

    Cu rezultate financiare bune sau slabe, actiunile listate la Bursa au scazut fiecare aproape la fel cum crescusera: in bloc. Si asta fara ca pe piata sa existe explicatii de natura economica pentru variatiile ample de pret. 

    Evolutia actiunilor de la Bursa de Valori din acest an a dovedit ca pentru a castiga cat mai bine pe piata nu trebuie sa fi un bun analist financiar care incearca sa isi dea seama care actiuni sunt ieftine, ci doar un bun psiholog care isi da seama cum gandesc ceilalti. Euforia bursiera a dus piata in sus in primele doua luni ale anului, la fel cum panica provocata de cateva zile consecutive de scadere a prabusit piata saptamana trecuta.  In primele saptamani ale anului motivatia celor mai multi dintre cumparatori a fost ca piata creste, la fel cum multi au intrat in panica saptamana trecuta vazand cum valoarea portofoliului le scade de la zi la zi.

    Umflata ca un balon de sapun, Bursa urcase peste 50% in primele doua luni ale anului, iar ceea ce multi se asteptau, chiar si o parte a celor care cumparau in continuare actiuni pe crestere s-a intamplat: balonul s-a spart.

    Scaderea impozitului pe profit si schimbarea puterii politice au adus la inceputul lui 2005 cresteri semnificative la Bursa. Acestea au continuat saptamani bune, desi nici impozitul mai mic si nici noua putere politica nu puteau justifica preturi cu pana la 50% mai mari pentru multe dintre actiuni.

    In primele doua luni ale anului pe piata au intrat multi mici investitori romani care sperau sa isi dubleze banii in cateva luni. Unii au intrat cu bani imprumutati, iar altii cu bani din care nu si-ar fi permis sa piarda, asta fiind una din explicatiile panicii  care a cuprins piata saptamana trecuta. „Au venit la noi investitori care isi faceau calculul ca daca piata a crescut cu 20% in ianuarie, inseamna ca va creste cu 240% anul acesta“, povestea un broker. 

    Alaturi de acestia, fondurile straine de investitii au continuat sa aduca bani, constransi de propriii investitori care vroiau plasamente in Romania, o piata pe care cresterile actiunilor au depasit 100% de doua ori in ultimii trei ani.

    Investitorii mai vechi, experimentati, au stiut sa profite de entuziasmul noilor veniti, iar dintre acestia cel mai mult au castigat nu cei care stiu sa interpreteze cel mai bine indicatorii financiari ai companiilor, ci cei care au intuit cel mai bine momentul in care pe piata nu au mai intrat suficienti bani pentru a sustine boom-ul. 

    Cu pierderi sau cu profituri in crestere, toate actiunile cresteau la inceputul anului, iar cei care incercau sa speculeze pentru a obtine randamente mai mari decat cresterea medie a pietei nu faceau decat sa plateasca degeaba comisioane brokerilor: si actiunile pe care le cumparau, si cele pe care le vindeau cresteau cam la fel, dupa cum la fel au evoluat si cand piata a luat-o in jos.

    Indicele BET, care urmareste cele mai tranzactionate actiuni de la Bursa de Valori a coborat cu 20% de la punctul de maxim de la finalul lunii februarie dupa ce piata urcase cu aproape 50% in primele doua luni. Principalele castigatoare ale inceputului de an, actiunile societatilor de investitii financiare, au pierdut nu mai putin de 25% din valoare de la punctul de maxim atins in februarie, dupa cresterea de peste 75% din primele doua luni.

    Petrom, cea mai mare companie cotata pe piata, a urcat in acest an pana la 5.300 lei/actiune, fata de 3.500 cat era cotata la inceputul anului. Panica investitorilor romani si absenta celor straini de la cumparare a facut ca Petrom sa atinga 3.600 lei/actiune, adica cu doar 100 de lei fata de inceputul anului.

    Neclaritatile privind modul in care se vor impozita castigurile din tranzactiile cu actiuni, provocase o scadere de 10% a indicelui BET intr-o singura zi in februarie, cand multi investitori s-au grabit sa isi marcheze profiturile de teama ca acestea sa nu fie impozitate inzecit. Cand lucrurile s-au clarificat si investitorii au aflat ca impozitul de 10% va fi aplicat pentru castigurile obtinute dupa 1 aprilie, piata si-a revenit la fel de repede pe cat cazuse, iar tendinta de crestere a actiunilor a continuat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. 

    De altfel nici de atunci nu s-a intamplat nimic, dar preturile au ajuns la finalul saptamanii trecute sub nivelul minim atins atunci. Panica investitorilor de a nu pierde si mai mult fata de castigurile potentiale pe care si le calculasera la punctul de maxim a fost mai puternica decat teama de a plati un impozit mai mare.

  • Doua variante castigatoare

    Ideea anticipatelor aduce tot mai mult a povestea cu Petrica si lupul. Se vorbeste deja atat de mult despre  ele incat nimeni nu mai ia subiectul in serios.

    Pentru cei de la putere exista riscul ca, tot vorbind din varful buzelor despre anticipate, alegerile inainte de termen sa-i loveasca pe nepregatite. Si sa nu fie puse la cale de ei, ci de opozitie. 

    Daca nu se va intampla o catastrofa pe 25 aprilie, cand Romania ar urma sa semneze Tratatul de aderare la UE, Alianta ar fi inca avantajata de alegeri anticipate, in urmatoarele cinci-sase luni. Sondajele indica 56-58% intentie de vot, in vreme ce PSD e inca in reconstructie, PRM in cadere libera, PUR la capitolul „si altii“, iar UDMR in preajma pragului. Anticipate acum ar insemna, eventual, o sansa bine venita (poate ultima) pentru proiectul popular al taranistilor rebotezati. Adica aliati traditionali ai partidelor din Alianta si posibili parteneri ai unei viitoare majoritati confortabile in Parlament. 

    Principala critica a anticipatelor ramane aceea ca ar reprezenta doar o miscare politicianista, o lupta pentru ceva mai multa putere dar o pierdere de vreme pagubitoare, mai ales intr-o perioada in care, cum se spune, timpul nu are rabdare, pentru ca procesul de aderare la UE a intrat in linie dreapta. 

    Adica ceva imoral, in ultima instanta. Caci daca scopul anticipatelor nu e sa ajungi la o mai eficienta si mai buna guvernare, atunci fie si numai discutiile despre asta sunt daunatoare. Cum poate fi insa discutia despre anticipate un lucru constructiv si cum poate ea insemna cu adevarat un pas inainte? 

    Partea cea mai delicata e provocarea lor, pentru ca este nevoie, necesar, ca actualul guvern sa cada. Oricum ai intoarce-o, ar fi un esec. Si nimanui nu-i este pe plac sa rateze, sa nu duca un mandat pana la capat. Premierului Calin Popescu Tariceanu si echipei lui, in care se afla multi ambitiosi,  cu atat mai putin. Exista insa o foarte interesanta iesire onorabila din scena. Numele ei: asumarea raspunderii guvernului. Lucru despre care se discuta de mai mult timp; in ultima vreme, discutiile au devenit publice.

    Iar acum, premierul a identificat un domeniu esential al reformei: restituirea proprietatilor imobiliare si funciare. Asumandu-si raspunderea pentru un pachet de legi alcatuit pe principiul restitutio in integrum, guvernul Tariceanu are sansa sa impuste mai multi iepuri dintr-un foc. 

    In primul rand, va aduce in prim-planul dezbaterii publice o problema esentiala: proprietatea. Privita, de aceasta data, altfel. Spre deosebire de perioada 1997-2000, cand taranistilor le-a lipsit curajul si, poate, contextul, actualii guvernanti pot privi proprietatea fara inhibitii, fara constrangeri de sorginte comunista si, lucru esential, avand de data aceasta suport popular. Acum, romanii si-au regasit memoria sanatoasa a respectului fata de proprietate si le este tot mai multa lehamite de furatul caciulii.  Caci fara respect pentru proprietate, reforma e doar un cuvant lipsit de continut. Un guvern care cere votul de incredere pentru o asemenea lege ar fi marcat definitiv si categoric. 

    Asumandu-si raspunderea, guvernul se va afla in fata a doua perspective. Prima, aceea ca opozitia sa nu depuna motiune de cenzura. Ar insemna, automat, adoptarea pachetului de legi si o schimbare radicala de filosofie, un adevarat soc reformist care ar ajuta societatea romaneasca sa recupereze cativa ani buni din decalajul pe care il are fata de Europa.   

    Cea de a doua varianta ar fi aceea ca opozitia sa depuna o motiune de cenzura. Pe de o parte, partidele semnatare s-ar plasa clar de partea franarilor reformei, lucru cu adevarat pagubos intr-un moment de cautare frenetica a certificatelor europene de buna purtare. Daca motiunea de cenzura nu ar fi votata, ar fi un triumf dublu pentru coalitia de la guvernare: se va fi afirmat ca reformista, va fi trimis opozitia in trecut si, mai ales, isi va fi si promovat legile. Daca motiunea ar fi votata, guvernul va demisiona (facand astfel primul pas, cel mai important, catre alegerile anticipate) aparand un principiu inalt. Ar duce la un soi de martirizare si ar fi o extraordinara lovitura de imagine care ar putea, ea singura, sa aduca o victorie covarsitoare in alegerile care ar urma. 

    Mesajul ar fi simplu si de impact enorm: guvernul a vrut sa faca reforma, sa moralizeze, dar a fost infrant de un parlament dominat de forte reactionare, urmase si continuatoare ale regimului comunist, adevaratele frane ale reformei si dezvoltarii Romaniei.  Pare, in acest moment, o strategie fara cusur, poate singura care ar da sansa actualei puteri sa faca ceva, sa smulga tara din indiferenta si s-o impinga inainte. Iar pentru ca lucrurile sa fie cu adevarat definitorii, asumarea raspunderii s-ar putea face si pe o lege a lustratiei. Asta da lovitura! 

    Strategia enuntata mai sus implica si cateva riscuri, unele mai mari, altele mai mici.  Cel mai mic e acela de a se ajunge, intr-un tarziu, la niste alegeri anticipate pe care Alianta sa le piarda. Cel mai mare, acela ca pachetul de legi referitoare la proprietate sa nu fie cu adevarat unul solid, ar insemna compromiterea unei idei si drumul de la sublim la tragic.

  • Scurt eseu despre fibra optica

    Toate strazile orasului sunt sfredelite de picamere care inlatura invelisul asfaltic. Muncitori imbracati in salopete albastre sapa santuri in toate directiile. Se reconstruieste infrastructura de comunicatii subterana. Nu va speriati: este o scena imaginara. Modernizarea retelelor se poate face si altfel. Vom vedea cum.

    Pentru RomTelecom, principalul operator de telefonie fixa din Romania, vechimea pe care o are pe piata a insemnat avantaje, dar si neajunsuri. Avantajele se datoreaza, in primul rand, infrastructurii din marile orase. Practic, in orice localitate mai importanta cladirile sunt legate intre ele printr-un paienjenis de cabluri ingropate – proprietatea RomTelecom. In acest paienjenis sta de fapt monopolul operatorului de telefonie fixa. Insa problema este ca in mare parte aceasta infrastructura este destul de imbatranita, capacitatile pentru care a fost gandita fiind valabile pentru anii ‘70 – ‘80. In acea perioada, vocea era singurul lucru care se transmitea prin cablurile RomTelecom, iar Internetul sau transmisia de date erau cel mult povesti science-fiction.

    Din 2003, si alti operatori de telefonie au acces la aceasta infrastructura, ceea ce ar insemna, in viitor, aglomeratie pe cablurile RomTelecom. Aici se potriveste comparatia cu infrastructura rutiera din majoritatea capitalelor europene, care a fost conceputa pentru trasuri, iar acum trebuie sa faca fata unui trafic auto infernal. Sa largesti strazile este imposibil. La fel de imposibila este si construirea de la zero a unei infrastructuri de comunicatii. 

    Suspendarea firelor intre cladiri a fost o solutie la care operatorii de comunicati au recurs cu bucurie, insa interzicerea acestei metode nu poate fi amanata la nesfarsit. Echipamentele radio de comunicatii pot fi si ele o alternativa, insa valoarea mare a investitiei este prohibitiva pentru operatori. Nici o companie nu vrea sa investeasca sume enorme in echipamente care la fiecare doi-trei ani se uzeaza moral si trebuie inlocuite.

    Asa ca tot clasicele fire ingropate raman cea mai buna solutie. Daca nu s-ar fi inventat Internetul si transmisiile de date, anticele sarme de cupru ale RomTelecomului nostru si ale altor operatori de telefonie fixa ar fi fost suficiente. In cazul Romaniei, in momentul in care utilizatorii casnici vor deveni utilizatori grei (hard users) de Internet si date, asa cum se intampla in Occident sau in Asia, infrastructura RomTelecom va fi insuficienta. Ce sa mai vorbim de cazul in care alti operatori in afara de cablisti vor vrea sa ofere televiziune tot prin reteaua operatorului traditional de telefonie fixa!  

    Fara sa mai lungim prea mult vorba, problema poate fi rezumata in cateva cuvinte: reteaua actuala a RomTelecom va fi inapta sa faca fata unei cresteri bruste de trafic. Acum, lucrurile inca merg bine, insa specialistii spun ca in cinci ani realitatea s-ar putea complica.

    Ce e de facut? Am vazut ca spargerea strazilor nu poate fi o solutie, suspendarea cablurilor este o metoda „neortodoxa“, iar instalarea de echipamente radio costa prea mult.

    Am participat in urma cu doua saptamani la lansarea unei tehnologii care ar putea fi solutia viitorului. Compania Nexans, producator de cabluri pentru telecomunicatii si industrie a prezentat la Bruxelles o tehnologie de suflare a cablurilor prin conductele subterane. Termenul de suflare poate parea usor straniu, insa echipamentele companiei desprinsa in urma cu patru ani din grupul Alcatel chiar asta fac: sufla sau, mai bine zis, imping cablul optic pe o distanta de cativa kilometri. Costurile sunt mici, iar „deranjul“ strazilor tinde la zero. 

    In aceste conditii, orice retea de utilitati (gaze sau canalizare) poate deveni un mediu propice pentru cabluri de fibra optica. Aceasta este o sansa pe care unii operatori alternativi probabil ca nu o vor rata. Deja, Atlas Telecom isi construieste propria retea atat in interiorul oraselor, cat si intre orase. Vrea independenta totala.

    Pe zona de long distance (adica retelele interurbane), capacitatea de comunicatii este mai mult decat suficienta. Practic, avem de-a face cu reversul situatiei din marile orase. Si e suficient sa amintim doar cateva companii de stat care au investit milioane de dolari in dezvoltarea unor retele de fibra optica cu capacitate mult peste necesarul de comunicatii actual al Romaniei: Transelectrica, Societatea Nationala de Radiocomunicatii, Telecomunicatii CFR etc. 

    Pentru ca toate sa fie bune si frumoase, e nevoie de interventia mai multor jucatori. In primul rand, nevoia de inlocuire a retelelor va fi evidenta in momentul cresterii traficului. Pentru asta, e nevoie de cresterea nivelului de trai al utilizatorilor. Probabil ca asta se va intampla intr-un orizont de timp de minimum cinci ani. Atunci operatorii vor intra cu adevarat in actiune. Tot atunci probabil ca RomTelecom isi va pune serios problema modernizarii retelelor. Ulterior, va fi nevoie de acordul municipalitatilor pentru folosirea infrastructurii utilitatilor publice.

    Intreg acest scenariu este plauzibil acum, insa ar putea fi dejucat de inovatii ulterioare. Oricum, existenta mai multor solutii confera liniste atat operatorilor cat si utilizatorilor. Piata le va decide pe toate. 

  • Sado-masochismul prezidential

    Alegerile anticipate ar da cu dreapta, dar cu stanga ar lua. Ar „da“ guvernului stabilitate  si o larga sustinere parlamentara, dar ar putea totodata  „lua“ din influenta presedintelui.

    Un om statea pe-o craca. Un om statea pe-o craca si manuia, cu inversunare, un fierastrau. Oamenii facusera roata in jurul copacului, priveau si se minunau, asteptand, de la o clipa la alta, ca omul sa se prabuseasca dimpreuna cu craca, frangandu-si gatul. Pana la un punct, imaginea seamana izbitor cu insistenta lui Basescu de a declansa, de unul singur, alegeri anticipate. Omul asta pare a avea o vocatie irezistibila de Gica-contra. Nimeni – mai exact, nici o forta politica – nu mai vrea acum „anticipate“. PSD-ul are altele pe cap, PUR-ul n-are vocatie suicidala, iar UDMR-ul se simte cu musca UCM-ului pe caciula. Nici macar partidele Aliantei D.A. nu mai gusta ideea. Basescu e din nou singur. Cand, la inceputurile guvernarii, majoritatea comentatorilor politici se aratau ingrijorati de potentiala instabilitate guvernamentala a coalitiei, imi manifestam, chiar in aceasta pagina, reticenta fata de asemenea prognoze. Acum, situatia pare a se fi rasturnat cu susul in jos. Atat puterea cat si opozitia, ba chiar si partidele extraparlamentare nu par a vrea decat stabilitate, cu orice pret, iar singurul nemultumit de actuala stare de fapt ramane Traian Basescu.

    Intrebarea se impune, practic, de la sine: poate? Poate, precum Lapusneanul lui Negruzzi, afirma ca „daca voi nu ma vreti, eu va vreau?“. In conditiile in care primul-ministru sugereaza, mai mult sau mai putin voalat, ca e impotriva, iar reprezentantii Aliantei se pregatesc, la ora la care scriu aceste randuri, a-i cere, oficial, socoteala, poate vointa presedintelui deveni putinta? Raspunsul e „da“. Poate ce vrea si vrea ce poate. Iar asul de pe maneca prezidentiala se numeste Partidul Democrat. Iar aici, declaratiile lui Berceanu nu sunt cu mult mai reprezentative pentru PD decat cele ale lui Gusa, de mai an. Daca vrei sa iei pulsul rechinului, te uiti la pestele pilot. Ihtiologii stiu ca pe langa orice rechin se mai afla cel putin si cate un asa-numit „peste-pilot“, un peste mititel si simpatic ce se hraneste cu ceea ramane de la ospatul „gazdei“. Dupa cate stiu eu, inca se mai dezbate cine pe cine ghideaza spre viitoarea prada. In cazul lui Traian Basescu, pestele-pilot a fost si va ramane Emil Boc. A vazut cineva pestele-pilot dand declaratii „suparate“ dupa intalnirea „nemultumitilor“ din Alianta? Eu, unul, nu.

    Traian Basescu nu e Ion Iliescu si nici Emil Boc, Adrian Nastase. Primul nu e dispus sa se invarta in jurul cozii precum al doilea, iar al treilea nu are – cel putin deocamdata – orgoliile celui de-al patrulea. Prin urmare, de soarta Congresului PD va depinde, in buna masura, si soarta alegerilor anticipate. Daca presedintele ales al PD va fi Emil Boc, vom avea, cel mai probabil, alegeri anticipate. La fel, daca – slabe sperante – presedinte va ajunge Vasile Blaga. Daca Videanu castiga Primaria Capitalei, sansele ar fi jumatate-jumatate. Iar daca – tot slabe sperante – presedinte PD va ajunge Berceanu, toata clasa politica va fi multumita pentru ca alegerile anticipate vor fi amanate.

    Liberalii, in frunte cu premierul, stiu si ei ce stie tot satul – daca PD vrea anticipate, are anticipate. Majoritatea parlamentara, oricat de fragila, ar disparea peste noapte. Guvernul Tariceanu n-are nici o sansa in absenta suportului parlamentarilor PD. Popescu-Tariceanu depinde acum de umorile PD. Iar PD ar putea vrea anticipate, pentru egoistul motiv ca si-ar putea astfel mari „felia“ electorala. Cu un presedinte PD (iertata-mi fie vorba proasta) care raspunde atat de bine asteptarilor subliminale ale „tatucului“, Partidul Democrat ar avea sanse bunicele de imbunatatire a scorului electoral – pana-ntr-acolo incat sa-i „ia fata“ Partidului Liberal. O motivatie, ironic de altfel, de-a dreptul „liberala“. Fiecare pentru fiecare. Iar totul va depinde de modul in care vor fi jucate cartile preelectorale. 

    Dupa Nastase, a sosit timpul ca si Tariceanu sa abandoneze bridgeul de salon pentru „mitocanescul“ pocker de vapor. Pomenindu-l pe Stolojan drept port-drapel al viitoarelor alegeri anticipate, presedintele a rasucit, cu sadism, cutitul in rana primului-ministru. Poate premierul spune „nu“ alegerilor anticipate? Da, daca prefera sa se cocoate pe o craca mai sus decat Basescu, imprumutandu-i fierastraul. Nu, daca are inca un cap pe umeri si a invatat din experienta cat de tare te poate ustura o miza gresita.

    Pentru sustinatorii teoriei „republicii prezidentiale“, ar fi, insa, inceputul sfarsitului. O majoritate solida parlamentara ar putea sustine un guvern mai putin timorat de umorile prezidentiale. Frica pazeste stana. Patru perechi, vorba lui Madeleine Albright, ar fi nitel prea mult.

    Se da o groapa. Cum o folosim?

    P.S. In realitatea virtuala in care traim, un om isi poate taia craca de sub picioare, iar copacul ni se poate prabusi noua, in cap.

  • Lectia de business

    Exercitiu de imaginatie: daca in Romania toate afacerile ar merge precum cele din telefonia mobila*, tara aceasta, ale carei esecuri ne-au cam plictisit, ar avea toate sansele sa devina un rai economic.

    Al doilea exercitiu de imaginatie: sa spunem ca timp de o saptamana ati fi lipsit cu totul de telefonul mobil si ar trebui sa va intoarceti la modul de a comunica de acum (numai) opt ani! Adica, in afara de telefonul fix vechi de un secol, sa aveti la dispozitie cel mult un pager. De neimaginat, nu? Si totusi, nu numai pe exploatarea nevoii de comunicare a vorbaretilor romani se bazeaza succesul operatorilor de telefonie mobila. In peisajul autohton, Connex, Orange si Zapp apar ca niste izolate insule de civilizatie a afacerii.  Desi au acelasi dusman ca orice afacere privata in lumea asta, numim aici Statul cu tirania sa fiscalo-legislativa, acesti operatori n-au iesit niciodata la rampa sa se planga, n-au amenintat in veci consumatorii cu scumpirea serviciilor din cauza ca guvernul a luat nu stiu ce hotarare, n-au santajat cum ca isi iau jucariile si pleaca din Romania daca nu obtin cutare inlesnire.

    Sa gasim explicatia acestor „anomalii“ prin faptul ca operatorii in cauza au manageri straini? Nu neaparat, pentru ca desi la conducerea lor s-au succedat reprezentanti ai mai multor natii, esalonul de baza al managementului il constituie specialisti romani. Si apropo de manageri: cand apar in mass-media, au talentul sa dea o imagine credibila si propriei companii, si viitorului tehnologic tocmai pentru ca nu folosesc sintagmele de lemn ale business-ului, de pilda „satisfactia clientilor nostri este pe primul loc“. In treacat fie spus, situatia e valabila si in domeniul advertisingului: majoritatea dintre reclamele „mobililor“ fac parte din categoria celor care nu te aduc in stadiul de a arunca cu telecomanda dupa televizor.

    E potrivit sa ne oprim cu oda in acest punct. In definitiv nici aceste companii nu sunt cu totul perfecte; traiesc uneori crize interne de management, poate ca nu e intotdeauna o placere sa ai de a face cu vanzatorii lor in calitate de biet client si s-ar prea putea sa aiba fiecare ceva schelete in dulap de care nu vom afla nicicand.

    Sa ne intoarcem asadar la stirea saptamanii: cea mai mare companie de telefonie mobila din lume, Vodafone, a cumparat Connex, in cea mai importanta tranzactie de dupa ‘89. In acest caz  nu a mai fost vorba de  cumpararea unui gigant mioritic cu probleme serioase de eficienta, iar Vodafone nu a mai jucat rolul ultimei sperante – cea a investitorului strain chemat sa salveze situatia dupa ce administratorii romani s-au predat spunand ca nu se mai poate face nimic.

    Asadar, cea mai mare tranzactie din economia romaneasca din ultimii 15 ani nu a fost nici vanzarea Petrom, nici a Sidex, ci a unei companii care a pornit din stadiul de greenfield si in care Statul roman nu a jucat nici un rol, poate doar pe acela al unui bat care se baga si el in seama prin rotile economiei.

    De saptamana trecuta, aveti astfel la indemana cel mai bun argument de inchis gura celor care mai sustin ca numitul Stat trebuie sa se implice serios in business, sa-si dea cu parerea despre strategii si sa alcatuiasca planuri cincinale. A exersat suficient in aceste domenii iar rezultatele se vad cu ochiul liber. 

    Cazul Connex, Orange si Zapp ar trebui predat drept curs de baza studentilor din anul I al facultatilor de management. Poate asa vom avea in 10-15 ani politicieni carora sa nu le fie necesare vreo trei decenii de analize si decizii pentru a construi abia 200 de kilometri de autostrada. 

    Apropo de autostrazi: daca va mai trebui sa asteptam ani buni pentru a avea drumuri decente, Romania va intra totusi anul acesta in lumea buna a comunicatiilor prin lansarea telefoniei de generatia a treia. Cine este furnizorul acestui serviciu revolutionar –  printre care si videotelefonie – ati aflat deja. Q.E.D.

    * Desigur, nu ne referim la Cosmorom, operator mobil aflat de ani buni in coma, fiind, dupa cum afirma unii analisti, singurul esec al telefoniei GSM din lume. Printre cauzele  acestei incredibile performante putem identifica fara a gresi prezenta si prestatia statului roman ca actionar semnificativ.

  • Persistenta monopolurilor

    Parca e titlu de roman SF. Dar subiectul este unul cat se poate de pamantean. Nu stiu daca folosesc corect termenul de monopol descriind situatiile de mai jos, dar nici nu-mi pasa.

    Pe strada de margine de Bucuresti, uitata de Dumnezeu si de primari, unde am casa, binefacerile civilizatiei au ajuns pe rand, greu si cu eforturi. Intai a fost apa curenta si canalizarea, mai apoi, printr-un efort comun destul de costisitor, am beneficiat si de gaze. Ultimul lucru care sa ne faca sa ne simtim „ca la bloc“ (este aici o ciudatenie, cei de la case ii invidiaza pe cei de la bloc, cei de la bloc ne invidiaza pe noi) este cablul TV. O initiativa laudabila a unui grup de tineri a incercat sa elimine acest ultim neajuns: au intocmit o lista cu cei doritori de mai multe posturi TV, eventual si de Internet si s-au constituit si intr-o delegatie care au mers la Domnul Director al societatii de cablu „din zona“. Adevarul e ca Domnul Director s-a dovedit o persoana destul de ocupata, pentru ca a putut sa-i primeasca destul de tarziu, dupa repetate drumuri si amanari. Odata ajunsi in cabinetul acestuia, tinerii i-au prezentat doleanta noastra; Domnul Director s-a gandit ce s-a gandit si a conchis: nu se poate, suntem prea putini si investitia este prea mare. Si gata. 

    Sa recapitulam. In capitalismul romanesc clientii pot merge la un furnizor si-l roaga sa le furnizeze, si el spune ca nu se poate. Poate ca investitia este intr-adevar mare, un kilometru de cablu este in stare, nu-i asa, sa arunce in aer toate statisticile oficiale privind investitiile in Romania, ba poate sa necesite chiar si o emisiune de bonduri pe pietele internationale; in plus, este si riscul nostru, daca nu ne-am facut casele una peste alta, preferand sa le rasfiram aiurea pe camp. Dar asta e. Problema este ca nu avem nici de ales, pentru ca este vorba de societatea de cablu „din zona“, fara concurenta. Si stiti care-i culmea? Ca la randul lor cablistii se plang de monopolul stalpilor pe care si-au insirat firele. Astfel de Domni Directori sunt la tot pasul.

    Mai nou, de exemplu, aflam ca noi, cei din sudul tarii, trebuie sa platim mai mult pentru gazele naturale numai pentru ca am avut initiativa de a ne stabili in partea de jos a hartii, unde chipurile intretinerea conductelor costa mai mult. Dar companiile de distributie a gazelor functioneaza de ceva timp si cam tarziu au ajuns la aceasta concluzie; sau poate nu au intretinut conductele pana acum? Ba unii oficiali vorbesc de costuri diferite de intretinere, unele la tara si unele la oras. De ce ar trebui sa stiu eu, simplu consumator, de astfel de costuri si de categorisirea lor? La momentul semnarii privatizarii distributiilor de gaze, cu circa jumatate de an in urma, jurnalistii au intrebat clar daca vor fi tarife diferite si li s-a raspuns la fel de clar ca nu. Dupa cateva luni, e ca la radio Erevan. 

    Si exemplele pot continua, de la trenuri la locuri de parcare. Ca sa nu mai vorbim de toata tevatura, lipsita de finalizare, din fericire, legata de „pedepsirea“ celor ce indrazneau sa renunte la incalzirea centrala pentru a-si monta centrale termice. 

    Toate aceste exemple arata ca in Romania piata inca nu face jocurile asa cum ar trebui. Am citit undeva si mi-a placut o analogie a lui Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru economie: in natura frunzele sunt mai mari si mai dese acolo unde soarele bate mai bine; in economie, daca inlocuim soarele cu piata, companiile se descurca mai bine acolo unde piata este mai dezvoltata, acolo unde exista concurenta. Piata si concurenta ar convinge directorii ca un kilometru de cablu nu-i o investitie majora sau i-ar determina sa caute modalitati de a-si reduce costurile, renuntand la obiceiul de a incarca nota de plata a clientului. Statistic vorbind, in Romania este concurenta, dar este concurenta pe care a definit-o Steve Ballmer de la Microsoft: „Nu avem un monopol. Avem o cota de piata. Este ceva diferit“. 

    Nu stiu daca ma situez in sau in afara cotei de piata a Domnilor Directori. Dar stiu ca integrarea in Uniunea Europeana va aduce si reguli noi, care vor scoate din joc infrastructura invechita a Domnului Director de la cablu, si va afecta si piata si concurenta: voi putea cumpara gaze de unde vreau, indiferent de asezarea geografica. Daca voi putea, o sa ma abonez la un distribuitor de gaze din Norvegia, ca sa dau cat mai multa bataie de cap Domnilor Directori.

  • Exista vreo strategie in spatele reformei fiscale?

    Cel putin din punct de vedere fiscal, Guvernul a debutat in tromba. Dupa ce a avut initiativa sa reduca impozitul pe profit si sa inlocuiasca grila de impunere progresiva cu un impozit de 16%, Guvernul a fost nevoit sa faca fata unor critici continue si sustinute din toate partile.

    In primele saptamani ale acestui an a fost criticat pentru cresterea impozitului pe dividende (desi cresterea fusese operata de fosta guvernare), dar si pentru cresterea impozitului pe venitul microintreprinderilor. Acum Guvernul trebuie din nou sa faca fata unor critici mult mai severe in ceea ce priveste incalcarea principiului stabilitatii si a legii transparentei in procesul legislativ, lege care impunea consultari inainte de promovarea unor astfel de initiative.

    In numarul din 1 februarie al Ziarului Financiar lansam o intrebare oarecum retorica: de ce nu aplica Guvernul cota unica si asupra castigurilor din vanzarea titlurilor de participare sau din vanzarea de imobile? Asa cum spuneam si atunci, cred insa ca problema este una mult mai profunda si nu tine doar de aplicarea unui impozit mai mic sau mai mare asupra unuia sau altuia din venituri.

    Este vorba de inexistenta unei strategii coerente privind reforma fiscala. Incotro ne indreptam, ce se urmareste prin vechile sau mai noile modificari ale Codului fiscal? Sunt convins ca daca aceste lucruri ar fi fost explicate nu am fi asistat acum la reactiile absolut indreptatite din partea mediului de afaceri.

    Se maresc accizele, se elimina unele scutiri la TVA, se maresc sau se introduc impozite pe castigurile de capital ale persoanelor fizice. Prin asta se acopera un gol la buget iar conducatorii nostri o sa respire usurati. FMI-ul la fel. Care este insa strategia, la ce trebuie sa ne asteptam in viitor? Dupa ce am citit textul proiectului de ordonanta, au aparut primele intrebari cu privire la coerenta masurilor ce urmeaza a fi introduse. Primul exemplu: stimularea investitiilor, care a ramas doar la nivel declarativ dupa eliminarea posibilitatii de a deduce 20% din valoarea acestora in momentul punerii in functiune. Aceasta deducere nu este in nici un caz o scutire de impozit, ci doar o amanare: contribuabilul care calcula aceasta deducere beneficia de o amortizare mai mica ulterior, astfel incat pana la urma impozitul platit era acelasi ca si in lipsa acestei facilitati. Castiga acum bugetul mai multi bani? Probabil ca da, insa doar pe termen foarte scurt. Pe termen lung nu castiga insa nimic. Iar noi cred ca avem nevoie de gandire pe termen lung.

    Al doilea exemplu: eliminarea cotei reduse (10% fata de 16%) de impozit pe profit pentru profitul obtinut din vanzarea titlurilor de participare si a bunurilor detinute cel putin doi ani. Cum poate fi explicata aceasta masura in contextul in care persoanele fizice sunt impuse cu doar 1% daca pastreaza actiunile nu doi, ci doar un an?

    Perioada de un an este prea scurta pentru a se putea sustine ca s-a urmarit stimularea investitiilor pe termen lung, teza care de altfel pica imediat din moment ce in aceeasi ordonanta se prevede ca de la 1 ianuarie 2006 impozitul aplicabil acestor castiguri nu va mai fi 10% sau 1%, ci pur si simplu de 16%. Ceea ce are mai mult sens decat compromisul actual.

    Un alt exemplu al lipsei de coerenta este modul de calcul al accizelor la leasing. Anul trecut, printr-o hotarare de guvern, s-a stabilit ca accizele se calculeaza la valoarea de intrare si nu la valoarea reziduala. La vremea respectiva am demonstrat ca normele adaugau la lege, lucru nepermis. Greseala a fost recunoscuta si s-a revenit la aplicarea accizei la valoarea reziduala. Numai ca iata, din nou, se schimba schimbarea si se vor calcula totusi la valoarea de intrare. Sunt perfect de acord ca accizele la autoturisme intra in clasa impozitelor pe lux (la urma urmei, putem merge si cu autobuzul) si ca nu este normal sa existe posibilitatea de a plati doar 20% din acest impozit.

    Problema este insa din nou una de coerenta: ce rost mai are in acest caz calculul taxei vamale si a TVA la valoarea reziduala? Nu era mai simplu sa se reduca taxa vamala la autoturismele care nu sunt produse in UE (cele produse in UE au taxe vamale zero) la un nivel rezonabil, apropiat de nivelul la care aceste taxe se platesc efectiv si in prezent (acum taxele vamale sunt de 30%, dar practic se platesc doar 6%) si sa se efectueze importul definitiv la introducerea in tara a acestora in loc sa se perpetueze o situatie devenita deja anacronica? Probabil ca exemplele de mai sus nu ar fi existat daca Guvernul si in special Ministerul de Finante ar avea o strategie bine definita pe termen lung si daca ar fi existat consultari serioase cu mediul de afaceri, asa cum de altfel prevede si legea. Iar strategia trebuie sa includa nu numai Codul fiscal, ci si reformarea sistemului de contributii sociale si a modului in care se calculeaza acestea, introducerea asigurarilor private de pensii si sanatate si alte asemenea cazuri. In caz contrar o sa incetam sa mai vorbim de reforma si progres si o sa continuam sa carpim o haina din ce in ce mai plina de gauri.

    Gabriel Biris este avocat in cadrul biroului din Romania al firmei internationale de avocatura Salans.