BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Ne declaram sot si sotie

    Preotii casatoriei sunt sotii insisi. Iar la ora actuala nici un preot nu ar da afara din biserica doi oameni casatoriti civil, urland ca sunt concubini.

    Sa ne amintim de splendidul capitol al optulea din „I promessi sposi“ („Logodnicii“, de Alessandro Manzoni), in care Tonio si Gervaso, intrati in casa parohiala, ii descopera pe Renzo si pe Lucia privirii inspaimantate a lui don Abbondio. Parohul nu-i da lui Renzo timp sa-i spuna „domnule preot, in prezenta acestor martori, v-o prezint pe soata mea“, ci inhata candela, trage fata de masa si o infasoara pe capul Luciei, inainte ca aceasta sa apuce sa spuna ceva, imbrobodind-o de aproape o sufoca. Timp in care racneste din toti rarunchii: „Perpetua! Perpetua! Tradare! Ajutor!“.

     

    Prin aceasta reactie nebuneasca (dar de fapt foarte calculata) Abbondio ii impiedica pe Renzo si pe Lucia sa se casatoreasca. Dar de ce au acceptat pana la urma cei doi tineri sa puna la cale toata aceasta inselatorie? Trebuie sa ne intoarcem la capitolul al saselea, cand lui Agnes ii vine ideea salvatoare. „Ascultati si veti pricepe. Este nevoie de doi martori foarte vicleni si bine pusi de acord. Se merge la paroh si ceea ce conteaza este ca acesta sa fie prins fara veste, sa nu aiba timp sa fuga. Omul zice: domnule paroh, aceasta este soata mea; femeia spune: domnule paroh, acesta este sotul meu. Trebuie ca parohul sa auda, sa auda si martorii; si astfel casatoria este ca si facuta, sfanta ca si cum ar fi fost savarsita de Papa. Dupa ce cuvintele au fost spuse, preotul poate sa tipe, sa faca galagie, sa faca pe dracu’; totul este inutil; sunteti sot si sotie“.

     

    Manzoni mentioneaza imediat dupa aceea ca Agnes adevar graia si ca respectiva solutie fusese deja adoptata de multe cupluri carora, dintr-un motiv sau altul, le fusese refuzata cununia. Nu mai adauga insa (pentru ca gandea ca toti stiu pe de rost catehismul) si ratiunea doctrinara pentru care toate acestea sunt posibile. Cel ce oficiaza sacramentul confirmarii este fie episcop, fie nimic, cel ce acorda sfantul maslu trebuie sa fie un prelat, iar cel ce boteaza poate fi oricine in afara celui botezat; dar preotii casatoriei sunt sotii insisi. In momentul in care, de buna-credinta, se declara uniti pentru totdeauna, ei sunt casatoriti. Parohul, capitanul navei, primarul, nu sunt decat notarii intregii afaceri.

     

    E interesant de reflectat cu privire la aceasta problema doctrinara, pentru ca ea arunca o lumina diferita asupra afacerii Pacs*). Stiu foarte bine ca atunci cand se discuta despre Pacs, sunt luate in calcul atat cuplurile heterosexuale, cat si cele homosexuale. Legat de acestea din urma, Biserica are ideile cunoscute si nu ar recunoaste o casatorie intre persoane de acelasi sex nici chiar daca aceasta ar fi oficiata (oroare!) in biserica. Insa in cazul uniunii dintre doi heterosexuali, daca acestia se inregistreaza intr-un mod oarecare, declarandu-si intentia de a convietui pana cand moartea (sau divortul) ii va desparti, din punctul de vedere al catehismului ei sunt sot si sotie.

     

    Se va spune: casatoria recunoscuta de Biserica este aceea oficiata in biserica, in timp ce reglementarea unei uniuni de facto poate reprezenta un fel de cununie civila. Dar nu mai traim pe vremea episcopului de Prato si nici un preot nu ar goni din biserica doi oameni casatoriti civil, urland ca sunt concubini. Numai ca, prin formula acestor pacturi civile, cele doua probleme (hetero si homo) sunt prezentate impreuna, iar ingrijorarea homofobica depaseste luciditatea dogmei religioase. Legat de acest lucru, avand in vedere ca de-acum a trecut ceva timp si tam-tam-ul s-a calmat, as vrea sa recapitulez termenii cazului Ruini**).

    Unu. Oricine are dreptul sa critice opiniile unui om al Bisericii.

     

    Doi. Un om al Bisericii are tot dreptul sa-si exprime opiniile in domeniul teologic si moral, chiar daca din intamplare acestea nu coincid cu legile statului.

     

    Trei. Daca apelurile omului Bisericii nu intra in conflict cu legile statului sau cu procesele politice in derulare (aprobarea unei legi, referendum, alegeri), ci privesc, stiu eu, interzicerea relatiilor sexuale premaritale sau obligatia de a merge la slujba de duminica, cei ce nu impartasesc aceste apeluri ar face bine sa taca din gura, pentru ca povestea nu-i priveste.

     

    Patru. In momentul in care, in apelul sau, omul Bisericii critica o lege a statului sau intervine intr-un proces politic in desfasurare, atunci, ca vrea sau ca nu vrea, omul Bisericii devine si un om politic si ar trebui sa accepte riscul confruntarii cu contestari de ordin politic.

     

    Cinci. Nu mai traim in anii ‘68 si ramane oricum o dovada de proasta crestere si de impolitete sa impiedici desfasurarea unei manifestari libere intr-un spatiu privat. Mult mai bine ar fi sa se procedeze la fel ca in tarile anglo-saxone, unde contestatarii se strang in fata locului unde urmeaza a vorbi cel contestat, cu pancarte si panouri, exprimandu-si dezacordul – dar permitandu-le celor interesati sa intre in locul respectiv.

    Pana la urma, contestand din interior, unde se afla de obicei tocmai cei care gandesc asemeni celui contestat, nu obtii mare lucru, pe cand daca manifesti in mod pasnic, afara, ii implici si pe cei de fata, si pe trecatori. Iar rezultatul obtinut e cu siguranta mai bun. 

     

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in numarul BUSINESS Magazin care apare la 7 decembrie.

  • Patriotismul incepe la 10% la lei pe an, nu la 20%

    Nu stiu daca in decurs de 15 ani, de cand se afla la conducerea BNR, Mugur Isarescu a iesit personal atat de des in presa cum a facut in ultimele doua saptamani.

      

    Avertizarile lui ca sistemul financiar se afla la limita stabilitatii din cauza cresterii exponentiale a creditului in valuta, care a ajuns sa depaseasca 70% din totalitatea imprumuturilor acordate, tin capul de afis aproape in fiecare zi.

     

    Guvernatorul spune ca BNR isi va folosi toata puterea ca sa impiedice o reducere in continuare a euro – scadere care provoaca pagube tot mai mari exportatorilor romani, nevoiti sa-si reduca vanzarile peste hotare, care au devenit nerentabile – si o majorare a creditarii in valuta.

     

    Pentru a stopa aprecierea leului, banca centrala incearca sa-i descurajeze pe investitorii straini, hulitii speculatori care intra pe piata peste noapte, aduc sute de milioane de euro, preseaza pe o scadere a cursului si ies apoi mai bogati.

     

    „Observam ca pe piete sunt foarte multi bani, care nu au nici in clin, nici in maneca cu economia reala. Sunt fonduri care vin sa speculeze si pleaca imediat“, spune Isarescu. El ii avertizeaza pe speculatori ca prin operatiunile pe care le face si pe care le va face nu le va valida castigurile si va incerca sa-i tina la granita.               

     

    Declaratiile si avertizarile reprezinta un instrument de politica monetara. Cateodata poate fi la fel de puternic ca rata dobanzii sau operatiunile valutare ori monetare. Este si cel mai ieftin, avand in vedere ca nu implica nici o cheltuiala.  

     

    Problema se pune daca investitorii straini, dealerii si bancherii il cred pe guvernator sau, mai bine spus, cred ca Banca Nationala va avea forta sa se opuna intrarilor de capital si sa tina euro la peste 3,4-3,5 lei mult timp.

     

    Ca sa tii moneda europeana la acest nivel, in conditiile in care intrarile de euro se numara cu sutele de milioane, este foarte costisitor pentru banca centrala, care este nevoita sa absoarba ulterior leii din piata, platind o dobanda de 8,5% pe an.

     

    La ultima licitatie, de vineri, BNR a atras 4 miliarde de lei, adica echivalentul a 1,14 miliarde de euro, in conditiile in care oferta bancilor a fost de 12 miliarde de lei. La licitatia anterioara a mai atras echivalentul in lei al unui miliard de euro.

     

    Dealerii mizeaza pe faptul ca BNR le va lua, in final, toti leii, nu ii va lasa sa se descurce cu ei la dobanzi de 2-4% pe an, ca sa nu se duca in inflatie, obiectiv pentru care Isarescu raspunde acum cu capul. 

     

    Va fi o lupta dura, care va tine cu siguranta ceva timp. Daca de o parte a baricadei ar fi numai cei care sunt la Bucuresti ar fi bine. Dar in lupta au intrat si dealerii si investitorii de afara, mult mai experimentati in aceste lupte pe ecranele calculatoarelor. Iar acestia sunt obisnuiti sa puna pe masa, la deschidere, milioane de euro, daca nu chiar zeci de milioane.

     

    Problema e cum de s-a ajuns aici, in situatia in care Isarescu iese personal in fata, sa se lupte cu pietele. Bancile au fost invatate sa fie unicii castigatori din aceste operatiuni, iar BNR si Ministerul Finantelor au fost cei care luna de luna au platit factura. Ba nu, au mai fost si populatia si companiile.

     

    Dar cel care le-a pus pe tava dealerilor profiturile de milioane de dolari si de euro a fost guvernatorul. Cum sa se duca bancherii in economie, cum sa investeasca milioane de euro in retea si in vanzarea de credite cu risc mare, cand era de ajuns sa tasteze numai cateva cifre in calculator si isi plasau banii la BNR si la Finante cu risc zero?

     

    Este adevarat ca an de an BNR a platit un pret pentru inflatie si stabilitate, cost care se scrie cu zece cifre in euro. Dar este si adevarat ca nici banca centrala nu i-a fortat pe bancheri sa reduca dobanzile la lei sau sa se duca in strada ca sa-si atraga clienti, asa cum o face acum. Acest lucru trebuia facut acum un deceniu.

     

    Nu cred ca populatia este de vina ca se inghesuie sa ia credite. Cum sa-ti cumperi o masina, cum sa renovezi casa sau sa-ti schimbi televizorul, frigiderul si masina de spalat, atunci cand nu ai toti banii, daca nu prin imprumut? Sa mai stai un deceniu pana reusesti sa aduni toti banii? Daca dobanzile la valuta sunt mai ieftine, trebuie sa te duci sa te imprumuti in lei, unde costul este dublu, ca sa nu pui in pericol „stabilitatea sistemului financiar“?

     

    Este adevarat ca imprumuturile in valuta sunt mai riscante, dar nu cred ca moneda europeana ar putea sa creasca atat de mult incat sa compenseze dobanzile mari la lei, care se ridica intre 17 si 30% pe an, dublu fata de euro si dolar.

     

    Daca guvernatorul bancii centrale ii va convinge pe bancheri sa scada dobanzile la lei la 8-12% pe an, nu prin declaratii, ci prin masuri indirecte efective, atunci oamenii vor deveni patrioti.

    Pana atunci, cand intr-adevar romanii se vor napusti sa ia credite in lei, nu in euro, vom asista la una din cele mai interesante lupte pe piata valutara si monetara. Isarescu versus dealerii.

  • Mai mult de cinci procente

    La varsta de 14 ani am fost victima unui experiment, fara efecte daunatoare, ba din contra: o bibliotecara dintr-un mic orasel de provincie, careia nu i-am multumit atunci (dar o fac acum, destul de des), mi-a dat sa citesc „Socul Viitorului“, al lui Toffler.

     

    Eram un soarece de biblioteca ce inghitea fara discernamant de la romane politiste la volume de popularizare a stiintei, dar marturisesc ca n-am inteles atunci mare lucru din scrierea americanului, nici nu aveam cum. Am priceput, in schimb, esenta: ca lumea incepe sa iasa din tipare, ca se schimba. Mult mai tarziu, adica saptamana trecuta, m-am uitat la „Blonda de la drept II“ (snobilor care vor zambi subtire „…uite ce filme vede asta…“ le spun ca, mai mult, citesc si romane de Stephen King, despre care unii spun ca sunt de groaza; asta asa, ca sa fie lucrurile clare). Trecand peste amanunte, in film este pomenita o fraza a lui Lincoln: „government of the people, by the people and for the people“.

     

    In aceeasi seara in care m-am delectat cu aventurile blondei avocat, am calatorit in maxitaxi alaturi de doi tineri aflati in preajma bacalaureatului; el vorbea ingrijit, peste medie, iar ea era… ea, si ii ajungea atat, se pare. Si lui, cred. La un moment dat, dupa ceva alintaturi de indragostiti, tanara si-a marturisit ingrijorarea in legatura cu o potentiala ascultare la chimie.

     

    Junele a replicat ca nici el nu agreeaza chimia, din care nu intelege mai nimic, dar a avut si o explicatie pentru starea respectiva – era vina profesoarei, care nu a stiut sa il atraga, sa ii capteze atentia. Ba chiar a generalizat, punand esecurile elevilor pe seama modului de predare din scoli.

     

    O fractiune de secunda, cam intre doua hopuri la inceputul Soselei Oltenitei i-am dat dreptate; urmatorul hop m-a zdruncinat destul ca sa imi dau seama ca nu are dreptate si ca eu gresesc aprobandu-l. Adica nu este vorba numai de modul de predare din scoli, ci si de modul in care tanarul interactioneaza cu scoala. Tot la TV, bine spunea un ziarist ca profesorul seamana cu un chirurg ce face operatii pe creier; as continua si as spune ca nu este suficient (desi este esential) ca medicul sau profesorul sa fie priceputi si cu dragoste de meserie.

     

    La fel de importanta este vointa pacientului sau a elevului de a participa la act, de a trai sau de a invata.

    Bolnavii nu se vindeca daca abandoneaza lupta. Daca elevul vine la scoala numai pentru a-si trece o diploma in palmares, diploma pe care de cele mai multe ori o obtine destul de facil, operatia nu reuseste.

     

    Dar daca gandeste ca studiul chimiei l-ar feri, in timp, de ridicolul situatiei in care, demnitar sau parlamentar ajungand, s-ar declara ingrijorat de continutul mare de hidrogen din apa si se pregateste pentru o atare situatie, transferul de cunostinte are toate sansele sa reuseasca.

     

    Ultimul element in puzzle este situatia din Franta; analistii pun violentele de acolo pe seama unui soi de nihilism al tinerilor din ghetouri, a lipsei de vointa si speranta si pe seama inadaptibilitatii copiilor de emigranti. De esecul scolii si de esecul autoritatilor (nici alte autoritati nu sunt mai breze; un important oficial german explica doct, in presa din 8 noiembrie, ca la ei nu se poate intampla asa ceva, pentru ca nu au uriase blocuri de apartamente, cum sunt cele care se vad la marginea oraselor frantuzesti – pe data de 9 noiembrie era contrazis).

     

    Recapituland: cu mai mult de trei decenii in urma un ganditor avertiza ca lumea se schimba; mult mai inainte, un alt ganditor vorbea despre cum ar trebui sa fie guvernarile; mai alaltaieri, un alt ganditor descoperea hibe in sistemul educational; pe strazile din Franta o suma de mai putin ganditori se revolta impotriva sistemului.

     

    Fara a-mi atribui veleitati de ganditor, nu ma pot impiedica sa nu pun faptele cap la cap si sa nu vorbesc de un inceput de esec pe care nici macar cele cinci procente din PIB pe care le cer profesorii romani, aflati in greva, nu il rezolva.

     

    Pentru ca adevarata zona de actiune si ceea ce trebuie schimbat este sistemul, modul in care tinerii sunt pregatiti pentru viata, modul in care profesorii se pregatesc pentru viata si cum autoritatile pregatesc viata elevilor si pe cea a profesorilor. Violente de genul celor din Franta si, ceva mai demult, din Los Angeles sunt inevitabile, este in firea omului sa se revolte cand nu intelege; dar ce fac cei ce ar trebui sa inteleaga?

     

    Daca guvernarea este „for the people“, iar schimbarea se dovedeste a fi, iata, necesara, pentru ca o intreaga mare categorie sociala sa isi redobandeasca speranta, poate ar trebui alocat mai mult de cinci procente din produsul intern brut, pe mai multe planuri: poate ar trebui rescrise manualele, poate s-ar putea preda prin SMS, poate componenta pragmatica a procesului de instruire si libertatea junilor de a-si selecta ariile de interes ar trebui dezvoltate.

     

    Daca a existat un Toffler care sa atraga atentia asupra schimbarii lumii, vor fi existand si alti ganditori care sa conceapa, chiar cu ajutorul revoltatilor de acum, un nou model de instruire.

     

    Asta pentru ca din lumea pe care o cunoastem sa ramana mai mult de cinci procente peste o bucata de timp.

     

    Nu ma pot impiedica sa nu pun faptele cap la cap si sa nu vorbesc de un inceput de esec pe care nici macar cele cinci procente din PIB pe care le cer profesorii romani, aflati in greva, nu il rezolva

  • Punct si de la capat?

    Violentele de strada care au zguduit Franta au si o parte pozitiva. Aidoma respingerii referendumului pentru constitutie, obliga Europa sa se priveasca mai atent in oglinda.

     

    „Obsesia punctului este linia“ – imi scria, intr-o poezie, o iubire din tinerete. Iar obsesia liniei este punctul, as putea ingana acum, ajuns – hai sa zicem – la maturitate. Fireste, fiecare poate citi in acest vers ce vrea. De la poezie primesti doar ce ai pus in ea.

     

    E un alt fel de a manca „din traista“ – fiecare ce si-a adus de-acasa. Pentru unul, metafora sugereaza obsesia neodihnirii (neostoirii?) versus obsesia repausului, a destinatiei finale. 

     

    Pentru altul e pur si simplu un fel poetic de a face geometrie. In fine, pentru o minte mai ciudata poate fi vorba de o descriere plastica a razmeritelor de strada din Franta.

     

    Pentru ca exista un punct dincolo de care explicatiile „sociologice“ pur si simplu nu mai „tin“. Se destrama vazand cu ochii. S-a vorbit in ultimele zile pana la saturatie despre cauzele acestei „revolte a marginalizatilor“. S-a facut abuz, pana la greata, de limbajul politically correct. Au fost identificati vinovatii.

     

    Mai intai (spre bucuria „stangaci“ mascata a  premierului Dominique de Villepin si a presedintelui Chirac), Nicolas Sarkozy, actualul ministru de interne si – pana mai ieri – principalul candidat la „tronul prezidential“ (in cazul Frantei, metafora nu este catusi de putin fortata). Problema cu Sarkozy ar fi ca limbajul „excesiv“ al acestuia la adresa protestatarilor („scursuri“) a fost folosit DUPA inceperea incendierilor de masini. Oricat de maleabila ar fi logica, relatia cauza-efect e mai dificila de intors decat o manusa.

     

    Pe lista vinovatilor a urmat, intr-o ordine mai mult sau mai putin aleatorie, Islamul in general si Al-Qaida in particular. Problema aici ar fi ca tinerii musulmani dedati la rautati nu erau din categoria celor dusi la… moschee. Dimpotriva. In Clichy-sous-Bois, bunaoara, acolo unde a inceput totul, calmul a revenit abia dupa interventia pacifista a tinerilor musulmani practicanti. Iar a suspecta Al Qaida de control asupra rapperilor arabi vorbitori exclusiv de franceza e totusi prea mult.

     

    Au mai fost aratate cu degetul saracia si somajul (dublu fata de media nationala) – dar saraci si someri sunt si alte minoritati, catusi de putin belicoase (a auzit cineva, vreodata, de un minoritar chinez revoltandu-se?).

     

    In fine, dar nu in cele din urma, a fost pusa la punct politica de „integrare agresiva“ dusa de Franta – prin contrapunere directa cu „multiculturalismul tolerant“ practicat in Statele Unite.

     

    Referitor la aceasta contrapunere, memoria multora are picioare scurte. In 1992, Los Angelesul ardea si el, de la periferie spre centru, in ciuda (sau tocmai datorita?) multiculturalismului.

     

    Pentru cei suparati de achitarea politistilor acuzati de uciderea lui Rodney King diferenta de abordare n-a contat nici cat o ceapa degerata. Si acolo s-au incendiat masini (mai multe decat in Franta) si magazine (mai multe, mai mari si mai centrale), si acolo au fost morti (mai multi – peste 50), ba se mai si tragea cu pusca in fortele de ordine (fenomen care, cel putin pana la ora la care scriu, n-a fost semnalat in Franta).

     

    Asadar, nici aceasta explicatie nu rezista unei analize mai atente. Si-atunci? Atunci explicatiile se cuvin cautate in cu totul alt registru decat cel al sociologiei si-al psihanalizei de cafenea.

     

    Pentru ca, in primul rand, nu avem de-a face cu o revolta. De revoltat, ma pot revolta doar impotriva a ceva. In cazul Frantei, nu e cazul. Pretextul celor doi electrocutati a fost doar atat – un pretext si nimic mai mult. Nici macar incendiatorii nu mai pretind c-ar face-o pentru razbunarea celor doi nefericiti.

     

    Aici instrumentele logicii comune nu mai functioneaza. In zadar incearca clasa politica franceza gasirea unor solutii. Pentru a gasi solutii trebuie mai intai definita/identificata o problema. Tinerii francezi implicati in incidentele de strada nu sunt capabili de acest grad de abstractizare. Vantul bate, ploaia ploua, ei dau foc masinilor. Prostia nu are logica, altminteri n-ar mai fi prostie. Punct. Un punct care ravneste din rasputeri sa devina linie n-are nevoie de alte explicatii logice. El ravneste, pur si simplu, in virtutea calitatii sale de punct. De cealalta parte, „barbatia lui Sarkozy e o incercare disperata de a pune punct unei linii care, prin definitie, nu poate fi oprita (in geometrie, orice linie dreapta e, prin definitie, infinita).

     

    Crizele postmodernitatii nu pot fi rezolvate cu instrumentele modernitatii. In postmodernitate, ambitia liniei este sa devina cerc. Vicios. („Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios“ – spunea odinioara Eugen Ionesco, printre altele membru al Academiei Franceze). Daca exista solutii – provizorii, paleative -, ele se cuvin cautate intr-o logica mult mai traditionala – cea a bunului simt. In aceasta logica „prafuita“, conceptul de responsabilitate personala mai functioneaza.

     

    Nu pot injura claxonand traficul aglomerat, cata vreme insasi prezenta masinii mele in trafic creeaza „ambouteillage“-ul, vorba francezilor. Si nu pot arunca toata responsabilitatea punctului in carca liniei. Iaca de ce vin si zic ca, dupa respingerea Constitutiei, Europa mai are inca o sansa de a se privi cu atentie in oglinda. Europa nu e doar postmoderna, mai e, pe deasupra, si batrana. Ar trebui, prin urmare, sa se priceapa la fel de bine la geometria in spatiu si la storsul cosurilor de pe obraz.

      

    Europa nu e doar postmoderna, e si batrana. Ar trebui sa se priceapa la fel de bine la geometria in spatiu si la storsul cosurilor de pe obraz

  • Dans la frontiera

    In dans un partener conduce, iar celalalt isi sincronizeaza pasii cu primul. Eventualele desincronizari se pierd repede, iar in cazul in care  conducatorul este ferm, premiul este ca si castigat.

     

    Saptamana trecuta, Romania a invatat sa isi sincronizeze pasii cu europenii, prin finalizarea noului contract cu EADS pentru realizarea sistemului integrat de securitate a frontierei de stat a Romaniei. E adevarat ca si europenii au invatat sa-i conduca un pic pe romani (la dans, va gandeati la altceva?). Noua varianta a controversatului contract prevede o reducere de pret semnificativa fata de cel initial si se va derula pana in 2009.

     

    Ministrul administratiei si internelor Vasile Blaga spune ca reducerea pretului, de la minimum 650 de milioane de euro la 524,4 milioane de euro, este o consecinta a eliminarii tuturor suprapunerilor cu proiectele finantate din fonduri europene, fiind realizata si o imbunatatire calitativa si cantitativa a sistemului de securizare a frontierei. 

     

    Eliminarea suprapunerilor sau ingerintelor cu proiecte finantate din alte fonduri va permite Romaniei sa beneficieze, in cadrul programului de modernizare a frontierei, de programele PHARE si de facilitatea Schengen, valoarea totala a fondurilor fiind estimata la peste 450 de milioane de euro.

     

    Potrivit contractului, pana la 31 decembrie 2006 vor fi realizate modernizarile necesare in vederea realizarii unui nivel ridicat de control pe viitoarea frontiera externa a Uniunii Europene.

     

    Contractul stabileste aplicabilitatea legislatiei italiene, insa normele juridice imperative din Romania vor prevala ca interpretare. Eventualele litigii vor fi solutionate de instantele competente din Roma. Forma anterioara a contractului stabilea ca documentul se va afla sub incidenta si va fi interpretat in conformitate cu legile Frantei.

     

    Conflictele de jurisdictie sau de conventii sau tratate internationale fiind excluse, oricare dintre parti poate supune litigiul exclusiv instantelor de judecata competente din Paris. Partile au convenit, in cadrul negocierilor, sa aleaga un stat tert fata de Romania si tarile in care reprezentarea EADS este foarte puternica, pentru asigurarea unui echilibru in situatia unui eventual litigiu. Contractul semnat de MAI si EADS va permite realizarea, in doua etape, prima pana la sfarsitul anului 2006, iar a doua pana in 2009, a angajamentelor asumate de Romania in cadrul procesului de aderare la UE in ceea ce priveste securizarea frontierelor. Prima varianta a contractului a fost incheiata in luna august 2004, cu o valoare de 650 de milioane de euro, cu optiune de subcontractare de inca 350 de milioane de euro.

     

    Proiectul presupunea achizitionarea si instalarea unor sisteme de supraveghere performante la frontiere, realizarea unor centre de comanda si control moderne, echiparea a peste 180 de sedii si centre de instruire ale Politiei de Frontiera romane. In luna februarie, Cabinetul Tariceanu a anuntat ca termenii contractului vor fi renegociati, pentru a se evita suprapunerile anumitor prevederi contractuale cu cele convenite prin programele PHARE. Modul in care a fost incheiata prima varianta a documentului a determinat conducerea Ministerului Administratiei si Internelor sa sesizeze Parchetul Inaltei Curti de Casatie si Justitie la jumatatea lunii iunie.

     

    Unul dintre responsabilii pentru aceste „carente de fond si de forma, de natura sa prejudicieze eficienta achizitiei“ si impotriva carora a fost formulata o plangere penala este fostul secretar de stat Toma Zaharia.

    Ulterior, presedintele Traian Basescu a semnat un decret privind incetarea raporturilor de serviciu dintre Ministerul Administratiei si Internelor si Anton Gagiu, fostul sef al Unitatii de management a proiectului de securizare a frontierelor, derulat cu firmele Bearing Point si EADS. Primele sunete ale muzicii incep sa se auda la sfarsitul lunii octombrie, cand Comisia Europeana isi exprima ingrijorarea fata de capacitatea tarii noastre de a finanta managementul viitoarei frontiere a UE, avand in vedere intarzierea renegocierii contractului cu EADS, fiind foarte important sa existe fonduri nu doar pentru achizitionarea sistemului, dar si pentru intretinerea lui.

     

    Aceasta concluzie a fost cuprinsa in capitolul 24 – Justitie si Afaceri Interne al raportului Comisiei Europene pentru Romania, in care compania EADS nu era nominalizata, fiind insa invocat in mod clar contractul semnat de autoritatile romane cu aceasta, in august 2004, pentru introducerea unui sistem integrat de management al frontierei.

     

    Tonul cantecului este ritmat: „ingrijorari serioase ale autorilor raportului planeaza si asupra finantarii managementului de granita al tarii, intrucat nu s-a luat o decizie finala asupra marimii si scopului contractului semnat in luna august 2004 cu o companie care sa asigure o solutie integrata de securizare a frontierei. Este nevoie de actiuni imediate pentru clarificarea acestei probleme, astfel incat implementarea programului Schengen sa poata fi monitorizata atent. Este important sa se aloce fonduri suficiente, pe termen mediu si lung, pentru a atinge telurile legate de securizarea frontierei, inclusiv costurile de functionare si intretinere ale echipamentelor“, precizeaza raportul CE.

     

    In decembrie 2004, cand Romania a incheiat negocierile de aderare, a avut un capitol la care a stat extrem de prost, capitolul 24 privind justitia si afacerile interne. Pana la Raportul de monitorizare al CE, din octombrie, din acest capitol mai ramasese o singura problema nerezolvata, cea a securizarii frontierelor. Contractul cu EADS va trebui sa rezolve implicit indeplinirea acestei obligatii asumate in angajamentele de aderare, iar temerile legate de activarea clauzei de salvgardare sa dispara. Cum ziceam, sincronizare perfecta.

  • Lentila prin care trebuie privita China

    Prietenul meu Nayan Chanda, editor al Yale Global, mi-a povestit o discutie pe care a avut-o cu un diplomat asiatic cu privire la India si China: India, spunea el, pare mereu ca da in clocot la suprafata – dar in profunzime e stabila, multumita unui fundament democratic vechi de 50 de ani.

     

    China pare foarte stabila la suprafata, dar in profunzime da de fapt in clocot – are o economie supraincalzita, sub un „capac“ politic sub presiune. Ar fi multe de spus pe tema asta – dar cel mai interesant ar fi unde anume da China in clocot azi. De la revolta studenteasca din 1989, noi, in America, am avut tendinta de a privi China prin prisma Pietei Tienanmen (locul in care au avut loc protestele – n.r.), socotind ca drama cea mai mare a Chinei e infruntarea dintre studentii care cer libertate si radicalii din Partidul Comunist.

     

    Exista inca adevar intr-o atare perspectiva, dar aceasta a incetat sa fie lentila cea mai revelatoare prin care trebuie privita acum China. Mare parte dintre acei studenti din Tienanmen au acum MBA-uri, s-au lasat de politica si muncesc pentru multinationale. Cea mai revelatoare falie a Chinei poarta numele de Tigrul Care Sare Defileul – e vorba de un spectaculos sit geologic din vestul Chinei, de-a lungul fluviului Yangtze. Defileul e cu siguranta unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut vreodata. L-am vizitat cu camera de luat vederi in mana. Dar am vizitat, cu carnetul de notite, si cativa tarani din regiune.

     

    Acei oameni sunt infuriati ca planurile pentru un baraj pe fluviul Yangtze prevad inundarea defileului si relocarea fortata a mii de fermieri si tarani din zona. Iar vocile lor se aud din ce in ce mai tare; au aflat ca au anumite drepturi si fac presiuni asupra oficialitatilor locale, cerandu-le sa revizuiasca planurile dupa care barajul ar urma sa fie construit. Virajul spre politica nu e, asadar, un hobby pentru acei fermieri. E o necesitate.

     

    Sunt si alte drame asemanatoare, izvorate din necesitate, se petrec de-a lungul si de-a latul Chinei rurale de azi. In aceste drame isi joaca rolurile tarani care stiu bine ca nu sunt participanti directi la cresterea economica a Chinei, dar carora li se spune ca, daca vor sa fie, trebuie sa-si dea consimtamantul pentru construirea de baraje si fabrici care vor distruge locurile in care ei vietuiesc.

     

    Nu le place acest targ, dar sistemul politic rigid al Chinei ii lasa pe acesti agricultori, care inca formeaza o majoritate in China de astazi, fara prea multe instrumente legale cu care sa-si poata duce lupta. E de explicat asadar de ce presa oficiala a consemnat ca in 1993 in China au avut loc circa 10.000 de incidente si proteste. Anul trecut au fost consemnate 74.000.

     

    Cam asa ar arata lentila politica prin care trebuie privita azi China. Cum se va descurca partidul comunist cu tensiunile legate de protectia mediului, cu cele sociale, economice si politice (care converg in locuri precum Tigrul Care Sare Defileul, nu in Piata Tienanmen din Beijing) – acesta e cel mai important lucru de care depinde stabilitatea politica a Chinei in viitorul apropiat.

     

    Fiti atenti ce spunea adjunctul ministrului chinez al mediului, Pan Yue, in stupefiantul interviu pe care l-a acordat pe 7 martie publicatiei germane Der Spiegel: „Resursele noastre prime sunt neindestulatoare, nu avem destul pamant, iar populatia creste constant. Acum in China traiesc 1,3 miliarde; asta inseamna de doua ori mai mult decat acum 50 de ani. In 2020, in China vor trai 1,5 miliarde de oameni. Orasele se extind, dar regiunile desertice se extind si ele in acelasi timp; terenul locuibil si folosibil s-a injumatatit in ultimii 50 de ani. Miracolul PIB-ului chinezesc va lua sfarsit in curand, pentru ca mediul inconjurator nu poate tine pasul cu noi. Jumatate din apa celor mai mari sapte rauri pe care le avem e complet nefolositoare.

     

    O treime din populatia urbana respira aer poluat“, spunea Pan Yue in interviul din Der Spiegel. Si continua: „Noi suntem convinsi ca o economie prospera merge mana in mana, in mod automat, cu stabilitatea politica. Cred ca asta e o greseala majora. Daca prapastia dintre bogati si saraci se va adanci, atunci regiunile din interiorul Chinei si societatea ca intreg vor deveni instabile. Daca democratia noastra si justitia noastra raman in urma dezvoltarii economice in ansamblul ei, oamenii din diverse grupuri nu vor mai avea cum sa-si protejeze interesele“.

     

    Drama Tigrului Care Sare Defileul nu e atat de usor de inteles cum e cea a omului care a stat singur in fata tancurilor in Piata Tienanmen in 1989. Implica o interactiune complexa intre China rurala, organizatiile neguvernamentale din tara si cele locale, dezvoltatorii pusi pe construit si un Partid Comunist care inca mai controleaza totul cu o mana de fier. Dar undeva, in acest vartej de forte, viitoarea stabilitate a Chinei va prinde contur – sau nu va prinde. Nu e de mirare ca liderii chinezi au facut din construirea unei „societati armonioase“ scopul central al urmatorului cincinal. Urati-le succes, pentru ca de felul in care se vor descurca ei depinde totul, de la aerul pe care il respirati la hainele pe care le purtati si la dobanda pe care o platiti la creditul ipotecar.

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator al trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 30 noiembrie al BUSINESS Magazin.

     

     

    © 2005 NEW YORK TIMES NEWS SERVICE; TITLUL APARTINE REDACTIEI.

  • Epitete mult prea putin magulitoare

    Combinand matematica si o veche zicala romaneasca, iese asa: „greseala pe jumatate recunoscuta e pe sfert iertata“. Cum greseala pe care o voi marturisi mi se pare a fi numai pe jumatate greseala, cred ca un sfert de iertare imi va ajunge.

     

    Marturisesc asadar ca in cei peste zece ani de cand ma invart in presa din Romania am folosit, in timpul discutiilor cu colegii despre varii figuri publice din Romania, ceva Epitete Mult Prea Putin Magulitoare, pe care o sa le denumim in continuare, pentru simplificarea lecturii, EMPPM (daca la final nu-mi iese numarul de semne, o sa ma intorc la varianta extinsa). Folosirea EMPPM era rezultatul diverselor frustrari pe care intalnirea cu figurile sus-pomenite le isca – tu intrebai una si omul raspundea, daca raspundea, alta sau te repezea sau cine mai stie ce se intampla. EMPPM nu erau niste convingeri absolute, cred ca de fapt, carcotind asa, semanam cu tipul acela care si-a botezat catelul Mars – avea nevoie de el dar a preferat sa-l cheme alungandu-l.

     

    Clasa politica din Romania actioneaza ca si cand ar aplica intregului popor unul sau mai multe EMPPM. Si daca in cazul meu greseala e recunoscuta si iertata, chiar daca nu suta la suta, in cazul politicienilor asta nu functioneaza. Ma rog, spalatul rufelor in public si intensitatea clatirii fac parte din jocul politic, inmuiat de variatiunile pe care jocul in cauza le sufera, de la bataile din parlamentele asiatice la umorul sec englezesc. Dar cand e prea mult… Nu spun nu, scenariul e vioi, jucaus, seamana pe undeva cu „Cei trei muschetari“, dar pe dos. Adica avem un cardinal neconvingator, un rege implicat si niste muschetari care se incaiera pe unde apuca cu garzile cardinalului, folosind documente in locul sabiilor. Scenariul n-ar fi complet fara blonda Milady, care a renuntat a mai lua bijuteriile, preferand ambalajul acestora, adica ceva informatii.

     

    Ar fi frumos daca n-ar fi tragic, cum spun baietii pe la mine prin cartier. Adica e pasionant sa vezi asa o desfasurare de energii, unul zice una, adica nu, una zice ceva, ziaristii tropa-tropa, altul zice altceva, ziaristii iar tropa-tropa, altul raspunde altcuiva, ziaristii tropa-tropa, altul flutura niste documente, ziaristii, desigur, tropa-tropa. Dar pe mine m-a obosit atata tropa-tropa pentru nimic; cred sincer ca sunt altele mai importante decat razboaiele dintre palate si dezvaluirile lui Milady. In ziarul meu personal toata tevatura ar intra in a doua jumatate, in zona stirilor cu vedete si a fetelor seminude. Si cred ca la fel ca mine gandesc multi romani, mult prea usor caracterizati in mintea unor sus-pusi cu un EMPPM.

     

    Mult mai in fata ar sta alte stiri, cele cu actiuni care i-ar face pe romani sa traiasca mai bine, mediul de afaceri mai prietenos sau coruptia mai redusa. Care ne-ar aduce mai in fruntea clasamentelor de dezvoltare (vezi ultimul raport UNCTAD, unde dam clase celor din Mali si Niger).

     

    Care sa-i determine pe cei de la KPMG sa nu spuna ca amanarea cu un an a aderarii la UE ar fi o oportunitate pentru Romania care ar avea timp sa se pregateasca pentru piata unica, ci cat de mult ar conta Romania pentru batranul continent.

     

    Am mai spus lucruri asemanatoare de nenumatate ori, si o spun si altii, dar nu o sa ma plictisesc si nu or sa se plictiseasca nici ei sa le tot repetam, pana cand tara asta va intra in normal. Si pana atunci, din cand in cand, o sa folosesc si cate un EMPPM.

  • Politicienii economiei

    Orice domeniu isi are specialistii sai. Se spune insa ca toata lumea se pricepe la fotbal (in SUA la baseball) si la economie, sau cel putin vorbeste ca si cum s-ar pricepe. Exista si o categorie aparte, aceea a oamenilor politici, care se simt datori sa-si exprime opiniile in toate domeniile.

    Daca in cazul fotbalului a-ti da cu parerea este inofensiv, in domeniul economic poate avea impact asupra buzunarului fiecarui cetatean al tarii, deci erorile conteaza.

     

    Am avut ocazia sa asist la o intalnire pe o tema suficient de generoasa pentru a face loc oricarei confruntari politice, la nevoie. Am vazut un guvernator inghesuit intre doi ministri de finante (unul prezent si altul fost) si alti oameni politici, care a prezentat pe un ton grav, dar decent, nerealizarile de ultima ora din politica monetara si din economie in general.

     

    Tensiunile din relatia cu FMI veneau numai sa confirme o stare de fapt a economiei: cresterea economica si mai ales a productiei industriale mai redusa decat se astepta, deficit comercial ingrijorator de mare, o structura a economiei deficitara si cvasi-ratarea tintei de inflatie pe 2005. Mai ingrijorator, perspectivele pentru anul 2006 nu sunt nici ele prea optimiste – desigur, fata de ceea ce este nevoie pentru a micsora decalajul fata de  Uniunea Europeana.

     

    Asteptam o dezbatere lucida si onesta, presarata de cifre si strategii economice diferite, in functie de doctrina economica a celor de fata. In schimb, am asistat la o prelungire hilara a unei partide de sah intre putere si opozitie, in care conceptele economice de valoare au fost inexistente.

     

    Nevoia de investitii in infrastructura a fost adusa ca argument impotriva deficitului bugetar prea strict impus de FMI. Este adevarat, dar este FMI vinovat de gradul redus de colectare a veniturilor la buget? O discutie deschisa si onesta pe aceasta tema este foarte importanta, iar prezentarea unor masuri reale de colectare mai buna, dar si de marire a bazei de impozitare, este critica. Sprijinirea unor domenii ca agricultura necesita fonduri importante si nici celelalte domenii bugetare nu se lafaie in bani.

     

    Ma indoiesc insa ca reprezentantii Romaniei la negocieri au putut prezenta cifre si realizari concrete in domeniul sprijinirii agriculturii, sau IMM, sau oricaror domenii prin care sa convinga FMI ca stim sa folosim banii primiti (fonduri PHARE sau SAPARD, de exemplu) in mod eficient. Spuneam intr-un articol trecut ca este ridicol sa criticam un sistem (cel propovaduit de Fondul Monetar Internationale), indiferent de defectele lui, cata vreme nu avem cu ce il inlocui.

     

    Daca mai era necesar, intalnirea aceasta a demonstrat ca nu am avut niciodata si nu avem nici acum argumente sa stam in fata reprezentantilor fondului macar in picioare (daca nu pe un scaun egal), ci numai in genunchi. Cel mai grav lucru care ni se poate intampla acum este nu sa rupem acordul cu FMI, ci sa avem ocazia sa ne aplicam propria politica economica si sa dam gres.

     

    Mai grav, reprezentanti de prestigiu ai mediului de afaceri au demonstrat ca inteleg prea putin din fenomenele macroeconomice, si atunci evident ca sunt reticenti la orice decizie de politica monetara sau fiscala care nu ii avantajeaza pe termen scurt.

     

    Oamenii de afaceri si-au exprimat viziunea economica liberala, au cerut oficialilor guvernamentali – dar mai ales BNR – sa lase piata libera si au criticat dur „politica restrictiva a FMI cu privire la cheltuielile bugetare“. Ce ironie!

     

    FMI este cel mai inversunat adept al neo-liberalismului economic. Sa critici FMI pentru lipsa de liberalism inseamna ca economia iti e total straina.

     

    FMI doreste ca mediul de afaceri sa fie concurential si piata complet libera, dar nu poate accepta ca aceasta libertate sa destabilizeze echilibrele macroeconomice, iar Romania pare a nu mai avea in momentul de fata resursele necesare pentru a mentine acel echilibru instabil pe care s-a bazat in ultimii ani.

     

    De aici interventia BNR pe piata ca ultima ancora impotriva derapajelor. Este insa dramatic ca dupa 15 ani in care banca centrala a jucat pe langa propriul rol si pe acela de pseudo-guvern, regland prin politica monetara toti indicatorii macroeconomici posibili, sa ne aflam in acelasi punct de pe cercul nostru vicios. Cu atat mai mult cu cat acum, prin asumarea numai a tintei de inflatie, Banca Nationala a Romaniei mai poate efectiv sa atace si alte obiective, care revin de drept guvernului.

     

    Intotdeauna cand trebuie sa argumenteze o idee si nu prea au cum, politicienii ies la atac in mod agresiv.

    Arata cu degetul catre altii, carora nu li se impun aceleasi restrictii ca noua – Germania, Italia, Franta, dar si Grecia, Ungaria, Polonia, toate au deficite de cont curent si bugetare mai mari decat ale noastre si o crestere economica mai redusa.

     

    Poate Fondul sa explice de ce aceia au dreptul, iar noua ni se refuza deficite mari? Nu stiu daca poate, dar nici nu trebuie. Pur si simplu, acele tari nu mai sunt in tranzitie, economiile lor sunt cu adevarat libere si au o situatie macroeconomica stabila. In plus, iata, chiar si acele tari se pot confrunta cu situatii pe care nu le rezolva usor.

     

    Cu atat mai mult Romania, care nu are capacitatea, cel putin nu inca, de a-si rezolva singura problemele economice, trebuie sa dea dovada de prudenta.

     

    Noi suntem in situatia de a demonstra cum putem duce economia inainte in mod sanatos. Putem creste in continuare in ritmul de pana acum, in conditiile de dezinflatie si mentinand competitivitatea industriilor noastre?

     

    Se pare ca nu, iar relaxarea fiscala care avea tocmai scopul de a sustine investitiile si ritmul de crestere al economiei a dat gres.

     

    O alta filozofie economica trebuie pusa in practica, rodul unei colaborari intre guvern, Banca Nationala a Romaniei si economisti. Si cu implicare minima din partea politicienilor.

  • Farmecul pervers al cenusiului

    Traian Basescu e pe cale de a cadea victima taman acelei „zone-gri“, pe spinarea careia isi construise intregul mesaj. „Gray is beautiful!“ si „democratia“ este cenusie – declara Adam Michnik in 1996, intr-o scrisoare deschisa adresata lui Ira Katznelson.

     

    Afirmatia era cu atat mai surprinzatoare cu cat venea din partea uneia dintre figurile cele mai proeminente ale rezistentei anticomuniste – adica a cuiva care simtise pe propria-i piele efectele devastatoare ale existentei cenusii (atat la propriu, cat si la figurat) sub regimul comunist. Fost membru al Solidaritatii si redactor-sef al prestigioasei Gazeta Wyborcza, Michnik a stiut insa cum sa-si argumenteze, cu inteligenta si farmec, afirmatiile. Drumul spre iad e pavat cu bune intentii.

     

    Rezistenta anticomunista, argumenteaza Michnik, a unit, in jurul unui scop comun, nu doar muncitori si intelectuali, ci si, deopotriva, miscari dintre cele mai diverse – de la sustinatorii traditiei si ai Bisericii Catolice la promotorii liberalismului; de la aparatorii drepturilor omului la aparatorii autoritatii bisericesti. Ceea ce aveau toti acestia in comun, spune Michnik, era „absolutismul moral“ care a influentat dezbaterea publica de dupa 1989. Satui de minciuna, anticomunistii au cazut lesne in capcana maniheismului, incepand sa vada lumea in alb si negru.

     

    Din nefericire, afirma Michnik, absolutismul moral este eficient (si justificat) doar in lupta impotriva dictaturii. El se transforma in slabiciune si balast intr-o societate democratica, in care nu mai incape loc pentru utopii si perfectiune morala. Lumea libertatii e nu doar fragila, ci si corupta, si se cuvine acceptata ca atare. Socialistul, liberalul sau conservatorul au viziuni incompatibile asupra aspectelor fundamentale ale existentei. Si, totusi, sunt nevoiti sa coexiste. Fatal pentru democratie ar fi ca fiecare parte implicata sa-si absolutizeze pozitiile, refuzand compromisul. Democratia, in viziunea lui Michnik, „nu este rosie sau neagra“ – e pur si simplu gri.

     

    Hop-sa! In Republica, Platon – nu tocmai ceea ce s-ar putea numi un sustinator infocat al democratiei, nu la o prima vedere, cel putin – era ceva mai ingaduitor cu democratia, asemuind-o unei tesaturi viu colorate, in care se imbina culorile cele mai stralucitoare si mai diverse, menite „sa-ti ia ochii“.

     

    De aici si pana la apologia cenusiului la Michnik e o distanta mai mare decat cea pur estetica. E distanta resemnarii morale. Pentru ca de la compromiterea principiilor la compromiterea caracterelor distanta e mai mica decat ne place sa ne imaginam. Platon mai recunostea inca rosul ca rosu, albul ca alb si negrul ca negru. Michnik le contopeste pe toate in omniprezentul cenusiu si ne cere sa fim, daca nu fericiti, atunci multumiti, „pentru ca altfel nu se poate“ si ne paste razboiul civil (o viziune nu intamplator hobbesiana).

     

    Sa lasam, insa, pentru moment, la o parte consideratiile etice, atat de „retro“ intr-o lume bantuita de principiul utilitarianist, concentrandu-ne, in schimb, pe eficacitatea unei asemenea viziuni. Sa luam cazul Romaniei, unde – reamintesc cu incapatanare – Alianta D.A. a castigat alegerile folosindu-se de un discurs de o morala „absolutista“. (Ce poate fi mai „absolutist“ decat „dreptatea“ si „adevarul“ sau, daca preferati, decat indemnul „La tepe!“?). E limpede pentru orice observator ca romanul de rand nu se lasa inca impresionat de subtilitatea argumentelor lui Michnik. Daca liberalii au scazut incet, dar sigur in popularitate, a fost pentru ca au continuat sa creada ca „gray is beautiful“. Uite ca in Romania nu este. Daca presedintele Basescu si, prin ricoseu, Partidul Democrat, s-au mentinut pana in prezent in preferintele electoratului a fost tocmai datorita faptului ca au stiut sa dea macar impresia unei nestirbite intransigente morale.

     

    Care intransigenta fuse si se duse. Sau e pe cale de a se duce. Ultimele doua scandaluri de pe scena politica romaneasca au sapat serios imaginea presedintelui fara de prihana. Episodul Elena Udrea, inevitabil legat de „telefonul lui Tariceanu“, l-au azvarlit de-a dreptul in mlastina in care pretinde ca n-a varat nici macar un deget.

     

    A intreba acum daca a gresit Tariceanu telefonandu-i lui Botos e echivalent cu a intreba, in clasa intai, daca Ana are mere. Are! A gresit insa si presedintele trecand sub tacere aceasta interventie? Fara doar si poate.

    Minciuna prin omisiune ramane minciuna (in plus, „multumita“ interviului din iunie din Romania libera, minciuna prin omisiune a devenit minciuna pur si simplu). Scriu aceste randuri la ora la care scandalul cu pricina se poate solutiona oricum – fie prin demisia premierului, fie doar prin adaugarea unei noi linii in rabojul unei animozitati crescande intre palate. Indiferent de rezultat insa, presedintele nu va cadea „in picioare“ si de aceasta data.

     

    Daca-l priviti cu atentie, are deja putin gri pe fata. Mult mai grav, insa, ca implicatii – dar si mult mai dificil de vorbit despre, in lipsa informatiilor – ramane episodul „inchisorii zburatoare“ (despre care, tin sa precizez cu falsa modestie, autorul acestor randuri a pomenit pentru intaia oara in Romania, tot in aceasta pagina, intr-un text intitulat „De la Firul Rosu la Avionul Albastru“). A aterizat in 2004 Boeingul 737 cu indicativul N313P la Bucuresti si Timisoara?

     

    Exista baze de detentie CIA pe teritoriul Romaniei? Indiferent de implicatiile diplomatice ale unei asemenea recunoasteri oficiale, balbaiala Presedintiei de saptamana trecuta mai adauga putin gri obrazului prezidential. Intarzierea unui raspuns raspicat la aceste intrebari nu poate fi justificata dupa cum incearca sa ne convinga purtatoarea de cuvant, Adriana Saftoiu.

     

    Basescu trebuia sa „se consulte cu institutiile statului“ referitor la existenta acestor centre de detentie inca de atunci, de la primele semnale aparute in presa. Mult invocata axa Washington-Londra-Bucuresti risca sa-l plesneasca pe presedinte drept peste ochi. Care si-asa erau mici, iar de la atat gri, mai ca incep sa nu se mai vada.

     

    Daca liberalii au scazut incet, dar sigur in popularitate, a fost pentru ca au continuat sa creada ca „gray is beautiful“

  • Placerea noastra de fiecare zi

    Consider ca, daca uraganul care a distrus orasul New Orleans nu ar fi nimerit peste un pamant sapat, nivelat, dragat, despadurit, efectele lui ar fi fost mai putin nefaste. Cred ca toata lumea e de acord cu asta. Ceea ce starneste insa polemica este posibilitatea ca uraganul si tsunami-ul sa fi fost cauzate de supraincalzirea planetei.

     

    Inca de la inceput trebuie sa lamuresc ca, desi nu sunt detinatorul adevarului stiintific cu privire la acest subiect, sunt convins ca tulburarea multor conditii de mediu a provocat fenomene care n-ar fi avut loc daca ne-ar fi preocupat mai mult destinul planetei. Asadar, sunt in favoarea Protocolului de la Kyoto. In acelasi timp, mai cred si ca tornade, cicloane si taifunuri au existat dintotdeauna; altfel nu am fi avut frumoasele pagini ale lui Conrad sau filme celebre dedicate acestor dezastre. In plus, ma incumet sa spun si ca in secolele trecute s-au intamplat cataclisme teribile, care au ucis zeci de mii de persoane si probabil ca ele au avut loc intr-un interval de timp foarte scurt, cam la fel ca acela intre tsunami-ul asiatic si Katrina din America.

     

    Despre unele dintre acestea am auzit vorbindu-se; o parte dintre ele au facut chiar literatura, cum s-a intamplat in cazul cutremurului din Pompei si al celui din Lisabona. Despre altele au circulat stiri imprecise si terifiante, precum cele cu privire la eruptia vulcanului Krakatoa. Una peste alta ma simt indreptatit sa presupun insa ca zeci si sute de alte cataclisme au lovit pamanturi si au decimat populatii indepartate, in timp ce noi ne vedeam de-ale noastre.

     

    Asadar, in lumea globalizata, rapiditatea cu care circula informatia ne face sa aflam (imediat) orice eveniment tragic intamplat chiar si in cel mai pierdut coltisor de pe glob si ne da impresia ca acum se petrec mult mai multe dezastre decat pe vremuri.

     

    De exemplu, cred ca telespectatorul obisnuit se intreaba ce virus misterios le face pe atatea mame sa-si omoare copiii. Si in acest caz este greu sa mai dai vina pe gaura din stratul ozon. Altceva se ascunde aici.

     

    De fapt, altceva exista, dar nu este ascuns, ci la vedere. Iar pruncuciderea a fost dintotdeauna, de-a lungul secolelor, un sport destul de practicat; grecii chiar mergeau la teatru s-o planga pe Medeea, care, dupa cum se stie, cu milenii in urma si-a omorat copiii doar pentru a-i face in ciuda barbatului ei.

     

    Cu toate acestea, ceea ce ne mai consoleaza este ca, din cele sase miliarde de locuitori ai planetei, mamele asasine au reprezentat intotdeauna un procent scazut; asadar, sa incercam sa nu le privim chioras pe toate doamnele care trec pe langa noi impingand un carucior de copil.

     

    Si totusi, cel ce urmareste jurnalele noastre de stiri are impresia ca traim intr-o bolgie infernala unde nu numai ca mamele omoara cate un copil pe zi, dar pana si copiii de 14 ani trag cu pistolul, extracomunitarii jefuiesc, tatii isi rapun cu focuri de arma intreaga familie, sadicii injecteaza inalbitor in sticlele cu apa minerala, nepotii afectuosi isi feliaza unchii. In mod normal, totul este adevarat si totul este normal din punct de vedere statistic si normal ca nimeni nu-si aminteste de anii fericiti si linistiti de dupa razboi, cand sapunareasa isi fierbea in oala cu sapun vecinii, Rina Fort spargea cu lovituri de ciocan capetele copilasilor amantului, iar contesa Bellentani deranja dineurile VIP-urilor cu impuscaturi de pistol.

     

    Numai ca, daca este „aproape“ normal ca din cand in cand o mama sa-si omoare propriul copil, mai putin normal este ca in fiecare zi multi americani si irakieni sa sara in aer. Si totusi, despre copiii ucisi stim totul, in vreme ce despre numarul adultilor morti foarte putin. Desigur, ziarele serioase mai intai ocupa cateva pagini cu problemele politice, economice, culturale, alte pagini cu cotatiile bursei, anunturile economice si acele anunturi funerare care constituiau lectura pasionanta a bunicilor noastre; apoi, in afara cazurilor cu adevarat spectaculoase, consacra cronicii negre doar cateva pagini in interior. Ba chiar inainte vreme se ocupau de aceste subiecte inca mai superficial decat acum – atat de superficial, incat cititorii insetati de sange se vedeau nevoiti sa cumpere publicatii specializate precum „Crimen“ – dupa cum, sa ne aducem aminte, barfele din lumea televiziunii erau lasate revistelor ilustrate care se gaseau la barbier.

     

    In clipa de fata insa, dupa oportunele stiri despre razboaie, masacre, atacuri teroriste si alte asemenea, dupa cateva prudente indiscretii asupra actualitatii politice, dar fara a-i speria prea tare pe spectatori, jurnalele noastre de stiri televizate incep serialul delictelor, matri-fratri-patri-pruncuciderilor, devalizarilor, rapirilor si schimburilor de focuri si – pentru a nu-l priva pe telespectator chiar de nimic – in fiecare zi pare ca baierile cerului se dezlantuie deasupra noastra si ploua cum nu a mai plouat niciodata, incat prin comparatie potopul nu a fost decat un mic incident hidraulic.

     

     Aici se ascunde altceva – de fapt nu-i ascuns, ci la vedere. Nedorind sa se compromita cu stiri periculoase din punct de vedere politic si economic, sefii jurnalelor de stiri TV „Niagara“ prefera sa le transforme in „Crimen“. O frumoasa secventa cu teste taiate ii tine pe oameni la locul lor si nu le baga tot felul de idei rele in cap.