BusinessMagazin

Category: Opinii

  • A crescut vanzarea de seminte

     

    Sambata trecuta, presedintele Traian Basescu s-a intors din Statele Unite. La aeroport, obisnuitele declaratii cu temele arzatoare ale tarii: situatia autostrazii Transilvania, cu firma americana Bechtel, contractul de privatizare a Petrom cu OMV si posibilitatea organizarii unui referendum national pentru introducerea parlamentului unicameral. Trei subiecte, trei controverse.

     

    Daca in privinta autostrazii nu era nimic nou, iar chestiunea Petrom data deja de cateva saptamani, referendumul a aparut peste noapte. Un prilej in plus pentru declaratii politice si un motiv nou de disputa intre putere si opozitie. Este bine ce vrea presedintele? Stiu romanii ce implica un parlament unicameral? Conform perceptiei majoritatii romanilor despre parlamentari, chiar Parlamentul ar trebui sa dispara. Iar daca se trece asta pe un buletin de vot, adio for legislativ. Subiectele lansate de presedinte sunt numai bune de tocat, zi de zi, pana la finalul anului.   

     

    Din pacate, presedintele nu a avut ce sa spuna in fata camerelor de luat vederi despre vreun contract economic castigat in America de o companie romaneasca pentru care a facut el lobby sau despre vreo investitie americana pe care a reusit sa o atraga in Romania. La capitolul SUA, pe partea economica stam destul de prost.

     

    In sapte luni, investitiile straine au crescut cu numai 7%, pana la 1,13 miliarde de euro, dupa un inceput de an dezastruos din acest punct de vedere. Romania a pierdut in jumatate de an cel putin trei investitii straine importante – Montupet, MAN si Electrolux. Vicepremierul George Copos ar putea spune ca a compensat aceste pierderi cu o investitie majora a Renault. Dar, intr-o economie care incepe sa piarda din viteza, orice investitie conteaza. Ce este pierderea ta e intotdeauna castigul altuia.

     

    In trimestrul al doilea am avut cea mai redusa crestere economica din ultimii trei ani. Dupa cum arata datele, romanii au lasat munca deoparte si au inceput sa comenteze mai mult disputa dintre presedinte si premier. Din pacate, tema alegerilor anticipate nu se pune in statistica. Poate doar ca timp pierdut. Si probabil au crescut vanzarile de seminte.

     

    In noua luni de mandat prezidential nu l-am vazut pe presedinte luptandu-se ca sa aduca investitori straini si sa tina capul de afis al presei internationale pledand pentru mediul de afaceri din tara. Vocea lui groasa nu se aude in nici un birou al unei multinationale explicand de ce ar trebui sa aleaga acestia Romania si nu Polonia sau Slovacia. Nu l-am vazut implicat in discutiile cu Asociatia Investitorilor Straini sau cu Asociatia Oamenilor de Afaceri in incercarea de a-i convinge pe antreprenori sa cheltuiasca mai mult in afaceri productive.

     

    Nu l-am vazut pe presedinte sustinand firmele romanesti in regiunea balcanica, piata care va creste cel mai mult in urmatorii ani. Nu l-am vazut pe Traian Basescu cerandu-i fostului presedinte Ion Iliescu sa-i faciliteze intalnirea cu varfurile politice ale Chinei, pe a carei piata se bate toata lumea acum, dar unde Romania lipseste cu desavarsire. Nu l-am vazut pe presedinte multumind oamenilor de afaceri ca au grija sa-i plateasca salariul, lui si celor care lucreaza la stat.

    In schimb l-am vazut pe presedinte pledand din rasputeri pentru alegeri anticipate si pentru schimbarea premierului.

     

     L-am vazut pe presedinte intrand intr-o disputa cu directorul cotidianului Ziua, pe tema daca l-a amenintat la telefon sau nu. L-am vazut pe presedinte aratand cu degetul spre “grupurile de interese” sau spre cei trei oameni care i-ar fi schimbat premierului decizia de a demisiona. L-am vazut pe presedinte punand la indoiala contractele cu Bechtel pentru autostrada sau cu OMV la Petrom, dar dincolo de declaratiile politice, populiste, nu am vazut nimic concret. 

     

    Cand spui ca ceva nu e bun, trebuie sa vii si cu ceva ce sa pui in loc. Altfel discutam degeaba si nu se schimba nimic. Tot nu avem autostrada. Fiecare guvern stia cel mai bine cat de prost era contractul facut de predecesori, care sunt rutele europene importante, iar dupa 15 ani tot la coada clasamentului autostrazilor suntem.

     

    Pana acum, in aproape zece luni de mandat am vazut din partea presedintelui si a guvernului numai vorbe. In afara de cota unica nu am vazut nimic concret care sa ne ridice un loc in statisticile economice sau sa ne scoata in lume pe harta investitiilor.

    Daca o tine tot asa presedintele, va acoperi “din vorbe” deficitul de cont curent, scaderea cresterii economice sau un numar mai mare de locuri de munca.  Poate nu ar fi rau ca la referendumul pentru votul uninominal si parlamentul unicameral, o intrebare sa se refere si la reducerea saptamanii de lucru. Asa, ca sa existe unanimitate.

  • Sa se rupa Alianta? Primesc!

    De ce ti-e frica nu scapi. Scriam, in urma cu ceva timp, despre necesitatea ca PNL si PD sa accepte realitatea – nu vor fuziona vreodata – si sa purceada din timp, cu grija si respect reciproc, spre un divort civilizat, pentru a nu repeta scandalurile cu farfurii sparte si poale date peste cap ce au premers spargerii CDR.

     

    N-a fost sa fie. Dupa toate indiciile, ne asteapta din nou un spectacol de prost gust, presarat cu rufe murdare spalate in presa, lovituri pe la spate si injuraturi de mama.

    Nu stiu cat timp le trebuie liderilor celor doua formatiuni politice pentru a realiza un adevar simplu: aliantele politice nu sunt casatorii, ci prietenii de conjunctura. Cand dragostea sau interesul dispar, e gata. Nu are nici un rost sa o mai lalai, in speranta ca poate maine ne vom iubi din nou ca-n prima zi.

     

    Mai bine accepti ca “fuse, fuse si se duse” si fiecare isi vede de drum, lasand, civilizat, loc de buna-ziua. Amanarile nu fac decat sa prelungeasca agonia si sa murdareasca bruma de amintiri frumoase. Degeaba. Fermitatea atat de des invocata in campania electorala s-a risipit ca negura diminetii, iar liderii Aliantei D.A. par incapabili de a se elibera de blestemul lui Moromete. Cum care “blestemul lui Moromete”? Pai acela conform caruia timpul are intotdeauna rabdare, asa ca lasa pe maine ce nu poti face azi, ca poate poimaine nu mai trebuie facut defel.

     

    Ei bine, nici timpul si nici Traian Basescu nu par sa mai aiba rabdare. Zvonurile conform carora, dupa raportul de tara, PD isi va retrage ministrii de la guvernare, provocand alegeri anticipate, devin din ce in ce mai credibile. Ezitarile eterne ale premierului Tariceanu cuplate cu obedienta lui Boc fata de Cotroceni formeaza un amestec exploziv. Pe de o parte, in interiorul PNL nemultumirile fata de atitudinea impaciuitoare a primului ministru incep sa atinga punctul critic.

     

    Pe de alta parte, PD se dovedeste incapabil de supremul gest al trecerii la maturitate – uciderea, simbolica, a tatalui, continuand, practic, sa ciuguleasca disciplinat din mana presedintelui. In aceste conditii, ceea ce altfel ar fi reprezentat un proces firesc, perceput ca atare de catre electorat, se transforma rapid intr-un spectacol penibil, in care toata lumea asteapta cu sufletul la gura sa vada daca presedintele s-a trezit sau nu cu fata la cearceaf.

     

    S-ar parea ca dreptul la initiativa in viata politica a tarii a devenit exclusiv o prerogativa prezidentiala. Iar asta chiar si cand e vorba de aberatii – precum ideea parlamentului unicameral, lansata de Mircea Geoana, dar impusa agendei publice de catre presedinte tocmai din S.U.A… Nu voi mai reveni asupra pleiadei de argumente impotriva propunerii – m-am ocupat mai in detaliu de asta saptamana trecuta. Doua observatii referitoare se impun, totusi.

     

    ALIANTELE POLITICE NU SUNT CASATORII, CI PRIETENII DE CONJUNCTURA. CAND DRAGOSTEA SAU INTERESUL DISPAR, E GATA

     

     

    Prima e legata de ridicolul situatiei. Traian Basescu vorbeste de inutila “dublare” a parlamentului european cu cel national, taman in fieful Licuriciului cel Mare, unde atat legislativul federal (spre deosebire de cel european), cat si (cu rare exceptii) cele ale statelor membre sunt bicamerale si nimeni nu vorbeste de o “inutila povara”.

     

    A doua observatie se inscrie si ea in logica renuntarii la camera superioara (a carei existenta presupune exact controlul excesului de populism) si a prea-des invocatei “intoarceri spre mase”. Cand locul legislativului e luat de catre referendumuri, ne aflam in situatia unei tari condusa “de la crasma”, in care toata lumea isi da cu parerea despre orice.

     

    Din nefericire, contra-argumentele de bun simt aduse de premierul Tariceanu risca sa cada in urechi surde. Populismul a fost dintotdeauna mai atractiv pentru mase. Iar spectacolul jalnic oferit in ultimele zile de catre parlamentari in incercarea de schimbare a presedintilor celor doua camere nu este nici el de natura a schimba perceptia deplorabila a electoratului fata de legislativ. In aceste conditii, s-ar putea spune ca soarta PNL in confruntarea fatisa cu PD este pecetluita. O solutie, totusi, exista – si anume preluarea initiativei de catre liberali. Propunerea lui Puiu Hasotti, de rupere a protocolului Aliantei, s-ar cuveni luata in consideratie, cu toata seriozitatea, la varful PNL.

     

    Obisnuiti mereu cu jocul ofensiv, Basescu (si, implicit, Boc) s-ar trezi peste noapte intr-o pozitie defensiva. Tehnica “albul muta si castiga” ar trebui revizuita peste noapte. Atat PD, cat si Basescu, s-ar vedea nevoiti sa explice electoratului de ce o alianta atat de frumos prezentata in timpul alegerilor s-a destramat dupa doar cateva luni de coabitare. De ce un PNL altminteri atat de ingaduitor a ajuns, intr-un interval atat de scurt de timp, la capatul rabdarilor? Si cum se face ca un Tariceanu atat de ezitant s-a decis sa rupa pisica, jucandu-si cariera politica pe o singura carte?

     

    Pentru ca miscarea, ca orice mutare decisiva, comporta, desigur, si riscuri considerabile. Secondati indeaproape de Basescu, democratii ar putea izbuti sa arunce, din nou, intreaga vina a divortului in capul PNL. Batalia va fi una de impunere a mesajului, o tehnica la care liberalii, pana acum, nu s-au dovedit nici pe departe straluciti. De pierdut, insa, nu prea mai au ce pierde. O pierdere onorabila, pe campul de lupta, e preferabila unei sufocari lente, in genunchi.

     

    Ca in orice divort, avantajat va fi cel care isi ia primul jucariile si pleaca

  • Nerabdare si tutun

    Cu aerul ca sunt pe punctul de a descoperi roata, politicienii se intrec in a oferi alternative de incasari mai mari la buget cu scopul de a mentine TVA la actualul nivel de 19%. Cea mai la indemana propunere e marirea accizei la tigari mai repede decat era programat. Dar este aceasta masura atat de sigura si de simpla?

     

    9 septembrie: presedintele Traian Basescu spune, la o dezbatere organizata la Camera de Comert si Industrie a Romaniei, ca ar trebui majorate accizele la tutun si alcool, urmand ca sumele incasate sa fie dirijate catre fondul de Sanatate. “Daca la energie am liberalizat piata cu un an in avans, nu vad de ce am astepta pana in 2010 sa accizam la nivel european consumul de tigari. Pentru vanzarile de tigari avem perioada de tranzitie pana in 2010. Eu va propun sa reducem, sa depasim planul la tranzitia la tigari si acciza crescuta sa fie indreptata catre fondul de Sanatate. De ce sa asteptam pana in 2010 sa trecem catre o acciza europeana?”

     

    13 septembrie: noul ministru al Finantelor, Sebastian Vladescu, spune ca ministerul pe care il conduce are in proiect majorarea accizelor la tutun, alcool, produse petroliere si jocuri de noroc, dar si al gradului de colectare a taxelor si contributiilor, pentru cresterea veniturilor bugetare. Ca urmare, “probabil ca pachetul de tigari va fi mai scump anul viitor, pana la o dublare a preturilor”.

    Intentiile sunt laudabile. Dar sunt ele si realiste?

     

    Reprezentantii industriei avertizeaza ca riscurile sunt mari, cresterea accizelor urmand sa duca imediat – spun ei – la cresterea contrabandei si a contrafacerii, care sunt deja la un nivel ridicat dupa ultimele ajustari de accize. Pentru ca in urma cu mai putin de 6 luni – la 1 aprilie – MF a impus cresterea accizelor peste calendarul stabilit cu 13,5%. Piata romaneasca este dominata acum de trei mari jucatori internationali – British American Tobacco, Philip Morris si Japan Tobacco International, dar pe buzunarul fumatorului roman se lupta si Gallaher si SNTR.

     

    Cat de intemeiate sunt avertismentele producatorilor de tutun? Au ei dreptate sau incearca doar sa faca presiuni asupra administratiei? Fenomenul migratiei fumatorilor dinspre piata legala spre cea ilegala e previzibil, fiind intalnit si in tarile occidentale. Desi cetatenii UE au salarii mari comparativ cu cei ai Romaniei, pretul unui pachet de tigari – de 4-5 euro – este considerat prea mare chiar si de catre ei – de aici si migratia catre tigarile de contrabanda.

     

    Cresterea accizelor la tigari loveste insa cu mai multa putere in bugetele fumatorilor din tarile candidate decat in cele deja membre ale UE. In 2008, din cauza cresterii accizelor, fumatorii din tarile candidate vor plati pentru tigarete de circa patru ori mai mult decat consumatorii din tarile UE: 2,6% din venitul net anual in Romania (chiar daca se respecta calendarul agreat cu UE pentru cresterea accizelor, peste 5% daca-l credem pe ministrul Sebastian Vladescu), fata de 0,9% in Germania – la un venit de 3.040 USD, comparativ cu 22.326 USD in Germania.

     

    Si cu cat vor fi romanii mai putin dispusi sa-si dea banii pe tigari tot mai scumpe, cu atat va creste si piata neagra. Consecintele sunt numeroase: tigarile de contrabanda sunt mai proaste, deci vor afecta si mai mult sanatatea fumatorilor, incasarile bugetare vor scadea, pentru ca vor scadea si vanzarile legale – ceea ce-i va afecta, inevitabil, si pe producatori.

     

     

    Sa revenim la buget. Piata romaneasca a produselor din tutun este estimata la 1 miliard de euro pe an. Numai din accize, in 2004, s-au incasat la bugetul de stat 640 de milioane de euro – cam cat a capatat Ministerul Sanatatii de la buget pentru intregul an 2005.

    Reorientarea consumatorilor catre tigari de pe piata neagra costa bugetul nu mai putin de 23 de milioane de lei noi (cam sase milioane de euro) pentru fiecare procent de piata care aluneca in zona neagra, ilegala.

     

    Anul trecut, datorita deciziei guvernului maghiar de a majora accelerat accizele, mai devreme decat se stabilise prin calendar, pretul unui pachet de tigarete a ajuns la doi euro. Rezultatul a fost spectaculos in sens negativ, piata legala cazand cu 22,5%, cu impact direct asupra bugetului statului si asupra producatorilor. Ca urmare, acelasi guvern a hotarat inghetarea accizei pentru 2005. Dar poate ca, pentru a combate piata neagra, ministerul roman de finante are cateva arme secrete, nedescoperite in tari ca Ungaria, Germania sau Spania.

  • Despre buna guvernare

    E ceva nelinistitor in auto-suficienta si indolenta Americii de azi – ceva ce Katrina a scos in evidenta, ceva ce a fost remarcat de oamenii care traiesc in tari in care legile gravitatiei inca se mai aplica. Acel ceva i-a facut sa-si piarda firea, asa cum ti-o pierzi cand iti vezi parintele stingandu-se.

     

    Acesta e, cu siguranta, sentimentul pe care l-am avut urmarind potopul Katrina de la capatul celalalt al lumii, din Singapore – un oras-stat care, daca intr-adevar crede in ceva, atunci crede in buna guvernare. Se poate ca buna guvernare sa se manifeste aici prea devreme dimineata pe trotuare – sau sa te amendeze daca iti scuipi pe strada guma de mestecat. Dar daca ar fi sa alegi o tara din Asia in care sa te afli atunci cand taifunul loveste, atunci Singapore ar trebui sa fie aceasta. Credeti-ma, aici seful apararii civile nu e doar vreun oarecare, eventual fostul tau coleg de camera din colegiu.

     

    Intr-adevar, Singapore crede cu atata convingere ca trebuie sa-i ai in pozitiile importante din guvern pe cel mai bine pregatiti si cel mai putin coruptibili dintre oameni incat premierul primeste un salariu de 1,1 milioane de dolari anual. Singapore isi plateste ministrii si judecatorii de la Curtea Suprema de Justitie doar cu ceva mai putin de 1 milion de dolari anual, iar pe judecatori si pe functionarii publici de rang inalt la fel de bine – proportional, pe cale ierarhica.

     

    Buna guvernare a contat inca din primii ani ai statului Singapore, pentru ca partidul de guvernamant a fost prins, pentru a cuceri mintile si sufletele oamenilor, in lupta cu comunistii, perceputi atunci drept necorupti si grijulii cu nevoile oamenilor – iar statul trebuia sa fie la fel ca ei. Si chiar mai mult decat ei.

     

    Chiar si dupa ce imaginea comunistilor a inceput sa paleasca, Singapore a pastrat traditia bunei guvernari, pentru ca o tara de patru milioane de oameni, care nu avea nici un fel de resurse naturale, putea supravietui doar prin istetimea ei. Singapore a trebuit sa-si conduca economia si scolile in asa fel incat sa scoata maximum din fiecare cetatean al sau.

     

    “In zone care sunt critice pentru supravietuirea noastra – ca apararea, finantele si ministerul de interne – ii cautam pe cei mai talentati”, spune Kishore Mahbubani, decan al scolii de politici publice Lee Kwan Yew. “Voi pierdeti New Orleans, dar mai aveti alte 100 de orase asemenea. Dar noi suntem un oras-stat. Daca pierdem Singapore, nu ne mai ramane nimic… Asa ca standardele de disciplina sunt foarte inalte. Avem un grad foarte inalt de control public in Singapore.”

    In cazul tunelului de metrou, aflat in faza de constructie, care s-a prabusit in 2004, omorand patru muncitori, o ancheta guvernamentala a concluzionat ca cei de la conducerea companiei de constructii trebuie ori amendati, ori condamnati la inchisoare.

     

    DACA AMERICA SE DOVEDESTE ATAT DE DEZLANATA CAND LUCRURI RELE SE PETREC IN PROPRIA SA OGRADA, CUM SI-AR PUTEA EA INDEPLINI ROLUL DE LIDER AL LUMII?

     

     

    Disciplina pe care Razboiul Rece a impus-o Americii pare, dimpotriva, sa se fi muiat. Anul trecut, am redus bugetul National Science Foundation, tolerand in schimb in scolile noastre teorii creationiste absurde si adoptand legi privind energia si transportul in mijlocul unei crize energetice.

     

    Am lasat familiile victimelor de la 11 septembrie sa ne reformeze serviciile de informatii, iar presedintele si Congresul au tinut la miezul noptii o sedinta despre starea de sanatate a unei singure femei, Terri Schiavo, ignorand in acelasi timp criza in care se afla 40 de milioane de oameni care nu au asigurari de sanatate. Guvernul american a lansat un razboi in Irak fara sa aiba un plan adevarat pentru “dimineata de dupa” si a redus taxele in mijlocul razboiului, trimitand factura generatiilor viitoare.

     

    Vorbind despre Katrina, Sumiko Tan, comentator al editiei de duminica a ziarului singaporez The Straits Times, scria: “Am fost socati de ceea ce am vazut. Moartea si distrugerea provocate de dezastre naturale sunt aceleasi peste tot. Dar fotografiile cu trupuri neinsufletite, ramase pe strazi, cu oameni inarmati jefuind magazine, cu  supravietuitori asteptand disperati sa fie salvati, cu diviziuni rasiale – toate astea nu se potrivesc cu ceea ce ne imaginasem ca ar fi pamantul celor liberi, chiar daca am intalnit, in vizitele noastre acolo, si oameni fara adapost, si violenta… Daca America se dovedeste atat de dezlanata cand lucruri rele se petrec in propria sa ograda, cum si-ar putea ea indeplini rolul de lider al lumii?”

     

    Janadas Devan, coamentator la Straits Times, a incercat sa le explice cititorilor sai cum se schimba Statele Unite. “Conservatorii de azi”, scria el, “sunt diferiti de conservatorii de ieri intr-un aspect esential: cei de ieri credeau in guvernul minimal – dar credeau, de asemenea, ca o tara trebuie sa plateasca pentru toate acele structuri guvernamentale de care are nevoie”.

    “Conservatorii de azi nu cred in nici un fel de guvern, si prin urmare ajung la concluzia ca nu e nevoie ca o tara sa plateasca nici macar pentru guvernul pe care il are… Dar nu doar guvernul e cel care nu se mai arata atunci cand structurile sale sunt secatuite de resurse si golite de orice semnificatie. Nu se mai arata nici comunitatile, nici spiritul de sacrificiu, nici solidaritatea.”

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer, doua pentru “international reporting” si unul pentru comentariu. Friedman, care a fost ales anul acesta in Pulitzer Prize Board, este si autor al volumelor “From Beirut To Jerusalem” (1989), “The Lexus and the Olive Tree” (2000) si “The World Is Flat: A Brief History of the Twenty-first Century” (2005).

     

    C.2005 NEW YORK TIMES NEWS SERVICE; TITLUL APARTILE REDACTIEI.

  • Cresterea prin scadere

    Dupa o lunga perioada de ambiguitate, Guvernul pare sa isi fi clarificat pozitia in ceea ce priveste politica fiscala. A fost nevoie de schimbarea ministrului de finante, critici din partea mediului de afaceri si declaratii in contradictoriu intre partidele de guvenamant, dar rezultatul este unul spectaculos.

     

    In locul masurilor “clasice” agreate de FMI si uzate in ultimii 15 ani – marirea taxelor, impozitelor si accizelor – guvernul a anuntat ca vine cu o relaxare fiscala prin scaderea contributiilor la CAS, fara a se atinge de TVA sau de cota unica… Desigur, suna imbietor si suficient de populist, dar cat este de sustenabil in practica?

     

    Scaderea CAS a fost ceruta cu insistenta de oamenii de afaceri, ca o masura necesara pentru impulsionarea economiei, cresterea atractivitatii Romaniei ca tinta pentru investitiile straine directe si o modalitate eficienta de aducere la suprafata a economiei subterane. Pare a fi un raspuns in fata incetinirii cresterii economice din ultima perioada, o masura care ar trebui sa aiba efecte pozitive pe termen lung; totusi, pe termen scurt vom avea venituri bugetare mai mici. Pe deasupra, exista dubiul privind existenta unui studiu de impact al anuntatei schimbari de politica fiscala. Intr-adevar, indiferent daca vor guvernantii sa recunoasca sau nu, nivelul ales pentru cota unica de impozitare a fost calculat “pe genunchi”, punand in pericol insuti conceptul (corect de altfel!) al cotei unice.

     

    O idee imbratisata de tot mai multe tari, care simplifica si face tot mai transparent procesul de impozitare, a fost ruinata de incoerente de tot felul in conceperea si adoptarea cotei unice. Procentul de 16%, desi prezentat initial ca “bazat” s-a dovedit a fi un simplu numar ales din caciula, cata vreme dupa numai jumatate de an se vorbea deja de necesitatea majorarii lui, probabil la 19%. In acest context, este important ca orice noua schimbare a politicii fiscale sa fie rodul unui studiu macroeconomic, si nu al negocierilor politice. Dar sa presupunem ca acest studiu exista si, in consecinta, pe termen lung rezultatele reducerii CAS vor fi pozitive.

     

    Ce facem insa pe termen scurt? In ce masura va reusi guvernul sa convinga FMI ca a gresit in ultimii 15 ani favorizand masuri economice restrictive in Romania, si sa permita deficite mai largi pentru anul acesta si 2006? Caci tocmai acum economia tarii noastre da semne de oboseala (sau mai degraba de sufocare din cauza ritmului prea rapid de crestere din trecut) iar conditiile internationale sunt pesimiste (UE nu isi regaseste ritmul de crestere, economia SUA ar putea fi afectata de uragan, si, oricum, pretul petrolului pune presiune pe costuri si limiteaza consumul peste tot in lume). Chiar daca Romania a fost trecuta in randul tarilor cu “investment grade” de o a doua agentie de rating, este uzual ca in perioadele de semi-criza economica, tarile emergente sa devina in ochii investitorilor si analistilor, mai riscante. Daca FMI va avea aceleasi temeri, este improbabil ca guvernul sa poata negocia o relaxare a conditiilor de performanta impuse pana acum… Si atunci vom reveni la dilema ultimelor saptamani: cresterea TVA sau a cotei unice?

     

    Intre timp, trebuie remarcata o noutate in peisajul romanesc: pentru prima data, guvernul si banca centrala par a avea pozitii coordonate in ceea ce priveste perspectivele economice. BNR nu a asteptat negocierile politice din sanul guvernului. Si-a redefinit politica monetara adoptand masuri energice pentru a opri deraierea agregatelor macroeconomice, cu riscul de a deranja sistemul bancar si de a frana puternic activitatea din sectorul de retail.

     

     Dupa ce banca centrala a “lasat din brate” in mod oficial orice alta tinta in afara de inflatie, a ramas de datoria guvernului sa gestioneze mersul economiei in asa fel incat sa nu introduca volatilitate in sistem. Altfel spus, guvernul impulsioneaza economia prin metode fiscale, atunci cand sunt semne de incetinire, sau genereaza venituri bugetare mai mari, cand cresterea este robusta. Acum, reducerea CAS are rolul de a stimula oferta si a reface expansiunea economica.

     

    Pe de alta parte, BNR urmareste stoparea consumului, iar efectul conjugat al celor doua masuri (daca se realizeaza conform planului) ar fi reducerea deficitului comercial si de cont curent, in conditiile unei depasiri in urmatoarea perioada a deficitului bugetar. In cazul cel mai nefericit, reducerea CAS ar putea sa nu duca, totusi, la cresterea economica, in timp ce masurile de prudentialitate ale BNR sa diminueze si mai mult si sa scumpeasca oferta de credite, deci pana la urma performanta economica a sistemului corporatist. Oricum, o conditie esentiala este ca FMI sa inchida din nou ochii fata de nerespectarea conditiilor si din acest (probabil) ultim acord. Slabe sperante, cred eu.

  • Maculatura de export

    Marti, 6 septembrie 2005. Dimineata. Camera de Comert a Romaniei. Un sediu modern, de sticla, al zilelor noastre. Conferinta: se prezinta Strategia Nationala de Export a Romaniei 2005-2009. Un inalt prezidiu format din presedintele Romaniei, prim-ministru, vicepremier, doi ministri, plus alti oficiali. Un larg auditoriu, plus un ofiter din Serviciul de Paza si Protocol caruia i-a sunat mobilul si l-a enervat pe premier.

     

    Cum arata Strategia de Export, viziunea autoritatilor privind o piata de peste 20 de miliarde de de euro pe an: ”Pentru ca economia romaneasca sa devina mai competitiva pe plan international si pentru a stimula dezvoltarea sectorului exportator este necesara o abordare comprehensiva care sa se adreseze tuturor constrangerilor asupra competitivitatii si care sa valorifice oportunitatile pentru a avea performante imbunatatite la export”.

     

    43 de cuvinte de lemn, care nu exprima nimic. Asa arata toata strategia de export facuta de Ministerul Comertului in 2005, peste 500 de pagini, peste jumatate de milion de cuvinte si date statistice din 2002.  Maculatura curata, fonduri irosite degeaba, oameni platiti aiurea. Dar un moment solemn de prezentare si posibilitati de imagine pentru presa si oportunitati de prime-time pentru oficialitati.

     

    Nu stiu ce cautau toate acele oficialitati in prezidiu. Locul lor, al presedintelui Traian Basescu, al premierului Tariceanu si al ministrului delegat pentru comert, Iuliu Winkler, era in sala, in primul rand. Ei trebuia sa-i invite pe cei mai mari exportatori ai Romaniei – Sidex, Rompetrol, Petrom, Dacia, Alro si multi altii, sa ocupe loc in prezidiu, sa le multumeasca pentru ca fac afaceri intr-un mediu pe care ei, cei aflati la putere, nu-l respecta niciodata, sa-i asculte si sa ia notite.

     

    Ce pot afla exportatorii de la ministrul pentru comert? “Ca-i prea devreme sa formulam obiective concrete de crestere a exporturilor”. Daca s-ar fi luat dupa toate strategiile prezentate de autoritati de-a lungul celor 15 ani de economie de piata, nimeni nu ar fi vandut in afara nici un produs facut aici.

     

    Ce au aflat cei prezenti in sala de la presedinte? Ca balanta de plati a Romaniei poate fi echilibrata printr-un efort minim! Adica 10 miliarde de euro, diferenta anuala dintre importuri si exporturi, se acopera vazand cu ochii. Din turism, mobila, agricultura si IT se fac peste noapte cateva miliarde. Ce sa-ti aduca agricultura? Produse ecologice, de un miliard de euro? Cu sapa si spinarea taranului? Turismul? Ne comparam noi cu Franta, Spania, SUA, cand nu suntem in stare sa atragem mai multi turisti decat o fac bulgarii cu Albena? Avem noi autostrazi de care nu stim, pe care sa ruleze cu 100 de kilometri pe ora camioanele cu mobila? Erau cumva Sucu si Catarama in prezidiu ca sa explice cum e sa te lupti zi de zi pe piata europeana cu marii producatori de mobila? Era cumva Talpes la tabla, discutand despre strategia de vanzare a programelor antivirus la Paris sau in Germania?    

     

    Nici in doua mandate prezidentiale – Traian Basescu fiind absolut sigur ca va sta la Cotroceni 10 ani – Romania nu va exporta mai mult decat va importa. Poate daca leul va inregistra o prabusire dramatica intr-un interval scurt de timp, atunci  vom avea o echilibrare temporara. Dar presedintele ar trebui sa se roage sa nu se intample asa ceva, ca atunci sigur nu va mai ramane la Cotroceni si al doilea mandat.

     

    Singurul om care avea ce sa caute in prezidiu era vicepremierul George Copos, care poate sa vorbeasca de export pentru ca se lupta de ani de zile pe piata motoarelor electrice sau numara sezon de sezon cati turisti a reusit sa atraga la munte si la mare in hotelurile lui. In rest, toti ceilalti nu aveau ce cauta acolo. Locul lor nu este saptamanal la podul de la Maracineni, sa vada daca muncitorii au inaintat cu un metru, ci zilnic in birourile managerilor indieni de la Sidex, la Rompetrol (nu cred ca-i o rusine sa-l intrebi acum pe cercetatul penal Dinu Patriciu despre export), la Dacia sau intr-un birou de doi metri patrati unde un “pletos de 20 de ani” face programe de soft care se vand afara.

     

    Acolo afli care trebuie sa fie strategia de export. Acolo afli unde putem concura cu succes pe plan extern si ce sectoare trebuie sustinute. Cei de acolo stiu mai multe decat toti cei care au facut strategia de export pe perioada 2005-2009 si au un program 8.00-16.00, iar in viata lor nu au avut cosmaruri gandindu-se ca vin chinezii peste noapte si acapareaza toate pietele de textile. Ce solutie le ofera ministerul de comert exterior celor care sunt afectati de concurenta chinezilor pe piata de textile, care mai si pierd acum din scaderea euro? Africa! Ca acolo vrea sa infiinteze ministrul birouri de comert.

     

    Conform ministrului industriei, Codrut Seres, peste o luna si jumatate, proiectul Strategiei Nationale de Export ar trebui adoptat de Guvern, bineinteles dupa ce vor fi incluse si concluziile rezultate in urma conferintei. Adica se mai adauga cateva sute de pagini de maculatura, de abordare comprehensiva a problemei exporturilor.

    Domnule presedinte, domnule premier, domnule ministru delegat pentru comert, inainte sa semnati asa ceva solicitati o audienta la indienii de la Sidex – sau la francezii de la Dacia, sau la austriecii la Petrom, daca la Patriciu la Rompetrol nu da bine acum – daca vreti sa aflati ceva despre export si sa promovati ceva util pentru economie. Sau dati-i o bere unui pletos intr-o seara, sa vedeti ce se mai cumpara in afara in materie de soft.

  • Ambitii de salon

    Credeti ca un salon auto e doar o expozitie de tehnologie si design la care producatorii si importatorii isi etaleaza “muschii”? Gresit. Miza e mult mai mare si merita cheltuiala.

     

    Imaginati-va peste 250.000 de oameni alergand de colo-colo, pe o suprafata de 40.000 de metri patrati, aruncand un ochi grabit la “hostesele” in fuste scurte cu sacose de pliante in brate, dar “topind” din priviri masini, motociclete, accesorii, motoare, cilindri, bujii… Stand la coada sa se urce intr-o masina pe care multi nu vor avea bani sa o cumpere niciodata. Comentand designul unui nou model.

     

    E ca si cum te-ai duce o expozitie de arta. Paris, Geneva, Frankfurt, Detroit. Saloanele auto seamana tot mai mult cu galeriile de sculptura moderna in otel, aluminiu, plastic si piele. Un Ferrari sau un Aston Martin e de admirat – nu? – chiar daca nu trebuie sa pleci acasa cu el. Si, pana la urma, ce e automobilul? Utilitate, pasiune, blazon? Nu conteaza, atat timp cat se vinde, ar spune producatorii. Si se vinde. In acest an, piata auto romaneasca se va apropia de 3 miliarde de euro.

     

    Asa ca ne permitem si noi, o data la doi ani, un Salon International al Automobilului la Bucuresti. Peste 450 de expozanti din tara si strainatate se vor alinia in octombrie, timp de 10 zile, in fata a macar 25.000 de oameni zilnic.

    Dar, ca si acum doi ani, TiriacAuto, al doilea importator ca volum de vanzari, lipseste. Motivul acestei absente? Oragnizatorii nu au putut pune la dispozitia TiriacAuto un spatiu care sa le ofere posibiliatea de a expune toate modelele celor zece marci pe care le reprezinta, sub aceeasi umbrela. Care umbrela s-a dovedit mai mare decat halele complexului Romaero, partenerul de atatia ani al firmei organizatoare, AMC-APIA Expo.

     

    In schimb, cei de la TiriacAuto au ales sa isi organizeze propriul salon. Unul itinerant. Caravana saloanelor TiriacAuto va acoperi in acest an zece orase mari din Romania, poposind in Bucuresti cu doua saptamani inainte de Salonul International Auto Bucuresti – SIAB.

    Ce neobisnuit, nu? Sa cheltui 500.000 de euro, sa o iei cu caravana prin tara – doar pentru ca nu ai putut sa fii prezent, ca toti ceilalti, la salon. Poate ca e, intr-adevar, mai rentabil sa te duci tu cu masinile la clientul potential decat sa astepti sa vina el la salon sa te vada.

     

    O fi si altceva la mijloc? Bineinteles. Daca ar fi fost sa expuna la SIAB toate cele zece marci de automobile, fiecare cu alte cateva modele si versiuni, TiriacAuto ar fi ocupat, singura, una dintre cele cinci hangare ale Romaero transformate in pavilioane expozitionale pe durata salonului.

    Dar nu puteau fi expuse cele zece marci, fiecare cu standul ei, pe masura spatiului disponibil? Si de ce era nevoie de caravana TiriacAuto?

     

    Explicatia consta in faptul ca cei de la TiriacAuto au inteles, mai repede poate decat altii, ce se va intampla pe piata romaneasca – si se adapteaza din mers. In ritmul in care creste piata auto, peste doi sau trei ani vom asista la venirea unor producatori care vor importa sub nume propriu. Daca Daimler-Chrysler si Ford, doi dintre producatorii care s-au aratat interesati sa faca acest pas, ar veni in Romania, TiriacAuto ar ramane, dintr-un foc, fara noua din cele zece marci pentru care este importator autorizat. Mercedes-Benz, Smart, Chrysler, Jeep si Mitsubishi apartin Daimler-Chrysler iar Ford, Jaguar, Land Rover si Mazda, grupului Ford.

     

    Oficialii celor doi producatori s-au aratat interesati direct de piata romaneasca in momentul in care aceasta va inregistra vanzari anuale de circa 10.000 de modele din cadrul fiecarui grup. Cel putin despre venirea celor de la Mercedes-Benz s-a discutat inca de anul trecut iar reprezentantii companiei TiriacAuto spun ca aceste discutii e posibil sa se finalizeze in 2007. Potrivit acelorasi estimari, Ford va inregistra un nivel de 10.000 de unitati vandute anual la finele lui 2007.

    Situatia va semana intrucatva cu ceea ce i s-a intamplat companiei Midocar, importatorul autorizat VW si Audi pe piata romaneasca, la venirea Porsche – compania care comercializeaza aceste marci oficial in Europa. Atunci, Midocar a devenit unul dintre principalii dealeri VW si Audi. Dar azi e departe de acea pozitie.

     

    La momentul intrarii pe piata romaneasca, in mod oficial, fiecare dintre cei trei producatori pe care ii reprezinta TiriacAuto va avea doua variante. Prima, aceea de a vinde o parte din companie catre Daimler-Chrysler si Ford – oricum, o parte dintre dealeri se vor reorienta catre cei doi producatori.

     

    A doua varianta ar fi ca TiriacAuto sa reprezinte in continuare cele zece marci, in cadrul unui sistem care in vest e destul de raspandit, cel al mall-urilor auto. Daca ar fi sa ne uitam la faptul ca TiriacAuto a construit deja asemenea reprezentante comune, concluzia e ca importatorul se indreapta spre cea de-a doua varianta sau catre o combinatie intre cele doua posibilitati.

     

    Asa ca devin limpezi si rolul caravanelor cu care TiriacAuto vrea sa obisnuiasca clientii, si motivatia pentru care grupul isi doreste un stand unic la SIAB. Astfel, isi poate impune brandul propriu si serviciile asociate companiei – cum sunt facilitatile de finantare pe care le-au dezvoltat – in constiinta unui client: daca vrei un Ford, te duci la TiriacAuto. Iar cand ajung acolo, poate ca vei cumpara un Hyundai sau un Mitsubishi, daca te avantajeaza.

  • Un port cat un combinat

    In urma cu cateva luni BUSINESS Magazin scria despre operatorul portuar Romportmet Galati si despre dorinta celor de la Mittal Steel Galati de a-l cumpara. Tranzactia, care s-a finalizat saptamana trecuta, are cateva caracteristici speciale: un pret final mare, negocieri dure, cu dus si intors, un final multumitor, pare-se, pentru cei implicati.

     

    Cand iti doresti cu adevarat un lucru, banii sunt mai putin importanti. Oamenii miliardarului anglo-indian Lakhsmi Mittal chiar si-au dorit portul, care deserveste cu precadere combinatul siderurgic galatean si care a fost detinut de fondul de investitii Broadhurst. Asa ca au negociat cateva luni de zile, au atacat si s-au retras, dar pana la urma au obtinut instalatia. Motivatia lor a fost puternica: nevoia de reducere a costurilor in contextul reducerii cererii pe piata internationala a otelului.

     

    Graitoare sunt rezultatele companiei: profitul operational al Mittal Steel in Europa a scazut in al doilea trimestru al anului la jumatate din valoarea obtinuta in primul trimestru si a fost de peste doua ori mai mic decat in perioada similara din 2004. Iar tarifele practicate de Romportmet au fost un motiv de nemultumire pentru conducerea fostului Sudex, care s-a plans ca acesta a crescut de mai multe ori sumele cerute pentru descarcarea, incarcarea si depozitarea marfurilor. Iar majorarile s-au facut “fara sa aiba justificari obiective sau bugetare”, spunea Narendra Chaudhary, fostul director general al Mittal Steel Galati.

     

    De partea cealalta, reprezentantii Broadhurst, care detinea 78% din actiunile Romportmet, au sustinul ca scumpirile sunt justificate, ba chiar sunt sub cele practicate in Europa. Andrei Siminel, presedintele Broadhurst, punea majorarea tarifelor pe seama “cresterii eficientei si a investitiilor”.

    Ideea ca Sidex sa detina pachetul majoritar la operatorul portuar nu este nici pe departe una noua. Dan Soiman, cel care a fost director general la combinat inainte de privatizare, a incercat sa adune de pe bursa actiunile Romportmet inca de la inceputul lui 2001. Scopul acestei actiuni era ca Sidex sa devina “actionar semnificativ” la operatorul portuar. Operatiunea nu a avut succesul scontat, pentru ca participarea Sidex a crescut in patru ani cu numai trei procente, de la 8% la 11%.

     

    Pe acest fond, cele doua parti au initiat negocierile pentru pachetul majoritar de la Romportmet. Constient de pozitia singulara a operatorului portuar, Broadhurst a tinut la pret. Fondul de investitii avea si argumente: personalul foarte bine pregatit si tehnologia de nivel european, dupa cum spune Siminel. O vreme discutiile au parut a fi ajuns in impas. Oficialii Sidex sustineau ca pretul cerut de Broadhurst pe pachetul de 78% din actiunile Romportmet este atat de mare incat cu aceeasi bani s-ar fi putut construi mai multe facilitati portuare. 

     

    Aici a aparut ideea care ne-a placut si care ne-a facut sa urmarim in continuare tranzactia: cea a costruirii unei noi facilitati portuare, in replica la pretul ridicat cerut de Broadhurst. In vara, oamenii lui Mittal pareau chiar hotarati sa contruisca propriul port la Dunare, anuntand ca au intocmit deja un studiu de fezabilitate si ca se afla in faza cautarii terenului si a obtinerii autorizatiilor necesare.

     

    Desi nici una din parti nu a dorit sa spuna cat valoreaza Romportmet, unele surse dadeau cifre apropiate de 40 de milioane de euro. Calculul a avut la baza valoarea de piata a actiunilor operatorului portuar. Actiunile societatii erau cotate, in primavara, la 32.000 de lei vechi la bursa electronica Rasdaq. Valoarea de piata a pachetului detinut de Broadhurst depasea 20 de milioane de euro.

    Pe de alta parte, Romportmet a avut, in timp, rezultate bune: un profit de 3,7 milioane de euro, anul trecut, cu 13% mai mare decat in 2003. Cifra de afaceri a companiei a crescut, la randul sau, cu aproape 21%.

     

    Dupa o perioada ceva mai linistita, piata bursiera a fost influentata de informatiile privind negocierile dintre cele doua entitati iar actiunile si-au dublat valoarea in ultima luna si jumatate. Acum, la finalizarea tranzactiei, cred ca ideea constructiei portului a fost, de fapt, numai un artificiu, o incercare a indienilor de a-l determina pe Siminel sa isi mai reduca din pretentii.

    Nu stiu sa spun daca respectiva strategie a fost chiar un succes, pentru ca in final, proprietarii combinatului Sidex au preluat operatorul portuar intr-o tranzactie de 37,8 milioane de euro pentru 78% din actiunile Romportmet. Pentru cele peste 19,8 milioane de actiuni Romportmet pe care le-a cumparat, Mittal Steel a platit 6,65 lei/actiune, pret apropiat de cel de pe piata bursiera. Acesta a fost, cred, si argumentul care a infrant taria indienilor.

     

    Spuneam mai sus ca atunci cand iti doresti cu adevarat un lucru, banii sunt mai putin importanti: Mittal a platit pentru operatorul portuar cu numai trei milioane de dolari mai putin fata de cât a oferit atunci când a cumparat actiunile Sidex. Achizitia Romportmet de catre Mittal Steel constituie totodata si cea mai mare tranzactie derulata pe RASDAQ de la infiintarea acestei piete, in 1996.

     

    Potrivit legii pietei de capital, Mittal Steel va trebui sa faca o oferta publica de cumparare pentru restul actiunilor pe care nu le detine la Romportmet, la un pret cel putin egal cu pretul la care a cumparat pachetul de la Broadhurst. O data cu achizitia de ieri, Mittal Steel va ajunge sa controleze 89% din actiunile Romportmet. Compania Romportmet a fost privatizata complet in 1999, când pachetul majoritar al societatii a fost preluat de fondul american de investitii Broadhurst Investments Ltd., administrat de New Century Holdings (NCH). De la preluarea de catre Broadhurst, cifra de afaceri a Romportmet a crescut de patru ori din 1998 pâna la finalul lui 2004, când a atins 12 milioane de dolari.

  • Cand popularitatea devine populism

     

    Capra calca piatra, piatra crapa-n doua. Politicienii profita de popularitatea populismului. Prima expresie se preda in scoala primara, la exercitiile de dictie. A doua s-ar cuveni recitata la inceputul pricarei sedinte parlamentare, la exercitiile de politicianism. In urma cu doar cateva saptamani, semnalam aparitia unei conjuncturi favorabile, care sa permita modificarea Legii Electorale, in sensul introducerii votului uninominal la Senat. Urmand rationamente diferite, dar facand aceleasi calcule politice, dusmani declarati precum cei de la PD si PSD ajunsesera sa sustina, practic pe o singura voce, o masura capabila sa reimprospateze peisajul politic romanesc. PNL se afla si el pe undeva, prin apropiere. Astrele pareau sa ne zambeasca.

     

    Minunea n-a tinut decat cateva zile. Saptamana trecuta, aceeasi lideri ai PSD si PD au decis, nu se stie cum, nu se stie de ce, sa pluseze. De la votul uninominal s-a ajuns, tam-nisam, la parlamentul unicameral. In aceeasi logica a prefixului, ne putem trezi azi maine trecand de la tricicleta la trichineloza spiralis. Ca parlamentul este, pentru tot romanul, un soi de ciuca a batailor, o demonstreaza fiecare sondaj de opinie, in care increderea electoratului in institutia parlamentului se plaseaza, constant, in coada clasamentului. In consecinta, orice masura care vizeaza restrangerea sa este intampinata cu chiote de satisfactie. Din moment ce toata lumea este convinsa ca “parlamentarii nu sunt buni de nimic” si ca “ard gazul de pomana pe banii nostri”, de ce sa nu oferim poporului satisfactie, renuntand pur si simplu la una dintre cele doua Camere?

     

    Ce-i drept, e drept. La aceasta ora, atributiile Camerei Deputatilor si cele ale Senatului se suprapun intr-un mod deopotriva deranjant si inutil. In mod normal, o asemenea constatare ar trebui sa duca la propuneri de diferentiere a functiilor, a modalitatilor de alegere (vot uninominal la Senat si pe liste la Camera Deputatilor), insotite, eventual, de o decalare a mandatelor (doi-trei ani pentru deputati, patru-sase ani pentru senatori). A solutiona, insa, problema suprapunerii atributiilor prin inlaturarea brutala a uneia dintre Camere (care?) echivaleaza cu rezolvarea unei dureri de masele prin taierea capului.

     

    O simpla privire pe harta lumii ne arata ca parlamentul unicameral reprezinta o formula preferata indeobste in Africa si Asia. Daca am da curs unei asemenea propuneri ne-am afla, fara indoiala, intr-un club “select”: China (pardon, Republica Populara Chineza), Burundi, Sri Lanka, Singapore, etc. In Europa exemplele sunt rarisime si explicabile prin conjuncturi mai degraba nefavorabile istoric – Grecia (Vouli ton Ellinon) Portugalia (Adunarea Republicii) si Croatia (Sabor), plus Serbia si Muntenegru sau prin exceptionalismul nordic – Danemarca (Folketing) si Finlanda (Eduskunta). N-avem – sau n-ar trebui sa avem – a ne regasi in nici unul dintre exemplele mai sus mentionate, dupa cum n-avem a ne regasi in experienta Israelului (Knesset-ul) sau cea a Turciei (Büyük Millet Meclisi).

     

    Daca e sa formulam lucrurile ceva mai direct, putem spune ca, exceptand cazul entitatilor politice de dimensiuni relativ reduse, cu un grad crescut de omogenitate, optinunea pentru parlamentul unicameral demonstreaza o anumita doza de zgarcenie intelectuala si de pragmatism politic prost inteles – ambele “calitati” cu tendinte evidente de derapaj inspre un sistem totalitar. In Filosofia Dreptului, Hegel explica suficient de limpede, din punct de vedere logic, necesitatea existentei celor doua camere in sistemul legislativ. Daca esenta politicului, spune el, consta in “negociere”, aceasta negociere presupune, automat, doi termeni. E mai mult decat un simplu “check-and-balance”. E insasi modalitatea de obiectivizare a ideii de politic. Un contra-argument frecvent intalnit este acela conform caruia camera superioara isi afla rostul doar in cazul federatiilor, caz in care senatorii reprezinta statele/regiunile. Nimic mai fals. Chiar si in Statele Unite, senatorii reprezinta –sau macar ar trebui sa reprezinte – ceva mai mult: brutal spus, controlul elitelor asupra maselor.

     

    De masse nu ducem lipsa. Cu elitele, insa, dupa cincizeci de ani de comunism, stam mai prost. Culmea ar fi ca acum, cand ne aflam pe punctul de a ne pune pe picioare, nu doar din punct de vedere economic, ci si politic, sa cedam tentatiilor populiste, oferind satisfactii inutile unei nemultumiri amorfe. De la un Mircea Geoana, disperat sa controleze prin orice fel de mascari agenda publica, n-aveam mari asteptari. De la liderul unui partid popular aflat, mai degraba din intamplare, pe cai mari, da. Distanta dintre “populari” si “populism” e ingijorator de mica si poate fi strabatuta cat ai zice “parlament unicameral”.

     

    Heraclit, pare-mi-se, zicea ca lucururile “isi fac rautati” unele altora, incercand sa se scoata, reciproc, din existenta. In Romania de azi, s-ar zice, prefixele si sufixele isi fac rautati unele altora. Prin urmare (pentru a incheia ciclic, ca in romanele lui Rebreanu) nici o sansa de a ne bucura prea curand precum Bucuroaia de bucuria lui Bucur cand Bucur s-a intors, bucuros, din Bucuresti.

  • Psihologia paianjenului

    Ce s-a intamplat recent la New Orleans si reactia intarziata a autoritatilor federale americane la dezastrul cauzat de uraganul Katrina e continuarea fireasca a reactiei recente a autoritatilor romane la inundatiile din Moldova. Un amestec de “mie nu mi se poate intampla asa ceva” si “oricum e numai 1% din suprafata tarii”. Un model periculos de gandire, care ascunde o mare capcana.

     

    Cu vreo cinci decenii in urma, scritorul francez de science-fiction Gerard Klein a scris o scurta povestire, “Civilizatie 2190”. Supravietuitorii Marelui Razboi Atomic (povestirea a fost scrisa in plin razboi rece) coboara din spatiu pe pamantul ajuns in stadiu de desert radioactiv si, minune, descopera o ultima casa ramasa neatinsa si, in ea, ultima biblioteca a umanitatii.

     

    Mana de oameni care a rezistat cataclismului pierduse, in cei 200 de ani scursi de la inceperea razboiului si pana in momentul in care s-a putut pasi din nou pe Terra, orice notiune despre civilizatia mama. Asa ca cele doua sute si ceva de volume descoperite reprezinta pentru ei o comoara. In timp ce membrii echipei culeg de pe rafturi nepretuitele volume, comandantul echipei rasfoieste cateva carti: ucigasi rasar din tenebre, femei tipa ingrozite, usi tainice se deschid si lasa sa treaca fantome inspaimantatore, coperti viu colorate si titluri de genul “Ingropat de viu” sau “Ucigasul cu mana de argint”.

     

    Comandantul e fascinat de civilizatia pe care o descopera si trage concluzia ca pamantenii au fost cu adevarat niste genii. Secundul il informeaza ca au descoperit si trei carti legate in piele, volume de stiinta – imi mai aduc aminte doar un singur titlu: “Psihologia paianjenului”, cu grafice si statistici.

     

    Pentru comandant este momentul suprem: “Psihologia paianjenului! Cu grafice si statistici!”, exclama el incantat de intelepciunea civilizatiei pe care o credea pierduta.

    Sentimentul pe care l-am incercat la finalul povestirii si Klein il incerc destul de des fie mergand pe strada, fie in tren sau pur si simplu rasfoind stirile. Ca o Balanta autentica ce sunt, cad destul de des dintr-o extrema in alta, de la optimism si incredere exagerate la tristete si neputinta. De multe ori am incredere absoluta in oameni si in capacitatea lor de a reactiona omeneste, coerent si frumos la problemele cotidiene, mari sau mici, sau la necazurile altora. Dar de mult mai multe ori, si asta ma ingrijoreaza cel mai tare, mi se pare ca oamenii au renuntat sau renunta prea usor la valori cum sunt altruismul sau curatenia sufleteasca.

     

    Cred sincer, de exemplu, ca romanii au uitat valoarea banului. Cu tot respectul pentru cei ce au cladit afaceri pe termen lung, multumindu-se sa reziste cand era de rezistat si reusind sa castige cand a fost de castigat, pentru ca exista si astfel de oameni, sunt convins ca majoritatea conationalilor mei nu incearca, in acest moment, decat sa dea lovitura vietii. De la instalatorul care cere echivalentul salariului mediu pe economie pentru a schimba un amarat de robinet pana la….(completati spatiul liber cu cine vreti), exista o majoritate furisata pentru care a urca pe scara sociala inseamna fie a te cocota pe umerii celuilalt fie a taia treptele scarii vecinului. Fara a fi constienti de raul pe care il produc comunitatii.

     

    Avem aici nu numai o consecinta a pervertirii de caractere provocata de anii de comunism si lipsuri, ci si un efect de bumerang al perioadei de capitalism de dupa revolutie: marile averi iscate din nimic, traiul pe credit sau din trafic de orice, de la “bune intentii” pana la promisiuni desarte nu au facut decat sa convinga masele ca se poate si asa. Si este usor. Si poti scapa de lege. Sondajul “Valori romanesti, valori europene”, realizat de IRSOP si publicat saptamana trecuta este edificator in acest sens. Iar responsabilii acestei tari, desi exista chiar si articole in Constitutie care sa ii oblige, nu fac nimic pentru a schimba aceasta perceptie. Ba chiar le convine, cred, pentru ca impuscatul francului aduce un surogat de pace sociala. Pentru cat timp?

     

    Sindromul 1% este atunci cand ignori, voit sau nu, faptele, pentru a selecta ce iti convine si ce iti suna bine. Daca nu ai putere de decizie si daca de hotararea ta nu depind multi oameni atunci te priveste ce ti se intampla. Dar daca ai putere, intr-un fel sau altul, si esti responsabil de mii sau milioane de oameni, lucrurile se schimba. Una din cele mai colorate comunitati din Statele Unite, cea a bluesmanilor de cariera, s-a transformat rapid intr-o multime anarhica, cu accente razvratite. Cum calaretii pe cai albi sau salvatorii cu jeep-uri prafuite care sa faca ordine pana la venirea Garzii Nationale sunt numai personaje de film, situatia a degenerat mai repede decat au putut reactiona autoritatile (si, contrar presei internationale, nu cred ca alte administratii, de oriunde ar fi ele, ar fi putut sari in ajutorul sinistratilor mai repede decat au facut-o americanii).

     

    Nu vrea sa ma gandesc ce s-ar putea petrece intr-o situatie asemanatoare, cum ar fi un cutremur puternic, ca tot exista psihoza, intr-un Bucuresti supraaglomerat, deja semianarhic la periferie dar si in anumite zone centrale. Aici nu exista nici capabilitatile, nici tehnica si nici utilajele de care dispun americanii, pe cand reactia unei multimi speriate si pusa pe rele e aceeasi, indiferent de meridian.

     

    Un sfat pentru autoritati: cititi “Psihologia paianjenului, cu grafice si statistici” si cele 200 de voume insotitoare, dar la un moment dat s-ar putea sa descoperiti ca nu ati identificat biblioteca adevarata.