BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Costuri si echilibru

    Oamenii de stiinta, cu umorul lor caracteristic, au introdus notiunea de echilibru instabil, ca situatie intermediara intre doua faze de miscare, inainte de a se atinge un echilibru stabil.

    Oficialii BNR testeaza notiunea de echilibru instabil in economie, prin fortarea nivelului ratei dobanzii catre o valoare care sa echilibreze artificial indicatorii de crestere a creditelor in lei. 

    In Romania, intermedierea financiara este incomparabil mai mica decat in tarile UE si semnificativ mai redusa decat in tarile din CEE, recent primite in Uniune. Creditarea in moneda nationala trebuie incurajata, in masura in care se coreleaza cu veniturile celui creditat. Dar a muta costurile ineficientei din Romania pe umerii diversilor participanti la actul economic (fie ei importatori, exportatori, sau sistemul bancar in totalitate) sub pretextul „stim noi ce e mai bine pentru tara“ e exagerat. Fortarea dobanzii active in lei la valorile actuale ar trebui sa fie insotita de o declaratie care sa mangaie orgoliul de Greenspani al oficialilor BNR, despre asteptarile bancii centrale pe termen scurt, mediu si lung. Am intelege astfel care sunt resorturile ce determina anumite masuri de politica monetara, dar mai ales ca in spatele acestor masuri se afla o strategie. Pentru moment, observam masuri reactive si pe termen scurt.

    Semnalul dat de BNR in favoarea creditelor in lei la dobanzi reduse ar trebui sa indice acceptarea faptului ca economia romaneasca nu creste in ritmul si pe structura optima in vederea integrarii in UE. O masura monetara clara de stimulare a economiei, reducere a somajului si deficitului de cont curent, care nu pune in pericol tinta de inflatie etc. – asa ar putea suna un concept structurat de politica monetara, perfectibil in unele afirmatii, dar dovedind forta si coerenta. Oficialii BNR au actionat insa numai pentru a bloca influxurile de capital datorate liberalizarii contului de capital si s-au ingrijit numai de ingradirea avantajelor prezumptivilor „speculatori“ straini, pregatiti sa distruga fragilul nostru sistem financiar-bancar. Vorbim astfel de un „transfer de costuri“ legat de liberalizarea contului de capital, de la banca centrala catre sistemul bancilor comerciale, si realizat prin intermediul bancilor de stat sau cvasi-controlate prin legaturi obscure de catre stat. Prin efect de recul (impozit pe profit, reducerea cheltuielilor, majorari de comisioane etc.) purtatorul final al poverii acestei masuri va fi tot deponentul, adica fiecare dintre noi, intr-o forma sau alta. Si va fi asa atata vreme cat vom vorbi despre „echilibre instabile“, cat timp va continua sa existe prapastia dintre sectorul economiei reale si cel financiar. Evident, banca centrala nu poarta intreaga responsabilitate pentru faptul ca in economia reala nu pot fi absorbiti banii care vin pe diverse canale in Romania, altfel spus ca viteza de absorbtie si de transformare a acestor investitii in produs intern brut este mai mica decat viteza de crestere a investitiilor, ci guvernele care au incurajat si de multe ori au patronat fraudarea economiei nationale. Intarzierea restructurarii economiei si a privatizarii isi arata astazi efectele nefaste. 

    In schimb, acceptarea pe termen lung a doua paritati pentru leu (cea „reala“ si cea „monetara“) este greseala oficialilor bancii centrale. Pentru ca piata mone-tara intr-o tara ca Romania – unde instrumentele de hedging financiar, contractele la termen si optiunile sunt practic necunoscute – este puternic legata de economie, iar performanta agentilor economici e influentata in mare masura de paritatea monetara. In „economia reala“, deprecierea „monetara“ a valutelor majore fata de leu duce la ieftinirea relativa a importurilor si scumpirea exporturilor. Ultimele cifre oficiale arata o explozie a consumului bazata pe import, in paralel cu o oarecare crestere a exporturilor. Sa nu ne lasam insa inselati: cresterea in continuare a exporturilor este o masura a valorii adaugate reduse a produselor de export ale Romaniei, si probabil s-a realizat pe fondul reducerii profitabilitatii companiilor respective. Importurile cresc din motive „monetare“ si vor continua sa se majoreze pana cand presiunea lichiditatilor excedentare din sistem se va tempera. Paritatea monetara indica poate ca leul isi arata coltii fata de celelalte valute, dar economia reala ne spune ca mai este mult pana cand cresterea productivitatii din Romania sa dea fiori Chinei sau SUA. 

    Pentru moment, aparenta marire a productivitatii are mai degraba explicatii de ordin statistic (aprecierea monedei, respectiv munca „la negru“, necontabilizata nicaieri). In plus, incetinirea economica a UE si valul de investitii (mai mult in active ca terenuri si imobile decat in productie) catre tara noastra ne-au creat o nemeritata aura de performeri economici ai regiunii. O situatie fragila in conditiile de instabilitate economica la nivel mondial, cu atat mai mult cu cat investitiile sunt generate de asteptari si nu de rezultate istorice. Lichiditatea pompata in economie contra activelor nationale este folosita mai departe doar in mica masura pentru investitii productive si majoritar pentru importuri de bunuri de consum – margelele si oglinzile lumii moderne. Iar costurile acestui „echilibru instabil“, in loc sa fie acceptate in mod direct si transparent de BNR, sunt disipate catre banci, consumatori finali, buget si ne anesteziaza capacitatea de reactie. Avem senzatia eronata ca ne indreptam catre o situatie normala (dobanzi mici, inflatie asemenea, o paritate a leului greu decenta fata de alte valute, integrare in economia zonei euro), cand in fapt devenim tot mai mult producatori de servicii cu valoare adaugata mica si consumatori de bunuri scumpe. Credem tot mai mult in corectitudinea cursului monetar, in faptul ca aprecierea leului este normala in conditiile „performantelor“ noastre, fara sa realizam ca mai devreme sau mai tarziu, vom fi adusi cu picioarele pe pamant de revenirea la cursul real, dat de realitatile economice. Pana atunci, BNR poate raporta indeplinirea obiectivelor de stabilitate pe termen scurt. Foarte scurt.

  • N400

    „Mamaliga era atat de fierbinte, incat plangea in hohote!“ „In Romania, statul stimuleaza afacerile profitabile.“ „Ii era atat de sete, incat pisica i-a adus o bere din radio.“ „Mediul politic romanesc ii incurajeaza pe oamenii de business onesti, nedispusi la compromis.“ 

    Tocmai ati experimentat un val N400. Creierul dumneavoastra a sesizat aberantul, ilogicul, lipsa de sens din randurile de mai sus. V-ati intrebat daca autorul acestor randuri e in toate mintile sau daca, nu cumva, o fi vreo greseala de tipar…

    E firesc si dovedit stiintific: cand auzim o absurditate, creierul ne este strabatut de un impuls electric negativ. Acesta apare inregistrat pe electro-encefalograma dupa aproximativ 400 de milisecunde de la receptarea informatiei. De aici, numele N400 – dat, in 1980, de cei care au descoperit fascinantul fenomen (cercetatorii americani Marta Kutas si Steven Hillyard, de la University of California, San Diego). 

    Pe undeva, N400 dovedeste stiintific existenta bunului-simt: confruntat cu un nonsens, creierul incearca sa cladeasca sensul, apoi – pentru ca nu-l gaseste – isi exprima indignarea.

    Pe politicienii nostri ii incearca tot un soi de N400 cand li se spune, de exemplu: „Te-am criticat, pentru ca tu esti demnitar public, iar eu, gazetar“. Creierul lor percepe fraza „N-am nici un alt interes, decat sa scriu un articol corect, pentru ca, astfel, cititorii ma vor aprecia si-mi vor cumpara ziarul sau revista“, cam tot asa cum al nostru reactioneaza la enuntul „Branza topita s-a sinucis“. 

    De fapt, cand i se spun chestiuni de bun-simt, sub calota craniana a politicianului roman nu se inregistreaza un simplu N400, ci o adevarata furtuna, insotita de descarcari electrice.

    Pe de alta parte, reactia demnitarilor in cauza e scuzabila. Tot stiintific. Caci s-a dovedit ca intensitatea lui N400 se diminueaza, intr-o oarecare masura, daca subiectul experimentului este convins ca enuntul sesizat ca aberant este, de fapt, corect.  Asa ca, sa-i intelegem… Si ei sunt oameni (chiar daca politici). Oameni care se invart insa intr-un mediu ermetic si bolnavicios, paralel cu lumea reala. Un mediu in care sunt pretuiti, apreciati si incurajati doar cei care asaza la temelia sistemului de „valori“ parvenirea (prin orice mijloace), inavutirea (din orice surse), minciuna (in toate formele) si compromisul (sinonim cu politica). 

    Este de inteles asadar de ce, in lumea lor, „buna credinta“, „onestitatea“ sau „fair-play“-ul par notiuni desprinse din povestiri stiintifico-fantastice.

    Sa le spunem, insa, un secret: cu toata averea lor nemuncita si cu toata puterea lor vremelnica, nu ei sunt adevaratii invingatori. Si iata cum au experimentat, din nou, un spectaculos N400…

  • Aici nu s-a miscat nimic

    Acum opt ani, cred, caricaturistul Ion Barbu a facut intr-una din editiile cotidianului Ziua un desen in care-l infatisa pe Emil Constantinescu, pe atunci presedinte al Romaniei, tinut in carca de consilierul prezidential Zoe Petre. Presedintele se uita peste gard, intreband: „Zoe, tu te misti sau se misca tara?“.

     

    Situatia, transpusa intr-o caricatura, mi s-a parut extraordinar de reprezentativa pentru ceea ce se intampla. Atunci ar fi trebuit sa se intample, din pacate, ceea ce se petrece abia acum. Tara se misca si „economia duduie“, ca sa-l citam pe premierul Calin Popescu Tariceanu. Cresterea puterii de cumparare se simte in buzunare. Dar nu pentru toata lumea, avand in vedere ca nu este distribuita uniform nici la nivelul intregii tari, nici in portofelele oamenilor. Unii castiga mai mult, altii castiga mai putin, altii deloc. Sunt regiuni in tara in care forta de munca a inceput sa fie bine platita, in Transilvania si in Bucuresti (existand chiar deficit de personal), si zone de saracie lucie, precum Moldova.

     

    Ceea ce se intampla de 3-4 ani in domeniul investitiilor, in special al celor straine, in-cepe sa dea roade. Dacia si-a revenit, iar vanzarea de automobile Logan si peste granita va aduce un plus de 300 de milioane de euro la exporturi. Lakshmi Mittal, magnatul otelului, a facut aproape 500 de milioane de dolari profit la Sidex Galati, in conditiile in care combinatul aducea acum cativa ani pierderi de 100 de milioane de dolari anual. Marii retaileri – Metro, Carrefour, Cora, Selgros, Billa etc. – au schimbat din temelii comertul. Lohnul, un apanaj al industriei textile – salvarea economiei romanesti in deceniul trecut, dar avand productivitate si castiguri scazute – e inlocuit de lohnul auto.

     

    Investitiile marilor producatori de componente auto, care depasesc pana acum un miliard de euro, au scos de la naftalina calificarea de inginer, iar cateva orase au ramas fara someri. Conceptul de relocare, atat de familiar americanilor, incepe sa prinda viata si la noi, avand in vedere deficitul de forta de munca din anumite zone. Investitorii austrieci, germani, francezi, italieni (OMV, E.ON Ruhrgas, Gaz de France, Enel) ocupa acum pozitii strategice in sectorul energetic.

     

    Americanii infig steagul, prin achizitii, in industria bunurilor de larg consum si in industria alimentara (e vorba de Pepsi si Smithfield, ca sa le mentionam doar pe cele recente). Si nu pe bani putini. PepsiAmericas, al doilea imbuteliator de Pepsi la nivel mondial, a decis sa plateasca 51 de milioane de dolari pentru 49% din afacerea Pepsi de pe piata romaneasca, dezvoltata de la zero de un grup de investitori israelieni. Si cand te gandesti ca statul a vandut 92% din Sidex pentru 70 de milioane de dolari dupa o administrare falimentara de un deceniu… Primul producator american de carne de porc, Smithfield, anunta ca este dispus sa aloce 800 de milioane de dolari in urmatorii ani pentru a-si intari pozitia pe piata romaneasca si de a ataca, de aici, piata europeana.

     

    Importatorii romani au cel mai bun an si vand masini pe banda rulanta. Retailerii de electrocasnice bifeaza un nou sezon de exceptie, iar antreprenorii imobiliari baga adanc de tot buldozerul in pamant. Exista cerere, iar oamenii cumpara. Au bani. Bancile au ajuns sa alerge dupa clienti, iar vanzatorii de credite nu mai sunt o notiune abstracta. Leul a devenit, in ultimii doi ani, o moneda valoroasa, daca ne uitam cum a scazut cursul valutar fata de euro si dolar. Dobanzile la lei sunt doar cu cateva procente mai mari decat cele la valuta. Putini au fost cei care s-au asteptat la o asemenea evolutie intr-un interval atat de scurt. Iar toate aceste lucruri se petrec in Romania. Dar in Romania privata, in cea care munceste si care produce. In cea care vrea sa castige mai mult, sa se mute intr-o locuinta mai mare, sa-si petrea-ca vacanta la scufundari in Egipt.

     

    In Romania de stat sunt greve. Ceea ce se intampla acum la CFR sau in sectorul sanitar arata cat de in urma au ramas economia si administratia de stat. Aici lucrurile s-au miscat prea putin sau chiar deloc. Desenul facut acum vreo opt ani de Ion Barbu ar putea intra din nou in paginile ziarului, cu amendamentul ca personajele ar trebui schimbate. Ar putea fi pusi in locul lui Emil Constantinescu si al lui Zoe Petre sindicalistii ori cei care conduc companiile de stat – pentru ca oricum au facut si fac afaceri impreuna. Se tin reciproc, de fapt, in carca. Pe ei nu i-a putut schimba nimeni in mai bine de un deceniu – sunt aceiasi, nici un fel de restructurare nu s-a facut. Din pacate, grevele nu produc pagube doar in curtile lor – pagubele intra si in curtile altora, ale celor din economia care se misca.

     

    In 1998 am participat, in Statele Unite, la un seminar despre transporturi. Un consultant american angajat de Traian Basescu, pe atunci ministru al transporturilor, l-a intrebat pe seful de la una dintre societatile CFR-ului cum vede el rezolvarea deficitului dintre venituri si cheltuieli in compania pe care o conducea. Raspunsul a venit imediat, nonsalant si dezarmant: „Maresc tarifele“. Americanul l-a intrebat: „Dar mai intai te-ai gandit la reducerea cheltuielilor?“. Ideea nu trecuse si prin capul romanului. Lucrurile stau la fel si dupa sapte ani de la acea intamplare.

  • Drumurile ocolite sunt cele mai scurte

    Daca n-a putut cumpara direct nici o distributie de gaz de la noi, Gazprom vine in Romania, prin Germania. Compania rusa va face un parteneriat cu E.ON Ruhrgas, proprietarul Distrigaz Nord. Tinta: livrarea de gaz, prin Romania, catre Europa Occidentala.

     

    Acum mai bine de un an, cand Gazprom „dadea tarcoale“ distributiilor de gaz din Romania, seful companiei creiona o oferta tentanta pentru autoritatile de la Bucuresti. Unul dintre cei mai puternici oameni din Rusia, Alexei Miller, presedintele comitetului de conducere al Gazprom, oferea, in schimbul Distrigaz Sud, „un contract de lunga durata pentru livrarea de gaze in Romania“.

     

    Avantajul parea sa fie de partea Romaniei. In loc sa cumpere gaz rusesc, din Germania, l-ar fi putut primi direct din tara de origine. Iar comisionul firmei germane ar fi disparut din pretul final. Cel putin pe hartie. Oficialii MEC nu s-au aratat, insa, impresionati de propunerea lui Miller. Cu atat mai mult cu cat ea a venit acompaniata de o oferta mult prea mica pentru Distrigaz Sud, spun surse din sectorul energetic. Asa se face ca Romania nu a beneficiat de acel contract „pe termen lung pentru livrarea de gaz“, iar Gazprom a fost eliminat din cursa pentru cumpararea distributiilor de gaze.

     

    Surpriza a venit, insa, cu cateva zile in urma. E drept, compania rusa nu a intrat direct pe piata romaneasca a gazelor naturale. In schimb, a gasit portita pentru a veni la Distrigaz. Nu Sud, cum si-ar fi dorit – care a ajuns in mana francezilor de la Gaz de France – ci Nord, aflat in proprietatea germanilor de la E.ON Ruhrgas. Gigantul rus ar urma sa incheie un parteneriat cu compania germana, pentru crearea unui joint-venture pe piata romaneasca.

     

    „Avem ocazia sa intram in afaceri cumparate de E.ON in Romania“, spunea, recent, Alexander Medvedev, directorul executiv adjunct al Gazprom. Calculul a fost simplu: daca nu pot cumpara, atunci macar sa aiba „relatii contractuale“, cum le numea Medvedev, cu proprietarii energeticii romanesti. Analizand „oportunitatile“, Gazprom si-a gasit, pe piata romaneasca, unul dintre partenerii traditionali de afaceri – E.ON. Compania germana detine, deja, 6,5% din Gazprom.

     

    Proprietar al distributiei de gaz din nordul tarii, Ruhrgas ii ofera gigantului rus posibilitatea „conectarii“ la reteaua de clienti-tinta pentru compania rusa. Cum firma rusa furnizeaza deja un sfert din gazul consumat de Europa Occidentala,  drumul direct al conductelor de gaz prin Romania nu face decat sa-i usureze viata. Proiectul asocierii Gazprom – E.ON nu se limiteaza numai la distributia de gaz din Romania. Planurile celor doua companii sunt cu mult mai „largi“. Grupul german ar putea fi cooptat intr-o societate mixta, alaturi de Gazprom si compania germane BASF. Aceasta societate ar urma sa exploateze un zacamant de gaze din Siberia.

     

    Exploatare urmata, oarecum firesc, de construirea unei conducte de gaze din Rusia pana in Germania. Poate cu Romania ca tara de tranzit. Castigatori din toata aceasta afacere par sa iasa doar cele doua companii implicate. Gazprom va reusi sa intre in Romania, pe ocolite, ce-i drept. Ba mai mult, va avea calea deschisa catre tarile europene mari consumatoare de gaz. E.ON va „musca“ o parte din profit. Si va putea vinde pe piata romaneasca energie importata din Rusia, la preturi mici. Consumatorul roman, in schimb, nu va simti foarte tare avantajele importurilor ieftine. Preturile utilitatilor trebuie sa se alinieze cu cele europene, indiferent de pretul la care o companie ar putea importa gaz sau electricitate. Nici statul nu castiga mare lucru.

     

    Daca ar fi sa luam de bune declaratiile lui Alexei Miller, de anul trecut, poate Romania ar fi avut, acum, un contract pe termen lung pentru importul de gaz direct din Rusia. Asta daca Gazprom prelua vreo distributie de gaz de la noi. Asa, Gazprom vine oarecum fara obligatii in Romania. Cat de scumpa a fost alegerea investitorilor pentru distributiile de utilitati incepem sa simtim cu totii. Iar factura lunii iulie va sta marturie pentru acest lucru: 10% in plus pentru gaz, 5% in plus pentru energia electrica. Deocamdata.

  • GAZPROM

    Grupul rus Gazprom este cel mai important furnizor de gaz pentru Europa Occidentala. Circa o treime din necesarul de gaz este importat de la compania rusa.

     

    Productie: Compania a produs, in 2004, 545 de miliarde de m.c. de gaz.

    Profit net: Grupul a inregistrat un profit net de 4,3 miliarde de euro.

    Angajati: Compania, inclusiv sucursalele sale, are 300.000 de angajati. 

  • E.ON RUHRGAS

    E.ON Ruhrgas a preluat distributia romaneasca de gaz Distrigaz Nord. Compania este numarul unu in domeniul gazelor naturale in Germania.

     

    Profit: Grupul german a inregistrat un profit de 968 mil. euro in 2004.

    Vanzari: Compania a vandut, anul trecut, 641 de miliarde echivalent kilowati.

    Angajati: In 2004, numarul angajatilor E.ON Ruhrgas a fost de 2.502.

  • Miron Cozma, Iliescu, PSD. Cine e prizonierul cui?

    Daca i-ai pune in ring pe Omar Hayssam si Miron Cozma, cine ar castiga? Nu trebuie sa fii foarte perspicace ca sa-ti dai seama ca pleata lui Miron Cozma ar falfai mandra peste chelia hayssama. Ca s-a gandit sau nu cineva la acest meci nu se poate spune cu precizie, dar se poate banui.

     

    Eliberarea fostului lider al minerilor, cu zece ani inainte de termen, in chiar ziua comemorarii a 15 ani de la cea mai sangeroasa mineriada, a schimbat dintr-o data temele de pe prima pagina a ziarelor. Putini au aratat ca eliberarea lui Cozma a fost facuta, in realitate, de Ion Iliescu si al sau ultim decret de presedinte si ca, acum, justitia nu a putut decat sa constate nelegalitatea anularii gratierii (autor, acelasi Iliescu). Nici macar Cozma nu pare sa realizeze ca ii datoreaza libertatea de acum lui Ion Iliescu; el a ramas doar cu supararea celor sase-sapte luni de puscarie de dupa.

     

    Personaj paradoxal, deopotriva usor de folosit dar si imprevizibil, cu o personalitate saltareata, Miron Cozma a iesit atacandu-si dur vechiul tovaras de jocuri dubioase si propunand schimbarea unei denumiri: mineriadelor trebuie sa li se spuna iliesciade. Declaratiile, spumegate timp de aproape o ora la poarta penitenciarului de maxima siguranta, parca ar fi fost convenite in lungile luni de detentie. Rostite in contextul in care procurorul Dan Voinea tocmai il pusese sub invinuire pentru mineriada din 13-15 iunie 1990 pe Ion Iliescu, noile declaratii ale lui Miron Cozma au avut, deja, mai multe efecte notabile.

     

    Primul efect: vazandu-se atacat din doua parti convergente (dosarul 13-15 iunie si declaratiile lui Cozma), Ion Iliescu a privit in jur si a decis ca e mai intelept sa nu ramana chiar singur. Cu basca in mana, s-a reintors de unde nici nu apucase sa plece: in hulitul PSD. Uitand, fireste, ca „PSD a promovat, de-a lungul anilor, o politica clientelara“, ca in PSD se afla „lideri care ii dispretuiesc pe simplii membri si ii privesc de la inaltimea averilor facute pe cai obscure“. A uitat si ca a criticat, cu doua saptamani inainte, felul in care se impart functiile in partid, „prin tot felul de targuieli fara demnitate si moralitate (…) tranzactii (ce) reprezinta expresia cea mai inalta a mentalitatii corupte, parazitare“.

     

    La capatul unei targuieli sau nu (Geoana zice ca nu, iar Iliescu nu a mai facut declaratii ulterioare) , Iliescu a primit sefia unui ONG, e senator si, inca, presedinte de grup parlamentar. Adica mai nimic. Va putea, din aceste pozitii, sa se amageasca tinand discursuri in fata unei audiente tot mai plictisite, sa faca urzeli politice tot mai rupte de realitate, sa aiba tot mai mult timp liber dar sa se stie ceva mai in siguranta. Caci targul nemarturisit asta e. Il vom apara pe Ion Iliescu pana in panzele albe, declarau cocoseste liderii PSD. (Aparatorul oficial, Antonie Iorgovan, a gasit si el, astfel, modalitatea de a nu fi el obiectul „semnelor de autoritate“ pe care PSD era gata sa le dea.)

     

    Al doilea efect: initial, pentru PSD, faptul ca Ion Iliescu nu a plecat a fost vazut ca un succes indiscutabil. Liderii de acum ai partidului au rasuflat usurati. Chiar daca multi nu-l mai prea inghit pe fostul sef/mentor/protector, ei stiu ca ar fi avut mult de furca daca acesta ar fi plecat. Nu pentru ca partidul s-ar fi rupt. Ar fi fost doar niste ciocniri la varf. Urmari incalculabile ar fi fost insa la baza, acolo unde destui votanti si simpli membri (aceia care ar fi aflat totusi, pana la viitoarele alegeri, ca Iliescu nu mai e nici sef de stat si nici de PSD) e posibil sa nu mai fi votat trandafirii. Iar pentru ca numarul acestora era greu de estimat, liderii PSD au gasit de cuviinta sa pastreze bustul lui Iliescu in curtea partidului. Bucuria lor PSD n-ar trebui sa fie insa una fara margini. Degeaba isi freaca palmele satisfacuti.

     

    Caci al treilea efect e acela ca gheseftul, bun pe termen scurt, ar putea sa-i coste enorm pe termen lung. Caci acum, ei ar fi avut ocazia sa se distanteze de Ion Iliescu si ceea ce a reprezentat el rau in cei 15 ani postdecembristi. Ar fi putut sa puna in aplicare (la nivel de imagine, nimeni nu se gandeste la mai mult) lozinca reformatoare pe care au trambitat-o la si dupa Congres. Care e reforma pe care o cerea toata lumea, baza? Care erau temerile si nemultumirile rostite cu ocazia mitingurilor dinainte de Congres? Baronii si Iliescu. Reforma la nivel de baroni o face PNA, cum glumea cineva.

     

    Reforma la nivel de Iliescu e, iata, imposibil de facut. Pe cei din PSD ii enerveaza la culme sa li se spuna ca sunt urmasii PCR (sintagma care urmareste acest partid in aproape orice analiza facuta in strainatate). Si-au dat CV-urile la Nufarul si spun ca nu e normal sa privesti in trecut, ca ei privesc in viitor. Si, adauga ei, toate partidele au in ele parti din esalonul al doilea al PCR ori urmasi ai comunistilor sau ai securistilor de frunte de odinioara. „Au fost patru milioane de membri PCR“, obisnuia sa se apere Ion Iliescu.

     

    Discutia se poate purta la nesfarsit, dar oricate inflorituri s-ar face, evidenta e clara: PCR n-a disparut, n-avea cum, ci s-a transformat treptat. A apelat la cateva schimbari succesive de nume, ca intr-o suveica politica, s-a adaptat pe parcurs realitatilor istorice, ajungand acum un partid aproape modern. Legatura cea mai vizibila cu PCR, constanta celor 15 ani, a fost Ion Iliescu. Asa-zisii europeni Geoana si Nastase ar fi putut s-o rupa acum, simbolic, cu acel trecut dureros.

     

    Ramanand prizonierii lui Iliescu, ei pot invoca un soi de onoare, de morala politica. Daca nu cumva la mijloc nu se afla o eroare politica si un adevar trist: vigoarea lor politica isi are radacinile tocmai in acea mostenire comunista. Din care vin si Miron Cozma si Omar Hayssam si al lor meci inedit.

  • Fascinatia lui „1+1=2“

    Profesionalizarea clasei noastre politice, asa cum este inteleasa acum, porneste de la premise fundamental gresite. Consecintele nu se vor lasa asteptate. E boala grea si revine periodic. Intr-o lume in care reperele se prabusesc cu o viteza ametitoare, ce poate fi mai reconfortant decat ca unu si cu unu fac, totusi, doi?

     

    Sunt certitudini intr-atat de odih-nitoare, incat le poti folosi drept perna pentru un somn linistit in valtoarea unei lumi nebune. Si, totusi, in spatele acestor certitudini se iteste pericolul. Imediat dupa liceu, am fost, vreme de cativa ani, obsedat de „1“ si de „0“. Cum e posibil, ma intrebam, ca 1/0 (1:0) sa fie „o nedeterminata“, o ecuatie fara raspuns? Ceva trebuie sa fie teribil de gresit cu intregul sistem cata vreme o relatie aparent banala intre cele doua cifre de baza scapa puterii noastre de intelegere. Cu timpul, obsesia a trecut. Reticenta fata de matematica, insa, s-a pastrat, ba chiar s-a extins catre tot ceea ce sugereaza exactitatea matematica. Nu cred ca sunt singurul.

     

    V-ati intrebat vreodata de unde provine pornirea aceasta de a „vorbi“ cu automobilul, de a te „ruga“ de computer, sau de a da cate un nume de alint masinariilor cu care venim in contact? Explicatia trebuie, cred, cautata intr-o spaima ontologica in fata preciziei lipsita de fisura. Ei bine, o asemenea spaima m-a apucat auzindu-l saptamana trecuta pe Emil Boc spunand, fara sa clipeasca, ca viitoarea evolutie a PD va fi determinata, dupa Conferinta Nationala, pe baza unei riguroase analize politologice, „politologia fiind o stiinta la fel de exacta ca matematica sau fizica“!

     

    O asemenea afirmatie, venita chiar din gura liderului partidului cu cea mai spectaculoasa dinamica din ultimii ani – un lider, sa nu uitam, cu un doctorat in Stiinte Politice – e de natura sa dea de gandit. Iar pozitia sa nu este nici pe departe singulara. O intreaga clasa de politicieni, mai mult sau mai putin tineri, dar toti dor-nici de „profesionalizare“, impartasesc aceasta convingere: politicianul profesionist este acela care stapaneste la perfectie tehnicile de comunicare-manipulare, isi modeleaza matematic negocierile dupa sablonul clasic al „Dilemei Prizonierului“ si reactioneaza prompt la soli-citarile electoratului dezvaluite prin laborioase analize statistice si interviuri pe focus-groups. Iar cine nu are un Vasile Dancu sa-si cumpere, cum a procedat la ultimele alegeri C. V. Tudor.

     

    Pentru a intelege mai bine cum s-a ajuns aici, trebuie sa ne intoarcem in timp pana la Hobbes. Fascinat de sistemul cartezian (1), Hobbes a avut pretentia de a fi fondatorul unei „adevarate“ Stiinte a Politicii, de o rigoare matematica, dincolo de orice posibile dispute sau galceve intelectuale. Atacul era indreptat fatis si raspicat impotriva lui Aristotel (2) care sustinuse ca stiinta politicii „nu trebuie sa se apropie prea mult de sfera demonstratiei, dar nici sa fie prea indepartata de ea, pentru ca prima situatie nu admite indoiala, iar a doua dezvolta dificultati prea mari“, iar pentru asta dialectica ramanea modalitatea cuvenita de abordare.

     

    Nu stiu in ce masura Emil Boc l-a buchisit din scoarta-n scoarta pe Hobbes, dar stiu cu certitudine ca in perioada ‘92-’98, cand viitorul lider al PD beneficia de cateva burse de studii la universitati din Anglia si Statele Unite, in lumea academica saxona, „sindromul Hobbes“ isi atinsese apogeul. Armate intregi de cercetatori isi facusera atunci din „omul statistic“ statuie si-i aduceau zilnic ofrande din modelari pe computer. Se ajunsese pana-ntr-acolo incat o lucrare stiintifica fara macar doua-trei analize statistice, „de samanta“, era lipsita din start de sansa de a vedea lumina tiparului, iar doctoranzii erau sfatuiti prieteneste sa-l abordeze pe Platon de pe pozitii ceva mai „realiste“.

     

    Colac peste pupaza, pentru a inchide cercul, a ajuns in voga si biopolitica – dar nu in sensul de o politica vie, ci in acela de  interpretare a comportamentului uman prin prisma comportamentului animal. „Societati“ de cimpanzei si gorile au fost folosite drept modele ilustrative pentru a intelege societatea umana. Dar, desi  am aflat ca orice mascul este manat sa insamanteze un numar cat mai mare de femele pentru a-si asigura supravietuirea genetica sau ca femelele sunt mai dispuse sa-si insele partenerul in perioada de fertilitate, ceva ma face sa refuz sa cred ca accentul in definitia aristoteliana a omului drept „zoon politikon“ („animal politic“), trebuie sa cada pe „zoon“.

     

    Intre timp, insa, situatia in lumea academica americana s-a mai schimbat. O mana de profesori curajosi au initiat o miscare intitulata sugestiv Perestroika. Si, aidoma echivalentului rus, greu a fost pana cand bulgarele a luat-o la vale. Pentru o buna parte dintre americani, insa, a fost prea tarziu. Dupa ce cateva decenii „politologii“ americanilor s-au straduit sa le demonstreze ca este inutil sa voteze, votul lor, statistic vorbind, fiind insignifiant, multi au luat-o in serios. Noroc ca ultimele doua scrutinuri prezidentiale le-au aratat ca intre statistica si realitate se casca un adevarat hau.

     

    O asemenea demonstratie a avut loc si-n Romania, anul trecut. Statistic vorbind, nici Alianta D.A. si nici Traian Basescu nu puteau castiga alegerile. Ar fi fost, asadar, de asteptat ca beneficiarii votului unor oameni suficient de nebuni pentru a nu vota „statistic“ sa nu-si faca idol din chip cioplit cu cifre. Pentru ca, in acest caz, de pierdut pierdem cu totii. Si ei, politicienii, pentru ca ar trebui sa ia de bune toate dorintele noastre: bunaoara, acum, conform CURS, ca ne dorim o unificare intre PNL si PD sau ramanerea PD-ului la ideologia social-democrata. Si noi, cetatenii, pentru ca nu ne-am mai bate capul cu politica, lasand-o pe seama politologiei, „la fel de exacta precum matematica si fizica“. Nimeni nu se oboseste sa mearga sa voteze cat fac unu si cu unu.

    NOTE:

    (1) Fascinatia lui Hobbes pentru Descartes nu este intamplatoare, cata vreme cel de-al doilea si-a construit „geometric“ sistemul, plecand de la celebrul „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum“.

    (2) Are si istoria ideilor ironiile ei. Aristotel, cel „vinovat“ de dezvoltarea ulterioara (si partial vicioasa) a ceea ce denumim indeobste „stiinta“, avea sa fie atacat taman pentru lipsa de precizie in stiinta politicii.

  • A ravni la gheata celuilalt

    Doua persoane, una imaginara si una reala, traseaza coordonatele acestui text. Hannibal Lecter, doctorul canibal si destept din „Tacerea mieilor“, stabilea ca verbul „a ravni“ este motorul umanitatii – ravnesti la ceea ce nu ai, ravnesti la mai mult decat ai, ravnesti la ceea ce vezi la altii si ai vrea si tu.

     

    Benjamin Franklin a spus ca in lumea aceasta exista de toate pentru toti, doar ca sunt prost distribuite. Franklin exemplifica cu gheata, de care saracii au parte iarna iar bogatii vara. Avem dara stabilite o ordonata si o abcisa pentru trasarea unui sistem de stabilire a valorii bogatiei – goana catre melanjul de putere si de exotic pe care il confera averea si ceea ce se intelege efectiv prin bogatie.

     

    Baza o stabileste zicala romaneasca „…ba sanatate, ca-i mai buna decat toate“, auzita de atatea ori incat la un moment dat este imposibil sa nu te gandesti ca e ceva in neregula cu ea. In ultima vreme respectiva zona a intelepciunii mioritice s-a extins, a aparut un soi de sentiment de noblete din aceea care se vrea speciala, generat de expresia „sarac si cinstit“, expresie ce a linistit, in sensul cel mai peiorativ posibil, multe din ambitiile romanilor in ultimul deceniu si jumatate.

     

    Acesta e un punct din care alegi sa pleci sau nu. Pentru ca omenirea a evoluat, chiar si cei „sanatosi, saraci si cinstiti“ isi pot permite sa il contrazica un pic, acum, chiar pe Franklin, pentru ca un aparat de aer conditionat, la oferta si in rate, se poate dovedi suficient de puternic pentru a-i oferi si saracului doza estivala de racoare. Nu va amagiti, este numai un paleativ – ganditi-va ca Ford nu a discutat cu inginerii, la vremea lui, despre modelul T, folosind un telefon celular si Jay Gould, regele cailor ferate, nu a apasat niciodata vreo tasta Enter. Si daca aveti acum mobil si calculator, nu inseamna ca i-ati „luat“ pe Ford si pe Gould.

     

    Linia graficului o traseaza nerabdarea celor suficient de bolnavi incat sa nu se astampere si sa vrea mai mult, de data aceasta fara sensuri peiorative. Chestia cu „vrutul mai mult“ am scris-o numai asa, ca sa pot incheia fraza, pentru ca a vrea mai mult nu este nicidecum suficient pentru a asigura un trai lipsit de griji nimanui. Ceea ce trebuie e un ansamblu ciudat, o alcatuire de inspiratie, factori declansatori, de echilibru si de succes care genereaza o avere, adica mai mult decat simplele ambitii personale.

     

    Nu-mi inchipui ca Bill Gates a purces in urma cu doua decenii la un asalt coerent si organizat asupra computerelor lumii; pe langa inspiratia de a cumpara un programel de calculator si a-l dezvolta si pe langa puterea de a accepta ce au refuzat altii, la succesul sau au contribuit o suma intreaga de alti factori – nevoia unui limbaj comun intre calculatoare si cu calculatoarele, plus o doza de comoditate umana, de usurinta in exploatare si de accesibilitate. Avem nevoie de cei bogati.

     

    Afacerile lor sunt in masura sa sustina bunastarea mai mult sau mai putin relativa a catorva, a zeci, a sute sau a mii de angajati. Pot fi invidiati, admirati, detestati, barfiti. Pot fi inselati la piata si li se vara pe gat, prin strategii speciale de marketing, tot felul de fleacuri – ba un telefon din aur cu taste din pietre pretioase, ba masini cu nenumarati cilindri si cu fotolii din piele ce imita musamaua, ba picturi pe care autorul tocmai se pregatea sa le recicleze. Casele, obiceiurile, secretarele, aventurile amoroase, preferintele culinare si multe alte asemenea amanunte ofera si circul necesar, pe langa paine.

     

    Avem in schimb o problema. Averea a ajuns, in Romania ultimilor 15 ani, totuna cu afacerile necurate, cu interesele de clan, cu norocul chior sau cu furatul pe fata. De cele mai multe ori pe buna dreptate, dar nedrept fata de cei ce au castigat prin idee, perseverenta si inspiratie. Multumita acestui text am aflat si eu unde este bogatia mea: uite ca am scris o pagina intreaga despre avere, fara sa folosesc numere sau termeni ca dolari, euro sau grame de aur.

  • Cui sa-i „luam capul“ daca la anul impozitele vor creste?

    Pusi in fata unui fapt implinit, cei mai seriosi politicieni – UDMR-istii – au declarat cu jumatate de gura ca sprijina alegerile anticipate, desi nu le vad rostul, intrucat coalitia avea o majoritate parlamentara care incepea sa functioneze.

    Merita pretul platit pentru o instabilitate politica si un nou circ electoral pentru „reforma justitiei“, aceste doua cuvinte care stau la baza motivatiei premierului de a cere alegeri anticipate?  

    Vor schimba ceva alegerile? Va functiona justitia mai repede si mai bine din toamna? Se va schimba Romania fundamental si peste noapte daca Alianta va castiga mai multe procente? Va conduce Traian Basescu mai confortabil tara si mai bine cu un plus de parlamentari care-l indragesc? De la finalul lui octombrie va rasari o alta economie decat cea pe care o vedem zi de zi? 

    M-as bucura daca asa se va intampla, dar la finalul unei zile din octombrie, cand vom vedea daca Alianta a luat mai multe voturi decat detine acum, lucrurile vor fi aceleasi, noi vom fi tot aia, ca si cei care ne conduc. 

    Eu privesc lucrurile dintr-o alta perspectiva: cea a omului de afaceri. Pe presedintele Basescu, aceste alegeri l-ar putea ajuta sa-i schimbe pe presedintele Camerei Deputatilor, Adrian Nastase si pe seful Senatului, Nicolae Vacaroiu. Sau ar putea scapa de prezenta in formula de guvernare a Partidului Conservator, condus de Dan Voiculescu, cel ce l-a ajutat in decembrie sa constituie guvernul tocmai pentru ca tara trebuia guvernata. E OK! Fiecare cu problemele lui.

    Dar oare rezolvarea acestor probleme va imbunatati mediul de afaceri, va atrage mai multe investitii straine, va aduce mai multi bani la buget si nu va mai fi nevoie de o crestere a TVA?  

    Ma indoiesc ca aceia care cheama tara din nou la urne gandesc in acest fel. Pe politicieni nu-i costa nimic sa vorbeasca despre crestere economica, scaderi de taxe si impozite. Astazi auzi de la ministrul finantelor ca de la anul TVA ar putea creste cu cateva procente, pana la 22%, pentru ca guvernul are nevoie de bani, maine afli de la acelasi ministru ca TVA nu va mai creste pentru ca membrii  coalitiei nu sunt de acord. 

    Or fi gasit ei, intre doua interviuri, o solutie pentru a aduce bani mai multi la buget. Mai mult, premierul anunta, in valtoarea discutiilor pe marginea TVA, chiar scaderea contributiilor la asigurari sociale (CAS) de la anul, cu trei sau chiar cu cinci procente. Ii costa ceva pe ei daca anunta ca nu mai creste TVA si scade CAS? Sigur ca nu. Insa pe cei care ii platesc pe presedinte si pe premier sa conduca tara, toate aceste taxe si impozite ii costa. Sunt notiuni reale, nu elemente ale unui discurs politic. 

    Pe cine sa „stranga de gat“ un om de afaceri daca ia un credit acum, iar TVA creste la anul, pretul produselor se va mari si va vinde mai putin. Tot business planul poate fi dat peste cap, daca piata nu absoarbe majorarea TVA.  Se poate duce el acum la banca sa ceara noi imprumuturi bazandu-se pe afirmatiile membrilor coalitiei ca nu va creste TVA, ci dimpotriva, va scadea CAS eliberand astfel o suma de bani care ar mari cash-flow-ul?  Cred ca bancherul i-ar da cu business planul in cap daca ar introduce in proiectii, pe post de certitudine, ceea ce spun Tariceanu si coalitia. Dimpotriva, bancherul i-ar spune omului de afaceri ca economia e mai riscanta acum, cu toate aceste schimbari fiscale, iar in spatele economiei care duduie, dupa cum spune premierul Tariceanu, se ascund dezechilibre mari, care se largesc pe masura ce coalitia isi vede linistita de alegeri anticipate si de lupta cu Curtea Constitutionala. Cand se vor termina alegerile, peste cei care vor conduce tara se vor pravali deficitul comercial, incasarile mici la buget, criza din sanatate sau preturile mai mari la utilitati. Iar FMI nu te iarta, mai ales cand i-a avertizat pe cei care s-au instalat anul trecut in fotoliile de la Palatul Victoria  sa nu ia masuri fiscale – cota unica – fara sa se asigure ca pot acoperi din alta parte golul lasat in buget.

    Eu cred ca cei care vor plati aceste alegeri anticipate nu vor fi cei din PSD sau Dan Voiculescu, ci cei care au grija ca luna de luna sa plateasca salariile membrilor guvernului Tariceanu si al presedintelui Basescu, prin impozitele si taxele varsate la buget. La anul, aceste taxe vor fi mai mari, sa fiti siguri, indiferent cine va castiga. Iar daca cei care dau de munca in tara vor fi nevoiti sa stranga cureaua la afaceri, atunci si celor care muncesc le va merge greu.