BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Ce va invinge? Teama sau lacomia?

    Acum cativa ani, fotbalistul Adrian Ilie spunea cu amaraciune ca trebuia sa plece de la Valencia cand era pe val si cluburile se bateau pe el. Dar l-a ascultat pe impresarul sau, Giovanni Becali, care il sfatuise sa ceara o marire de salariu si sa ramana. Dar intre timp, situatia se schimbase.

    A venit un alt antrenor care nu a fost fanul lui, iar in mai putin de un an Adrian Ilie (foto) a devenit o rezerva de lux a echipei. Iar de aici pana la o cadere in gol pe scara fotbalistica nu a mai fost decat un pas. La polul opus, Hagi a acceptat sa-si incheie conturile cu Barcelona si sa mearga la Galatasaray, un club mult mai mic.

    Acum, multi antreprenori, pionierii capitalismului in Romania, au aceeasi dilema. Sa-si vanda afacerea acum cand au oferte sau sa astepte inca doi-trei ani, in speranta ca vor veni mult mai multi investitori carora le vor pune pe masa dosarul unei companii mai puternice si care s-ar traduce in obtinerea mai multor bani. Exact ca si la bursa. Poti sa vinzi astazi si sa-ti incasezi profitul sau sa astepti inca o saptamana, in speranta ca vor veni mai multi cumparatori care vor ridica pretul si vei putea vinde mult mai bine. Dar trebuie sa te gandesti ca nu esti singurul vanzator si ca piata se poate intoarce impotriva ta peste noapte.     

    Dupa un deceniu de dezvoltare solitara, mai mult din instinct, cu putini jucatori, ceea ce pana la urma a fost un lucru normal, antreprenorii trebuie sa se gandeasca tot mai serios la ce vor face in continuare. Sunt ei atat de puternici pe piata locala astfel incat sa se bata cu „invadatorii“, firmele mari, multinationalele, care dispun de resurse financiare semnificative si mult mai ieftine, la care se adauga cunostintele de management, de marketing sau de vanzari mult solide? Pot compensa  resursele pe care le au altii cu ce au castigat ei in anii de lupta crunta pe piata – un nume, relatii, cunostinte care deschid rapid usile, obtinerea unor contracte bune cu statul, o intelegere mult mai buna a ceea ce se intampla in jur, o rapiditate de miscare mult mai buna? 

    Capitalismul salbatic din Romania este aproape de sfarsit. In unele domenii cred ca a luat deja sfarsit, iar antreprenorii romani si-au luat deja adio de a mai putea conta in lupta. Cel mult mai pot 

    sa reziste pe o piata care se intinde pe raza unui judet.  Mai sunt sectoare in care ei sunt inca singuri, cum ar fi industria mobilei, IT sau piata avocaturii. Cel putin pana acum. Dar urmeaza anii cu forma cea mai dura de capitalism – concurenta. Iar armele de lupta se schimba. Daca inainte vanzatorul facea legea, acum lucrurile s-au schimbat. Tot mai multi jucatori au intrat pe piata, iar consumatorii au de unde alege. Strategiile de marketing si de vanzare predomina, iar experienta in acest domeniu se va impune. Pentru multi, intrarea in afaceri nu a fost o problema la care sa fi reflectat mult. A fost poate cea mai usoara decizie, nu prea aveau alternative si era mai mult o aventura din care nu aveau ce pierde. 

    Acum sunt insa pusi in fata celei mai grele decizii. Renunta la afacerea pe care au cladit-o si pot incasa acum profitul, recompensa mult asteptata pentru anii de capitalism salbatic, sau se pensioneaza si isi numara dolarii in liniste pe o plaja din Hawaii, sau mai pot astepta, incercand sa scoata un pret mai mare. 

    Dar exista si a treia varianta – la care trebuie sa se gandeasca serios. Sa piarda afacerea de vanzare, nu pentru ca ar da faliment, ci pentru ca nu vor mai fi interesanti peste doi ani, cand piata va fi mai concurentiala, regulile mult mai stricte, iar obtinerea unui contract cu statul va fi mult mai grea. Acum dilemele mult mai multe, pentru ca vanzarea (sau cumpararea) unei afaceri este poate cea mai grea decizie. 

    La bursa se spune ca nu este bine sa te indragostesti de actiuni sau ca vanzarea in pierdere este cea mai buna decizie de cumparare pe care ai luat-o.  

    Teama sau lacomia, care dintre ele va invinge?

  • Dependenta de petrol

    Valul democratic pe care administratia Bush a incercat sa-l dezlantuie dupa 11 septembrie 2001 in lumea arab-musulmana a avut drept rezultat, pana acum, venirea la putere a fundamentalistilor islamici si in Irak, si in teritoriile palestiniene si in Iran.

     

    Daca o tinem tot asa, in cativa ani la putere vor fi peste tot clerici musulmani, din Maroc si pana la granita cu India. Dumnezeu sa binecuvanteze America. Dar sunt toate astea imputabile Americii? Nu chiar. Starea de fapt e produsul a 50 de ani de petrolism – sau politica bazata pe petrol – in lumea araba si musulmana.

     

    Vina echipei Bush e de a fi crezut ca poate schimba asta – adica sa combata dependenta Orientului Mijlociu de autoritarism fara sa combata si dependenta Americii de petrol. Asta e iluzia. In lumea araba, petrolul si autoritarismul sunt inextricabil legate.

     

    Cum asa? Sa incepem cu Regula de Fier Nr. 1 a vietii politice arabo-musulmane in acest moment: nu poti trece de la Saddam la Jefferson fara sa treci prin Khomeini – adica printr-o faza in care politica se face in moschee. De ce? Pentru ca o data ce un dictator sau un rege este alungat de la conducerea oricarui stat din Orientul Mijlociu incepe o cadere libera care sfarseste printr-un impact cu moscheea – asa cum au descoperit deja SUA in Irak. Intre palatul conducatorilor si moschee nu exista nimic.

     

    Regimurile autocratice seculare, cum sunt cele din Egipt, Libia, Siria sau Irak, n-au lasat niciodata sa creasca altceva sub ele. Niciodata nu au permis aparitia unei justitii sau a unor mass-media cu adevarat independente, a unor partide seculare progresiste sau a unor formatiuni ale societatii civile – de la organizatii ale femeilor la uniuni comerciale.

     

    Moscheea a devenit un centru alternativ de putere pentru ca a ramas singurul loc unde pumnul de fier al guvernantilor nu a putut patrunde pe deplin. A devenit, ca urmare, locul unde oamenii s-au putut asocia in mod liber, liderii locali s-au putut forma, ideologia de opozitie impartasita de acestia s-a putut naste. De aceea, islamistii au iesit in fata in momentul in care oricare dintre aceste tari arabe a organizat scrutinuri libere si corecte.

     

    In Egipt, Fratia Musulmana a castigat 20% din mandate; Hamas a devenit din nimic direct o majoritate guvernamentala. In ambele societati, partidele seculare aflate la conducere – NDP (Partidul National Democratic, condus de presedintele Hosni Mubarak – n.r.) in cazul Egiptului si Fatah in cazul Autoritatii Palestinene – au fost respinse pe motiv ca ar fi excrescente corupte ale statului autoritar, ceea ce si sunt. 

    De ce nu sunt mai multe partide de opozitie independente, seculare si progresiste care sa candideze in astfel de locuri?

     

    Pentru ca liderii arabi nu le permit sa inmugureasca. Prefera ca singura alegere pe care popoarele lor sa o poata face sa fie cea intre partidele-stat si extremistii religiosi, astfel incat statul autoritar sa para mereu indispensabil. Cand Ayman Nour, un liberal independent din Egipt, a candidat impotriva lui Hosni Mubarak, a fost zvarlit in inchisoare de indata ce alegerile s-au incheiat: „Multumim ca te-ai jucat de-a democratia – acum poftim la inchisoare“.

     

    Insa nu e peste tot asa. In Asia de Est, cand regimurile militare din Taiwan sau Coreea de Sud au sucombat, statele respective s-au indreptat rapid spre democratiile populare. De ce? Pentru ca aveau piete libere viguroase, cu centre independente de putere economica – si nu aveau petrol. Oricine era la putere trebuia sa dezvolte o societate care sa-i incurajeze pe cetatenii sai sa se educe si apoi sa creeze companii competitive la nivel global, pentru ca doar asa puteau prospera.

     

    In lumea arabo-musulmana, insa, dictatorii mullahi din Iran si dictatorii seculari din alte parti s-au putut mentine la putere mult mai mult, fara sa o imparta vreodata cu poporul, fara sa permita vreodata partidelor progresiste sa se nasca, tocmai pentru ca au avut petrol sau un echivalent al acestuia: ajutorul masiv din strainatate.

     

    De aici Regula de Fier Nr. 2: inlaturarea liderilor autoritari din aceasta lume, fie ea prin revolutie, invazie sau alegeri, e necesara pentru dezvoltarea unor democratii stabile – dar nu si suficienta. Singura solutie pentru ca noii lideri sa permita cresterea unor partide politice veritabile, institutii, presa libera, economii de piata libere si educatie adecvata – adica o societate civila – ar fi ca noi sa impingem in jos si pretul petrolului si sa facem ca reformele interne sa devina singura cale prin care aceste societati sa poata sta pe picioarele lor. Oamenii se schimba cand nu au incotro, nu cand le spunem noi sa o faca.

     

    Daca inlaturi doar dictatorii si nu cobori pretul petrolului se ajunge la scenariul iranian – cu dictatori mullahi care-i inlocuiesc pe cei militari, folosind aceeasi bogatie din petrol pentru a-si reduce la tacere popoarele si pentru a se mentine la putere. Numai cand petrolul va reveni la 20$ barilul tranzitia de la Saddam la Jefferson nu se va impotmoli in „tara lui Khomeini“.

     

    In Orientul Mijlociu, petrolul si democratia nu merg mana-n mana. Nu e o intamplare ca prima si singura democratie veritabila a lumii arabe – Libanul – nu a avut niciodata vreun strop de petrol.

     

    Thomas Friedman este comentator la

    The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer;

    Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 22 februarie al BUSINESS Magazin.

  • Masochistii din PSD

    Saptamana trecuta, PSD a anuntat ca vrea sa promoveze un proiect de lege prin care cei care au averi de peste un milion de euro sa fie impozitati mai mult. Mihai Tanasescu a explicat aceasta initiativa prin aceea ca „ideea de baza este ca resimtim nevoia unei solidaritati pentru paturile mai sarace“.

     

     Tot Mihai Tanasescu a precizat ca initiativa nu-i apartine, dar ca partidul l-a desemnat sa se ocupe de acest proiect. Cred ca nici fostul ministru de finante in guvernul Nastase nu crede in acest proiect, avand in vedere ca a tinut sa precizeze ca ideea nu-i apartine. Proasta idee. Proasta initiativa. Cum ar putea sa fie PSD credibil in ochii oamenilor sau chiar ai propriului electorat – cel sarac – cu un asemenea proiect, cand numele liderilor partidului tin capul de afis al ziarelor cu averile, mostenirile sau matusile lor?

     

    Este adevarat ca oamenii din PSD stiu foarte bine ce inseamna un milion de euro. Si multi altii din cei care au trecut sau sunt la putere. „Paturile mai sarace“ mai putin. Asta inseamna ca liderii PSD sunt masochisti, pentru ca vor si cer din proprie initiativa sa fie impozitati mai mult. Acest lucru e impotriva firii umane, fiindca omul intotdeauna doreste sa plateasca la stat mai putin. De aia s-au inventat paradisurile fiscale, de aia sunt platiti foarte bine consultantii fiscali si avocatii.

     

    Nu mai tine sa plangi pe umerii saracilor cand cei din PSD au facut bani fiind angajati in sectorul de stat, unde se plateste cel mai prost. Iluzia PSD ca trebuie sa fie solidar cu patura saraca pentru ca de aici vin voturile se duce. Chiar PSD se bate cu pumnul in piept ca in timpul guvernarii sale a crescut puterea de cumparare a poporului. Ceea ce este perfect adevarat.

     

    Eu militez ca oamenii bogati sa fie si mai bogati. Si sa fie impozitati la acelasi nivel „cu patura saraca“ de care are grija PSD. Chiar as milita ca aceia cu peste un milion de euro avere sa fie impozitati mai putin. O tara are nevoie de oameni bogati, are nevoie de ambitia lor, de parvenirea lor, de egoismul lor, de zgarcenia lor, de mintea lor. Daca au facut avere furand, cu atat mai bine. Este problema justitiei, plus ca statul are de unde sa le ia averea inapoi.

     

    Bogatii imping lucrurile inainte. Ei au curajul si banii sa investeasca. Ei pot sa miste din punct de vedere economic o zona sau alta. Ei incearca sa-i gaseasca pe cei mai talentati si sa castige de pe urma mintii lor.

    Nu asa face Bill Gates, cel mai bogat om din lume? Si an de an devine si mai bogat, iar Unchiul Sam de-abia asteapta sa incaseze impozitele. Cum ar putea  Mihai Tanasescu sa-i explice initiativa PSD lui Catalin Olteanu, cel care la 28 de ani a negociat cu Microsoft vanzarea unei companii si care a castigat deja cel mai probabil un milion de euro din soft? Cu ce l-a ajutat PSD? I-a scris softul?

     

    Sau cu ce drept ar veni PSD (exceptandu-l pe acela ca are initiativa legislativa, fiind in Parlament) sa-i spuna  lui Lucian Butnaru, care a luat 3 milioane de euro din vanzarea propriei companiei de soft, Akela, ca trebuie sa dea pentru „patura saraca“? E el de vina ca exista „patura saraca“? Lasati-i pe cei care au facut averi sa faca si mai multi bani. Sa fie si mai bogati. Incurajati-i pe toti sa devina milionari in euro, sa-si puna mintea la contributie ca sa castige si mai mult. Dupa ce vor deveni atat de bogati, multi se vor gandi din proprie initiativa sa dea inapoi societatii ceva din ceea ce au acumulat. Si vor da mai mult decat daca i-ai impozita acum mai mult decat pe ceilalti.

     

    Uitati-va la Bill Gates. Toata averea lui o va dona unei fundatii. Copiii lui vor lua cate 10 milioane de dolari fiecare. Atat. Restul, peste 40 de miliarde de dolari (PIB-ul Romaniei are intr-un an circa 80 de miliarde de dolari) urmeaza sa sustina dupa moartea lui programe sociale, de cercetare si de dezvoltare.

     

    Dar americanii l-au incurajat pe creatorul Microsoft sa faca bani prin toate mijloacele. Imediat dupa ce a preluat puterea in 2000, George W. Bush a dat o lege prin care cei care plateau dividende mari beneficiau de impozite mai mici. Si tot Bush a dat o lege conform careia companiile care isi aduc in tara profiturile „ascunse“ prin paradisurile fiscale vor plati un impozit mai mic.

     

    De aceea, cei mai multi oameni bogati din lume sunt americani. Dar statul american are grija ca, daca un om bogat doneaza bani unui spital sau unui centru de cercetare, sa plateasca taxe mai mici.   

    Cota unica a adus bani mai multi pentru cei care au venituri mai mari. Asa si trebuie. Daca PSD vrea ca milionarii in euro sa plateasca impozite mai mari, atunci altii ar trebui sa vina cu o initiativa contrara. Dezvoltarea Romaniei, care este un proces inevitabil, va aduce la suprafata oameni bogati. Acolo sunt voturile.      

  • Femeia cu barba de pe Zidul Mortii

    In oraselul in care am copilarit n-a venit niciodata circul. Asta pentru ca circul propriu-zis e o intreprindere prea serioasa, de dimensiuni prea mari pentru a-si permite luxul financiar de a se opri intr-un colt uitat de lume.

     

    Balciul tragea intr-un camp de la marginea orasului si nu zabovea niciodata mai mult de doua saptamani.

    Pasamite cam atat dura pana cand toti locuitorii incepeau sa se sature de oferta de-altminteri limitata: un carusel („linghispir“), o masina la care-ti puteai masura forta pumnului, o cusca adapostind un leu fara dinti, un vagon cu „curiozitati“ si – punctul culminant – un Zid al Mortii.

     

    „Curiozitatile“ din vagonul pictat in culori tipatoare erau trei: femeia cu barba, piticul si femeia fara oase. Femeia fara oase era ceea ce azi se numeste o contorsionista, capabila a-si innoda picioarele la ceafa si  multe alte celea, pricinuitoare de fantezii erotice.

     

    Piticul era un biet suferind de nanism hipofizar, altminteri pus pe glume. Iar femeia cu barba era o femeie ca toate femeile, trecuta de menopauza, care descoperise ca e mai rentabil sa-ti lasi cele cateva fire de par sa-ti creasca in barba si sub nas, decat sa te chinuiesti sa le indepartezi, cum fac restul femeilor. De femeia cu barba mi-am amintit amintindu-mi de Zidul Mortii, iar de Zidul Mortii mi-am amintit amintindu-mi de Partidul Democrat.

     

    Aidoma motociclistului de pe Zidul Mortii, PD este un partid care, pentru a nu se prabusi (in sondaje), e nevoit sa se miste din ce in ce mai repede, in cercuri din ce in ce mai largi, la o adica dandu-se chiar peste cap, schimbandu-si doctrina. Constatarea nu e rautate – cum ati putea crede -, ci o observatie mai degraba stiintifica – in masura in care Stiintele Politice pot fi considerate o stiinta. Si asta pentru ca PD a fost si a ramas – in ciuda „longevitatii“ – un partid tanar, cel putin dupa standardele politologice. Ba, am putea spune, de la perioada Petre Roman pana in prezent a continuat sa intinereasca, riscand in ultima vreme sa dea chiar in mintea copiilor.

     

    Conform definitiilor clasice, un partid „tanar“ e un partid cu un grad scazut de institutionalizare, bazat in primul rand pe carisma liderului. Schimbarea liderului, care de obicei marcheaza trecerea spre „maturitate“ a partidului, in cazul PD a constat in inlocuirea unei carisme cu alta, adaptata unui segment electoral mai extins. Nici Boc, nici Videanu si nici Blaga nu-si fac iluzii in acest sens: toti sunt pe deplin constienti ca soarta PD e inextricabil legata de cea a presedintelui Basescu. Refuzand sa-si ucida (la modul simbolic, fireste) tatal, democratii s-au lasat sedusi de mitul tineretii fara de batranete si a vietii fara de moarte.

     

    Pentru moment, viata ar parea sa le dea dreptate. Multumita lui Basescu, democratii au continuat sa se „miste“, calcand acceleratia de fiecare data cand partidul parea sa piarda din viteza, iar lumea ii priveste, vrajita, in continuare. Basescu, insa, nu (mai) crede in basme. Fara a beneficia de un doctorat in Stiinte Politice, precum Boc, intelege perfect ca, pentru a supravietui pe termen lung, un partid nu poate apasa la nesfarsit pe acceleratie.

     

    Fara a-i fi citit, bunaoara, pe Philip Selznick sau Angelo Panebianco, presedintele i-a oferit partidului o ideologie (populara), o baza sociala si un asa-numit „teren de vanatoare“ – toate demersurile avand un singur scop: transformarea partidului intr-o institutie de sine statatoare, capabila sa „umble“ de una singura. Democratii s-au lasat, insa, sedusi de betia vitezei si nu dau semne de maturizare. In fata unei asemenea atitudini, se impun masuri radicale. De exemplu, fortarea unui proiect rapid de unificare PD-PNL, in termen de sase luni.

     

    A-ti imagina ca un partid precum PNL, care, din varii motive (istorice, conjuncturale, penetrare/difuziune in teritoriu etc.), e matur/institutionalizat, se va lasa inghitit fara sa cracneasca de catre un partid aflat inca la faza acneii juvenile, e o iluzie in care nu poate crede nici macar Emil Boc. Ar fi ca si cum i-ai cere femeii cu barba – o femeie serioasa si normala, de-altminteri – sa se aburce pe motocicleta si sa-i dea bice pe Zidul Mortii.

     

    Mai raman, asadar, in picioare, doar doua variante: fie demersul PD se termina „in coada de peste“ (n-ar fi pentru prima oara), dar partidul se alege cu un plus de imagine in fata PNL („noi am vrut, am fost generosi, dar ei au strambat din nas“); fie din PNL se rup halci masive care migreaza spre PD, in speranta unui castig pe termen scurt. De-o fi una, de-o fi alta, s-ar parea ca PD s-a pozitionat „win-win“, neavand decat de castigat, prin maturizare.

     

    Asa o fi? De buna seama, presedintele nu e tatar – cum a insinuat, intr-un moment de tip H2O, Adrian Severin -, dar Emil Boc de-as fi, m-as teme de el cum m-as teme de grecii care-ti fac daruri. Si asta pentru ca presedintele „de iure“ al PD indeplineste pentru moment functia unui paleativ, harazit a tine asternutul cald in absenta razboinicului plecat, sa zicem, la cruciade.

     

    Cand revine, Traian Basescu vrea sa gaseasca, in locul PD-ului „lasat pe mana“ lui Boc, un partid lipsit de „cosuri“, capabil sa faca fata, de unul singur, deopotriva provocarilor politicii nationale si europene. Pentru asta ii trebuie un partid matur, institutionalizat – pe scurt, un partid care sa nu mai depinda de lideri.

     

    Ceea ce, trebuie sa recunoastem, e – cel putin in aparenta – un paradox. Medicii sustin ca, in fata unui paradox, creierul emite pe encefalograma o unda mai ciudata, botezata, sec, N-400. Calugarii budisti ii zic intrebari de tip „koan“. Calugarii ortodocsi isihasti, obisnuiti cu rugaciunea inimii, nu-i zic nicicum. Noi, astialalti, ii zicem Traian Basescu si invatam sa aplaudam cu o singura palma.

  • Cresterile vin de la Rasarit

    Putin a lipsit ca producatorul de medicamente Roche sa dea faliment dupa revolutia bolsevica din 1917, pentru ca piata rusa era, la vremea respectiva, cea mai importanta dintre pietele companiei elvetiene. Roche a reinceput sa se uite spre est dupa caderea Zidului Berlinului, iar acum spune ca, in privinta vanzarilor, Europa Centrala si de Est e una dintre „stelele“ companiei.

     

    „Am infiintat noi entitati in regiune, ceea ce arata interesul nostru pentru aceasta zona“, a spus saptamana trecuta, la Basel, Franz Humer, presedinte si CEO al Roche, cu ocazia prezentarii rezultatelor financiare pe 2005. In fapt, pietele din estul Europei au cresteri mult mai interesante decat in Vest, mai ales pentru ca au plecat de la un nivel mult inferior. In ultimii ani insa, in mai toate tarile din regiune, bugetele alocate sanatatii au inregistrat cresteri semnificative, desi nu suficiente, dat fiind ca nivelul consumului de medicamente pe locuitor este mai scazut decat in Uniunea Europeana.

     

    Dupa terminarea conferintei de presa, William Burns – CEO al celei mai importante divizii a Roche, Roche Pharmaceuticals – ofera mai multe informatii. Nu stie prea multe despre Romania, dar stie ca are aici „o noua entitate“ cu peste 100 de angajati, declarandu-se multumit de pozitia pe care compania o are pe piata romaneasca.

     

    Conform datelor companiei de cercetare a pietei Cegedim, elvetienii ocupa locul al doilea in topul producatorilor de medicamente de pe piata romaneasca, dupa grupul britanic GlaxoSmithKline (GSK). Pe plan mondial insa, Roche este ceva mai jos, in 2004 clasandu-se pe pozitia a opta.

     

    Burns isi doreste ca Roche sa creasca in Romania mai repede decat piata, dar, admite el, „avansul pietei depinde de cresterea economica si de planurile Guvernului pentru domeniul sanatatii“. Estimarile grupului se bazeaza pe lansarea de noi produse, dar si pe extinderea catre alte indicatii terapeutice ale medicamentelor deja aflate pe piata.

     

    Vanzarile Roche din Romania s-au majorat anul trecut cu 30% fata de nivelul din 2004, potrivit lui Dan Zamonea – directorul general al Roche Romania. In acelasi timp, vanzarile de medicamente pe piata Europei Centrale si de Est (zona care include Turcia si Rusia) ale grupului au depasit un miliard de franci elvetieni (circa 650 de milioane de euro), in crestere cu 26-27% fata de anul precedent. Avansul din Est a fost usor mai ridicat decat majorarea vanzarilor totale ale diviziei de medicamente – de 25%, pana la 27,3 miliarde de franci.

     

    Pentru acest an, estimarile vizeaza tot o crestere cu doua cifre. Desi se declara sceptic, Zamonea tot avanseaza un nivel de peste 10%. „Ma pot baza pe o crestere a bugetului anuntata de autoritati de circa 15%.“ Si Roberto Musneci, director regional pentru Europa de Sud si de Est al GSK, crede ca piata farmaceutica va fi influentata in perioada urmatoare de o serie de elemente pozitive.

     

    Cresterea fondurilor pentru programele nationale ale Ministerului Sanatatii, reintroducerea contributiilor pensionarilor la bugetul asigurarilor sociale de stat si introducerea taxei pe viciu vor contribui la sporirea fondurilor alocate cheltuielilor cu serviciile medicale si medicamentele, a apreciat oficialul GSK, potrivit Ziarului Financiar.

     

    In aceste zile, Guvernul pregateste o ampla modificare a legislatiei in domeniul sanatatii, incercand sa adopte un pachet de 16 legi pentru care sa-si asume raspunderea in fata Parlamentului.  Desi vehement contestat, pachetul de legi va produce, in opinia ministrului sanatatii Eugen Nicolaescu, efecte vizibile inca din acest an, unul dintre acestea fiind un pret mai mic la medicamentele compensate.

     

    Dan Zamonea a evitat sa comenteze pe marginea efectelor schimbarii legislative asupra afacerilor Roche in Romania. „Efectele modificarii sunt dificil de estimat in sectorul care ne intereseaza, cel farmaceutic.“

    Seful diviziei autohtone a grupului elvetian remarca totusi ca „daca se va investi in medicamente, sigur ca vor castiga si producatorii, si pacientii“.

     

    Pentru a atinge cresterea ceruta de cei de la Basel, Zamonea trebuie sa conteze nu numai pe cresterea bugetelor, ci si pe consumul de medicamente nou lansate. „Suntem condamnati sa crestem prin produse noi si noi aplicatii ale celor existente.“ Mai ales ca, pentru moment, din Romania nu se intorc prea multi bani in Elvetia. „Divizia din Romania este mai putin profitabila decat filialele din alte tari“, recunoaste Zamonea.

     

    Chiar daca vanzarile cresc, si costurile sunt mari, explica el. In primul rand, din punctul de vedere al investitiilor, care sunt mai mari pe piata romaneasca pentru aceleasi vanzari, spune el. Pe de alta parte, problemele legate de termenele de plata induc costuri financiare foarte mari.

     

    Dar „Roche nu calculeaza neaparat ca profitabilitate, ci ca potential. La acest capitol, Romania sta ceva mai bine“. Consumul de medicamente pe cap de locuitor din Romania este foarte redus in opinia celor care activeaza pe aceasta piata, fiind de circa trei ori mai mic decat in Ungaria, de exemplu. Ceea ce lasa loc de crestere, crestere ce s-ar putea dovedi spectaculoasa daca se va reglementa in sfarsit situatia din sistemul sanitar. Insa, pentru a mentine viu interesul conducerii elvetienilor, Romania trebuie sa-si confirme potentialul.

  • Girafa supraincalzita

    Marturisesc ca n-am avut, personal, nici un fel de incredere in raportarile oficiale statistice.Cresteri economice care mi se pareau prea mari, productii agricole care mi s-au parut umflate, totul pe fondul nativ al taranului care vedea girafa si exclama ca nu crede.

     

    Nici macar discutia, nu foarte veche, cu Hostiuc, pe atunci ditamai redactorul-sef de Ziar Financiar (intre timp a avansat) – intr-o seara in care n-aveam ceva mai bun de facut decat sa analizam relansarea economica a Romaniei – nu m-a convins, cu toate ca omul a fost destul de increzator in capacitatea economiei romanesti de a dudui.

     

    Pana la urma m-au invins. Au contribuit toate stirile pe care le-am citit si care vorbesc de cresterea in special a consumului, de castiguri sau cifre de afaceri sporite, de numarul mai mare de masini vandute, de expansiunea creditelor acordate de banci.

     

    Iar in momentul in care m-am surprins explorand piata pentru un credit bancar mi-am dat seama ca am capitulat definitiv: iata, sunt pe cale sa devin un pion al consumului, deci exist, si daca au izbutit sa ma scoata din amorteala, inseamna ca lucrurile se misca, intr-adevar.

     

    Cornitele girafei mele le-a pus premierul Calin Popescu Tariceanu, care evidentia recent pericolul supraincalzirii economiei romanesti. Nu a facut-o pentru prima oara si nu este primul care atrage atentia asupra acestui risc, au mai facut-o si cei de la Moody’s, si cei de la FMI. N-as mai insista asupra cauzelor care au generat aceasta situatie- cresterea puterii de cumparare, a consumului si a importurilor si nici asupra pericolelor, cum este cel al cresterii inflatiei sau cel al adancirii deficitelor.

     

    Ce mi se pare important in acest moment este nevoia de reforma profunda, de eliminare rapida a problemelor economiei romanesti – mari entitati de stat consumatoare de resurse, obiceiul de a consuma mai mult decat de a produce. Este un loc comun deja ce spun, nevoia de reforma tot o repeta o multime de insi in tara asta. Dar cel putin la fel de multi insi, daca nu cumva mai multi, nu fac nimic.

     

    In urma cu cativa ani un oficial guvernamental imi marturisea ca s-a confruntat cu o problema ciudata. Era perioada in care se aplica reforma mineritului romanesc, disponibilizarea minerilor era in prim-plan iar ortacii se inghesuiau la plati compensatorii in numar mai mare decat cel luat in calcul de autoritati. Reactia unui angajat al unei institutii financiare internationale a fost oarecum copilareasca: „hai sa-i disponibilizam pe toti, sa vedem ce se intampla“. 

     

    Acum ma simt tentat si eu sa spun: hai sa lasam lucrurile asa, sa vedem ce se intampla? De perioade faste in economia romaneasca nu prea imi aduc aminte, si daca e sa luam in calcul un sondaj al agentiei pentru IMM, 65% dintre intreprinzatori apreciaza ca mediul de afaceri este mai bun in prezent fata de perioada similara a anului trecut. Un impact major pare sa fi avut cota unica de impozitare, evidentiata de 82% drept prima in ierarhia evolutiilor pozitive. Urmeaza accesul mai facil la sursele de finantare (71%) si cresterea vanzarilor (64%). In acelasi timp se pastreaza un nivel relativ redus al ingrijorarilor legate de integrarea in Uniunea Europeana si de efectele concurentei.

     

    Daca tot sunt asa de incalziti, de ce i-am raci? Argumentul pro: exemplul Chinei. De circa trei ani, periodic, apar ingrijorari legate de supraincazirea economiei chineze, iar autoritatile anunta ca vor aplica masuri de limitare a cresterii economice.

     

    In primul trimestru al anului, o crestere de peste noua procente a Produsului Intern Brut indica un esec al politicilor de control a economiei. Secretul chinezilor sta in intrarile masive de capital strain, mai mari cu 22% fata de anul trecut.

     

    Argumente contra: riscul unei crize majore a economiei romanesti. Cresterea economica romaneasca este in cea mai mare masura efectul cresterii consumului, pe fondul aprecierii leului.

     

    Exista in aceasta ecuatie necunoscuta cursului de schimb. Posibilitatea aprecierii leului pana la un nivel – masa critica care sa duca, pe un fond speculativ, la o explozie a valorii devizelor straine. Masina pe care ati cumparat-o in euro, dar pe care o platiti in lei la un nivel convenabil de curs ar putea deveni peste noapte nepermis de scumpa. In mare, aproximativ acesta ar fi scenariul si pentru ansamblul economiei romanesti – valoarea masinii reprezentand in acest caz valoarea deficitelor.

     

    Intre entuziasm si pesimism, ramane necesitatea eficientizarii economice, a cresterii de productivitate si a atragerii de investitii. Pentru ca si romanii din strainatate isi vor atinge in curand limitele, daca nu au facut-o deja iar privatizarea este pe terminate, astfel incat miza trebuie sa se mute de pe plusurile de intrari de valuta din cele doua canale pe altele, cel al investitiilor straine fiind cel mai evident.

     

    Vreti un sfat cuminte? Consumati cat mai aveti timp. Dar daca si peste doi ani la CFR administratia si sindicatele se vor certa pe salarii, aveti grija sa va puneti obiectele consumului la adapost.

  • Dragoste si siliciu

    La inceputul deceniului sase al secolului trecut scriitorul italian Dino Buzatti („Desertul tatarilor“) prezenta o tulburatoare poveste de dragoste sub forma unui miniroman intitulat „Marele portret“. In esenta este vorba de crearea unui echivalent al unui creier uman dintr-un supercomputer.

     

    Buzatti si-a inzestrat creatia cu personalitatea unui femei, ba chiar si cu capriciile acesteia. Pentru ca tehnica de atunci nu lasa sa se intrevada miniaturizarea de acum, computerele necesitand suprafete extrem de mari si conditii speciale de clima pentru functionare, si in fond pe Buzatti nici nu-l interesau prea mult aspectele tehnice, a iesit o faptura gigantica cu suflet de Julieta. Povestea sfarseste tragic, femeia electronica se indragosteste de creatorul ei, dar lipsa unui trup si a cailor fine de comunicare care inseamna dragostea o imping la sinucidere.

     

    Absolut nebagata in seama intr-o Romanie mai preocupata de criza ostaticilor din Irak si de situatia europeana, o stire de la inceputul saptamanii trecute m-a facut sa imi aduc aminte de povestea lui Buzatti.

    International Business Machines (IBM) a incheiat un acord de colaborare cu o echipa de cercetatori elvetieni pentru a crea primul model de creier artificial.

     

    Cercetatorii spera ca modelarea creierului la nivel celular va oferi noi perspective asupra functionarii celui mai complex organ al corpului uman.  Scopul imediat este acela de a modela neocortexul, care reprezinta 85% din masa creierului uman si care detine centrii vorbirii, ai capacitatii de invatare, ai memoriei si ai gandirii complexe.

     

    Extinzand munca si asupra altor zone ale creierului, cercetarorii spera sa obtina, in cele din urma, un model artificial al creierului uman, care sa functioneze cu ajutorul computerului. Henry Markram si echipa sa de la Ecole Polytechnique Federale de Lausanne din Elvetia vor utiliza, in urmatorii doi ani, computerul Blue Gene al IBM pentru a crea un model functional tridimensional al neocortexului. Markram a precizat ca proiectul este unul dintre cele mai ambitioase din domeniul neurologiei, intrucat exista sute de mii de parametri care trebuie luati in calcul.

     

    Sistemul Blue Gene care va fi instalat la universitatea de la Lausane va functiona cu o viteza maxima de cel putin 22.800 de miliarde de operatiuni cu virgula mobila pe secunda, echivalentul a 22,8 teraflopi. In urma cu cinci ani, nici un computer din lume nu putea depasi un teraflop. Dar, dincolo de puterea de calcul, nuanta putin inspaimantatoare a stirii este chiar ceea ce intentioneaza sa faca cercetatorii.

     

    Priviti-va calculatorul: este o masina inteligenta? Nu, si prin grija domnului Bill Gates poate sa si greseasca. Dar poate fi asemuita cu o celula, cu un neuron. Este legat la Internet? Atunci face parte dintr-un sistem de milioane de neuroni. Firele de cupru si curentul care circula prin acestea este sistemul lor sangvin. Ce le deosebeste de noi sunt lipsa sentimentelor (cu toate ca pe al meu il banuiesc cel putin ca avand nuante subtile de umor, atunci cand nu e rau de-a binelea), dar si lipsa nevoii de odihna.

     

    Ce le-ar mai lipsi ca sa devina constiente? Poate nu au ajuns la „masa critica“ necesara. Poate ca odata conectat la Internet, creatia cercetatorilor de la IBM si ai universitatii din Lausanne va oferi bestiei puterea sa se trezeasca. O sa spuneti ca bine, dar putem sa le scoatem din priza! Oare?

     

    Demersul elvetiano-american nu este singular. Jeff Hawkins, omul care a inventat Palm Pilot-ul, vrea sa construiasca computere care sa gandeasca la fel ca si creierul uman. Pentru aceasta a infiintat o companie noua, Numenta, la care are numai patru angajati.

     

    Cercetarile lui Hawkins se concentreaza asupra zonei din creier responsabila cu inteligenta, pe care vrea sa o reconstruiasca folosind siliciul folosit la fabricarea procesoarelor. Estimarile lui Hawkins arata ca un creier artificial va necesita 8 trilioane de bytes de memorie, ceea ce nici nu este prea mult – de 80 de ori memoria unui computer obisnuit -, dar crede ca ii va trebui peste zece ani pentru a depasi toate obstacolele iar masina? va functiona.

     

    Oaia Dolly a starnit destule spaime la vremea ei, iar faptul ca a putut fi fotografiata/descrisa/atinsa a transformat-o in subiect intens de dezbateri publice. Cum va reactiona oare lumea la crearea unui fiinte din siliciu, metal si electricitate? Cum va reactiona, la randul ei, aceasta „fiinta“?

     

    Raspunsul il da, poate, tot un scriitor SF, Frederic Brown, in scurta povestire intitulata chiar „Raspunsul“. Oamenii creeaza un sistem unic ce grupeaza calculatoarele de pe toate planete locuite din Univers, peste nouazeci de miliarde de planete.

     

    Ultima lipitura, cu aur, o cuplare de intrerupator electric, un bazait electric ce anunta succesul operatiunii si concentrarea energiilor tuturor planetelor si… prima intrebare: „Exista Dumnezeu?“. „Da, acum Dumnezeu exista“, raspunde o voce gigantica, mai puternica decat fulgerul ce coboara din cer si topeste parghia contactului electric, pentru totdeauna.

  • Efectul franco-olandez

    Ne aflam intr-un moment de cotitura in ceea ce priveste posibilitatea integrarii Romaniei in UE. Respingerea Constitutiei UE in Franta si Olanda e perceputa de observatori dintr-o perspectiva politica, iar efectele asupra integrarii tarii noastre sunt evaluate preponderent politic, mai putin economic.

     

    Este adevarat, politicienii vor fi cei care sub presiunea sociala ar putea respinge sau amana pentru o vreme aderarea Romaniei si a Bulgariei. O eventuala respingere sau amanare a aderarii tarii noastre va fi cu siguranta motivata economic (cu elemente agravante din zona juridicului si a coruptiei). De aceea este necesar sa intelegem care sunt implicatiile economice pentru Romania ale situatiei politice si economice din tarile UE, precum si ale recentelor evenimente din SUA.

     

    Respingerea Constitutiei europene in Franta si Olanda a marcat nu numai schimbari de ordin politic in tarile respective, dar si reactii cu tenta politica si economica in celelalte tari importante care fac parte din Uniune. In Italia, a fost lansata ideea (fantezista, dar cu priza la public) a revenirii la lira italiana, in paralel cu moneda unica. Ideea vine sa confirme ca uniunea monetara intre niste tari cu performante economice atat de diferite este greu de sustinut, aproape utopica.

     

    La randul lor, oficialii din Marea Britanie s-au gratulat din nou pentru neaderarea la euro, motivand performanta economica superioara a Regatului Unit si, prin aceasta, independenta. Fapt este ca moneda euro isi pierde forta care parea sa o propulseze catre pozitia de lider al pietei monetare. Un lider in opinia mea supraevaluat fata de dolar, cel putin din prisma cifrelor economice ale celor doua zone.

     

    UE se zbate de doi-trei ani intr-o cvasi-recesiune (salvata numai de membrii „de mana a doua“ ai Uniunii), in timp ce SUA are o crestere economica sanatoasa, chiar daca erodata de deficitele record (si aici China este principalul „vinovat“). Pentru Romania, situatia economica precara a UE inseamna un ajutor nesperat pentru BNR, care poate acum sustine ca leul s-a intarit fata de moneda unica din „motive economice fundamentale“, chiar daca se va deprecia fata de dolarul american. In fapt, continui sa afirm ca nu exista fundamente economice pentru aprecierea leului, ci numai motive monetare, conjuncturale.

     

    Cel mai important impact al evolutiilor negative din UE se manifesta asupra incertitudinii mediului economic din Europa. In aceste conditii, Romania redevine dintr-odata o zona riscanta, desi nimic esential nu s-a schimbat in tara noastra. Exporturile romanesti catre UE sunt afectate de restrangerea cererii, iar profitabilitatea mai redusa a companiilor din zona euro le ofera acestora mai putine resurse pentru investitii si extindere in restul Europei.

     

    Este deci de asteptat ca va fi influentat negativ si comertul exterior al Romaniei, precum si capacitatea tarii noastre de a atrage investitii straine. In plus, volatilitatea cursului de schimb al monedei unice (si in special perspectiva deprecierii sale fata de principalele valute) va mari in continuare apetitul clientilor romani pentru credite in valuta. Pe termen mediu, Banca Centrala Europeana va iesi din inertie si va reduce rata dobanzii de referinta in incercarea de a impulsiona economia zonei euro.

     

    Consecinta ar fi scaderea dobanzilor de refinantare pentru bancile romanesti, deci ieftinirea in continuare a creditului in valuta. Evident, in aceste conditii marirea ponderii creditelor in lei in totalul creditelor acordate de bancile comerciale devine o sarcina dificila, daca nu chiar contrara intereselor bancilor romanesti. Astfel,

     

    Romania se afunda tot mai mult intr-un cerc vicios din care nu poate iesi: aprecierea monedei nationale pentru a sustine o tinta ambitioasa de inflatie, care descurajeaza exporturile si inflameaza importurile, marind astfel deficitul de cont curent pana la valori care nu vor mai putea fi acoperite de excedentul contului de capital si de alte intrari valutare. In felul acesta, este evident ca macar una dintre tintele convenite cu organismele internationale va fi ratata, fie ea inflatie, deficit de cont curent, deficit bugetar, oferind UE o motivatie economica pentru o decizie cu iz politic.

     

    Tentatia oricarui politician in conditii de instabilitate economica este sa amane orice decizie i-ar putea fi imputata pe termen scurt. Astfel, este de inteles hotararea Germaniei de a amana ratificarea tratatului de aderare catre toamna, pana cand „apele“ se vor stabiliza intr-un fel sau altul. Din pacate, in ultima perioada economia SUA da si ea semne de usoara oboseala, in fata ofensivei ultraagresive a Chinei si epuizandu-si resursele economice pentru a-si conserva rolul de gardian universal.

     

    Sansele devin minime ca UE sa primeasca o gura de oxigen din exterior pentru a-si redresa performanta economica in lunile urmatoare, iar efortul de a integra economic inca doua tari sarace (dintre care Romania are dimensiuni importante la nivel european) este prea mare.

     

    Putem schimba ceva in acest joc politico-economic? In opinia mea, este prea tarziu. Am mers pe mana unei decizii favorabile noua pe criterii politice, respectand conditiile economice prin adoptarea de masuri monetare pe termen foarte scurt.

     

    In schimb, suntem mult in urma in ceea ce priveste competitivitatea mediului de afaceri si structura economiei, fiind dependenti de partenerul nostru economic UE pentru a ne cumpara produsele, a ne angaja forta de munca ce nu poate fi absorbita in economia romaneasca si a face investitiile necesare modernizarii infrastructurii si capacitatilor noastre productive. Asa ca vom asista, ca intotdeauna neputinciosi si fara argumente economice, la luarea unei decizii care ne priveste direct.

     

    Dragos Cabat este vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari si Manager Politici de Creditare la Unicredit

  • Cu Europa pre Europa calcand

    Lectia referendumului francez pentru romani se poate reduce la clasicul (dar deseori ignoratul) „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face“

     

    Asta este, n-avem ce face. O stiam de la bun inceput, inca de pe vremea lui Socrate – demosul nu voteaza intotdeauna cum ar trebui sau cum ne-am astepta. Marturie sta inclusiv istoria noastra postdecembrista. Si-atunci de unde surpriza imensa provocata de „non“-ul francez? Explicatia, cred, trebuie cautata intr-o atitudine raspandita in cele mai diverse medii, o atitudine de care pomeneam acum cateva saptamani – aceea ca Europa este „un dat“, iara nu un proces mai degraba fara de sfarsit.

     

    Din aceasta perspectiva, de buna seama, referendumul francez trebuia sa fie mai degraba o formalitate. Ca lucrurile nu stau chiar asa, ba dimpotriva, ca Europa e, vorba americanului, „alive and kicking“ am aflat intre timp cu totii. Europa nu „este“, pur si simplu. Ea este „intru“.

     

    Si, fiind postmoderna – dupa cum m-am straduit vreme de cateva saptamani a demonstra in aceasta pagina – nu poate fi ucisa cu una, cu doua. Neavand un cap, nu poate fi nici decapitata. Nefiind „ceva“ pe care sa poti pune degetul, nu poate fi nici atinsa, dar nici distrusa cu usurinta. E suficient de lipsita de forme, pentru a putea fi orice, cu sau fara tratatul constitutional. Trei sunt, la aceasta ora, optiunile ramase: prima ar fi sa se continue procesul de ratificare, in speranta ca mai putin de sase dintre statele membre vor vota „impotriva“; a doua ar fi aceea de a incaleca demosul cu demosul si a dispune un referendum la nivel european.

     

    Ambele variante, desi inteligente ca si chitibuserii legale, n-ar face decat sa sporeasca nemultumirea celor deja nemultumiti. Ramane, asadar, varianta trei – flexibilizarea Constitutiei. La „flexibilizare“, ca europeni, ne pricepem. Nimic mai simplu sau mai binevenit din perspectiva post-moderna.

     

    Acum, ca stim cum stam, sa vedem ce invataminte putem trage din aceasta poveste. Poate cea mai importanta lectie „r la française“ ar fi aceea ca toleranta are o capacitate limitata de extindere. Intinsa prea mult si prea repede, cedeaza, izbindu-te peste ochi, conform principiului actiunii si reactiunii. De altfel, ceea ce s-a intamplat in Europa nu face decat sa repete, in oglinda, cele petrecute in America lui Bush, unde excesul de liberalism promovat cu indarjire de catre  majoritatea mass-media si-a aflat contrareactia in America profunda, unde valorile traditionale nu au ajuns inca vorba goala.

     

    Dupa acest dus rece, a sosit timpul sa recunoastem cinstit ca excesele de toleranta, oricat de bine intentionate, pot provoca reactii adverse odata infundate pe gat in proportii industriale. Est modus in rebus. Toleranta cu asupra de masura se transforma in intoleranta. Politicienii, dar si intelectualii sau analistii politici va trebui de aici inainte sa-si recalibreze discursurile.

     

    Ca si romani, s-ar cuveni sa intelegem asta. Mult laudata noastra ingaduinta mioritica a cedat repede atat la mineriade, cat si mai tarziu, cand moldovenii de dincolo de Prut s-au transformat din „frati“ in persona non grata, din ratiuni exclusiv utilitare. Acum, am fost serviti cu aceeasi moneda. Dupa cum am mai avut ocazia sa spun, refuzul francez nu face decat sa secondeze, la o scara mai mare, o atitudine tot mai frecvent intalnita pe plaiurile noastre – aceea conform careia „banii trebuie sa ramana acolo unde-au fost facuti“.

     

    Explicabila, caci rationala pana la un punct, ba chiar si politically correct din perspectiva unei Europe a regiunilor, atitudinea devine de-a dreptul periculoasa odata luata – ca sa ramanem in acelasi registru – la bani marunti. Ce sanse de dezvoltare ar putea avea regiunile mai sarace, cata vreme cele bogate nu se indura sa le sprijine dezvoltarea?

     

    Si ce sanse au regiunile bogate, de unele singure, in absenta unor piete de desfacere capabile sa le absoarba excesul de productie? Expresia biblica „celui ce are i se va mai da, iar celui ce n-are i se va lua si ce are“ se refera la planul spiritual, nicidecum la cel economic.

     

    Cata vreme, insa, ardelenii se uita chioras la regatenii care le „fura“ impozitele, iar romanii, per ansamblu, privesc tot mai dispretuitor catre „sarantocii de peste Prut“ care abia asteapta sa le „fure painea de la gura“, n-avem a ne simti ofensati de votul francez.

     

    Un banc din copilarie, de care n-am incetat a ma amuza pana-n ziua de azi, zice ca Strul pusese ochii pe frumoasa nevasta a lui Itig. Asa ca intr-o noapte se instaleaza sub fereastra dormitorului conjugal si-ncepe a racni: „Itig, sari ca-ti fericeste altul nevasta!“. Itig se trezeste alarmat, aprinde lumina, o vede pe nevasta dormind langa el, linistita, si-si zice c-a visat.

     

    N-atipeste bine, ca Strul urla din nou: „Itig, sari ca-ti fericeste altul nevasta!“ Sare iar Itig, verifica, totul in regula. „Ia stai sa vad eu cine striga“, isi zice Itig si, imbracand un halat de casa, iese din dormitor si-ncepe a ocoli casa. Intre timp, Strul, profitand de ocazie, sare pe fereastra in dormitor si aburca pe nevasta lui Itig.

     

    Dupa cateva ture in jurul casei, dezamagit si infrigurat, Itig isi arunca privirea, intr-o doara, pe geam si constata surprins: „Uite, mai, ca de afara asa se vede!“. Daca am iesi din tara si-am da tarcoale Europei dinspre Vest, am putea exclama si noi ca si Itig: „Uite, mai, ca de afara asa se vede!“.

  • Un ideal pentru Romania

    Romania nu este o tara in care sa vrei sa traiesti. Din aceasta cauza, romanilor de valoare care aleg sa ramana si „doxatilor“ care vor sa se intoarca acasa trebuie sa li se ofere un ideal comun.

     

    Degeaba au mai scris unii si altii, prin presa culturala sau cotidiana, ca nimic nu s-a intamplat: aderarea la NATO si integrarea in UE nu pot constitui idealuri nationale, din simplul motiv ca reprezinta solutii de natura materiala, palpabila, pentru probleme politice si economice. Dovada: s-a schimbat ceva in mentalul nostru colectiv de cand facem parte din Alianta Nord-Atlantica? Ne simtim mai siguri pe noi, suntem cumva mai dezinvolti, mai relaxati?

     

    Pentru ca una dintre problemele careia trebuie sa ii gasim rezolvare pentru a face din Romania o tara unde sa vrei din nou sa traiesti, fara sila, cu firescul si linistea pe care ti le dau sentimentul de „a fi acasa“, este aceasta nesiguranta, complexul de inferioritate fata de celalalt-care-nu-e-roman, intrebarea nerostita „acuma, ce vor zice strainii cand vor vedea/auzi ca….?“.

     

    Ce-or fi zis strainii cand au vazut ca ne-am impuscat presedintele in ziua de Craciun? Cum ne judeca ei, oare, ca, timp de 15 ani, n-am trimis pe nimeni dupa gratii pentru mineriada din iunie 1990? Ce mai pot ei sa creada despre noi, daca nici macar rapirea ziaristilor din Irak nu a fost una „curata“, fara dedesubturi „romanesti“? Nu ne intereseaza. Treaba lor.

     

    Pentru a incheia perioada de „tranzitie“, a lipsei de repere, acestea ar trebui sa fie, cat mai curand, raspunsurile noastre la intrebari din categoria de mai sus. Nu ne intereseaza ce cred strainii despre defectele si greselile noastre. Sa ni le asumam si sa ne vedem de propriul drum. Ne-am privit destul prin ochii altora si am tras suficiente concluzii. Daca vrem ca Romania sa redevina o patrie, e necesar sa mergem mai departe.

     

    Cum? Lansand o ampla dezbatere interna, mai ales in randul elitei intelectuale, asupra viitorului. Sa gasim un rost conturat, un tel precis, un ideal care sa readune energiile risipite acum pentru atingerea unor obiective individual(ist)e sau, in cel mai bun caz, de tipul „NATO-UE“.

     

    Proaspata campanie pentru definirea unui brand de tara este utila, insa un ambalaj comercial, oricat de atragator ar fi el, nu va putea suplini lipsa acuta a unui focar afectiv. Aceasta chiar si in situatia fericita in care, asa cum explica marii „guru“ ai marketingului global, brandul nu va functiona doar ca magnet imposibil de evitat de catre „pilitura“ de turisti si investitori straini, ci si ca model de urmat pentru micii magneti disper(s)ati din launtrul tarii.

     

    Cristalizarea unui ideal care sa redestepte spiritele, in general, nu numai pe acelea de „intreprinzator“, este o necesitate mai ales pentru ca Romania nu-si poate permite sa piarda irevocabil doua categorii de inteligenta: (1) acele valori care, constiente de capacitatile lor competitive, aleg, totusi, sa ramana in tara, cu riscul de a se trezi la pensie ca au repetat erorile parintilor; (2) miile de posesori de doctorate si masterate stabiliti in Occident, dintre care, in anumite conditii, unii ar fi dispusi sa revina, cu tot cu eventualele familii, acasa.

     

    Din aceasta perspectiva, Bucurestiul reprezinta o alta tara, iar dezbaterea referitoare la un ideal comun ar trebui sa tina cont de particularitatile sale.  Masiva migratie de creiere spre Capitala, dincolo de firescul sau de natura economica, amana, deturneaza si oculteaza problema lipsei de orizont a tinerilor profesionisti din restul tarii care, in principiu, vor inca sa vada Romania ca pe o patrie. Patria lor.