BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Cum ne vom face peste zece ani cumparaturile

    Cine vrea sa stie cum vom face cumparaturi in viitor nu trebuie sa studieze comportamentul clientilor occidentali, cu dare de mana si stiinta „de card“. Poti intrezari viitorul daca te uiti la copiii de 14 ani, care nu au prea multi bani in buzunar, dar sunt legati prin cordonul ombilical de computer, sau la micii intreprinzatori de succes care dau viata ideilor lor intr-una din tarile emergente.

    Asta a fost lectia pe care am inva-  tat-o intr-un seminar la care am participat recent, in cadrul Forumului Economic Mondial de la Davos. Este imposibil sa porti o discutie serioasa despre modul in care ne vom face cumparaturile in viitor fara sa iei in calcul modalitatile de plata ale viitorului. In calitate de CEO al MasterCard Europe, poate ca e de asteptat sa subliniez importanta mecanismelor electronice de plata. Dar de unde ma aflu eu, din inima Europei si a unei retele globale de plata, imi este foarte clar ca asistam la o revolutie a retail-ului, pe masura ce platile electronice, si nu cash-ul, devin moneda de schimb preferata in comert. 

    Principalul motor al acestei revolutii este tehnologia – ea fiind cea care determina cresterea segmentului de vanzari la distanta. Acest tip de vanzari le permite consumatorilor sa cumpere produse fara sa-si paraseasca locuinta sau biroul, folosind telefonul sau calculatorul. Internetul este ruta principala a comertului electronic si se afla intr-o continua dezvoltare, cu un numar de tranzactii si un volum in permanenta crestere.  Chiar si cand tranzactiile au loc in lumea reala, bancnotele si monedele sunt inlocuite tot mai des cu carduri. In Marea Britanie, la sfarsitul anului trecut, pentru prima data in istorie, valoarea tranzactiilor cumulate, pe carduri de debit si de credit, a depasit valoarea tranzactiilor in cash. Si in centrul Europei, oamenii se indeparteaza tot mai mult de cash. Aceasta schimbare radicala in comportamentul nostru de cumparare si de plata se petrece in ciuda faptului ca mare parte din puterea de cumparare este in prezent detinuta de consumatori care nu au tehnologia in sange. 

    Acesti oameni sunt ceea ce David Stern, de la Asociatia Nationala de Baschet (NBA), unul dintre participantii Conferintei Financiare de la Davos, numea „imigranti digitali“. Acestia au migrat catre noua lume a tehnologiei, dar inca isi amintesc cum era comertul in trecut si continua sa aiba reticente cand au de facut cumparaturi online.    

    Pe de alta parte, cei mai multi dintre adolescentii de azi sunt prima generatie de „nativi digitali“. Ei sunt generatia Play Station, o generatie care se avanta fara retineri in lumea comertului virtual. In prezent puterea lor de cumparare este limitata, dar in urmatorii zece ani vom asista la cel mai mare transfer de valori financiare intre generatii din intreaga istorie a omenirii. Bunurile familiilor vor fi mostenite de acesti „nativi digitali“ care, in plus, vor mai avea venituri semnificative din salarii. Acesta va fi momentul in care vom asista la adevarata explozie a comertului virtual. 

    Economiile in dezvoltare din Europa Centrala si de Est pot fi de asemenea considerate ca fiind niste societati „nativ digitale“. Fara povara unor sisteme de plata mostenite, multi dintre consumatorii din aceste tari, aflati in jurul varstei de 20-30 de ani, au adoptat noile tehnologii cu acelasi entuziasm ca si adolescentii germani sau britanici indragostiti de Play Station. Acesti consumatori dobandesc si ei rapid puterea de cumparare care va determina dezvoltarea comertului pe pietele respective.   

    Dar potentialul comertului virtual are si el limite. Nativii digitali fac parte dintr-o generatie care doreste sa obtina satisfactie imediata, insa in cazul achizitiilor pe Internet exista o intarziere intre momentul in care cumperi si livrarea propriu-zisa. Iti poti cumpara rapid legumele sau masina de spalat pe Internet, dar tot trebuie sa astepti pana ce ele ajung la tine. Companiile care vor reusi sa gaseasca o modalitate de scurtare a duratei de livrare vor avea un avantaj competitiv semnificativ. 

    iPod este un exemplu de produs de succes care a atras nativii digitali. Acestia se simt foarte bine in mediul virtual, au veniturile necesare pentru a achizitiona un astfel de produs simbol (care a fost el insusi promovat intens si apoi lansat pe Internet) iar apoi isi pot alege si descarca pe iPod orice melodii vor, instantaneu.  Site-ul de licitatii eBay a creat si el o piata globala de bunuri si servicii. Infiintat acum aproape 10 ani, eBay are 100 de milioane de membri inregistrati, care petrec mai mult timp pe acest site decat pe oricare alta adresa, facand din eBay cea mai populara destinatie pentru cumparaturi pe Internet. 

    Dar aceasta revolutie a avut loc numai datorita sistemelor electronice de plata, care au permis efectuarea de tranzactii securizate in toata lumea. Metoda de plata este cea care guverneaza transformarea magazinului din colt, din caramida si mortar, dar si evolutia magazinului virtual. Cardurile pre-platite, care au o anumita suma de bani incarcata in prealabil, pot deschide noi piete si pot oferi mijloace sigure de plata pentru acele segmente de public care pana acum au facut parte din populatia nebancarizata.

    Acum, utilizand carduri pre-platite, cu SecureCode, pensionarii sau cei care beneficiaza de ajutoare sociale pot si ei sa cumpere bunuri si servicii din lumea virtuala, la fel de simplu si de confortabil cum o pot face posesorii de carduri de debit sau de credit. Acest tip de carduri va fi cu precadere important pentru economiile emergente.

    In Europa, tehnologia bazata pe chip si pe PIN confera mai multa viteza si siguranta tranzactiilor. Consumatorii de azi vor, normal, sa-si petreaca mai mult timp facand cumparaturi si cat mai putin posibil platind pentru acestea – prin urmare, orice metoda de accelerare a procedeelor de plata e binevenita. Cardurile contactless, care permit efectuarea de tranzactii fara sa te oblige sa dai cardul din mana, sunt tot mai des folosite la intrarile pe autorute sau in benzinarii si in curand vor fi introduse si pe arterele transcontinentale europene.

    Un alt punct de diferenta important, care va modifica obiceiurile noastre de cumparare, este personalizarea sau localizarea tot mai accentuata. In Davos, Gail Fosler, economist sef al Conferintei, remarca faptul ca, pe masura ce se dezvolta, pietele capata un profil etnic tot mai clar evidentiat. 

    In Europa Centrala si de Est, pe masura ce creste puterea de cumparare, consumatorii cauta nu numai produsele occidentale, de care au fost privati atata vreme in trecut, ci si acele produse care raspund nevoilor lor specifice si care incep sa aiba un caracter etnic.                                                               Companiile globale, care se extind pe piete internationale, au de invatat de pe urma acestei observatii. Daca vor incerca sa vanda in continuare produse universale, nediferentiate la nivel global, ignorand diferentele culturale si etnice, vor vedea cu surprindere ca pozitiile lor de piata vor fi atacate. 

    Pe masura ce produsele se segmenteaza si se diferentiaza pe criterii etnice si culturale, structura pietei devine mai complexa si impune crearea unor modele noi de afaceri. Marcile globale va trebui sa-si adapteze produsele pentru a face fata cerintelor unor consumatori tot mai sofisticati. In Asia, mai multe companii mici au atacat frontal gigantice multinationale, oferind pietei produse locale, create special pentru nevoile consumatorilor locali. 

    In Indonezia, Unilever a pierdut semnificativ din cota sa de piata pe detergent, in favoarea unui producator local care vindea detergent sub forma de pasta, in loc de praf. Pasta era mai usor de folosit pentru cei care preferau sa spele de mana hainele. Tot in Asia, producatorii locali care au adus pe piata variante locale de ceai si inghetata, au reusit sa castige cota de piata in detrimentul multinationalelor.

    Multi dintre managerii prezenti la Davos, cum e cazul lui Arun Sarin, seful Vodafone, au recunoscut ca produsele „marime universala“ au inceput sa devina tot mai nepotrivite cu actualele piete, tot mai complexe. Pentru a mentine nivelul de profitabilitate, pe masura ce companiile de telefonie mobila se extind pe piete noi, ele trebuie sa-si schimbe si modelele de afaceri, pentru a face fata noilor conditii. 

    Politica lor de preturi si marjele de profit trebuie sa se reduca drastic pentru a putea oferi convorbiri accesibile pentru pietele emergente. Aceasta inseamna ca, pentru a mentine profitabilitatea, volumele, respectiv traficul, trebuie sa creasca.  Daca nu ai modalitati de plata flexibile, cum sunt cardurile pre-platite sau cardurile in general, noul model de business e impracticabil. Numerarul nu e metoda de plata cea mai eficienta pentru acest tip de serviciu.

    Consumatorul global devine mai exigent. El pretinde o calitate a serviciilor care poate fi atinsa doar cu ajutorul tehnologiei digitale.  Ca si bunurile de larg consum, sistemele electronice de plata cu valoare adaugata (cum sunt cardurile pre-platite, cardurile de debit si de credit) pot fi personalizate pentru a raspunde nevoilor consumatorilor din fiecare piata. Pe viitor, cumparaturile digitale nu vor mai fi apanajul exclusiv al Internetului. Un comerciant hibrid, la granita dintre lumea reala si cea virtuala, va descatusa potentialul imens dat de intalnirea clientilor educati cu cei nebancarizati din intreaga lume.  

    Aici, in Europa, piata bancara si a produselor electronice dezbate in prezent modul in care se va implementa Zona Europeana Unica de Plata (Single European Payment Area). Crearea SEPA este esentiala pentru stabilirea unei modalitati unice de plata, cu ajutorul unui card de debit, oriunde in zona europeana si in oricare din pietele interne.  Dar pentru ca acest sistem sa functioneze, e nevoie de o platforma care sa permita bancilor sa-si adapteze serviciile la nevoile diverse ale consumatorilor din diferite piete. Pentru a-l parafraza pe Victor Borge, „numai cardurile pot sa faca asta“. Numerarul nu e un sistem de plata versatil, ci utilitarist, iar el nu adauga suficienta valoare lumii comertului, care se afla intr-o continua schimbare.

    Liceenii de azi, nativii digitali si consumatorii din Europa Centrala si de Est sunt mostenitorii comertului de maine. Aceste generatii vor dispune in curand de resursele materiale si morale pentru a beneficia de intreg potentialul comertului electronic. Nativii digitali vor cere mai mult de la comercianti, iar valoarea adaugata va veni in special din personalizare.           

    Pe masura ce ei devin salariati si incep sa cheltuie, vor veni, cu siguranta, si cu solutii pentru scurtarea timpului de livrare a bunurilor, astfel incat ei sa se bucure rapid de ceea ce comanda, iar comerciantii sa-si primeasca si ei plata, rapid si sigur. Cand se vor intampla toate acestea, vom vedea un „drum al matasii“ in varianta digitala, pe care cu greu o sa-l mai recunoastem.                  

  • Optica la jumatatea paharului cu entuziasm

    Cateva modificari in rezultatele unui studiu periodic al Institutului pentru Libera Initiativa din Romania ma fac sa cred ca romanii intra intr-o perioada mai lucida, mai prudenta, in care incep sa depaseasca entuziasmul legat de aderarea la Uniunea Europeana si sa perceapa just „valorile capitalismului“.

    Poate ca specialistii ma vor contrazice, pentru ca marea parte a reducerilor de procente inregistrate se pot inscrie in marjele de eroare inevitabile. Cred insa ca in cei cativa ani care despart sondajele pe care le voi invoca s-au inregistrat modificari de perceptie, as spune necesare si bine venite; exista o masa ce grupeaza in jur de 5 – 10% din populatia urbana care si-a modificat raspunsurile. Mai greu sunt de identificat motivele, dar cred ca niste lamuriri sunt posibile.

    Cea mai importanta modificare este la capitolul celor care ar porni o afacere proprie, in cazul in care ar fi someri si ar castiga un miliard de lei – 33% in prezent fata de 50,9% in 2001 si peste 63% in 2003. Alte optiuni semnificative sunt „pun banii la banca si traiesc din dobanda“ (18% in 2005, 27,4% in 2003), „imi platesc datoriile“ (15% acum, 23,3% in 2003), „ii folosesc pentru a pleca in alta tara“ (6% in prezent, 11,9% in 2003). Intrebati daca si-ar deschide o afacere pe cont propriu daca ar avea banii necesari, fara a mai specifica o anumita suma, 70% dintre respondenti au spus da (83% in urma cu doi ani), iar 20% au optat pentru nu, fata de 12,2% in 2003.       

    Pentru cei mai multi dintre romani (50%) un venit mai bun este mai important decit siguranta locului de munca. Numarul acestora a crescut, pentru ca in 2003 au raspuns asemanator 45%. A crescut si procentajul celor ce opteaza pentru un loc de munca bine platit dar care necesita un program prelungit, de la 55,5% in 2003 la 68% in 2005.  Prima intrebare care se pune este de ce a scazut numarul celor dornici sa isi deschida o afacere. 

    Prima explicatie, si cea mai simpla, ar fi urmatoarea: cine a dorit sa porneasca o afacere a facut-o deja, de unde un interes mai redus din partea celor ramasi, mai putin dispusi sa riste intr-o afacere proprie. O alta explicatie care poate fi luata in consideratie ar fi cea a cresterii castigurilor salariale si a nivelului de trai, trend evident la publicul urban, care a reprezentat tinta chestionarului intocmit de ILI si CURS. Afirmatia este sustinuta si de numarul in crestere al celor dispusi sa munceasca mai mult pentru castiguri mai mari. La aceasta explicatie as adauga si plecarile masive in strainatate din ultimii ani, actiune care, in esenta, echivaleaza cu inceperea unei afaceri – omul investeste capital pentru a putea pleca si castiga mai mult decat in Romania. 

    Datele de la Registrul Comertului ar contrazice un pic tendintele si afirmatiile de mai sus, dar valoarea aproximativ egala a inmatricularilor din ultimii ani trebuie interpretata si prin prisma infiintarii de noi firme dar de catre aceiasi oameni. 

    Firme pornite cu bani putini si cu mult entuziasm, o caracteristica a primilor ani de dupa revolutie, i-a trecut vremea; coruptia, fiscalitatea, birocratia par sa fi invins o parte din spiritul antreprenorial al romanilor. Pentru ca 63% din oraseni vad in coruptie, 70% in birocratie si 67% in taxele si impozitele mari principalele piedici in demararea unei afaceri.  In fapt ce se intampla este chiar definitivarea unei clase de mijloc, cele cinci procente pomenite mai sus, o clasa realista, obisnuita deja cu traiul in capitalism, care analizeaza ofertele din piata si reactioneaza corespunzator (vezi reducerea numarului celor ce si-ar depune banii la banca pentru a trai din dobanda). E adevarat ca germenele de clasa de mijloc din Romania nu se incadreaza, probabil, in definitia uzuala a clasei de mijloc din Occident; sunt suficient de bogati ca sa nu traiasca in saracie si suficient de saraci pentru a nu fi incadrati in categoria celor bogati – concret, diferenta dintre o vacata in Turcia sau Grecia si o vacanta in Maldive. Plecarile in strainatate la munca si contactul cu realitatile de acolo sunt un alt motiv pentru prudenta manifestata de cei intervievati.

     O a doua modificare in perceptia publica este cea asupra imaginii angajatorilor firme private, identificati acum ca avand principalul merit in crearea de locuri de munca (de 62% din oraseni). Nevoia de siguranta a romanului angajat se traduce prin cartea de munca. Procentul celor ce ar face carti de munca angajatilor, in cazul in care ar avea o firma, nu s-a schimbat, ramanand in jurul valorii de 87%. A scazut in schimb numarul celor care ar cauta o formula in care sa nu plateasca prea multe impozite la stat, de la 60% la 46% (efectul cotei unice?). 

    Entuziasmul major legat de integrarea in Uniunea Europeana se pastreaza, dar, in 2005, 85% din respondenti s-au declarat de acord cu integrarea, fata de 90% in 2003. In ciuda entuziasmului, mai putin de jumatate din oraseni (43%) cred ca viata lor va fi mai buna dupa aderare; se constata si aparitia unui potential grup de eurosceptici, pentru ca 16% cred ca viata se va schimba in rau. 53% din locuitorii oraselor cred ca Romania ar trebui sa faca reformele cat mai repede, pentru a se integra in 2007 in UE, dar procentul a scazut de la 58% in 2003. A crescut in schimb procentul celor ce prefera o reforma graduala, de la 30% in 2003 la 34% in 2005. Avem aici, pe langa oboseala celor stresati de reforma, probabil aceleasi influente enumerate pana acum. 

    Transformarea unei Romanii a extremelor intr-o tara normala este inca un obiectiv indepartat. Dar diferenta dintre entuziasmul nefondat si luciditatea cuminte pe care cred ca am identificat-o in raspunsurile celor o mie si ceva de oameni e folositoare; la jumatatea paharului cu entuziam nu pandeste blazarea, ci inscrierea lucrurilor intr-o logica fireasca.

  • Ce va invinge? Teama sau lacomia?

    Acum cativa ani, fotbalistul Adrian Ilie spunea cu amaraciune ca trebuia sa plece de la Valencia cand era pe val si cluburile se bateau pe el. Dar l-a ascultat pe impresarul sau, Giovanni Becali, care il sfatuise sa ceara o marire de salariu si sa ramana. Dar intre timp, situatia se schimbase.

    A venit un alt antrenor care nu a fost fanul lui, iar in mai putin de un an Adrian Ilie (foto) a devenit o rezerva de lux a echipei. Iar de aici pana la o cadere in gol pe scara fotbalistica nu a mai fost decat un pas. La polul opus, Hagi a acceptat sa-si incheie conturile cu Barcelona si sa mearga la Galatasaray, un club mult mai mic.

    Acum, multi antreprenori, pionierii capitalismului in Romania, au aceeasi dilema. Sa-si vanda afacerea acum cand au oferte sau sa astepte inca doi-trei ani, in speranta ca vor veni mult mai multi investitori carora le vor pune pe masa dosarul unei companii mai puternice si care s-ar traduce in obtinerea mai multor bani. Exact ca si la bursa. Poti sa vinzi astazi si sa-ti incasezi profitul sau sa astepti inca o saptamana, in speranta ca vor veni mai multi cumparatori care vor ridica pretul si vei putea vinde mult mai bine. Dar trebuie sa te gandesti ca nu esti singurul vanzator si ca piata se poate intoarce impotriva ta peste noapte.     

    Dupa un deceniu de dezvoltare solitara, mai mult din instinct, cu putini jucatori, ceea ce pana la urma a fost un lucru normal, antreprenorii trebuie sa se gandeasca tot mai serios la ce vor face in continuare. Sunt ei atat de puternici pe piata locala astfel incat sa se bata cu „invadatorii“, firmele mari, multinationalele, care dispun de resurse financiare semnificative si mult mai ieftine, la care se adauga cunostintele de management, de marketing sau de vanzari mult solide? Pot compensa  resursele pe care le au altii cu ce au castigat ei in anii de lupta crunta pe piata – un nume, relatii, cunostinte care deschid rapid usile, obtinerea unor contracte bune cu statul, o intelegere mult mai buna a ceea ce se intampla in jur, o rapiditate de miscare mult mai buna? 

    Capitalismul salbatic din Romania este aproape de sfarsit. In unele domenii cred ca a luat deja sfarsit, iar antreprenorii romani si-au luat deja adio de a mai putea conta in lupta. Cel mult mai pot 

    sa reziste pe o piata care se intinde pe raza unui judet.  Mai sunt sectoare in care ei sunt inca singuri, cum ar fi industria mobilei, IT sau piata avocaturii. Cel putin pana acum. Dar urmeaza anii cu forma cea mai dura de capitalism – concurenta. Iar armele de lupta se schimba. Daca inainte vanzatorul facea legea, acum lucrurile s-au schimbat. Tot mai multi jucatori au intrat pe piata, iar consumatorii au de unde alege. Strategiile de marketing si de vanzare predomina, iar experienta in acest domeniu se va impune. Pentru multi, intrarea in afaceri nu a fost o problema la care sa fi reflectat mult. A fost poate cea mai usoara decizie, nu prea aveau alternative si era mai mult o aventura din care nu aveau ce pierde. 

    Acum sunt insa pusi in fata celei mai grele decizii. Renunta la afacerea pe care au cladit-o si pot incasa acum profitul, recompensa mult asteptata pentru anii de capitalism salbatic, sau se pensioneaza si isi numara dolarii in liniste pe o plaja din Hawaii, sau mai pot astepta, incercand sa scoata un pret mai mare. 

    Dar exista si a treia varianta – la care trebuie sa se gandeasca serios. Sa piarda afacerea de vanzare, nu pentru ca ar da faliment, ci pentru ca nu vor mai fi interesanti peste doi ani, cand piata va fi mai concurentiala, regulile mult mai stricte, iar obtinerea unui contract cu statul va fi mult mai grea. Acum dilemele mult mai multe, pentru ca vanzarea (sau cumpararea) unei afaceri este poate cea mai grea decizie. 

    La bursa se spune ca nu este bine sa te indragostesti de actiuni sau ca vanzarea in pierdere este cea mai buna decizie de cumparare pe care ai luat-o.  

    Teama sau lacomia, care dintre ele va invinge?

  • Dependenta de petrol

    Valul democratic pe care administratia Bush a incercat sa-l dezlantuie dupa 11 septembrie 2001 in lumea arab-musulmana a avut drept rezultat, pana acum, venirea la putere a fundamentalistilor islamici si in Irak, si in teritoriile palestiniene si in Iran.

     

    Daca o tinem tot asa, in cativa ani la putere vor fi peste tot clerici musulmani, din Maroc si pana la granita cu India. Dumnezeu sa binecuvanteze America. Dar sunt toate astea imputabile Americii? Nu chiar. Starea de fapt e produsul a 50 de ani de petrolism – sau politica bazata pe petrol – in lumea araba si musulmana.

     

    Vina echipei Bush e de a fi crezut ca poate schimba asta – adica sa combata dependenta Orientului Mijlociu de autoritarism fara sa combata si dependenta Americii de petrol. Asta e iluzia. In lumea araba, petrolul si autoritarismul sunt inextricabil legate.

     

    Cum asa? Sa incepem cu Regula de Fier Nr. 1 a vietii politice arabo-musulmane in acest moment: nu poti trece de la Saddam la Jefferson fara sa treci prin Khomeini – adica printr-o faza in care politica se face in moschee. De ce? Pentru ca o data ce un dictator sau un rege este alungat de la conducerea oricarui stat din Orientul Mijlociu incepe o cadere libera care sfarseste printr-un impact cu moscheea – asa cum au descoperit deja SUA in Irak. Intre palatul conducatorilor si moschee nu exista nimic.

     

    Regimurile autocratice seculare, cum sunt cele din Egipt, Libia, Siria sau Irak, n-au lasat niciodata sa creasca altceva sub ele. Niciodata nu au permis aparitia unei justitii sau a unor mass-media cu adevarat independente, a unor partide seculare progresiste sau a unor formatiuni ale societatii civile – de la organizatii ale femeilor la uniuni comerciale.

     

    Moscheea a devenit un centru alternativ de putere pentru ca a ramas singurul loc unde pumnul de fier al guvernantilor nu a putut patrunde pe deplin. A devenit, ca urmare, locul unde oamenii s-au putut asocia in mod liber, liderii locali s-au putut forma, ideologia de opozitie impartasita de acestia s-a putut naste. De aceea, islamistii au iesit in fata in momentul in care oricare dintre aceste tari arabe a organizat scrutinuri libere si corecte.

     

    In Egipt, Fratia Musulmana a castigat 20% din mandate; Hamas a devenit din nimic direct o majoritate guvernamentala. In ambele societati, partidele seculare aflate la conducere – NDP (Partidul National Democratic, condus de presedintele Hosni Mubarak – n.r.) in cazul Egiptului si Fatah in cazul Autoritatii Palestinene – au fost respinse pe motiv ca ar fi excrescente corupte ale statului autoritar, ceea ce si sunt. 

    De ce nu sunt mai multe partide de opozitie independente, seculare si progresiste care sa candideze in astfel de locuri?

     

    Pentru ca liderii arabi nu le permit sa inmugureasca. Prefera ca singura alegere pe care popoarele lor sa o poata face sa fie cea intre partidele-stat si extremistii religiosi, astfel incat statul autoritar sa para mereu indispensabil. Cand Ayman Nour, un liberal independent din Egipt, a candidat impotriva lui Hosni Mubarak, a fost zvarlit in inchisoare de indata ce alegerile s-au incheiat: „Multumim ca te-ai jucat de-a democratia – acum poftim la inchisoare“.

     

    Insa nu e peste tot asa. In Asia de Est, cand regimurile militare din Taiwan sau Coreea de Sud au sucombat, statele respective s-au indreptat rapid spre democratiile populare. De ce? Pentru ca aveau piete libere viguroase, cu centre independente de putere economica – si nu aveau petrol. Oricine era la putere trebuia sa dezvolte o societate care sa-i incurajeze pe cetatenii sai sa se educe si apoi sa creeze companii competitive la nivel global, pentru ca doar asa puteau prospera.

     

    In lumea arabo-musulmana, insa, dictatorii mullahi din Iran si dictatorii seculari din alte parti s-au putut mentine la putere mult mai mult, fara sa o imparta vreodata cu poporul, fara sa permita vreodata partidelor progresiste sa se nasca, tocmai pentru ca au avut petrol sau un echivalent al acestuia: ajutorul masiv din strainatate.

     

    De aici Regula de Fier Nr. 2: inlaturarea liderilor autoritari din aceasta lume, fie ea prin revolutie, invazie sau alegeri, e necesara pentru dezvoltarea unor democratii stabile – dar nu si suficienta. Singura solutie pentru ca noii lideri sa permita cresterea unor partide politice veritabile, institutii, presa libera, economii de piata libere si educatie adecvata – adica o societate civila – ar fi ca noi sa impingem in jos si pretul petrolului si sa facem ca reformele interne sa devina singura cale prin care aceste societati sa poata sta pe picioarele lor. Oamenii se schimba cand nu au incotro, nu cand le spunem noi sa o faca.

     

    Daca inlaturi doar dictatorii si nu cobori pretul petrolului se ajunge la scenariul iranian – cu dictatori mullahi care-i inlocuiesc pe cei militari, folosind aceeasi bogatie din petrol pentru a-si reduce la tacere popoarele si pentru a se mentine la putere. Numai cand petrolul va reveni la 20$ barilul tranzitia de la Saddam la Jefferson nu se va impotmoli in „tara lui Khomeini“.

     

    In Orientul Mijlociu, petrolul si democratia nu merg mana-n mana. Nu e o intamplare ca prima si singura democratie veritabila a lumii arabe – Libanul – nu a avut niciodata vreun strop de petrol.

     

    Thomas Friedman este comentator la

    The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer;

    Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 22 februarie al BUSINESS Magazin.

  • Masochistii din PSD

    Saptamana trecuta, PSD a anuntat ca vrea sa promoveze un proiect de lege prin care cei care au averi de peste un milion de euro sa fie impozitati mai mult. Mihai Tanasescu a explicat aceasta initiativa prin aceea ca „ideea de baza este ca resimtim nevoia unei solidaritati pentru paturile mai sarace“.

     

     Tot Mihai Tanasescu a precizat ca initiativa nu-i apartine, dar ca partidul l-a desemnat sa se ocupe de acest proiect. Cred ca nici fostul ministru de finante in guvernul Nastase nu crede in acest proiect, avand in vedere ca a tinut sa precizeze ca ideea nu-i apartine. Proasta idee. Proasta initiativa. Cum ar putea sa fie PSD credibil in ochii oamenilor sau chiar ai propriului electorat – cel sarac – cu un asemenea proiect, cand numele liderilor partidului tin capul de afis al ziarelor cu averile, mostenirile sau matusile lor?

     

    Este adevarat ca oamenii din PSD stiu foarte bine ce inseamna un milion de euro. Si multi altii din cei care au trecut sau sunt la putere. „Paturile mai sarace“ mai putin. Asta inseamna ca liderii PSD sunt masochisti, pentru ca vor si cer din proprie initiativa sa fie impozitati mai mult. Acest lucru e impotriva firii umane, fiindca omul intotdeauna doreste sa plateasca la stat mai putin. De aia s-au inventat paradisurile fiscale, de aia sunt platiti foarte bine consultantii fiscali si avocatii.

     

    Nu mai tine sa plangi pe umerii saracilor cand cei din PSD au facut bani fiind angajati in sectorul de stat, unde se plateste cel mai prost. Iluzia PSD ca trebuie sa fie solidar cu patura saraca pentru ca de aici vin voturile se duce. Chiar PSD se bate cu pumnul in piept ca in timpul guvernarii sale a crescut puterea de cumparare a poporului. Ceea ce este perfect adevarat.

     

    Eu militez ca oamenii bogati sa fie si mai bogati. Si sa fie impozitati la acelasi nivel „cu patura saraca“ de care are grija PSD. Chiar as milita ca aceia cu peste un milion de euro avere sa fie impozitati mai putin. O tara are nevoie de oameni bogati, are nevoie de ambitia lor, de parvenirea lor, de egoismul lor, de zgarcenia lor, de mintea lor. Daca au facut avere furand, cu atat mai bine. Este problema justitiei, plus ca statul are de unde sa le ia averea inapoi.

     

    Bogatii imping lucrurile inainte. Ei au curajul si banii sa investeasca. Ei pot sa miste din punct de vedere economic o zona sau alta. Ei incearca sa-i gaseasca pe cei mai talentati si sa castige de pe urma mintii lor.

    Nu asa face Bill Gates, cel mai bogat om din lume? Si an de an devine si mai bogat, iar Unchiul Sam de-abia asteapta sa incaseze impozitele. Cum ar putea  Mihai Tanasescu sa-i explice initiativa PSD lui Catalin Olteanu, cel care la 28 de ani a negociat cu Microsoft vanzarea unei companii si care a castigat deja cel mai probabil un milion de euro din soft? Cu ce l-a ajutat PSD? I-a scris softul?

     

    Sau cu ce drept ar veni PSD (exceptandu-l pe acela ca are initiativa legislativa, fiind in Parlament) sa-i spuna  lui Lucian Butnaru, care a luat 3 milioane de euro din vanzarea propriei companiei de soft, Akela, ca trebuie sa dea pentru „patura saraca“? E el de vina ca exista „patura saraca“? Lasati-i pe cei care au facut averi sa faca si mai multi bani. Sa fie si mai bogati. Incurajati-i pe toti sa devina milionari in euro, sa-si puna mintea la contributie ca sa castige si mai mult. Dupa ce vor deveni atat de bogati, multi se vor gandi din proprie initiativa sa dea inapoi societatii ceva din ceea ce au acumulat. Si vor da mai mult decat daca i-ai impozita acum mai mult decat pe ceilalti.

     

    Uitati-va la Bill Gates. Toata averea lui o va dona unei fundatii. Copiii lui vor lua cate 10 milioane de dolari fiecare. Atat. Restul, peste 40 de miliarde de dolari (PIB-ul Romaniei are intr-un an circa 80 de miliarde de dolari) urmeaza sa sustina dupa moartea lui programe sociale, de cercetare si de dezvoltare.

     

    Dar americanii l-au incurajat pe creatorul Microsoft sa faca bani prin toate mijloacele. Imediat dupa ce a preluat puterea in 2000, George W. Bush a dat o lege prin care cei care plateau dividende mari beneficiau de impozite mai mici. Si tot Bush a dat o lege conform careia companiile care isi aduc in tara profiturile „ascunse“ prin paradisurile fiscale vor plati un impozit mai mic.

     

    De aceea, cei mai multi oameni bogati din lume sunt americani. Dar statul american are grija ca, daca un om bogat doneaza bani unui spital sau unui centru de cercetare, sa plateasca taxe mai mici.   

    Cota unica a adus bani mai multi pentru cei care au venituri mai mari. Asa si trebuie. Daca PSD vrea ca milionarii in euro sa plateasca impozite mai mari, atunci altii ar trebui sa vina cu o initiativa contrara. Dezvoltarea Romaniei, care este un proces inevitabil, va aduce la suprafata oameni bogati. Acolo sunt voturile.      

  • Femeia cu barba de pe Zidul Mortii

    In oraselul in care am copilarit n-a venit niciodata circul. Asta pentru ca circul propriu-zis e o intreprindere prea serioasa, de dimensiuni prea mari pentru a-si permite luxul financiar de a se opri intr-un colt uitat de lume.

     

    Balciul tragea intr-un camp de la marginea orasului si nu zabovea niciodata mai mult de doua saptamani.

    Pasamite cam atat dura pana cand toti locuitorii incepeau sa se sature de oferta de-altminteri limitata: un carusel („linghispir“), o masina la care-ti puteai masura forta pumnului, o cusca adapostind un leu fara dinti, un vagon cu „curiozitati“ si – punctul culminant – un Zid al Mortii.

     

    „Curiozitatile“ din vagonul pictat in culori tipatoare erau trei: femeia cu barba, piticul si femeia fara oase. Femeia fara oase era ceea ce azi se numeste o contorsionista, capabila a-si innoda picioarele la ceafa si  multe alte celea, pricinuitoare de fantezii erotice.

     

    Piticul era un biet suferind de nanism hipofizar, altminteri pus pe glume. Iar femeia cu barba era o femeie ca toate femeile, trecuta de menopauza, care descoperise ca e mai rentabil sa-ti lasi cele cateva fire de par sa-ti creasca in barba si sub nas, decat sa te chinuiesti sa le indepartezi, cum fac restul femeilor. De femeia cu barba mi-am amintit amintindu-mi de Zidul Mortii, iar de Zidul Mortii mi-am amintit amintindu-mi de Partidul Democrat.

     

    Aidoma motociclistului de pe Zidul Mortii, PD este un partid care, pentru a nu se prabusi (in sondaje), e nevoit sa se miste din ce in ce mai repede, in cercuri din ce in ce mai largi, la o adica dandu-se chiar peste cap, schimbandu-si doctrina. Constatarea nu e rautate – cum ati putea crede -, ci o observatie mai degraba stiintifica – in masura in care Stiintele Politice pot fi considerate o stiinta. Si asta pentru ca PD a fost si a ramas – in ciuda „longevitatii“ – un partid tanar, cel putin dupa standardele politologice. Ba, am putea spune, de la perioada Petre Roman pana in prezent a continuat sa intinereasca, riscand in ultima vreme sa dea chiar in mintea copiilor.

     

    Conform definitiilor clasice, un partid „tanar“ e un partid cu un grad scazut de institutionalizare, bazat in primul rand pe carisma liderului. Schimbarea liderului, care de obicei marcheaza trecerea spre „maturitate“ a partidului, in cazul PD a constat in inlocuirea unei carisme cu alta, adaptata unui segment electoral mai extins. Nici Boc, nici Videanu si nici Blaga nu-si fac iluzii in acest sens: toti sunt pe deplin constienti ca soarta PD e inextricabil legata de cea a presedintelui Basescu. Refuzand sa-si ucida (la modul simbolic, fireste) tatal, democratii s-au lasat sedusi de mitul tineretii fara de batranete si a vietii fara de moarte.

     

    Pentru moment, viata ar parea sa le dea dreptate. Multumita lui Basescu, democratii au continuat sa se „miste“, calcand acceleratia de fiecare data cand partidul parea sa piarda din viteza, iar lumea ii priveste, vrajita, in continuare. Basescu, insa, nu (mai) crede in basme. Fara a beneficia de un doctorat in Stiinte Politice, precum Boc, intelege perfect ca, pentru a supravietui pe termen lung, un partid nu poate apasa la nesfarsit pe acceleratie.

     

    Fara a-i fi citit, bunaoara, pe Philip Selznick sau Angelo Panebianco, presedintele i-a oferit partidului o ideologie (populara), o baza sociala si un asa-numit „teren de vanatoare“ – toate demersurile avand un singur scop: transformarea partidului intr-o institutie de sine statatoare, capabila sa „umble“ de una singura. Democratii s-au lasat, insa, sedusi de betia vitezei si nu dau semne de maturizare. In fata unei asemenea atitudini, se impun masuri radicale. De exemplu, fortarea unui proiect rapid de unificare PD-PNL, in termen de sase luni.

     

    A-ti imagina ca un partid precum PNL, care, din varii motive (istorice, conjuncturale, penetrare/difuziune in teritoriu etc.), e matur/institutionalizat, se va lasa inghitit fara sa cracneasca de catre un partid aflat inca la faza acneii juvenile, e o iluzie in care nu poate crede nici macar Emil Boc. Ar fi ca si cum i-ai cere femeii cu barba – o femeie serioasa si normala, de-altminteri – sa se aburce pe motocicleta si sa-i dea bice pe Zidul Mortii.

     

    Mai raman, asadar, in picioare, doar doua variante: fie demersul PD se termina „in coada de peste“ (n-ar fi pentru prima oara), dar partidul se alege cu un plus de imagine in fata PNL („noi am vrut, am fost generosi, dar ei au strambat din nas“); fie din PNL se rup halci masive care migreaza spre PD, in speranta unui castig pe termen scurt. De-o fi una, de-o fi alta, s-ar parea ca PD s-a pozitionat „win-win“, neavand decat de castigat, prin maturizare.

     

    Asa o fi? De buna seama, presedintele nu e tatar – cum a insinuat, intr-un moment de tip H2O, Adrian Severin -, dar Emil Boc de-as fi, m-as teme de el cum m-as teme de grecii care-ti fac daruri. Si asta pentru ca presedintele „de iure“ al PD indeplineste pentru moment functia unui paleativ, harazit a tine asternutul cald in absenta razboinicului plecat, sa zicem, la cruciade.

     

    Cand revine, Traian Basescu vrea sa gaseasca, in locul PD-ului „lasat pe mana“ lui Boc, un partid lipsit de „cosuri“, capabil sa faca fata, de unul singur, deopotriva provocarilor politicii nationale si europene. Pentru asta ii trebuie un partid matur, institutionalizat – pe scurt, un partid care sa nu mai depinda de lideri.

     

    Ceea ce, trebuie sa recunoastem, e – cel putin in aparenta – un paradox. Medicii sustin ca, in fata unui paradox, creierul emite pe encefalograma o unda mai ciudata, botezata, sec, N-400. Calugarii budisti ii zic intrebari de tip „koan“. Calugarii ortodocsi isihasti, obisnuiti cu rugaciunea inimii, nu-i zic nicicum. Noi, astialalti, ii zicem Traian Basescu si invatam sa aplaudam cu o singura palma.

  • Cresterile vin de la Rasarit

    Putin a lipsit ca producatorul de medicamente Roche sa dea faliment dupa revolutia bolsevica din 1917, pentru ca piata rusa era, la vremea respectiva, cea mai importanta dintre pietele companiei elvetiene. Roche a reinceput sa se uite spre est dupa caderea Zidului Berlinului, iar acum spune ca, in privinta vanzarilor, Europa Centrala si de Est e una dintre „stelele“ companiei.

     

    „Am infiintat noi entitati in regiune, ceea ce arata interesul nostru pentru aceasta zona“, a spus saptamana trecuta, la Basel, Franz Humer, presedinte si CEO al Roche, cu ocazia prezentarii rezultatelor financiare pe 2005. In fapt, pietele din estul Europei au cresteri mult mai interesante decat in Vest, mai ales pentru ca au plecat de la un nivel mult inferior. In ultimii ani insa, in mai toate tarile din regiune, bugetele alocate sanatatii au inregistrat cresteri semnificative, desi nu suficiente, dat fiind ca nivelul consumului de medicamente pe locuitor este mai scazut decat in Uniunea Europeana.

     

    Dupa terminarea conferintei de presa, William Burns – CEO al celei mai importante divizii a Roche, Roche Pharmaceuticals – ofera mai multe informatii. Nu stie prea multe despre Romania, dar stie ca are aici „o noua entitate“ cu peste 100 de angajati, declarandu-se multumit de pozitia pe care compania o are pe piata romaneasca.

     

    Conform datelor companiei de cercetare a pietei Cegedim, elvetienii ocupa locul al doilea in topul producatorilor de medicamente de pe piata romaneasca, dupa grupul britanic GlaxoSmithKline (GSK). Pe plan mondial insa, Roche este ceva mai jos, in 2004 clasandu-se pe pozitia a opta.

     

    Burns isi doreste ca Roche sa creasca in Romania mai repede decat piata, dar, admite el, „avansul pietei depinde de cresterea economica si de planurile Guvernului pentru domeniul sanatatii“. Estimarile grupului se bazeaza pe lansarea de noi produse, dar si pe extinderea catre alte indicatii terapeutice ale medicamentelor deja aflate pe piata.

     

    Vanzarile Roche din Romania s-au majorat anul trecut cu 30% fata de nivelul din 2004, potrivit lui Dan Zamonea – directorul general al Roche Romania. In acelasi timp, vanzarile de medicamente pe piata Europei Centrale si de Est (zona care include Turcia si Rusia) ale grupului au depasit un miliard de franci elvetieni (circa 650 de milioane de euro), in crestere cu 26-27% fata de anul precedent. Avansul din Est a fost usor mai ridicat decat majorarea vanzarilor totale ale diviziei de medicamente – de 25%, pana la 27,3 miliarde de franci.

     

    Pentru acest an, estimarile vizeaza tot o crestere cu doua cifre. Desi se declara sceptic, Zamonea tot avanseaza un nivel de peste 10%. „Ma pot baza pe o crestere a bugetului anuntata de autoritati de circa 15%.“ Si Roberto Musneci, director regional pentru Europa de Sud si de Est al GSK, crede ca piata farmaceutica va fi influentata in perioada urmatoare de o serie de elemente pozitive.

     

    Cresterea fondurilor pentru programele nationale ale Ministerului Sanatatii, reintroducerea contributiilor pensionarilor la bugetul asigurarilor sociale de stat si introducerea taxei pe viciu vor contribui la sporirea fondurilor alocate cheltuielilor cu serviciile medicale si medicamentele, a apreciat oficialul GSK, potrivit Ziarului Financiar.

     

    In aceste zile, Guvernul pregateste o ampla modificare a legislatiei in domeniul sanatatii, incercand sa adopte un pachet de 16 legi pentru care sa-si asume raspunderea in fata Parlamentului.  Desi vehement contestat, pachetul de legi va produce, in opinia ministrului sanatatii Eugen Nicolaescu, efecte vizibile inca din acest an, unul dintre acestea fiind un pret mai mic la medicamentele compensate.

     

    Dan Zamonea a evitat sa comenteze pe marginea efectelor schimbarii legislative asupra afacerilor Roche in Romania. „Efectele modificarii sunt dificil de estimat in sectorul care ne intereseaza, cel farmaceutic.“

    Seful diviziei autohtone a grupului elvetian remarca totusi ca „daca se va investi in medicamente, sigur ca vor castiga si producatorii, si pacientii“.

     

    Pentru a atinge cresterea ceruta de cei de la Basel, Zamonea trebuie sa conteze nu numai pe cresterea bugetelor, ci si pe consumul de medicamente nou lansate. „Suntem condamnati sa crestem prin produse noi si noi aplicatii ale celor existente.“ Mai ales ca, pentru moment, din Romania nu se intorc prea multi bani in Elvetia. „Divizia din Romania este mai putin profitabila decat filialele din alte tari“, recunoaste Zamonea.

     

    Chiar daca vanzarile cresc, si costurile sunt mari, explica el. In primul rand, din punctul de vedere al investitiilor, care sunt mai mari pe piata romaneasca pentru aceleasi vanzari, spune el. Pe de alta parte, problemele legate de termenele de plata induc costuri financiare foarte mari.

     

    Dar „Roche nu calculeaza neaparat ca profitabilitate, ci ca potential. La acest capitol, Romania sta ceva mai bine“. Consumul de medicamente pe cap de locuitor din Romania este foarte redus in opinia celor care activeaza pe aceasta piata, fiind de circa trei ori mai mic decat in Ungaria, de exemplu. Ceea ce lasa loc de crestere, crestere ce s-ar putea dovedi spectaculoasa daca se va reglementa in sfarsit situatia din sistemul sanitar. Insa, pentru a mentine viu interesul conducerii elvetienilor, Romania trebuie sa-si confirme potentialul.

  • Girafa supraincalzita

    Marturisesc ca n-am avut, personal, nici un fel de incredere in raportarile oficiale statistice.Cresteri economice care mi se pareau prea mari, productii agricole care mi s-au parut umflate, totul pe fondul nativ al taranului care vedea girafa si exclama ca nu crede.

     

    Nici macar discutia, nu foarte veche, cu Hostiuc, pe atunci ditamai redactorul-sef de Ziar Financiar (intre timp a avansat) – intr-o seara in care n-aveam ceva mai bun de facut decat sa analizam relansarea economica a Romaniei – nu m-a convins, cu toate ca omul a fost destul de increzator in capacitatea economiei romanesti de a dudui.

     

    Pana la urma m-au invins. Au contribuit toate stirile pe care le-am citit si care vorbesc de cresterea in special a consumului, de castiguri sau cifre de afaceri sporite, de numarul mai mare de masini vandute, de expansiunea creditelor acordate de banci.

     

    Iar in momentul in care m-am surprins explorand piata pentru un credit bancar mi-am dat seama ca am capitulat definitiv: iata, sunt pe cale sa devin un pion al consumului, deci exist, si daca au izbutit sa ma scoata din amorteala, inseamna ca lucrurile se misca, intr-adevar.

     

    Cornitele girafei mele le-a pus premierul Calin Popescu Tariceanu, care evidentia recent pericolul supraincalzirii economiei romanesti. Nu a facut-o pentru prima oara si nu este primul care atrage atentia asupra acestui risc, au mai facut-o si cei de la Moody’s, si cei de la FMI. N-as mai insista asupra cauzelor care au generat aceasta situatie- cresterea puterii de cumparare, a consumului si a importurilor si nici asupra pericolelor, cum este cel al cresterii inflatiei sau cel al adancirii deficitelor.

     

    Ce mi se pare important in acest moment este nevoia de reforma profunda, de eliminare rapida a problemelor economiei romanesti – mari entitati de stat consumatoare de resurse, obiceiul de a consuma mai mult decat de a produce. Este un loc comun deja ce spun, nevoia de reforma tot o repeta o multime de insi in tara asta. Dar cel putin la fel de multi insi, daca nu cumva mai multi, nu fac nimic.

     

    In urma cu cativa ani un oficial guvernamental imi marturisea ca s-a confruntat cu o problema ciudata. Era perioada in care se aplica reforma mineritului romanesc, disponibilizarea minerilor era in prim-plan iar ortacii se inghesuiau la plati compensatorii in numar mai mare decat cel luat in calcul de autoritati. Reactia unui angajat al unei institutii financiare internationale a fost oarecum copilareasca: „hai sa-i disponibilizam pe toti, sa vedem ce se intampla“. 

     

    Acum ma simt tentat si eu sa spun: hai sa lasam lucrurile asa, sa vedem ce se intampla? De perioade faste in economia romaneasca nu prea imi aduc aminte, si daca e sa luam in calcul un sondaj al agentiei pentru IMM, 65% dintre intreprinzatori apreciaza ca mediul de afaceri este mai bun in prezent fata de perioada similara a anului trecut. Un impact major pare sa fi avut cota unica de impozitare, evidentiata de 82% drept prima in ierarhia evolutiilor pozitive. Urmeaza accesul mai facil la sursele de finantare (71%) si cresterea vanzarilor (64%). In acelasi timp se pastreaza un nivel relativ redus al ingrijorarilor legate de integrarea in Uniunea Europeana si de efectele concurentei.

     

    Daca tot sunt asa de incalziti, de ce i-am raci? Argumentul pro: exemplul Chinei. De circa trei ani, periodic, apar ingrijorari legate de supraincazirea economiei chineze, iar autoritatile anunta ca vor aplica masuri de limitare a cresterii economice.

     

    In primul trimestru al anului, o crestere de peste noua procente a Produsului Intern Brut indica un esec al politicilor de control a economiei. Secretul chinezilor sta in intrarile masive de capital strain, mai mari cu 22% fata de anul trecut.

     

    Argumente contra: riscul unei crize majore a economiei romanesti. Cresterea economica romaneasca este in cea mai mare masura efectul cresterii consumului, pe fondul aprecierii leului.

     

    Exista in aceasta ecuatie necunoscuta cursului de schimb. Posibilitatea aprecierii leului pana la un nivel – masa critica care sa duca, pe un fond speculativ, la o explozie a valorii devizelor straine. Masina pe care ati cumparat-o in euro, dar pe care o platiti in lei la un nivel convenabil de curs ar putea deveni peste noapte nepermis de scumpa. In mare, aproximativ acesta ar fi scenariul si pentru ansamblul economiei romanesti – valoarea masinii reprezentand in acest caz valoarea deficitelor.

     

    Intre entuziasm si pesimism, ramane necesitatea eficientizarii economice, a cresterii de productivitate si a atragerii de investitii. Pentru ca si romanii din strainatate isi vor atinge in curand limitele, daca nu au facut-o deja iar privatizarea este pe terminate, astfel incat miza trebuie sa se mute de pe plusurile de intrari de valuta din cele doua canale pe altele, cel al investitiilor straine fiind cel mai evident.

     

    Vreti un sfat cuminte? Consumati cat mai aveti timp. Dar daca si peste doi ani la CFR administratia si sindicatele se vor certa pe salarii, aveti grija sa va puneti obiectele consumului la adapost.

  • Dragoste si siliciu

    La inceputul deceniului sase al secolului trecut scriitorul italian Dino Buzatti („Desertul tatarilor“) prezenta o tulburatoare poveste de dragoste sub forma unui miniroman intitulat „Marele portret“. In esenta este vorba de crearea unui echivalent al unui creier uman dintr-un supercomputer.

     

    Buzatti si-a inzestrat creatia cu personalitatea unui femei, ba chiar si cu capriciile acesteia. Pentru ca tehnica de atunci nu lasa sa se intrevada miniaturizarea de acum, computerele necesitand suprafete extrem de mari si conditii speciale de clima pentru functionare, si in fond pe Buzatti nici nu-l interesau prea mult aspectele tehnice, a iesit o faptura gigantica cu suflet de Julieta. Povestea sfarseste tragic, femeia electronica se indragosteste de creatorul ei, dar lipsa unui trup si a cailor fine de comunicare care inseamna dragostea o imping la sinucidere.

     

    Absolut nebagata in seama intr-o Romanie mai preocupata de criza ostaticilor din Irak si de situatia europeana, o stire de la inceputul saptamanii trecute m-a facut sa imi aduc aminte de povestea lui Buzatti.

    International Business Machines (IBM) a incheiat un acord de colaborare cu o echipa de cercetatori elvetieni pentru a crea primul model de creier artificial.

     

    Cercetatorii spera ca modelarea creierului la nivel celular va oferi noi perspective asupra functionarii celui mai complex organ al corpului uman.  Scopul imediat este acela de a modela neocortexul, care reprezinta 85% din masa creierului uman si care detine centrii vorbirii, ai capacitatii de invatare, ai memoriei si ai gandirii complexe.

     

    Extinzand munca si asupra altor zone ale creierului, cercetarorii spera sa obtina, in cele din urma, un model artificial al creierului uman, care sa functioneze cu ajutorul computerului. Henry Markram si echipa sa de la Ecole Polytechnique Federale de Lausanne din Elvetia vor utiliza, in urmatorii doi ani, computerul Blue Gene al IBM pentru a crea un model functional tridimensional al neocortexului. Markram a precizat ca proiectul este unul dintre cele mai ambitioase din domeniul neurologiei, intrucat exista sute de mii de parametri care trebuie luati in calcul.

     

    Sistemul Blue Gene care va fi instalat la universitatea de la Lausane va functiona cu o viteza maxima de cel putin 22.800 de miliarde de operatiuni cu virgula mobila pe secunda, echivalentul a 22,8 teraflopi. In urma cu cinci ani, nici un computer din lume nu putea depasi un teraflop. Dar, dincolo de puterea de calcul, nuanta putin inspaimantatoare a stirii este chiar ceea ce intentioneaza sa faca cercetatorii.

     

    Priviti-va calculatorul: este o masina inteligenta? Nu, si prin grija domnului Bill Gates poate sa si greseasca. Dar poate fi asemuita cu o celula, cu un neuron. Este legat la Internet? Atunci face parte dintr-un sistem de milioane de neuroni. Firele de cupru si curentul care circula prin acestea este sistemul lor sangvin. Ce le deosebeste de noi sunt lipsa sentimentelor (cu toate ca pe al meu il banuiesc cel putin ca avand nuante subtile de umor, atunci cand nu e rau de-a binelea), dar si lipsa nevoii de odihna.

     

    Ce le-ar mai lipsi ca sa devina constiente? Poate nu au ajuns la „masa critica“ necesara. Poate ca odata conectat la Internet, creatia cercetatorilor de la IBM si ai universitatii din Lausanne va oferi bestiei puterea sa se trezeasca. O sa spuneti ca bine, dar putem sa le scoatem din priza! Oare?

     

    Demersul elvetiano-american nu este singular. Jeff Hawkins, omul care a inventat Palm Pilot-ul, vrea sa construiasca computere care sa gandeasca la fel ca si creierul uman. Pentru aceasta a infiintat o companie noua, Numenta, la care are numai patru angajati.

     

    Cercetarile lui Hawkins se concentreaza asupra zonei din creier responsabila cu inteligenta, pe care vrea sa o reconstruiasca folosind siliciul folosit la fabricarea procesoarelor. Estimarile lui Hawkins arata ca un creier artificial va necesita 8 trilioane de bytes de memorie, ceea ce nici nu este prea mult – de 80 de ori memoria unui computer obisnuit -, dar crede ca ii va trebui peste zece ani pentru a depasi toate obstacolele iar masina? va functiona.

     

    Oaia Dolly a starnit destule spaime la vremea ei, iar faptul ca a putut fi fotografiata/descrisa/atinsa a transformat-o in subiect intens de dezbateri publice. Cum va reactiona oare lumea la crearea unui fiinte din siliciu, metal si electricitate? Cum va reactiona, la randul ei, aceasta „fiinta“?

     

    Raspunsul il da, poate, tot un scriitor SF, Frederic Brown, in scurta povestire intitulata chiar „Raspunsul“. Oamenii creeaza un sistem unic ce grupeaza calculatoarele de pe toate planete locuite din Univers, peste nouazeci de miliarde de planete.

     

    Ultima lipitura, cu aur, o cuplare de intrerupator electric, un bazait electric ce anunta succesul operatiunii si concentrarea energiilor tuturor planetelor si… prima intrebare: „Exista Dumnezeu?“. „Da, acum Dumnezeu exista“, raspunde o voce gigantica, mai puternica decat fulgerul ce coboara din cer si topeste parghia contactului electric, pentru totdeauna.

  • Efectul franco-olandez

    Ne aflam intr-un moment de cotitura in ceea ce priveste posibilitatea integrarii Romaniei in UE. Respingerea Constitutiei UE in Franta si Olanda e perceputa de observatori dintr-o perspectiva politica, iar efectele asupra integrarii tarii noastre sunt evaluate preponderent politic, mai putin economic.

     

    Este adevarat, politicienii vor fi cei care sub presiunea sociala ar putea respinge sau amana pentru o vreme aderarea Romaniei si a Bulgariei. O eventuala respingere sau amanare a aderarii tarii noastre va fi cu siguranta motivata economic (cu elemente agravante din zona juridicului si a coruptiei). De aceea este necesar sa intelegem care sunt implicatiile economice pentru Romania ale situatiei politice si economice din tarile UE, precum si ale recentelor evenimente din SUA.

     

    Respingerea Constitutiei europene in Franta si Olanda a marcat nu numai schimbari de ordin politic in tarile respective, dar si reactii cu tenta politica si economica in celelalte tari importante care fac parte din Uniune. In Italia, a fost lansata ideea (fantezista, dar cu priza la public) a revenirii la lira italiana, in paralel cu moneda unica. Ideea vine sa confirme ca uniunea monetara intre niste tari cu performante economice atat de diferite este greu de sustinut, aproape utopica.

     

    La randul lor, oficialii din Marea Britanie s-au gratulat din nou pentru neaderarea la euro, motivand performanta economica superioara a Regatului Unit si, prin aceasta, independenta. Fapt este ca moneda euro isi pierde forta care parea sa o propulseze catre pozitia de lider al pietei monetare. Un lider in opinia mea supraevaluat fata de dolar, cel putin din prisma cifrelor economice ale celor doua zone.

     

    UE se zbate de doi-trei ani intr-o cvasi-recesiune (salvata numai de membrii „de mana a doua“ ai Uniunii), in timp ce SUA are o crestere economica sanatoasa, chiar daca erodata de deficitele record (si aici China este principalul „vinovat“). Pentru Romania, situatia economica precara a UE inseamna un ajutor nesperat pentru BNR, care poate acum sustine ca leul s-a intarit fata de moneda unica din „motive economice fundamentale“, chiar daca se va deprecia fata de dolarul american. In fapt, continui sa afirm ca nu exista fundamente economice pentru aprecierea leului, ci numai motive monetare, conjuncturale.

     

    Cel mai important impact al evolutiilor negative din UE se manifesta asupra incertitudinii mediului economic din Europa. In aceste conditii, Romania redevine dintr-odata o zona riscanta, desi nimic esential nu s-a schimbat in tara noastra. Exporturile romanesti catre UE sunt afectate de restrangerea cererii, iar profitabilitatea mai redusa a companiilor din zona euro le ofera acestora mai putine resurse pentru investitii si extindere in restul Europei.

     

    Este deci de asteptat ca va fi influentat negativ si comertul exterior al Romaniei, precum si capacitatea tarii noastre de a atrage investitii straine. In plus, volatilitatea cursului de schimb al monedei unice (si in special perspectiva deprecierii sale fata de principalele valute) va mari in continuare apetitul clientilor romani pentru credite in valuta. Pe termen mediu, Banca Centrala Europeana va iesi din inertie si va reduce rata dobanzii de referinta in incercarea de a impulsiona economia zonei euro.

     

    Consecinta ar fi scaderea dobanzilor de refinantare pentru bancile romanesti, deci ieftinirea in continuare a creditului in valuta. Evident, in aceste conditii marirea ponderii creditelor in lei in totalul creditelor acordate de bancile comerciale devine o sarcina dificila, daca nu chiar contrara intereselor bancilor romanesti. Astfel,

     

    Romania se afunda tot mai mult intr-un cerc vicios din care nu poate iesi: aprecierea monedei nationale pentru a sustine o tinta ambitioasa de inflatie, care descurajeaza exporturile si inflameaza importurile, marind astfel deficitul de cont curent pana la valori care nu vor mai putea fi acoperite de excedentul contului de capital si de alte intrari valutare. In felul acesta, este evident ca macar una dintre tintele convenite cu organismele internationale va fi ratata, fie ea inflatie, deficit de cont curent, deficit bugetar, oferind UE o motivatie economica pentru o decizie cu iz politic.

     

    Tentatia oricarui politician in conditii de instabilitate economica este sa amane orice decizie i-ar putea fi imputata pe termen scurt. Astfel, este de inteles hotararea Germaniei de a amana ratificarea tratatului de aderare catre toamna, pana cand „apele“ se vor stabiliza intr-un fel sau altul. Din pacate, in ultima perioada economia SUA da si ea semne de usoara oboseala, in fata ofensivei ultraagresive a Chinei si epuizandu-si resursele economice pentru a-si conserva rolul de gardian universal.

     

    Sansele devin minime ca UE sa primeasca o gura de oxigen din exterior pentru a-si redresa performanta economica in lunile urmatoare, iar efortul de a integra economic inca doua tari sarace (dintre care Romania are dimensiuni importante la nivel european) este prea mare.

     

    Putem schimba ceva in acest joc politico-economic? In opinia mea, este prea tarziu. Am mers pe mana unei decizii favorabile noua pe criterii politice, respectand conditiile economice prin adoptarea de masuri monetare pe termen foarte scurt.

     

    In schimb, suntem mult in urma in ceea ce priveste competitivitatea mediului de afaceri si structura economiei, fiind dependenti de partenerul nostru economic UE pentru a ne cumpara produsele, a ne angaja forta de munca ce nu poate fi absorbita in economia romaneasca si a face investitiile necesare modernizarii infrastructurii si capacitatilor noastre productive. Asa ca vom asista, ca intotdeauna neputinciosi si fara argumente economice, la luarea unei decizii care ne priveste direct.

     

    Dragos Cabat este vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari si Manager Politici de Creditare la Unicredit