Spui Irlanda, spui bere neagra Guiness si whiskey Jameson. Spui Irlanda, spui The Dubliners. Spui Irlanda, spui James Joyce si Oscar Wilde. In ultimele decenii insa, Irlanda e locul in care multe corporatii si-au implantat puncte de productie si de cercetare. Pana in anii 50, tara berii Guiness era preponderent agricola. Irlandezii cultivau cereale din care faceau paine, bere si whiskey. Chiar si acum, cine strabate Irlanda sau macar imprejurimile capitalei Dublin, intalneste un peisaj specific unei tari agricole: multe spatii virane, gospodarii mici si rarefiate, turme de oi si cai. In anii 50, s-a produs insa o schimbare. Autoritatile au decis sa diversifice economia Iralndei, orientand-o si catre industriile exportatoare. Planul le-a reusit, pentru ca aceasta tara a cunoscut in anii din urma un ritm de crestere fantastic, ceea ce i-a facut pe observatori sa o numeasca Tigrul Europei, dupa modelul tigrilor asiatici. Investitorii straini sunt atrasi de Irlanda precum fluturii de lumina. Nu mai putin de 1.200 de companii straine, in special americane, sunt prezente in tara. Mai mult decat atat, intr-un top al celor mai globaliste natiuni, Irlanda este prima clasata, pe locurile urmatoare figurand Singapore, Elvetia si Olanda. Topul a masurat gradul de implicare a acestor tari in economia globala. Care este formula de succes pe care au folosit-o irlandezii? Foarte simplu, la prima vedere. Impozite mici pe profitul obtinut din activitati lucrative, mana de lucru calificata si ieftina (in comparatie cu Germania, Franta sau Marea Britanie), legislatie clara si birocratie putina. Dar lucrurile nu se rezuma la atat. Ca sa determini giganti precum Hewlett-Packard, Intel sau PepsiCo sa isi deschida fabrici in tara ta, e nevoie si de facilitati, dar si de foarte mult lobby. Sa nu uitam ca irlandezii sunt unii din intemeietorii Americii de azi. Totodata, aceasta natie a dat un presedinte american – John Fitzgerald Kennedy. In continuare, irlandezii sunt foarte bine reprezentati in SUA, statul Massachusetts, de exemplu, fiind preponderent irlandez. Nu intamplator aproape 50% din investitiile straine din Irlanda vin din Statele Unite. Sa ne imaginam, prin absurd, ca de maine si Romania ar deveni la fel de tentanta din punct de vedere legislativ si al facilitatilor acordate mediului de afaceri. Garantat, nu ar avea succesul Iralndei. Americanii ii vad pe irlandezii ca fiind unii de-ai lor. Vorbesc aceeasi limba (sau aproximativ aceeasi), sunt despartiti doar de Atlantic si au incredere ca o promisiune ramane promisiune. Bineinteles, e caricatural sa comparam Romania cu Irlanda. E adevarat ca tara lui James Joyce este mai mica de cinci ori decat Romania din perspectiva populatiei, insa economic sunt mult inaintea noastra. Totusi, la o gandire mai atenta, vom vedea ca si guvernantii romani de ieri sau de azi, declarativ, au planuri de atragere a investitorilor asemanatoare cu cele ale Irlandei: impozite mici pe profit, simplificarea birocratiei, calificarea personalului. Sa nu uitam ca Romania a cochetat de multe ori cu ideea ca ar putea deveni un pol pentru outsourcing in materie de software, productie de hardware sau activitati de cercetare si dezvoltare. Ceva, ceva s-a facut mai ales pe software (vezi centrul Oracle, vezi investitia Siemens Automotive de la Timisoara), insa nu in stil mare, adica in stil irlandez. Ce ne lipseste? O infrastructura solida, continuitate si lobby temeinic. IT-ul nu este singurul sector care a atras investitii in Irlanda. La fel de infloritoare sunt industria alimentara ca si cea farmaceutica, declara un oficial HP, prezent in Irlanda la una din fabricile companiei unde lucreaza aproximativ 1.500 de oameni. Pe langa greii IT-ului (HP, Intel, Symantec), aici si-au facut puncte de productie sau centre de cercetare jucatori importanti si din alte industrii: alimentara si bauturi racoritoare (PepsiCo), productie de echipamente medicale (Boston Scientific Tullamore), software (Microsoft). Companiile straine sunt incurajate sa angajeze personal irlandez. Costurile sunt mici aici in comparatie cu alte state europene, mi-a spus mandru un sofer de taxi din Dublin. Si, intr-adevar, cifrele vorbesc de la sine: potrivit PricewaterhouseCoopers, un salariat irlandez primeste pentru o ora de munca circa 14-15 dolari, in vreme ce un englez este platit cu 17-18 dolari, iar un neamt cu aproape 25 de dolari. Initial, Irlanda era o tara condamnata sa ramana importatoare pe veci. Asta pentru ca este lipsita de resurse minerale (deci materii prime). Boom-ul economic din ultimele decenii au transformat-o insa intr-un exportator de succes. Aceasta, pe de o parte, datorita investitiilor straine si, pe de alta, din cauza faptului ca populatia insuficienta nu poate asigura o piata interna puternica. In 2003, surplusul comercial al tarii a fost de 34 de miliarde de euro. Pe scurt, istoria recenta a Irlandei este o poveste de succes care, daca nu poate fi copiata, macar reprezinta material de studiu pentru romani. E clar ca oricat am vrea sa fim ca ei, nu suntem in stare pe termen mediu. Totusi, ceva se poate face. Nu avem lobby ca ei, dar putem crea avantaje economice (reale, nu pe hartie) pentru investitori. Lobby-ul se poate face in timp. Deja, primii pasi au fost facuti: tot mai multi romani emigreaza in Irlanda. Exact cum au facut stramosii irlandezilor de azi care au populat in secolul al XVIII-lea Lumea Noua.
Category: Opinii
-
De ce nu e Romania ca Irlanda
-
Cota unica a politicii externe romanesti
Prima intrebare: exista/a existat o politica externa romaneasca? A doua: cum ar trebui sa arate diplomatia unei tari ca Romania? A treia intrebare: merita ca o tara precum Romania sa aiba o politica externa buna sau jocurile sunt oricum facute dinainte, altundeva?
Raspunsul la ultima intrebare: merita. Mai ales pentru ca, la fel ca la sfarsitul anului 1989, ne aflam intr-un val, intr-un complex de premise. Exista un tren care poate fi, inca, prins. Avantajul fata de 1989: interesele, dar si pretentiile, sunt ceva mai concentrate acum. Un alt avantaj: aparent, exista mai multa vigoare la Bucuresti.
S-a vorbit mult despre importanta geo-strategica a Romaniei. In general, discutiile au ramas la stadiul de lozinca; ele n-au explicat, de exemplu, de ce ar avea Romania o pozitie mai geo-strategica decat Bulgaria sau Turcia. Si nici macar geo-strategia nu mai reprezinta o valoare in sine cata vreme ea ramane doar la un stadiu latent, gol de dinamism; daca nu o pui in valoare, e golita de continut.
Ca vrem sau ca nu vrem, ne aflam undeva intr-o zona marginala. In calea crivatului. A retelelor de trafic de arme, droguri si carne vie. Asta e jumatatea goala a paharului. Cea plina: ca, astfel, Romania are importanta, putand incerca sa fie un parleaz greu de trecut. Daca reuseste, capata ceva respect. Dezavantajul se transforma in atu. Cel putin, pe aceasta idee sustine ca merge actuala diplomatie romaneasca.Un alt avantaj al asa-numitei pe-riferii dinauntru este acela ca vecinii din afara isi vor pune antenele pe Bucuresti. Cu alte cuvinte, Romania ar putea fi acea Europa de aproape pentru statele non-UE. Ceea ce ar face, de pilda, ca drumurile europene ale acestor tari sa treaca prin Bucuresti. Si, invers, ca multinationalele sa atace dinspre Romania pietele din tarile respective. Realist vorbind, e o varianta mai putin probabila in cazul Ucrainei si al Serbiei, dar foarte plauzibila in cel al Moldovei. Ministrul roman de externe se lauda ca, in prezent, ambasada romana de la Chisinau este avanpostul Nato in Moldova.
A fi ruda bogata a celei mai sarace tari din Europa nu pare mare lucru. Pentru ca bogatia, in acest caz, e ceva foarte relativ. Nu pare nimic spectaculos sa te manifesti si sa fi puternic in raport cu Republica Moldova. Insa e o situatie nefericita daca nu esti, daca intorci spatele acestei zone, ca si cum ea n-ar exista. Riscant nu e sa vrei sa te implici in rezolvarea conflictul din Transnistria, in ciuda opozitiei Rusiei. Riscant e sa stai deoparte, sa nu contezi. Dar ce inseamna o Romanie puternica la marginea Europei institutiona-lizate? Inseamna sa deranjezi, raspund unii analisti politici de la Bucuresti. Este grupul inteleptilor care considera ca e mai cu scaun la cap sa taci si sa asculti decat sa vorbesti. Principiul capului plecat pe care sabia nu-l taie si care poate trece mai departe asa, mai nebagat in seama.
Ce te faci insa constatand ca mogulii diplomatiei romanesti nici n-au facut, nici n-au vorbit (decat doar, cu morga, la Bucuresti)? Au fost printre cei mai populari oameni de stat din Romania. Ce i-a facut asa populari? Oare vreo mare izbanda despre care n-am aflat inca? Sau doar dexteritatea de a manui asa-numitul limbaj diplomatic de lemn si imaginile in care dadeau mana, de convenienta, cu mai marii lumii? Oare de ce s-a ajuns la situatia in care, zice-se, se zambeste la adresa pretentiilor Romaniei? Oare nu pentru ca niciodata n-am excelat? Oare nu din cauza tinutei noastre cenusii si nedemne? Ce a fost demn in politica noastra externa? Ca am tacut cu demnitate?
Si de ce sa n-aiba Romania agenda proprie? De ce sa n-aiba prioritati? Pe cine deranjeaza ca Bucurestiul vrea sa aiba un rol important in regiunea Marii Negre, de exemplu? Ca pune problema drepturilor pe care trebuie sa le aiba minoritatile romanesti din tarile vecine? Ca vorbeste despre granite europene la Caucaz, despre nevoia ca, la un moment dat, Romania sa nu mai fie zona-tampon?
Pana la urma, discutia se reduce la a avea sau a nu avea o strategie de politica externa. La a avea o strategie, in general. Este vorba despre acea cota unica a diplomatiei romanesti, bombastic denumita interes national. Complexul acela de principii clare, raspicate, enuntate, asumate, urmarite. Este adevarat, exista riscul ca aceasta cota unica sa aiba atat sustinatori fanatici cat si adversari inversunati. Dar fara ea, bate vantul.
Caci la UE si Nato te poti uita in doua feluri: dinauntru sau din afara. De aproape sau de departe. Cand privesti de aproape, dar din afara, o faci cu un oarecare respect, cu invidie. Cand privesti dinauntru, dar totusi de departe (cazul Romaniei), ai doua variante: sa te crezi dintr-o data buricul pamantului sau sa incerci sa te apropii, intr-adevar, de nivelul grupului. Varianta a treia, aceea de a te multumi sa faci parte dintr-o enumerare cenusie, nu se pune. Nu, daca ai pretentia sa contezi.
-
Defectiunea mica rastoarna centrala mare
Defectiuni tehnice au oprit centrala de la Cernavoda si hidrocentrala de la Portile de Fier. Aparatura invechita si retehnologizarile nefinalizate ne-au obligat sa importam energie din Serbia si Bulgaria.
Centrala Nucleara de la Cernavoda (CNE) testeaza, periodic, vigilenta oficialilor de la Ministerul Economiei si Comertului. La anumite intervale de timp apar defectiuni la diverse componente ale CNE, iar sefii Nuclearelectrica decid oprirea Unitatii I pentru lucrari de reparatii. S-a intamplat in vara lui 2000, apoi din nou in 2003 si in 2004. Anul acesta, dupa numirea noului ministru al economiei, CNE a sarbatorit evenimentul, defectiunile aparand de doua ori in interval de mai putin de o luna.
Nu numai Cernavoda le da batai de cap oficialilor de la Ministerul Economiei si Comertului (MEC). Centrala hidroelectrica Portile de Fier I a trebuit sa fie, la randul ei, oprita, dupa ce au aparut fisuri la doua palete ale unui rotor. Care au fost cauzele acestor defectiuni? Sa fie utilajele din sistemul energetic atat de imbatranite?
Deocamdata, comisiile de ancheta special formate cauta raspunsurile. In cazul CNE explicatii s-ar gasi. Prima oprire din 2005 a Unitatii I, din 19 ianuarie, a fost determinata de aparitia unei defectiuni la o vana a unuia dintre generatorii de abur. A doua oprire, din 28 ianuarie, a fost cauzata de defectiunea unui alt robinet de la sistemul de oprire rapida. Toate aceste componente au fost montate in urma cu aproape 20 de ani si sunt imbatranite. In cazul primei defectiuni, este vorba despre aparatura procurata in perioada 1984-1986, explica specialistii Nuclearelectrica.
Este adevarat, componentele sunt vechi, insa durata lor de viata este de circa 30 de ani, spun aceiasi specialisti. In plus, aceste utilaje sunt declarate fara mentenanta, ceea ce inseamna ca nu ar fi trebuit sa apara defectiuni dupa 20 de ani de functionare. Tocmai de aceea s-a decis inceperea unei investigatii care sa ajunga pana la furnizorii de echipamente (compania canadiana Ansaldo si cea americana Dresser).
Nuclearelectrica are si un argument: un incident similar cu cel din 19 ianuarie s-a petrecut si la o centrala nucleara din Canada, care foloseste aceeasi tehnologie, CANDU. Totusi, cat de normale sunt asemenea defectiuni?
Frecventa cu care ele s-au produs este, cu certitudine, iesita din comun. Sursele citate explica sincopele din functionarea Unitatii I. Poate elementul esential de care trebuie tinut cont este perioada in care a fost construita centrala: 1980-1989 – cu trei ani mai mult decat perioada optima de constructie. Si, din nou, utilajele invechite.
Situatia nu este sau nu ar trebui sa fie necunoscuta de oficialii Ministerului Economiei. Aceasta in conditiile in care statul are planuri mari cu Centrala de la Cernavoda. MEC vrea sa finalizeze lucrarile la Unitatea II si sa inceapa contructia Unitatii III. Poate prioritatea ar fi fost retehnologizarea Unitatii I.
Dar si la capitolul retehnologizari MEC pare sa aiba mai multe minusuri decat plusuri. Tocmai lucrarile de mo-dernizare facute mai bine sau mai putin bine au determinat oprirea centralei hidroelectrice Portile de Fier I. Aici nu mai putea fi vorba despre utilaje sau aparatura invechite. Retehnologizarea grupului s-a facut in 2000, de catre compania elvetiana Va Tech Hydro. Mai mult, utilajele sunt in garantie.
Seres pare ca a gasit si solutiile pentru evitarea unor asemenea situatii: implicarea specialistilor si producatorilor romani in efectuarea lucrarilor de la Portile de Fier. Ideea, cat se poate de nobila, ar aduce lucrari in plus firmelor romanesti. Cine sunt firmele care ar trebui contactate pentru efectuarea retehnologizarilor? Printre potentialii furnizori se afla Hidroconstructia, Energoconstructii, Electroputere sau Uzina de Constructii Mecanice Resita, dar in calitate de subcontractori, precizeaza Traian Oprea, directorul general al Hidroelectrica. Prin urmare, firme romanesti, dar cu contractor principal elvetian.
Dincolo de detaliile financiare sau tehnice ale afacerii, opririle unor unitati de productie a energiei electrice au un numitor comun: cresterea costurilor de productie. Si nu numai pentru societatile in cauza (Hidroelectrica sau Nuclearelectrica), ci si pentru Termoelectrica. Aceasta din urma a fost nevoita sa porneasca grupuri care nu mai functionau, tocmai pentru a furniza electricitatea necesara consumului din Romania. In plus, statul a importat electricitate din Serbia si Bulgaria.
Cat de mult a costat operatiunea nu se stie inca. Si acest aspect al problemei este analizat de oficialii MEC. Un lucru este cert: nota de plata pentru disfunctionalitatile sistemului energetic este achitata de fiecare dintre noi. Iar electricitatea se va scumpi, constant, pana in 2007, tocmai pentru acoperirea costurilor de productie.
Cine sau cand va raspunde pentru erorile aparute in sistemul energetic, ramane de vazut.
-
OK DE LA AIEA
Din punct de vedere nuclear, Centrala de la Cernavoda este conforma cu standardele internationale.
EVALUARE: La inceputul acestui an o echipa de experti de la Agentia Interna-tionala pentru Energie Atomica au evaluat functionarea centralei de la Cernavoda.
CONCLUZIE: Specialistii au constatat ca unitatea respecta cerintele standardelor internationale si recomandarile agentiei.
RECOMANDARI: AIEA a facut si unele recomandari de imbunatatire a activitatii, documentul final urmand sa fie remis Guvernului roman in luna mai a acestui an.
-
De la Firul Rosu la Avionul Albastru
Parca e un facut – marile scandaluri care zguduie viata politica a unei tari, ba uneori chiar relatiile dintre state, incep de obicei de la cate o stire de ziar.
Uneori stirea cu pricina face de la bun inceput prima pagina. De cele mai multe ori, insa, e pierduta undeva, prin paginile publicatiei, si, abia odata preluata de catre alte agentii mass-media, interpretata si prezentata intr-o anumita conjunctura, devine bulgarele de zapada de la care incepe totul. Din acel moment functioneaza principiul avalansei – bulgarele a luat-o la vale si nimeni, nici macar cei care l-au aruncat, nu-i mai pot opri cresterea. Exemplele din Europa sau Statele Unite sunt numeroase, dar nici scurta noastra experienta postdecembrista nu este lipsita de astfel de situatii.
Scandalul Firului Rosu, dupa cum a fost botezat de catre mass-media, a inceput, bunaoara, nu in Romania, ci in Rusia, printr-o stire publicata in 2000 de Zavtra, un ziar moscovit de orientare comunista, mai degraba obscur. Ulterior, a fost preluat, daca nu ma insel, de catre BBC Romania, care a solicitat si primele reactii celor implicati direct sau indirect. De aici incolo a intrat in functiune principiul avalansei. Cand zapada a navalit pe ferestre, cotidienele centrale, pe urma televiziunile si posturile de radio, n-au mai putut evita subiectul. Ceea ce a urmat se cunoaste. Iar dovada cea mai buna ca o avalansa astfel declansata nu se opreste cu una, cu doua, o reprezinta faptul ca ecourile sale se mai resimt pana-n ziua de astazi. Recent, Talpes l-a acuzat pe Harnagea ca ar fi furnizat, contra cost, subiectul ziaristului moscovit tocmai pentru a se pierde urma sursei.
Scenariul pare sa se repete acum in oglinda. Adica, rasturnat. In locul Rusiei, sunt astazi Statele Unite ale Americii. Rasfoiam saptamana trecuta Newsweek, cand ochii mi-au cazut peste un articol de Intelligence. In general, articolele de acest gen – rare, de altfel – merita citite cu creionul in mana, pentru ca o publicatie de prestigiul si impactul Newsweek, nu-si permite dezvaluiri decat pe baza unor probe irefutabile. Iar de aceasta data, cititul cu creionul in mana s-a dovedit chiar mai interesant decat ma asteptam. Conform articolului, Romania ar fi implicata – nici mai mult nici mai putin – intr-un paienjenis de interese (paienjenis suna, parca, mai bine decat network) cu CIA. Si nu e vorba aici despre relatiile oficiale, aflate sub controlul Parlamentului sau ale CSAT-ului. Nici macar despre cele aflate sub controlul politicienilor americani, mult mai atenti decat ai nostri in chestiuni de intelligence. Nu. Ar fi vorba despre operatiuni strict secrete, atat de secrete incat scapa cunostiintei nu doar a noastra, Marele Public mic, de o parte si de alta a Atlanticului, ci chiar si a lor, politicienilor din comisiile de specialitate, meniti sa le controleze. Atentie! Nu vorbim nici despre James Bond si nici despre Pavel Corut!
Pe scurt, despre ce este vorba. Pana la un punct, povestea este deja cunocuta. Khaled el-Masri, cetatean german de origine libaneza sustine ca, in 31 decembrie 2003, ar fi fost rapit dintr-un autobuz, in Macedonia, si transportat, in catuse, la un hotel din Skopje. De acolo ar fi ajuns intr-o inchisoare din Afganistan, unde ar fi fost batut si interogat de catre americani in legatura cu extremistii musulmani de la moscheea sa din Ulm, Germania. Cand, intr-un sfarsit, anchetatorii americani ar fi realizat ca nu stie nimic, l-ar fi eliberat in apropierea granitei macedoniene, intr-o zona pustie. La auzul povestii, granicerul macedonian a izbucnit in ras. Sotia lui Masri va fi izbucnit in plans, pentru ca nimeni nu gusta o poveste atat de cusuta cu ata alba pentru a-si explica absenta de cateva luni. Oricum, conform Newsweek, nimeni de la CIA nu mai rade zilele acestea.
Ziaristii acestei publicatii (Michael Hirsh, Mark Hosenball si John Barry) au obtinut planurile de zbor care indica limpede ca CIA ar fi utilizat un Boeing 737 (tail number N313P) drept top-secret global charter, deservind locatii clandestine de interogare, folosite in razboiul impotriva terorii. Planurile de zbor, confirmate deja de catre Autoritatile Europene de Aviatie, se suprapun exact peste marturiile lui Masir. Pe 24 ianuarie, Avionul Albastru zboara din Skopje, Macedonia, pana la Bagdad, Irak. In aceeasi zi, paraseste Bagdadul cu destinatia Kabul, Afganistan, unde-l lasa pe Masir. Pe 25 ianuarie, 2004, avionul paraseste Kabul cu destinatia… Timisoara, unde ajunge in aceeasi zi si pleaca spre … Bucuresti! Dupa ce toata lumea isi trage nitelus sufletul in capitala, a doua zi, pe 26 ianuarie, Avionul Albastru se indreapta spre Palma de Majorca, si, de acolo, spre Washington D.C. Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea din Newsweek asa.
Din nefericire pentru noi, romanii, probabilitatea ca ziaristii de la Newsweek sa fi incalecat pe o mare si gogonata minciuna tinde spre zero. CIA a refuzat sa comenteze articolul – si asta deja spune multe. Personal, nu-mi plac scheletele scoase din dulap. Lor acolo le sade bine, in penumbra. Dar odata iesita o tibie nu-i mai poti cere femurului sa ramana dupa usa. Si, cu atat mai putin, craniului. Pentru ca, in cel mai fericit caz, Romania are (sau a avut) relatii neprincipiale, pidosnice, cu SUA. In cel mai nefericit caz, are un soi de Guantanamo Bay, de care noi, muritorii de rand, Marele Public mic, nu stim nimic. Astfel s-ar explica si incapatanarea Romaniei de a nu semna, spre deosebire de restul Europei, tratatul impotriva crimelor de razboi. Le putem, asadar, cere socoteala si lui Iliescu si lui Nastase.
Dar lui Basescu, putem? Daca vreti, va pot face, vorba francezilor, un desen.
-
Banii existau. Ei s-au aplecat sa ii ridice
M-a intrebat redactorul-sef al revistei cum vad evolutia antreprenorilor si a aface-rilor lor in aceasta perioada, in lumea noua de dupa lepadarea economiei centralizate. O vad ca pe o renastere. Romanii s-au scuturat atunci, in decembrie 1989, nu numai de un vis urat care a deformat realitatea, dar au dat de pamant si cu efectele sale – rutina, neesentialul si indiferenta. Au inceput sa evolueze; au muscat din viata cu foame, si-au umplut spiritul cu entuziasm si undeva, in mintea lor, au deblocat ecluza care le incatusa initiativa.
In primele zile ale noii epoci s-a produs o revelatie. Oamenii au constatat uimiti cat de mult timp au pierdut lamentandu-se, plangandu-se pe sine. Imi amintesc cand am revenit de la Toronto, pentru intaia oara, in tara, la Arad. Mergeam pe strada cu fratele meu si discutam despre ce se va intampla in continuare, ce trebuie sa facem, cum se vor descurca oamenii. I-am spus: Nu vezi ca pe strada calcam pe un covor de dolari? In jurul nostru zac milioane de bancnote. Trebuie numai sa ne aplecam si sa le ridicam. Asa cum noi ne-am aplecat, au procedat si altii.
A urmat descatusarea.
Afacerile au explodat intr-o tara cu un potential extraordinar, umbrit o perioada de legislatia incoerenta si incerta care a reglementat tranzactiile economice, fiscalitatea. Dar statul
si-a dat seama repede ca poate trai bine numai daca si cei care il sustin traiesc bine: a iutit pasul spre economia de piata si, o data cu asta, spre o legislatie eficienta.
Ca in oricare tranzitie, cei ce si-au asumat riscul au razbit. Ii respect pe acesti oameni pentru curajul lor: de la buticuri, standuri in piata, en-gros-uri cu citrice si dul-ciuri, cu piese de masini ori alimente, au facut pasi rapizi in fata. Marele lor merit este ca au stiut sa se dezica de politica banului la ciorap, cu care ii obisnuise sistemul precedent, si au investit in domenii esentiale inainte ca firmele multinationale sa apuce sa faca primii pasi spre Romania. Nu spun ca despre unele dintre privatizari presa a scris degeaba pagini critice; a existat si nod in papura.
Majoritatea oamenilor de afaceri s-au afirmat corect, prin evolutii spectaculoase, de la import-export la productie proprie. Au fost preluate fabrici dezastruoase, in care investitorii calcau pe cioburi de sticla si se plimbau prin hale neincalzite, fara geamuri, lasate de izbeliste, cu mii sau zeci de mii de angajati neplatiti, suspiciosi si furiosi, care scandau ca nu vor nici bani, nici valuta, ci locurile lor de munca, indiferent cat ar fi fost de neproductive, paguboase. Reusind sa treaca peste populismul lui Nu ne vindem tara, Romania a crescut relativ calm. Am ajuns, iata, in 2004, sa avem cea mai importanta crestere economica din Europa, ceea ce nu e lucru de nimic! – ocolind colapsul bulgar si modelul rusesc de control al marilor afaceri.
Am observat ca, in general, romanii privesc cu usoara retinere businessman-ii de succes; dar ar trebui sa se raporteze la ei cu recunostinta, fiindca ei au adus in economia autohtona si, extrapoland, in viata sociala, reteta de succes a democratiilor occidentale: disciplina, ambitia, rigoarea, seriozitatea, parolismul si au reusit sa construiasca, din ruinele pe care le-au preluat, lideri de piata nationali. Au retehnologizat si au dezvoltat industria interna, depasind si ridiculizand conceptul ca industria romaneasca ar echivala cu un morman de fiare vechi.
Se vorbeste mult despre exemplele extraordinare din Silicon Valley; ati fi surprinsi – din povestea adevarata a majoritatii oamenilor de afaceri de succes din Romania s-ar putea scrie bestselleruri cel putin la fel de rasunatoare despre cum sa reusesti in viata pornind de la o idee si cu nimic in buzunar.
Sigur, se poate discuta si despre multe esecuri, intreprinderi falimentare, somaj, dar acestea nu sunt generate atat de un mediu neprietenos cat mai degraba de ma-nagement incompetent. Filosofia mea este ca orice afacere reuseste, daca o tratezi cu vointa, disciplina si atentie. Nu exista sa esuezi, daca vrei sa castigi! – aceasta este mentalitatea cu care am revenit in Romania dupa revolutie si pe care o intalnesc acum, tot mai des, la investitorii autohtoni.
Am fost intrebat deseori cum se vede economia nationala, privita din afara. Seamana cu o copila nascuta in decembrie 1989: a intrat acum in al 16-lea an de viata, incepe sa faca ochi dulci, este tot mai atragatoare. Petitorii stau la rand la usa ei. O admira.
Zoltán Böszörményi este om de afaceri (a fondat compania de iluminat Luxten), poet si scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania
-
Lectie indiana de afaceri
Ascensiunea indianului Lakshmi Mittal de pe locul 62 pe locul 3 al bogatilor lumii este o lectie pentru orice manual de afaceri. Lectie care nu trebui sa lipseasca nici romanilor care au facut cateva milioane de euro si cred ca au cucerit lumea.
Cat de inovativa ar fi, o afacere devine veche dupa 2 – 3 ani, fiind imitata rapid de concurenta. Instabilitatea factorilor care influenteaza business-ul mondial este atat de mare incat anul viitor poate fi considerat deja pe termen lung. Astfel, companiile sunt condamnate sa fie mereu cu un pas inaintea pietei.
Sunt trei fraze care sintetizeaza, pe scurt, ideile unei carti de business pe care am frunzarit-o de curand si care exagera apocaliptic viteza schimbarilor din afaceri. La putin timp dupa ce am renuntat la carte fara a fi total de acord cu teoriile sale, citesc topul Forbes al celor mai bogati oameni de afaceri din lume si vad ca Lakshmi Mittal a ajuns sa detina a treia avere mondiala. Asta dupa o ascensiune mai mult decat spectaculoasa: in 2004, indianul a sarit de pe pozitia 62 pe locul trei, cu o avere estimata de revista Forbes la 25 de miliarde de dolari.
Surpriza este adusa atat de amploarea saltului cat si de sectorul in care Mittal si-a facut averea: siderurgia. Nu stiu cati dintre profesorii de business au sesizat, insa avem de a face aici cu un caz de manual: o industrie veche de 200 de ani, abandonata de multi intr-o era a avalansei de tehnologii noi, imbogateste un om care a profitat de dezinteresul general pentru a cumpara ieftin si a construi un imperiu. Imperiu care, dupa o ascensiune discreta si contestata de multi ca model de afaceri, a stralucit in toata splendoarea lui anul trecut. Cand dublarea pretului otelului la nivel mondial a lasat in conturile grupului un profit de 4,7 miliarde de dolari, triplu fata de 2003. Iar pozitia pe care Mittal Steel o are in prezent pe piata mondiala (este primul dintre competitori si creste) arata ca averea indianului nu este un balon de sapun. Spre deosebire, de exemplu, de cea a lui Warren Buffett (locul doi, cu 44 miliarde de dolari), care poate scadea rapid in cazul unei crize a pietelor de capital vestice, unde americanul este puternic expus.
Cum a ajuns Mittal in compania selecta a lui Buffett si a lui Bill Gates, liderul topului? Cu o strategie de 2 – 3 ani si o migratie rapida a capitalului dinspre o afacere catre alta, cum recomanda cartea mentionata mai sus? Nicidecum, desi ideea de a renunta la afacerile mature pentru cele promitatoare, care abia se nasc, da si ea rezultate uneori. Mittal a ajuns in top pentru ca are calitati pe care eu personal le remarc din ce in ce mai rar la oamenii de afaceri de aiurea, dar si din Romania: este tenace, cu picioarele pe pamant si gata sa accepte ideea ca subordonatii sai sunt la fel de importanti ca el. A avut o strategie pe douazeci de ani, a crezut in ea si acum este stapanul unei parti importante a siderurgiei mondiale.
I-am intalnit personal, in urma cu trei ani, atat pe Mittal cat si pe cativa membri de top ai echipei sale de management. Pentru cineva care avea in cap imaginea miliardarului clasic, cu costume, ceasuri de zeci de mii de euro si aere feudale, intalnirea a fost un soc. Mittal era imbracat modest, vorbea si se purta aproape umil si evita cu incapatanare discutiile despre el. Sablon pe care se potriveau perfect si managerii sai. Atitudinea lor mi s-a parut aproape ireala intr-o lume in care manageri incompetenti (concediati ulterior cu prime de consolare de zeci de milioane de euro) sunt transformati – si au atitudine – de staruri TV. Sau intr-o tara, Romania, in care oameni de afaceri care au facut cateva milioane de euro aproape din greseala se autoconsidera guru ai business-ului. Nu am uitat ca indianul despre care am vorbit in acest editorial este acelasi cu extravagantul care a platit 50 de milioane de lire sterline pentru nunta fiicei sale.
Am decis sa scot insa in evidenta lectia pe care Mittal a predat-o, cu ascensiunea sa, tuturor oamenilor de afaceri din lume: nu e nevoie sa fii star media pentru a face miliarde, functioneaza si cu munca!
-
Partidul Corneliu Vadim Tudor si-a schimbat numele
Ce inseamna pasul inapoi facut sambata de Corneliu Vadim Tudor si cui ii foloseste? Sunt o multime de scenarii si un singur lucru cert: PRM si liderul sau au probleme. Si nu de ieri, de alaltaieri.
La ultimele alegeri, CV Tudor a obtinut mai putine voturi decat partidul care ar fi trebuit sa-i poarte numele. Din Vadim-locomotiva, s-a transformat in Tudor-franarul. Situatia e chiar mai neagra. Pentru PRM, cele 14-15 procente obtinute la ultimul scrutin tind sa devina un tel de neatins. Ultimele sondaje ii acorda abia o cota de 7-8%, sugerand o coborare vertiginoasa catre pragul electoral.
Iata de ce sponsorii PRM au simtit nevoia unor schimbari. Deocamdata, de fatada. Pentru Corneliu Vadim Tudor, a inceput insa etapa toboganului. Rolul lui de tribun teribil s-a incheiat. Nu de maine. Dar pasul facut inapoi e decisiv.
Desi ramane cel mai bun produs al PRM, unul definitoriu chiar, Vadim este devorat de propria-i imagine. Pe care tot incearca, de mai bine de un an, s-o schimbe. Nu din convingere, ci din instinct de supravietuire. Insa nu tine. Atunci cand devii substantiv comun, nu mai ai cum sa dai inapoi. Nu-ti mai apartii. Aceasta este partea de drama omeneasca a intregii povesti. Cea mai putin interesanta.
Degeaba zice Corneliu Vadim Tudor ca nu s-a schimbat nimic. Ca presedintele de onoare, noua lui functie, inseamna mai mult decat cea de presedinte. Ca nu se va misca nici un fir de par in PRM fara stirea lui. Se amageste. Destul de docil, a facut ceea ce i s-a spus. Chiar daca se burzuluieste si se bate cu pumnul in piept ca tot el va conduce partidul si in continuare. E mica lui razvratire fata de o decizie care nu-i apartine, catre care a fost manat, cu fermitate. A primit un cartonas galben de la niste sponsori care nu glumesc. Pentru ca politica se face cu mult sange rece. Povestea cu fetitele livrate lui Eugen Barbu a avut si ea rolul ei. Faptul ca CVT a primit prin vot certificat CNSAS cum ca n-ar fi facut politie politica n-a fost o stire de bine pentru el. Tradusa, stirea era alta: de data asta punem batista pe tambal, dar dosarul tau e gros si din ce in ce mai vizibil. Si ne-am cam saturat sa-l palmam. Nu ne mai folosesti. La revedere, drum bun!
Asa ca, treptat, Vadim va ramane doar cu show-ul. Eventual, pe sticla noului sau post de televiziune. Un pretext hilar (aproape tot atat cat acela al nevoii intelectualului Vadim de a se apleca asupra unei lucrari de doctorat). E si o lipsa de idei. CVT a judecat simplist: si-a facut un partid plecand de la o redactie si o revista, de ce n-ar putea sa-si refaca partidul plecand de la o alta redactie si o televiziune? E un pariu naiv, e jucaria care i-a mai fost lasata.
Schimbarea denumirii partidului e, de asemenea, o amagire. Intr-un fel, PRM se distanteaza si de propria-i istorie. Renunta la doua simboluri, liderul si numele. Asta echivaleaza cu o blasfemie pentru o formatiune cu discurs nationalist de sorginte comunista, bazat pe simboluri cat mai pompoase. Fara indoiala, nucleul dur va fi foarte derutat de toata aceasta tevatura.
Sa fie asta solutia pentru atragerea unui nou tip de electorat? As. Intr-o vreme in care polarizarea politica e tot mai mult un dat, este clar ca pentru romanii care ar vota, din convingere, o platforma populara crestin-democrata raspunsul este PPCD (PNTCD). Adaugarea cuvantului popular in denumirea PRM pare, mai degraba, un gest disperat. Nu e nimeni atat de naiv in conducerea PRM care sa creada ca, de acum, cei din PPE vor spune OK, veniti de luati lumina populara crestin democrata.
Prin urmare, cea mai cu scaun la cap explicatie a mutarilor de sambata este aceea ca ea a fost facuta nu spre folosul PRM si a liderului sau, ci pentru altcineva. E de presupus ca, pentru partenerii politici ai PRM, aliantele prezente si viitoare vor fi ceva mai usor de oficializat de acum, mai usor de inghitit daca aceeasi Marie va purta acum un pic alta palarie.
Lui Adrian Nastase, de pilda, ii sunt nesuferite intrebarile despre sprijinul peremist, substantial si decisiv, acordat pentru obtinerea onorabilei functii de presedinte al Camerei Deputatilor. Cei din PSD, tot mai atenti la staiful european, nu pot ignora alaturarea de PRM, cu care fac acum opozitie in parlament, majoritati in consilii judetene si alte jocuri politice. Daca acest lucru nu poate fi schimbat, de ce sa nu se schimbe croiala aliatului? Schimbarea nu are cum sa nu fie bine privita nici dinspre partea cealalta a esichierului politic. In contextul discutiilor despre fragilitatea majoritatii parlamentare a coalitiei de guvernare, presedintele Traian Basescu si liderii Aliantei PNL-PD vor putea sta de vorba mult mai relaxat cu reprezentantii noului PPRM.
La inceput, se va vedea de la o posta ca totul e o facatura, ca in spatele noului Corneliu (Ciontu) se afla vechiul Corneliu (cel hulit). Treptat, show-ul se va muta insa din Parlament in eter. Uneori, aparentele conteaza. Sponsorii stiu de ce.
-
Inca o lectie din partea Bulgariei
Recordul de investitii straine cu care s-au laudat guvernantii e de fapt un loc doi in regiune, daca ne raportam la vecinii nostri. Anul trecut, bulgarii au atras investitii ce reprezinta 9,2% din PIB, iar romanii, de 5,6%.
La inceputul acestui an, autoritatile de la Bucuresti anuntau o crestere record a investitiilor straine in Romania. Datele statistice pareau sa le dea dreptate. Anul 2004 a adus 4,1 miliarde de euro capital strain. Spectaculos a fost si procentul cu care au crescut aceste investitii, comparativ cu 2003 – peste 140%. Romania parea, chiar, ca ar fi micsorat distanta care o separa de tari precum Cehia, Polonia sau Ungaria, considerate favorite in cursa pentru atragerea investitiilor straine.
E drept ca mai avem de recuperat fata de Polonia, unde, in 2003, strainii adusesera 4,7 miliarde de euro. Si la fel de adevarat este ca aceasta crestere spectaculoasa a fluxurilor de capital in Romania a avut ca principal motor privatizarile din sectorul energetic. Sa lasam, insa, la o parte vanzarea societatii petroliere Petrom catre grupul austriac OMV, precum si a distributiilor de electricitate Banat si Dobrogea catre compania italiana ENEL.
Atunci constatam ca nivelul investitiilor ramane la aproape 2,5 miliarde de euro. Daca statul ar mai fi amanat cu un an trecerea in proprietate privata a acestor societati, cresterea nu ar mai fi fost la fel de spectaculoasa. Aceasta este o prima tema de gandire pentru guvernanti. Vom mai avea cu ce sa ne laudam cand se vor finaliza privatizarile din energie?
Iar o a doua tema vine din comparatia cu vecinii nostri, bulgarii. E drept, Sofia a atras, anul trecut, numai doua miliarde de euro. Si, in plus, aceste investitii au insemnat, ca si in cazul Romaniei, vanzari de societati din sectorul energetic.
Intr-un clasament care are ca referinta, insa, Produsul Intern Brut (PIB), poate unul dintre indicatorii cei mai importanti de performanta economica, situatia prinde alte nuante. Potrivit autoritatilor de la Sofia, nivelul investitiilor straine al tarii vecine a fost de 9,2% din PIB, cea mai inalta cota din Europa Centrala si de Est. Spre comparatie, recordul inregistrat de Romania anul trecut reprezinta numai 5,6% din PIB-ul tarii noastre. Aceste date vin sa-l contrazica si pe Alexandru Popa, fostul presedinte al Agentiei Romane pentru Investitii Straine (ARIS). El spunea ca o eventuala comparatie cu Bulgaria ar fi depasita.
Declaratie adevarata, daca ne raportam la sumele atrase de Romania (aproape de doua ori mai mari decat in cazul vecinilor nostri). Dupa comparatia cu Produsul Intern Brut, lucrurile se nuanteaza. Si revine in actualitate estimarea facuta, de data aceasta, de Consiliul Investitorilor Straini. Reprezentantii CIS erau de parere ca vom reusi sa egalam Bulgaria abia in urmatorii doi ani.
Ce au facut autoritatile de la Sofia si nu au facut guvernantii de la Bucuresti? Un singur exemplu. Anul trecut, Bulgaria a vandut o parte din distributiile de electricitate cu 700 de milioane de euro. Cel mai mic pret obtinut pe una dintre societatile de distributie a fost de 141 de milioane de euro.
Romania a vandul Electrica Banat si Dobrogea cu 112 milioane de euro. Aici trebuie sa tinem cont, insa, si de particularitatile celor doua privatizari. Bulgarii au vandut societati cu profit de ordinul milioanelor de euro, iar societatile romanesti abia daca aveau profit. Media sumelor obtinute, pe consumator, ne lasa, din nou, pe loc secund. Bulgarii au vandut distributiile de electricitate cu 234 euro/consumator, iar noi, cu 221 de euro.
Tara vecina reuseste, prin urmare, sa ne furnizeze noi lectii despre privatizare si atragerea investitiilor straine. In ce masura vom invata ceva din aceste exemple ramane de vazut. Cert este ca mai avem la dispozitie doi ani pentru a ne pune la punct cu ceea ce inseamna mod occidental de lucru. Altfel riscam sa ramanem, din nou, in urma Bulgariei si sa asteptam 2008 pentru aderarea la Uniunea Europeana.
-
Profi profita de Cora
Doi mari retaileri – Profi si Cora – isi vor uni departamentele de achizitii. De fapt, aprovizionarea va fi facuta mai ales de Cora, pentru ambii. Motivele tin mai mult de performantele nemultumitoare ale Profi in Romania, decat de politica grupului.
Profi si Cora sunt frati: divizii ale grupului belgian de retail Louis Delhaize. Dintre ei, primul care a incercat piata romaneasca a fost Profi, care a ales poarta vestica a Romaniei, in 2000. De-atunci a dezvoltat o retea de 19 magazine de discount plasate, preponderent, in vestul tarii. Cora a intrat pe poarta Capitalei, unde a deschis primul hipermarket in urma cu un an si un ceva. Tot in Bucuresti il va deschide pe al doilea. Pana de curand, cele doua divizii ale grupului belgian aveau autonomie. Mai nou, s-a hotarat ca centralele de achizitie sa fuzioneze. In sine, nu este un lucru cu totul si cu totul neobisnuit, caci doar in Romania exista divizii separate pentru cele doua retele. Dar dincolo de alinierea la politica internationala a grupului, unirea celor doua departamente e, de fapt, solutia prin care se incearca repunerea retelei Profi pe roate.
De la inceputul anului, Profi a inchis portile a doua magazine, cu toate ca anunta ca vrea sa deschida alte noua, tot in 2005, cu o investitie estimata de 2,7 milioane de euro. Totusi, inchiderile sunt semn clar ca ceva n-a mers bine. Fie ca magazinele inchise n-au avut vad, fie oferta n-a reusit sa se pupe cu cererea, cert e ca undeva s-a slabit o veriga. Iar pentru redresare, primul pas a fost restructurarea departamentului de achizitii, incepand chiar cu directorul, care nu mai ocupa aceasta functie. Plusul categoric al unificarii va fi puterea mai mare in negocierile cu furnizorii, cu mentiunea ca Profi isi va continua separat strategia de marci private. Sigur, experiente neplacute au mai avut si altii, in Romania, ca spaniolii de la Gamma care s-au si retras recent de pe piata, dupa ce au deschis doua magazine cash & carry, in Bucuresti si Pitesti. Dupa declaratiile reprezentantilor Gamma, Pitestiul nu era pregatit pentru un magazin de tip cash & carry asa ca l-au transformat in supermarket. Nici asa nu a mers. Ceea ce arata ca oricat de avida e piata – iar Romania e un loc bun de dezvoltare a retailului modern, daca ne gandim ca in 2004 reprezenta 20% din comert – exista totusi si pericole.
Sa inchizi magazine in plin boom al retailului nu e numai dureros, dar pare bizar. Numai in ultima parte a anului trecut s-au inregistrat investitii record, de peste 150 de milioane de euro. Asa ca nu era timp de pierdut. Actionarii au decis ca trebuie sa trateze partile care scartaiau la Profi. Nu de alta, dar abia de-acum o sa inceapa proba de foc pentru acest tip de magazin, caci s-au anuntat la bal pe segmentul discount si alti jucatori – ca miniMAX DISCOUNT, Penny Market sau Plus. Nu trebuie uitata nici reteaua Albinuta, care desi a invadat doar Capitala, deocamdata, are un ritm de expansiune de invidiat: lituanienii au inaugurat nu mai putin de opt magazine in nici cinci luni. Pe segmentul discount mai activeaza si XXL, parte din grupul Rewe, care a deschis primul magazin in 2001, in Bucuresti. Au urmat cele de la Buzau, Sibiu si Targoviste, dar expansiunea, momentan, stagneaza.
Altii, in schimb, abia isi iau elan, ca miniMAX, care va deschide in primavara acestui an trei magazine in regiunea sudica a tari, la Slatina, Targoviste si Urziceni. Investitia unitara ajunge la 750.000 de euro iar magazinele vor avea suprafete de vanzare de 1.000 mp, cu cate 100 de locuri de parcare.
Dar Profi nu a abordat partea sudica a tarii decat prin magazinele pe care le-a deschis la Ploiesti in cursul anului trecut. Insa iata ca deja altii se gandesc sa le-o ia inainte. E adevarat ca miniMAX DISCOUNT vizeaza orasele mai mici decat cele pe care le-a abordat, pana acum, Profi. Obiectivul declarat al celor de la miniMAX sunt orasele cu peste 30.000 de locuitori, ocolite inca de marile concerne internationale. Planuri si mai mari are si Plus Discount, membra a grupului german de distributie Tengelmann, care a anuntat deschiderea, tot in primavara, a 15-20 de magazine dintr-un total programat de 120 de magazine.
La randul lor, Plus Food Rom opereaza, sub sigla Plus, magazine in care se vand produse alimentare, de menaj si igiena, intr-o gama sortimentala de aproape 1.200 de articole. Oferta este mica, daca o comparam cu Cora, care are 100.000 de produse pe rafturi. Dar reteta de discounter se bazeaza pe oferta limitata, la preturi mai mici decat cele practicate de alte formate de magazine.
Pana acum, romanii nu s-au prea dat in vand dupa magazine de discount. Nu asa cum s-au fanatizat dupa hipermarketuri de exemplu, format de magazin pe care cumparatorii l-au asimilat de parca il asteptau de-o viata. Ramane de vazut daca expertiza celor de la Cora va reusi sa redreseze schiopatatul Profi.