BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Va reusi Isarescu sa scape de propria umbra?

    In cei 14 ani cat a stat la carma BNR, inflatia mare a fost umbra care l-a urmat cu incapatanare, pas cu pas, pe guvernatorul Isarescu

    17 decembrie 1998: „Obiectivul unei inflatii de numai 25% in 1999 este realizabil“. Declaratia ii apartine guvernatorului BNR, Mugur Isarescu, si a fost data imediat dupa ce noua conducere a Bancii Nationale a primit un nou mandat. 

    In 1999, inflatia a fost nu de 25%, asa cum a sperat guvernatorul, ci de 54,8%, adica un nivel dublu. In 2000, inflatia a fost de 40,7%, in 2001 de 30,3%, in 2002 de 17,8%, iar in 2003 de 14,1%.


    1 octombrie 2004: „Obiectivul inflatiei de numai 9% in 2004 este realizabil“, a spus Mugur Isarescu, imediat dupa ce a primit investitura pentru un nou mandat (al treilea) la conducerea BNR.

    Inflatia reprezinta poate cea mai mare problema economica din Romania de dupa 1989. Acum, posibilitatea de a atinge nivelul de 9% este chiar realizabila. Noua conducere a BNR isi va pune din 2005 „capul la bataie“ pentru atingerea unui anumit nivel al inflatiei. In cazul in care acest nivel nu va fi atins, conducerea BNR nu va mai putea sa dea vina pe altcineva. 

    „Obiectivul final pentru acest deceniu este o inflatie anuala de numai 2%-3%“. Acesta e angajamentul lui Isarescu pentru noul sau mandat de cinci ani. Inflatia mare e umbra guvernatorului, care l-a urmat cu incapatanare in toti acesti 14 ani cat a stat in fruntea Bancii Nationale. 

    Acum lucrurile sunt mult mai stabile, iar BNR isi poate folosi toate instrumentele de politica monetara pentru a-si atinge obiectivele. Restructurarea si asanarea de credite neperformante a sistemului bancar nu mai reprezinta o povara. Pentru acest lucru a cazut „la datorie“ Mihai Bogza, fostul viceguvernator, care nu a mai obtinut acum un nou mandat. El mosteneste chiar un ulcer din perioada in care a inchis si a trimis in faliment bancile cu probleme.

    Care sunt prioritatile noii conduceri a BNR, instalata de luni in fotoliile din Sala Veche de Consiliu, care rezista de peste o suta de ani? 

    Primul obiectiv este trecerea la leul greu, respectiv taierea a patru zerouri din coada monedei nationale. Si in 1998 taierea zerourilor reprezenta o tinta pentru Mugur Isarescu – dar a fost nevoie de inca 7 ani pentru acest lucru.

    Un alt punct pe agenda noului CA este liberalizarea contului de capital si convertibilitatea deplina a leului. Convertibilitatea trebuia sa se realizeze inca din 1990-1991, cand a fost propusa de catre guvernul Roman si de catre ministrul economiei de atunci, Eugen Dijmarescu, proaspat viceguvernator al BNR. Dijmarescu are acum ocazia de a bifa un obiectiv personal, chiar daca o va face dupa 15 ani. 

    Insa liberalizarea contului de capital si aceasta convertibilitate vor aduce cu sine dureri de cap pentru BNR. Posibilitatea de a intra si a iesi in orice moment din Romania de pe piata financiara pentru un investitor strain va aduce speculatii mari pe curs. Investitorii straini vor incerca sa castige din diferentele de dobanda intre lei si euro sau dolari si din stabilitatea cursului de schimb.

    Mai mult ca sigur ca vom vedea miscari ample pe curs, cu interventii tot mai puternice si mai dese ale BNR. Nu ne vom mai mira cand vom auzi ca BNR a intervenit cu sute de milioane de euro pentru a apara leul, atunci cand cei care au castigat pe piata monetara vor dori sa-si repatrieze profiturile si vor pune presiune pe curs.

    Ultimul obiectiv il reprezinta reducerea dobanzilor la lei, dar acest lucru se va realiza doar daca inflatia va scadea. In acest moment, dobanzile mari la lei fac imprumuturile in valuta sa fie mult mai rentabile, iar atata timp cat dobanzile la creditele in lei nu vor cobori sub 10%, nu putem bifa implinirea acestui obiectiv. 

    Cei noua membri ai conducerii BNR vor avea o viata mai usoara. Dar acum pretentiile, in special din partea publicului, vor fi mult mai mari. Si in primul rand publicul va cere din partea BNR sa-si respecte statutul de independenta si sa apere obiectivele economice daca lucrurile nu merg cum trebuie, chiar cu pretul unui conflict deschis cu Guvernul. In Ungaria sau Polonia, banca centrala chiar face acest lucru.

    Intrebarea e daca Isarescu este pregatit pentru aceasta noua postura, avand in vedere ca istoria ultimilor 14 ani nu-i este favorabila in aceasta privinta.     

    Cristian HOSTIUC este redactor-sef al cotidianului Ziarul Financiar.

  • Coechipierii lui Isarescu

    Noul Consiliu de Administratie al BNR, aprobat de Parlament la sfarsitul lui  septembrie, a inlocuit luni, 11 octombrie, vechea conducere a bancii centrale.

    1. Mugur Isarescu, guvernator – al treilea mandat

    2. Florin Georgescu, prim-viceguvernator (PSD) – primul mandat

    3. Cristian Popa, viceguvernator (PSD) – al doilea mandat

    4. Eugen Dijmarescu, viceguvernator (PSD) – primul mandat

    5. Silviu Cernea, membru – al treilea mandat

    6. Napoleon Pop, membru (PNL) – primul mandat

    7. Maria Ene, membru (PRM) – primul mandat

    8. Agnes Nagy, membru (UDMR) – al doilea mandat

    9. Virgil Stoenescu, membru – al doilea mandate

  • Amnistie sau faliment?

    Pentru arierate, boala cronica a economiei romanesti, nu de paleative e nevoie, ci de un tratament-soc

    Una dintre problemele de fond ale economiei noastre este cea a arieratelor fiscale. De-a lungul ultimilor 14 ani, din diverse cauze, societatile comerciale au acumulat datorii restante la bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale, fondul unic al asigurarilor de sanatate, bugetul asigurarilor pentru somaj si bugetele locale, datorii care s-au propagat apoi in intreaga economie. Dezbaterea cauzelor care au determinat aceasta situatie este, din pacate, tarzie si mult prea vasta pentru un articol de presa.  

    Este important, in acest context, ca aprecierea situatiei sa porneasca de la o viziune pragmatica si nu de la o abordare viscerala, fals moralista. Unde este moralitatea in acceptarea caracterului licit al averilor obtinute din economia subterana (venituri nedeclarate si, evident, neimpozitate)? 

    Problema cronica a arieratelor poate avea multe solutii, situate insa intre doua extreme: amnistie fiscala sau faliment (generalizat). Este o alegere foarte grea, deoarece angajamentele externe si constrangerile electorale interne transforma decizia intr-o adevarata misiune imposibila. Este foarte important de mentionat ca au fost deja luate decizii situate intre cele doua extreme fara ca aceasta sa determine rezolvarea problemei. Intr-adevar, „iertarile“ de datorii pentru societatile de stat privatizate (sau re-privatizate), scutirea societatilor de stat din transporturi sau minerit de la plata unor contributii sociale, chiar si mecanismele normale de esalonare a datoriilor restante nu au dus la diminuarea problemelor reale ale economiei. Acestea nu sunt decat paleative, pentru o economie care are nevoie de un „tratament“ de soc.   

    Autoritatile au ales solutia falimentului pentru a diminua arieratele fiscale. Astfel, Ministerul Finantelor Publice prin Agentia Nationala de Administrare Fiscala (ANAF) a demarat, de cateva luni, o campanie de deschidere a procedurii falimentului pentru agentii economici care inregistreaza datorii restante la bugetul de stat consolidat. Conform ultimelor date de pe site-ul ANAF, aproximativ 45.000 de agenti economici inregistreaza datorii restante la bugetul de stat (din care 454 sunt mari contribuabili si 44.461 sunt mici contribuabili). Datoriile cumulate ale acestora se ridicau la data de 31 iulie 2004 la 199.490 de miliarde de lei (pentru comparatie, veniturile bugetului de stat pentru anul 2004 erau stabilite in proiectul initial la 288.309 miliarde de lei). Din capul locului trebuie spus ca lichidarea datornicilor la bugetul de stat nu reprezinta o solutie realista, si aceasta din mai multe motive. 

    In primul rand, in cele mai multe ca-zuri, obligatiile restante sunt datorii istorice acumulate in perioada 1990-2002 datorita lipsei resurselor de finantare atat pentru societatile cu capital de stat cat si pentru cele cu capital privat. 

    In al doilea rand, datorita conexiunilor existente in economie, lichidarea unei societati mari va duce la propagarea pierderilor in economie, ceea ce va avea ca efect cresterea accentuata a somajului si reducerea dramatica a volumului de activitate a agentilor economici viabili si, indirect, reducerea veniturilor la bugetul de stat. 

    In al treilea rand, nu trebuie neglijat efectul de „curatare“ a terenului pentru investitorii straini care vor domina economia nationala. O astfel de situatie nu este de dorit, mai ales ca „economii de piata“ precum Franta si Germania se opun in multe situatii preluarii unor companii reprezentative de catre companii din alte tari.

    In fine (si poate cel mai important), costurile lichidarii a zeci de mii de societati comerciale sunt prohibitive atat in termeni financiari cat si ca durata. Practic, o astfel de actiune ar putea paraliza atat justitia cat si administratia publica. Specialistii mai stiu si ca in astfel de situatii nu se recupereaza decat o suma infima din valoarea reala a activelor, oricum mult mai putin fata de impozitele si taxele pe care le-ar putea incasa bugetul de stat daca agentul economic si-ar continua activitatea.

    Amnistia fiscala e o masura exceptionala de care economia romaneasca are nevoie ca de aer pentru a rezolva problema arieratelor. Aceasta masura ar trebui sa fie insotita de recapitalizarea societatilor comerciale, revizuirea fiscalitatii in domeniul fortei de munca, optimizarea (reducerea) cheltuielilor bugetare si simplificarea procedurilor de faliment. Astfel ar fi create conditiile obiective pentru cresterea gradului de conformare voluntara a contribuabililor si pentru impunerea disciplinei financiare in sectorul de stat. Chiar daca amnistia fiscala este un ajutor de stat fata de care partenerii europeni ar putea sa se exprime critic, interesul national trebuie sa primeze: avem nevoie de intreprinzatori romani pentru a intra cu fruntea sus in UE.

    Emil Duca este consultant fiscal, doctor in Economie. Pe langa activitatea publicistica la „Ziarul Financiar“, Emil Duca este autorul lucrarii in format electronic „Noua legislatie fiscala. Editia 1“.

  • SOLUTIA FINALA

    Amnistia fiscala, ca solutie exceptionala pentru rezolvarea problemei arieratelor, ar trebui insotita de o serie de masuri:

    • recapitalizarea societatilor comerciale
    • revizuirea fiscalitatii in domeniul fortei de munca
    • optimizarea (reducerea) cheltuielilor bugetare
    • simplificarea procedurilor de faliment

  • Cosmorom, ultimul tren

    Cu cei maxim 600 de milioane de euro pe care ar putea sa-i investeasca incepand din noiembrie, OTE pare hotarata pentru o ultima incercare, disperata, de a salva Cosmorom.

    O suma mare: 600 de milioane de euro. Investiti in spatii de birouri, banii ar aduce Bucurestiul la nivelul ofertelor din Budapesta sau Praga. Suprafata disponibila pentru sedii de firma de prima mana ar creste de opt ori. Cu aceiasi bani se poate cumpara si moderniza o uzina constructoare de autoturisme depasita tehnologic, pentru a produce un automobil de talia Daciei Logan. 

    In schimb, 600 de milioane de euro nu sunt suficienti operatorului Cosmorom pentru a incerca sa prinda din urma trenul dezvoltarii sectorului telecomunicatiilor mobile romanesti. Locomotivele acestuia, Connex si Orange, trag cu viteza accelerata. Sefii Cosmorom s-au decis si ei. E „acum ori niciodata“.

    OTE, operatorul national de telecomunicatii din Grecia care detine RomTelecom, se pare ca pregateste o infuzie de capital dublata de o restructurare la divizia mobila a acestuia, Cosmorom. OTE ar urma sa aloce intre 400 si 600 de milioane de euro in noiembrie pentru relansarea diviziei mobile a RomTelecom, aflata in criza profunda. Cosmorom ar urma sa treaca in custodia CosmOTE, bratul mobil al OTE.

    Radacinile crizei operatorului mobil sunt adanci. Cosmorom a debutat cu stangul pe piata romaneasca a telecomunicatiilor. Cu toate ca avea cele mai bune oferte la lansarea sa pe piata, in 2000 – nu trebuie uitat ca taxarea la secunda a fost introdusa intai de Cosmorom si apoi preluata de Connex si Orange (Dialog, la acea data) – acestea nu au convins utilizatorii de telefonie mobila. 

    Cauzele sunt multiple. La vremea cand Cosmorom a debutat, ceilalti doi operatori erau deja bine ancorati in piata, cu cateva sute de mii de clienti in portofoliu. Cosmorom s-a grabit cu lansarea si nu a dezvoltat in prealabil infrastructura care sa ii asigure o acoperire macar apropiata de a celorlalti doi jucatori. Nici promovarea serviciilor Cosmorom nu a fost prea stralucita. Reclamele cu blonda care nu intelegea cum e cu taxarea la secunda sau alte servicii de telefonie a fost perceputa, foarte probabil, ca un afront de unele categorii de potentiali utilizatori.

    Restructurarea Cosmorom (sau vanzarea, ca ultima alternativa) trebuie facuta acum.  Piata romaneasca ar mai suporta inca un operator de telefonie mobila. Mobilul este prezent in doar 47% din casele romanilor, spun datele Ministerului Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei. Pana la un grad de penetrare de peste 80% a telefoniei mobile, asa cum se intampla in Europa, mai e loc. Mai ales ca pentru zonele unde telefonia fixa nu ajunge, mobilul este o optiune. 

    Ceilalti doi operatori GSM sunt insa din ce in ce mai greu de ajuns; 400 de milioane de euro (490 de milioane de dolari) sunt un efort prea mic, in comparatie cu telul propus. Nici maximul propus, de 600 de milioane de euro (736 de milioane de dolari) nu pot egala cei aproape un miliard de dolari investiti pana acum, in mod sustinut, de fiecare din ceilalti doi operatori. 

    O parte din banii alocati pentru Cosmorom ar trebui sa acopere datoriile acumulate, din care circa 100 de milioane de euro sunt bani neachitati principalului furnizor de echipamente, Intracom. 

    Sansele ca OTE sa reuseasca, singur, sa redreseze situatia Cosmorom sunt minime, daca tinem cont ca si operatorul elen are o situatie financiara nu tocmai roza. In lupta cu Connex sau Orange, grecii vor trebui sa dezvolte repede o infrastructura si servicii cel putin la nivelul concurentei, pentru a atrage o masa critica de clienti necesara profitabilitatii. Dar costurile de dezvoltare a retelor care opereaza pe frecventa de 1.800 MHz, asa cum este reteaua Cosmorom, sunt mult mai mari fata de cele pe 900 MHz, cum au Connex si Orange. 

    Atat Connex cat si Orange vor aloca anul viitor sume importante pentru dezvoltarea de retele 3G. Prin urmare, cei de la OTE vor trebui sa pregateasca pentru Cosmorom alte zeci de milioane de euro pentru a tine pasul. Fara resurse financiare suplimentare, Cosmorom se va trezi in situatia in care a debutat pe piata romaneasca: nu va putea sa-si asigure o dezvoltare accelerata si durabila.

  • Piata GSM

    COSMOROM

    • CLIENTI: peste 85.000
    • VENITURI: aproximativ 3,6 milioane de euro in primele sase luni.

    CONNEX

    • CLIENTI: peste 4.000.000
    • VENITURI: 310 milioane de dolari in primele sase luni

    ORANGE

    • CLIENTI: peste 4.000.000
    • VENITURI: 281 de milioane de euro in primele sase luni

    ERORILE COSMOROM

    • nu si-a dezvoltat infrastructura
    • a avut acoperire mai slaba decat competitorii
    • servicii mai putine si mai rigide decat concurentii
    • promovarea produselor a fost ineficienta

  • Forma bate fondul

    Dezbaterile televizate reprezinta, in definitiv, cea mai buna aproximare moderna a democratiei ateniene

    …desi multi deplang, cu argumente pertinente, superficialitatea democratiei moderne, in care razboiul pentru imagine o ia, de cele mai multe ori, inaintea confruntarilor de idei, de programe etc. Specialistii sunt unanimi, bunaoara, in a recunoaste ca, in epoca televiziunii, Abraham Lincoln, cu figura sa colturoasa, n-ar fi avut nici o sansa de a ajunge presedintele SUA. In realitate, insa, nici in mult laudata democratie ateniana lucrurile nu erau cu mult diferite. Si acolo, in agora, se infruntau, fata catre fata, oratorii cei mai abili. Si atunci castiga nu neaparat cel care care avea cele mai logice argumente, ci acela care izbutea sa lase o impresie mai buna publicului spectator. Cel mai bun de gura, altfel spus. Altminteri Demostene, saracul, nu s-ar fi chinuit pe malul marii, cu pietre in gura, pentru a-si imbunatati dictia. 

    Din aceasta perspectiva, dezbaterile televizate dintre George W. Bush si John Kerry reprezinta cea mai buna aproximare moderna a adevaratei politici – cea care presupune infruntarea fata in fata, in prezenta publicului. Una e cand fiecare candidat isi prezinta programul in mijlocul propriilor sustinatori, eventual la o conferinta de presa, si altceva cand o face in prezenta contracandidatului. Una este sa-ti ataci adversarul prin intermediul reclamelor electorale, si alta este sa o faci privindu-l drept in ochi.

    Urmarindu-i evoluand „umar la umar“, alegatorii pot face asa-numita „comparatie instinctiva“, pe baza careia isi formeaza simpatiile si antipatiile chiar si in viata de zi cu zi. Mai mult, prezenta presedintelui in exercitiu pe picior de egalitate cu oponentul sau, ii rapesc celui dintai ceva din „aura“ de respectabilitate, din inerenta functiei. Vazandu-l inghesuit cu intrebari, cautandu-si justificari si oferind explicatii, publicul isi reaminteste ca presedintele e si el, la urma urmei, doar un om supus greselii.

    Nu doar dezbaterile in sine, insa, fac deliciul americanilor in aceasta perioada, ci si „dezbaterile dezbaterilor“, care se prelungesc pana la ore tarzii din noapte. Cele mai importante posturi de televiziune se intrec in a avea drept invitati cei mai buni analisti politici. Confruntarea este rasucita pe toate partile, sunt numarate cuvintele-cheie din discursurile fiecaruia, sunt analizate mimica si gesturile – cu si fara sonor – s.a.m.d. Miza nu trebuie neglijata.

    Prima dezbatere Bush-Kerry l-a plasat pentru prima oara pe cel din urma in fruntea sondajelor de opinie. Senatorul Kerry s-a dovedit mai „prezidentiabil“ decat presedintele insusi. Ce-i drept, in Romania, functia prezidentiala se bucura de mult mai putine prerogative executive decat in Statele Unite. Si totusi, o confruntare televizata a principalilor candidati la Presedintie ar reprezenta un excelent exercitiu democratic – poate singurul de acest tip, cu o miza extrem de importanta. Pe de o parte, pentru ca presedintia este, si va ramane pentru inca multa vreme la noi, functia cu cea mai mare incarcatura simbolica. Pe de alta parte, pentru ca posibilitatea de a avea parte de o coabitare intre un presedinte de o coloratura politica diferita de cea a guvernului este, pentru prima oara, cat se poate de reala – fie la inceputul, fie la sfarsitul mandatului.

    Sa nu uitam ca, incepand cu acest ciclu electoral, mandatul prezidential devine de cinci ani. Prin urmare, probabilitatea ca, peste patru ani, optiunile electorale sa fie radical diferite este semnificativa.

    Cand, in urma cu doar cateva saptamâni, Basescu il provoca public pe Nastase la o infruntare televizata, raspunsul biroului de presa nu s-a lasat asteptat: Adrian Nastase este gata sa-si intalneasca oponentul direct (la vremea respectiva, Theodor Stolojan). De acum inainte, o atare scuza nu mai este posibila. Nu va lasati, insa, inselati de aparente. Provocarea careia Basescu va trebui sa-i faca fata pentru a se dovedi „prezidentiabil“ nu este usoara. Iarna nu-i ca vara, fara indoiala. Dar nici Presedintia nu-i ca primaria. 

    ALIN FUMURESCU activeaza in prezent la Departamentul de Studii Politice din cadrul Universitatii Missouri (Columbia, SUA). Este jurnalist si dramaturg, absolvent al facultatilor de Medicina (Universitatea „Iuliu Hatieganu“ Cluj) si Filosofie (Universitatea „Babes-Bolyai“ Cluj). Este laureat al premiului de excelenta pentru teorie politica „J.G. Heinberg“ (conferit de Universitatea Missouri in 2002).

  • Cu leul greu va fi mai usor

    Sa ne gandim cate secunde in plus ne trebuie pentru a scrie de fiecare data cele patru zerouri parazitare sau ca sa pronuntam „o suta de mii“ in loc de „zece lei“

    Taranca de la care cumpar lapte a trecut de mult la „leul greu“. Inca de acum cativa ani, cand laptele costa 5.000 de lei litrul, imi spunea ca face „5 lei“. Era un mod de a-mi sugera ca pretul nu trebuie sa ma sperie, ca doar pare mare si ca in realitate nu depaseste pretul dinainte de 1989. 

    In prezent, ea nu mai taie doar trei zerouri, ci patru, cum a explicat ca va face si Mugur Isarescu. Mai exact, in loc sa spuna 20.000 de lei (cat costa acum un litru), spune „2 lei“. Culmea este ca tocmai oamenii simpli, necultivati, cu priza la realitate, au stiut sa vada dincolo de multiplicarea ametitoare a cifrelor valoarea reala a produselor. Intelectualii, mai sensibili la simboluri, au privit visatori milioanele si miliardele de pe hartie, lasandu-se in voia imaginatiei. Inflatia le-a oferit ocazia de a se sui in caruselul iluziei ca sunt milionari sau chiar miliardari. Cu exceptia economistilor, bineinteles.

    (In ce ma priveste, nu am mare incredere in competenta economistilor, dar impresia mea este, sunt sigur, nejustificata. Iata, totusi, de ce nu am incredere. Odata, colaborand la o revista, urma sa primesc ca drepturi de autor 750.000 de lei „bani in mana“. Economistul redactiei se straduia sa afle ce suma bruta trebuie sa stabileasca pentru ca scazand din ea un impozit de 18 la suta sa rezulte 750.000. Metoda lui era aceea a… incercarilor repetate. Scria, de exemplu, pe hartie 1.100.000, afla cat reprezinta 18 la suta din aceasta suma – 198.000 -, scadea 198.000 din 1.100.000, injura constatand ca obtine 902.000, si repeta calculul luand ca suma bruta 1.050.000 etc, etc. Dupa zeci de incercari tot nu gasise suma din care scazand 18 la suta sa rezulte 750.000. I-am spus ca ar face mai bine sa puna totul in ecuatie. El m-a privit consternat, iar eu i-am dictat: „ics minus optsprezece ics supra o suta egal cu sapte sute cincizeci de mii“. Pana la urma, tot eu, absolvent al facultatii de litere, a trebuit sa-i arat cat de simplu se poate afla valoarea lui „ics“).

    Imaginea unei bancnote are cu totul alt ecou in mintea unui scriitor decat in aceea a unui specialist in „finante-banci“. Scriitorii, de exemplu, au discutat indelung si cu insufletire despre prezenta portretului lui Eminescu pe bancnota de 1.000 de lei si despre prezenta portretului lui Caragiale pe bancnota de 1.000.000 de lei. Unii spuneau ca Eminescu este minimalizat, ca si cum ar fi de o mie de ori mai putin valoros decat Caragiale. Altii insa au remarcat – pe buna dreptate – ca bancnota de 1.000 are un mult mai mare tiraj decat aceea de 1.000.000. Or, in cazul oricarui scriitor, tirajul  este cel care conteaza!

    Trecerea la „leul greu“, chiar daca va provoca unele confuzii, este absolut necesara. Ea va asigura o considerabila economie de timp (iar „time is money“, nu-i asa?). Sa ne gandim cate secunde in plus ne trebuie pentru a scrie de fiecare data cele patru zerouri parazitare (sau pentru a le inscrie pe micul ecran al calculatorului de buzunar). Sa ne gandim cate secunde in plus ne trebuie, la telefon, ca sa pronuntam „o suta de mii de lei“ in loc de „zece lei“ (pentru a lua un singur exemplu). Toate aceste secunde, inmultite cu milioane de oameni si, in continuare, cu mii de situatii din viata lor, ajung sa reprezinte, insumate, sute de ani de viata.

    Ca sa nu mai vorbim de faptul ca simplificarea la care vom proceda ne va reda, fie si simbolic, demnitatea. Puterea de cumparare a monedei nationale nu va creste prin aceste artificii aritmetice, dar vom castiga o anumita eleganta stilistica in comportarea noastra financiara.

  • De ce atata graba, <br/>domnilor ministri?

    Este momentul poate ca guvernantii sa inteleaga ca si in Romania a trecut vremea deciziilor luate in numar ridicat, tocmai pentru a mari sansele ca macar o parte din ele sa fie bune.

     

    In 1990 nu aveam o varsta la care sa ma intereseze prea mult economia, insa mi-au ramas in cap doua din primele masuri ale Guvernului Roman: ieftinirea kilowatt-ului si cresterea salariilor. Probabil ultimele lucruri pe care trebuia sa le suporte o economie romaneasca cu mare nevoie de reformare.

     

    Impresia pe care mi-au lasat-o pana in prezent deciziile proaspatului cabinet Tariceanu nu difera foarte mult de cea din ‘90. Diferenta este ca entuziasmul populist oarecum justificat de acum 15 ani s-a transformat intr-un populism „investitional“, de castigare a simpatiei unui mediu de afaceri care are nevoie acum doar de echilibru, nu de masuri pompieristice.

     

    Banuiesc ca nu sunt singurul care isi pune intrebarea „Era oare necesara adoptarea cotei unice in cateva zile, intre Craciun si Revelion, riscand un conflict cu Fondul Monetar International?“. Nu era mai simplu ca mai intai sa aiba loc mai multe consultari pentru identificarea potentialelor probleme bugetare si a unor solutii? Nu cred ca s-ar fi suparat vreun om de afaceri daca introducerea cotei unice era aprobata in martie, de exemplu, cu mentiunea ca are efect retroactiv pana in ianuarie.

     

    Desi asa ar fi fost logic sa se intample lucrurile, noul Guvern a riscat si a gresit. FMI a reactionat, solicitand adoptarea unor masuri urgente pentru aducerea de bani la buget din alte surse, cum ar fi cresterea TVA. Masura care probabil nu ar deranja foarte mult companiile, ce vor avea probleme doar la nivelul lichiditatilor, insa va lovi exact intr-o parte a clasei de mijloc care a votat cu incapatanare de partea liberalilor sau democratilor dupa 1990. Mai precis, vor pierde tocmai aceia care si-au negociat salariile „la net“ si nu vor beneficia de efectele cotei unice, dar vor avea parte, in schimb, de cresteri ale preturilor produselor.

     

    Sigur, exista sanse ca majorarea TVA sa nu aiba loc, insa Guvernul va fi nevoit, in lipsa certitudinilor privind cresterea gradul de colectare a impozitelor, sa apeleze la artificii care vor lasa impresia de inconsistenta. Si atunci se pune intrebarea: cui folosesc astfel de actiuni pripite? Intervievati de BUSINESS Magazin, multi manageri si investitori au afirmat raspicat ca nu plata unui impozit mai mic era principala lor dorinta, ci asigurarea unui mediu predictibil de afaceri. Adica exact ceea ce Guvernul Tariceanu nu va putea realiza, daca continua in aceeasi maniera.

     

    Este momentul, poate, ca ministrii sa inteleaga ca si in Romania a trecut vremea deciziilor in avalansa, luate fara chibzuiala cu speranta ca macar o parte se vor dovedi bune (vezi guvernele Ciorbea sau Vasile).

    Economia romaneasca, acum privata in marea ei parte, se va restructura pe cont propriu in urmatorii ani. Guvernului ii va ramane sarcina de a o ajuta, insa prin actiuni cu precizie de bisturiu, indelung si temeinic planificate. Nicidecum prin decizii cu sanse mari de a fi anulate sau modificate la scurt timp dupa publicarea in Monitorul Oficial.

  • Libertatea de exprimare, o chestiune de business

    Mai exista libertate de exprimare absoluta cand aceasta e inclusa, ca materie prima, intr-o matrice de business? 2004 s-a incheiat cu mai multe invataminte importante atat pentru proprietarii cat si pentru angajatii companiilor media din Romania.

     

    2004 a fost, fara indoiala, un an esential in istoria recenta a industriei media si a jurnalismului romanesc. In primul rand, a fost cel mai profitabil an din punct de vedere comercial de dupa 1990 (performanta asigurata insa nu de sporirea numarului de cititori, ci de sumele provenite din publicitate). Cu toate acestea, putini editori de presa scrisa se pot lauda cu un castig istoric – a fost mai degraba un an in care s-au mai vindecat din ranile trecutului.

     

    In al doilea rand, a fost un an al sciziunii politice. Majoritatea ziarelor si televiziunilor au facut (primele fatis, ceva mai „cinstit“; cele din urma subliminal, perfid) campanie electorala mascata: fie pentru PSD (mai ales), fie pentru DA (mai putin). Din pacate, pe culoarul liber ramas in mijloc, culoarul echidistantei si al normalitatii, au alergat prea putini.

     

    In al treilea rand – dar in stransa legatura cu primele doua -, 2004 a fost anul care a marcat cele mai dure si radicale confruntari intre jurnalisti si patronate, intre corpul editorial si cel administrativ (mai simplu spus, intre cei care scriu si cei care sustin financiar un ziar). A fost (si este, inca) o realitate trista dar oarecum inevitabila cata vreme libertatea de exprimare si profitul nu se simt intotdeauna bine sub acelasi acoperis.

    Paranteza: nu e deloc o „ironie a sortii“ ca aceste conflicte au izbucnit chiar la doua ziare romanesti cu patronat occidental („Evenimentul zilei“ – detinut de elvetienii de la Ringier si „Romania libera“ – controlat, pana de curand, de nemtii de la WAZ). Tocmai acesta e motivul principal: un patronat strain este orientat, in primul rand, spre profit. Nu are vreme de idealisme, de sentimentalisme. Uneori, nici chiar de principii sau procese de constiinta. Are insa timp, intotdeauna, pentru a gasi metode (orice metode) pentru imbunatatirea cifrelor din raportarile financiare trimise in „patria mama“.

     

    Anul pe care l-am incheiat a mai ars o etapa in maturizarea democratiei romanesti, demonstrand ca libertatea de exprimare este o chestiune deopotriva relativa (deci negociabila) cat si foarte intima (deci individuala).

     

    1. De ce relativa si negociabila? Nu este un gand foarte comod, dar gazetarii onesti din Romania au constientizat cum libertatea de exprimare (un ideal pentru care au murit oameni, o sintagma care contine esenta democratiei si a meseriei lor) devine un principiu flexibil si negociabil in fata intereselor de business. In plus, s-a mai spulberat un mit: s-a dovedit ca limitarea „cu masura“ a libertatii de exprimare nu poate afecta mai nimic… nici macar integrarea Romaniei in Uniunea Europeana (sa nu uitam ca discutam despre business, nu-i asa?).

     

    2. De ce intima si individuala? Renuntand la orice umbra de ipocrizie, trebuie sa admitem ca libertate de exprimare absoluta nu exista, cu adevarat, decat in intimitate, fiind de fapt o chestiune strict individuala. In secunda in care libertatea de exprimare e inclusa, ca materie prima, intr-o matrice de business (cazul oricarei afaceri media), aceasta devine, automat, limitata. Putem discuta doar de diferite grade ale libertatii de exprimare, nu si de libertate absoluta – neviciata de nimeni si de nimic. Nu putem, asadar, decat sa tindem spre un grad de libertate de exprimare (tot) mai mare, consolati, insa, din start, ca nu vom ajunge niciodata la 100%. Orice jurnalist matur va trebui, astfel, sa accepte ca libertatea de exprimare absoluta, ca orice alta chestiune care tine de intimitate, nu conteaza cu adevarat decat in raport cu propria constiinta. De aici, consecinta logica: un jurnalist care nu doreste sa scrie doar pentru el – ci sa-si indeplineasca misiunea fundamentala,  aceea de-a ajunge la publicul larg – este obligat la compromis. Un compromis mai mare sau mai mic (in functie de intelepciunea patronatului).