BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Unii cu tineretea, altii cu functiile

    Noile liste electorale sunt noi doar din punct de vedere temporal, nu si al continutului: efortul de a-i identifica printre candidati pe oamenii tineri sau cu experienta manageriala este considerabil.

    „Administratia publica este supradimensionata si ar trebui restructurata dupa modelul unei corporatii.“ Este una din primele declaratii publice ale noului ministru ungar al economiei, Janos Koka.

    Nu pare o declaratie iesita din comun, insa devine interesanta daca este proiectata pe discutiile din Romania vizavi de listele electorale din care lipsesc, ca intotdeauna, tinerii si managerii. Ba chiar foarte interesanta daca mai adaugam doar cateva informatii despre Janos Koka. Are 32 de ani si o avere de circa 13 milioane de dolari acumulata din afaceri proprii. A fondat o companie de internet, a vandut-o apoi catre un fond de investitii american, a cumparat-o inapoi dupa ce piata a scazut si a vandut-o din nou cu profit. Iar experienta si mentalitatea antreprenoriala ale lui Koka au fost suficiente pentru ca statul ungar sa ii incredinteze conducerea unuia din cele mai importante ministere. 

    Nu la foarte mare distanta spre sud-est, unde nu lipsesc de altfel managerii tineri si de succes, inca nu exista prea multe sanse ca astfel de „minuni“ sa se intample curand. Pentru ca in Romania promovarea tinerilor inca pare mai degraba un slogan electoral menit sa lustruiasca imaginea dinozaurilor decat un fapt concret. 

    Iar noile (doar din punct de vedere temporal, nu si al continutului) liste electorale sunt cel mai bun exemplu in acest sens. Atat de partea puterii cat si, mai surprinzator, de partea opozitiei, trebuie facut un efort considerabil pentru a identifica propunerile de oameni tineri sau cu experienta manageriala.

    Asta inseamna ca, pentru inca patru ani, accederea noilor mentalitati la putere va ramane inca la stadiul in care doi sau trei tineri vor ocupa posturi cu vizibilitate mare dar putere de decizie mica. Vezi Victor Ponta (28 ani) la Corpul de Control al primului-ministru sau Alexandru Popa (25 ani) la Agentia Romana pentru Investitii Straine.

    In functiile cheie nu vom vedea, insa, indiferent cu cine am vota, decat aceeasi rotatie a cadrelor cu care Romania s-a obisnuit in ultimii 14 ani. Oameni cu praf pe idei si vocabular, care vor trebui sa ne reprezinte, din pacate, in discutiile cu reprezentanti ai Uniunii Europene vorbitori de trei limbi si scoliti la London Business School sau École Nationale d’Administration. 

    Si pana la urma, daca analizam din punct de vedere matematic, situatia este explicabila. In Romania sunt circa 4,5 milioane de salariati in total, din care mult prea multi, circa un milion, adica un sfert, lucreaza in administratia publica. Pentru comparatie, in Vest, procentul lucratorilor de stat este de 1/10 din total.

    Continuand calculele, ajungem la concluzia ca in administratia publica romaneasca exista circa o jumatate de milion de salariati a caror mentinere in functii este justificata de o singura calitate „profesionala“: aceea de a avea drept de vot.

    Si atunci, cand esti un partid care vrea sa castige alegerile si peste alti patru ani, de ce ti-ai asuma riscul de a pune in functii importante oameni cu idei ca a lui Janos Koka? Adica manageri care stiu cati oameni trebuie sa produca si cati sa coordoneze, care sa aiba in sange respectarea bugetelor, productivitatea si sa aprecieze in primul rand competenta. Care sa conduca institutiile publice ca pe niste companii si sa nu ii intereseze ca dupa un prim mandat de restructurari s-ar putea sa nu il mai castige pe urmatorul.

    In lipsa unor astfel de oameni, toate relaxarile fiscale din programele electorale (despre care politicienii spun ca vor aduce de fapt mai multi bani la buget) raman vorbe goale. Asta pentru ca nu iau in considerare un lucru foarte important: cand administratorul este prost, banii sunt, intotdeauna, mai putini.

  • Piata imobiliara iese din adolescenta

    Piata imobiliara romaneasca a intrat intr-o noua etapa. Milioane de euro aflate in portofoliul mai multor fonduri de investitii nu asteapta decat aparitia unor proiecte viabile, numai bune pentru a fi cumparate.

    Dupa ani in care piata imobiliara a fost privita drept instabila, din cauza variatiilor mari de pret, dar si a lipsei unei oferte la standarde internationale, in ultimul an cateva tranzactii au semnalat faptul ca piata este suficient de matura.

    Primul semn de stabilitate al unei piete imobiliare este intrarea investitorilor institutionali, adica a fondurilor de investitii, a fondurilor de pensii, a companiilor de asigurari, care cauta investitii pe termen lung, cu un randament usor mai ridicat decat pe piata financiara. Acestia cumpara de la developeri, adica investitorii primari, care investesc in constructia cladirilor de birouri, a centrelor logistice sau a complexurilor comerciale, pe care incearca ulterior sa le inchirieze. Deschizatorii de drumuri sunt de obicei fondurile de investitii, pentru ca mai prudentele companii de asigurari, de exemplu, nu pot risca banii asiguratilor pe o piata pe care o considera inca imatura, chiar in schimbul unei rentabilitati sporite. Totusi, mai multe tranzactii realizate in ultimii doi ani arata ca piata imobiliara romaneasca devine sigura si atractiva.  

    Saptamana trecuta, un holding austriac – Meinl European Land Ltd. – a cumparat de la Liebrecht & wooD proiectul Militari Shopping Center (MSC) cu 20 mil. euro. Poate ca suma in sine nu este foarte mare. 20 mil. euro reprezinta un sfert din veniturile incasate intr-o singura zi de Microsoft. Cu aceasta suma se poate construi o fabrica de componente auto care genereaza o mie de noi locuri de munca.

    Insa tranzactia prin care MSC a fost preluat de firma austriaca reprezinta prima achizitie a unui proiect comercial de pe piata romaneasca. Asta dupa ce, in ultimii 2 ani, mai multe companii imobiliare au cumparat centre de afaceri sau parcuri logistice. Compania austriaca CA Immo, membra a grupului HVB, a facut doi pasi uriasi. CA Immo a preluat jumatate din imobilul Charles de Gaulle Plaza, viitorul sediu al Connex, aflat la acea data (sfarsitul anului 2002) inca in stadiul de proiect. Ulterior, austriecii au cumparat primul imobil de birouri construit si inchiriat in totalitate – Opera Center, pentru 29 mil. $.

    Un alt investitor important, fondul de investitii imobiliare Europolis – detinut de banca austriaca Investkredit si de BERD – a achizitionat, in schimbul a circa 30 mil. $, cel de-al doilea centru de afaceri important din Bucuresti, Europe House (care gazduieste sediul Orange).

    Inceputul acestui an a adus o noua premiera. Immofinanz, un alt fond de investitii imobiliare din Austria, a preluat parcul industrial IRIDE, situat in nordul Capitalei. Tranzactia este estimata la circa 40 mil. euro. Iar in urma cu mai putin de o luna, Europolis si-a anuntat cea de-a doua investitie de pe piata imobiliara bucuresteana, intrand intr-un parteneriat cu compania italiana Cefin pentru construirea unui parc logistic in valoare de 75 mil. euro.

    Ce inseamna insa achizitia MSC? Complexul gazduieste un magazin al lantului german de bricolaj Praktiker si unul al lantului autohton de electrocasnice Domo. Proiectul prevedea insa construirea unui complex comercial de mari dimensiuni, format din mai multe magazine. Surse din piata erau totusi de parere ca proiectul nu merge foarte bine, deoarece nu a fost inchiriata nici un sfert din suprafata propusa.

    Investitia Meinl European Land Ltd. arata ca investitorii occidentali sunt dispusi sa achizitioneze chiar si proiecte mai putin interesante la prima vedere, care indeplinesc totusi unele criterii. Potrivit comunicatului remis de Meinl bursei din Viena, rata de rentabilitate a proiectului este de 11%. Pe de alta parte, Mircea Cleciu, directorul firmei imobiliare Neocasa, agent exclusiv al MSC, spune ca cei doi chiriasi au incheiat contracte pe termene lungi: Praktiker pe 15 ani, iar Domo pe 10.

    De altfel, in piata s-au simtit nenumarate semnale de la diverse companii de investitii imobiliare dispuse sa mizeze de la cateva sute de mii pana la zeci de milioane de euro in cladiri romanesti.

    Si chiar daca printre investitori inca nu se numara fonduri de pensii sau asiguratori, totusi tranzactiile care au insumat 200 mil. euro arata ca piata imobiliara mai are numai putin pana sa iasa din adolescenta. Iar dupa ce se va maturiza vor aparea si mai multi investitori.

  • OFF-SHORE ROMANESC

    • impozitare redusa a profiturilor (5%) din surse externe.
    • cadru legal special pentru societatile holding.
    • posibilitatea de a infiinta societati off-shore pentru investitii sau valorificare copyright. 

  • Poate fi Romania un paradis off-shore?

    Desi pare stiintifico-fantastic, scenariul transformarii Romaniei intr-un centru financiar regional este credibil si realizabil.

    Reducerea fiscalitatii este un subiect la moda pana si in Romania, chiar daca reducerea impozitelor nu vizeaza echilibrarea impozitarii muncii cu impozitarea capitalului ci, dimpotriva, adanceste acest dezechilibru prin reducerea in continuare a impozitului pe profit. Desigur ca autoritatile ar putea sustine ca acest dezechilibru este mentinut intentionat pentru a incuraja libera initiativa. Pe de alta parte, criticii vor spune ca daca guvernul ar dori incurajarea liberei initiative, ar trebui sa elimine impozitele „mascate“ introduse pe sub mana in ultimii ani precum taxa pentru serviciul public de radio sau televiziune, ar reduce numarul de impozite, taxe si contributii si, mai ales, ar simplifica formalitatile solicitate pentru functionarea intreprinderilor mici si mijlocii. Intr-adevar, investitorii nu se plang de timpul necesar infiintarii unei afaceri ci de faptul ca functionarea unei societati comerciale este ingreunata de tot felul de formalitati birocratice. 

    Daca analizam evolutia fiscalitatii in Europa, pe langa tendinta de atragere a investitiilor prin reducerea fiscalitatii (cu Slovacia ca exemplu de succes), trebuie sa remarcam reactia din ce mai dura a marilor puteri economice europene in fata procesului de relocare a unor industrii catre Europa de Est. Acest proces de relocare a industriilor prelucratoare, din Vest catre Est are o consecinta extrem de neplacuta asupra populatiei si, prin extensie, politicienilor – cresterea somajului. Trebuie sa fim constienti ca, spre exemplu, Franta sau Germania nu vor sta cu mainile in san in timp ce locurile de munca migreaza spre Est. Putem doar sa ne intrebam ce decizie vor lua in perioada urmatoare: reducerea fiscalitatii interne sau presiuni politice asupra noilor state membre pentru a mari impozitele la un nivel minim acceptat.  Este la fel de probabil ca pe langa o reducere a impozitelor, sa se intensifice presiunile asupra noilor tari membre sau tarilor care urmeaza sa adere (asa cum este Romania) pentru a mentine nivelul fiscalitatii la un nivel mai ridicat.

    In acest context, Romania se afla intr-o situatie destul de ingrata. Aceasta situatie deriva din faptul ca economia romaneasca are nevoie de o relaxare substantiala a fiscalitatii (in special, a fiscalitatii aplicate fortei de munca). Totusi, o decizie politica in acest sens va fi dificil de luat din cauza a doua constrangeri majore. Prima constrangere deriva din faptul ca aderarea la Uniunea Europeana necesita alocarea unor fonduri financiare importante pentru domenii precum protectia mediului, infrastructura etc. Pe de alta parte, nu este un secret ca aderarea Romaniei depinde (intr-o masura mai mare sau mai mica) de „bunavointa“ marilor puteri economice europene. In acest caz, o reforma fiscala de genul celei din Slovacia ar putea schimba radical „bunavointa“ aratata Romaniei pana acum.

    Cu toate acestea, reforma fiscalitatii nu se reduce la scaderea cotelor de impunere. Pozitia geografica a Romaniei ar putea fi valorificata in sensul transformarii tarii noastre intr-o placa turnanta a investitiilor spre si dinspre Est. Relatiile economice traditionale cu tarile arabe, cu Rusia  sau cu China  ar trebui valorificate intr-un mod mai inteligent decat pana acum. De exemplu, o valorificare inteligenta a acestor relatii ar presupune crearea cadrului legislativ pentru infiintarea unor firme offshore pentru investitorii din tarile mentionate mai inainte, prin care acestia sa isi deruleze investitiile in Europa, dupa modelul consacrat al Olandei sau, la o scara mult mai mica, al Ungariei. In plus, un regim fiscal privilegiat pentru firmele de tip holding ar permite investitorilor romani sa devina actori importanti pe pietele globale. Scenariul transformarii Romaniei intr-un centru financiar regional (sau chiar global), desi pare stiintifico-fantastic, este credibil si realizabil. Acest statut necesita creativitate, decizie politica si, mai ales, curajul de a lupta pentru o idee. 

    Reforma fiscalitatii, vazuta ca o componenta a strategiei economice a Romaniei, trebuie sa ia in considerare faptul ca resursa principala este (inca) forta de munca calificata si ieftina. Cu ajutorul careia ar trebui sa ne construim infrastructura economica si sa acumulam capital. Din pacate, conditiile economice nefavorabile ale tranzitiei au facut ca sporul demografic sa fie negativ, asa ca reforma fiscala ar trebui sa suplineasca si declinul resursei noastre principale. Trebuie doar sa ne deprindem sa traim si sa actionam global. 

  • Petrolul face legea si pe bursele din Est

    Preferand politica pasilor marunti, investitori mai mult sau mai putin misteriosi sunt atrasi de pachete de actiuni nu foarte mari, dar importante, ale companiilor petroliere. Investitiile sunt de milioane de euro.

    Febra petrolului scump, care a cuprins de mai multe luni si bursele de actiuni de la New York sau Londra, unde companiile petroliere au devenit mai valoroase pentru simplul fapt ca detin rezerve de petrol, a inceput sa molipseasca in ultimele saptamani si pietele bursiere din Europa Centrala si de Est.

    La Bucuresti, Budapesta sau la Viena, companiile petroliere fac de cateva saptamani jocurile pe pietele de actiuni, ducand indicii bursieri la noi maxime istorice. Pe Bursa de la Bucuresti s-au schimbat in ultimele doua saptamani pachete de actiuni ale Petrom si Rompetrol Rafinare de milioane bune de dolari, pe fondul unor cresteri semnificative ale cotatiilor.

    Un investitor ramas inca necunoscut a preluat saptamana trecuta un pachet de 4,7% din actiunile Rompetrol Rafinare cu 11 milioane de euro. Tranzactia in care vanzator a fost SIF Transilvania s-a realizat cu 10% sub pretul pietei, dar asta nu a impiedicat cresterea cotatiilor de pe piata care au atins un maximum de 690 de lei, fata de 550 de lei, pretul la care se realizase tranzactia.

    Putini cunosc identitatea cumparatorului, pentru ca actiunile sunt inregistrate deocamdata pe numele unei banci custode. La fel de putini cunosc intentiile acestuia, dar zvonurile care au circulat pe piata au fost multe. 

    Una din variantele vehiculate este cea a omului de afaceri Ovidiu Tender, despre care se stia ca mai detine un pachet mic de actiuni, sau cea a lui Sorin Ovidiu Vintu, cunoscut pentru operatiuni speculative de asemenea anvergura pe Bursa. 

    Altii spun ca este posibil sa fie compania ungara MOL, care declarase chiar cu o saptamana inainte ca ar putea fi interesata de o felie din grupul Rompetrol. Pe piata se vorbea si de faptul ca este posibil sa fi cumparat chiar principalul actionar al grupului, omul de afaceri Dinu Patriciu. 

    Cam tot 11 milioane de euro au valorat si transferurile de actiuni Petrom, tranzactiile culminand miercurea trecuta cu achizitii in valoare de 7,5 milioane de euro, care au reprezentat 0,33%  din capitalul Petrom. 

    Procentul din Petrom tranzactionat,  mult mai mic in comparatie cu cel de pe Rompetrol Rafinare, i-a facut pe brokeri sa se intrebe mai mult unde se va opri pretul decat cine este cumparatorul, despre care toata lumea banuieste ca e un fond strain de investitii.  Cotatia Petrom a urcat in primele doua saptamani ale lunii octombrie cu peste 15%. Pe Bursa din Budapesta austriecii de la OMV, viitorii proprietari ai Petrom, au anuntat ca si-au majorat de la 9% la 10% participatia la MOL, principala companie petroliera din Ungaria. 

    Austriecii au spus ca au achizitionat pachetul suplimentar de actiuni MOL din motive fiscale, o participare de 10% asigurandu-le, in conformitate cu legislatia maghiara, un tratament fiscal mai favorabil. Oficialii OMV au precizat insa ca nu s-au hotarat ce vor face pe termen lung cu participatia la MOL. 

    Cresterea puternica a pretului actiunilor MOL a dus indicele BUX al Bursei din Budapesta pentru prima data in istorie peste nivelul de 13.000 de puncte. La Bursa din Viena nu mai putin de trei departamentele de analiza pe piata de capital, cele ale Raiffeisen, Bank Austria si Dresdner Kleinwort Wasser, si-au modificat recomandarea in privinta actiunilor OMV de pe „buy“ pe „hold“.  Modificarea opiniei analistilor s-a datorat cresterii puternice a pretului actiunilor. 

    Din luna mai, cand preluarea Petrom de catre OMV a devenit aproape sigura, actiunile companiei austriece au urcat cu aproximativ 50%. Capitalizarea bursiera a OMV a atins saptamana trecuta 5,7 miliarde de euro.

  • Cautam parlament, rugam seriozitate

    Partidelor le lipseste acel „organizator’’ din sistemul politic britanic, omul a carui grija este sa asigure prezenta in corpore a parlamentarilor la discutiile si voturile importante, coeziunea in decizie, anticiparea unor situatii de criza din grup.

    Unul dintre secretarii Camerei Deputatilor anunta mai zilele trecute ca viitorul Parlament va primi drept mostenire de la predecesori cateva duzini de proiecte de legi. Nu de importanta capitala, dar cateva duzini. Tot zilele trecute, s-au auzit si cateva opinii cum ca ar fi ceva in neregula cu numarul de comisii parlamentare. Cam pe la sfarsitul toamnei, dupa plecarea randunelelor, vom avea parte si de un bilant oficial al activitatii Camerelor.

    In peste un deceniu de parlamentarism nou au fost tot felul de discutii si dispute despre functionarea mecanismului acestei agore, fara de care democratia n-ar exista si viata noastra ar fi cenusie.

    Sondajele de opinie au fost unanime in privinta aprecierii foarte reduse pe care publicul o da institutiei sus-mentionate. Parlamentul isi „disputa“ cotele cele mai joase de incredere cu partidele si sindicatele. Dar nimeni nu a pus vreodata la indoiala ratiunea de a fi si esenta sa. 

    Insa, indiferent de cine a fost majoritar in acest for deliberativ si decizional, mai e mult de slefuit in ce priveste imaginea si eficienta sa. Reprezentativitatea nu se pune in discutie, pentru ca Parlamentul este expresia vremurilor prezente.

    Este adevarat ca in epoca „CFSN-CPUN“, cand vorbea Plesu se facea liniste, cu toate ca atunci miscarea browniana a discursurilor era asurzitoare. In acea dezordine a luarilor de cuvant, care era atat de placuta ochilor si urechilor consumatorului de transmisii TV erau lideri neoficiali de opinie, ale caror cuvinte nu numai ca erau ascultate, ci si respectate. Ce sa mai zici de prezenta? Azi, cand liderii si viceliderii de grup sunt ei insisi o institutie, sustinuti de masinaria de partid, prezenta – macar pasiva – la dezbateri si la vot a ajuns o problema. 

    Partidelor le cam lipseste acel „organizator’’ din sistemul politic britanic, omul a carui grija este – printre altele – sa asigure prezenta in corpore a parlamentarilor la discutiile si voturile importante, coeziunea in decizie, anticiparea unor situatii de criza din grup. La noi, impresia este ca unitatea este asigurata prin niscaiva machiaverlacuri si alte miscari obscure, cand disciplina in actiune ar trebui sa fie rezultatul unui reflex daca nu nascut, macar dobandit.

    Partidele isi vor da seama de importanta existentei unei asemenea persoane chiar din urmatoarea sesiune legislativa, cand raportul de forte va fi mult mai echilibrat, prezenta si unitatea dobandind o importanta capitala.

    S-a vorbit si se vorbeste mult despre ritmul procesului legislativ si se arata cu indexul spre comisii. Adica spre bucataria legilor. Este adevarat ca sunt comisii supra-aglomerate, cum sunt cele juridice. Dar este si foarte probabil ca lucrurile sa se impotmoleasca nu la „juridice“, unde se lucreaza aproape la lumina reflectoarelor, ci in altele, de unde – din motive obscure sau pur si simplu din secretomanie – se emana o tacere mai apasatoare decat din Triunghiul Bermudelor. 

    Acum mai bine de patruzeci de ani, intr-un raport al unui comitet parlamentar american, se aprecia ca tendinta de a fi secretos este primul refugiu al incompetentilor. Departe de mine sa cred ca am avea parlamentari incompetenti. Avem, in schimb, comisii ce arata ca un refugiu, din pricina lipsei de comunicare.

    Bine ca macar au disparut acele dispute ciudate despre cine este mai mai util si mai reprezentativ: Senatul sau Camera Deputatilor.

    Parlamentele care au fost seamana oarecum cu acel „trabajo no, samba si“, fredonat de cubanezii lui Fidel, prinsi intr-o perpetua samba si cu „trabajo“ lasat pe margine. Productiile de discursuri au continuat sa le surclaseze pe cele de legi. Zilele usilor inchise pe cele ale usilor deschise. Anotimpul salilor golase a fost mai lung decat cel al salilor pline. 

    Parlamentul viitor ar trebui sa fie mai performant din punct de vedere al finalitatii si calitatii prestatiilor. Cel putin, daca este sa te iei dupa legile progresului. Altfel vom ajunge sa credem asta doar dintr-un optimism disperat. Clasa politica educata, deocamdata doar munitie de discurs electoral, ar putea fi ceva palpabil cand ne vom uita cine populeaza incinta viitorului Legislativ.

    Altfel, „innoirea“ de partid clamata de unii si altii, oamenii „noi“ impinsi in fata vor fi doar niste iluzii servite pe post de anestezic prost. Iar reprezentantii poporului vor face si mai abitir turism parlamentar (nu diplomatie) in tarile calde, dansand samba pe plaja.

  • Chiuveta infundata a politicii romanesti

    Canalul de comunicare dintre partide si baza lor electorala este blocat in ambele sensuri. De aici si neincrederea populatiei in clasa politica.

    Oricat de dezamagit te-ai declara de viata politica americana, nu poti sa nu admiri frenezia de care sunt cuprinse armate intregi de simpli alegatori in ultimele saptamani de campanie electorala. Iar termenul „armata“ nu este aici o simpla figura de stil. 

    Voluntarii – pentru ca despre ei este vorba – sunt organizati pe detasamente sau plutoane. Unii lipesc afise, altii dau telefoane si coloreaza harti electorale, iar altii merg din usa in usa, aidoma membrilor unui cult neo-protestant. Cand ti-e lumea mai draga, te poti trezi cu ei in prag, intrebandu-te daca te-ai inregistrat pentru vot, care-ti sunt nemultumirile si cu ce te pot ajuta. Daca, bunaoara, se intampla sa fii o mama singura, se ofera sa-ti ingrijeasca pruncii in ziua alegerilor, pentru a te putea prezenta la vot. Totul pentru partid, totul pentru victorie. Informatiile astfel obtinute sunt centralizate rapid, pentru a stabili cu exactitate profilul electoral al fiecarei circumscriptii, urmand ca strategii de campanie sa ia decizii in consecinta.

    Imaginati-va acum ca, in Romania, simpatizantul (nu membrul) unui partid, adult altminteri normal, cu familie si slujba, se prezinta la sediul partidului respectiv, intreband cu ce poate fi de folos. Gratis. In timpul sau liber. Fara sa astepte alta recompensa decat, eventual, victoria partidului sau candidatului favorit in alegeri. Sunt convins ca gestul ar starni consternare in randul membrilor de partid, si nu numai. Nevasta i-ar aduce aminte ca promisese de o luna sa vopseasca gardul, iar prietenii s-ar interesa discret daca a manifestat si alte „tulburari de comportament“. In acelasi timp, in Romania toata lumea deplange lipsa de comunicare dintre clasa politica si electorat. Si pe buna dreptate. Reactivarea bazei electorale, facuta in pripa, o data la patru ani, prin vizite si promisiuni, nu reprezinta o comunicare reala. De aici si neincrederea manifesta a populatiei in actuala clasa politica.

    Daca, insa, politica romaneasca seamana cu o chiuveta infundata, vina apartine ambelor parti. A arata, acuzator, cu degetul, exclusiv spre clasa politica, echivaleaza cu tactica aruncarii pisicii in ograda vecinului. Fiecare electorat are alesii pe care ii merita. Pentru ca politicienii sunt aidoma copiilor – cum ii cresti, asa ii ai. Daca, bunaoara, alegatorii ar renunta la mentalitatea paguboasa de tip „oricum nu se schimba nimic“ si si-ar bombarda alesii cu telefoane, scrisori sau e-mailuri despre problemele comunitatii sau daca i-ar trage la raspundere pentru votarea vreunei legi – cum se intâmpla in Statele Unite -, si politicienii si-ar mentine mai lesne „tonusul“ in intervalul dintre alegeri.

    Daca, pe de alta parte, politicienii ar catadicsi sa raspunda, cu promptitudine si amabilitate, acestor „interpelari cetatenesti“ si ar organiza intalniri regulate cu alegatorii pentru a le cunoaste pasurile, alta ar fi situatia in prag de alegeri. Exista, pentru fiecare partid sau politician, o metoda simpla si obiectiva de a-si testa conectarea reala cu baza electorala – subscriptia publica. 

    Recent, Petre Roman a anuntat ca ar putea apela la aceasta metoda pentru a-si finanta campania electorala. Departe de a fi ridicol sau jenant, gestul ar trebui luat in considerare cu toata seriozitatea, inclusiv de catre candidatii cu dare de mana si de catre partidele ce nu duc lipsa de finantare, tocmai pentru ca testeaza seriozitatea suportului popular. In mod normal, un candidat la Presedintie, bunaoara, ar putea solicita (fireste, fara sa impuna) fiecarui sustinator, pe langa semnatura, si o suma modica de bani. Daca un simpatizant nu considera ca politicianul preferat (si, implicit, propriul sau viitor) merita, sa zicem, o donatie de zece mii de lei, seriozitatea sustinerii sale ridica serioase semne de intrebare. Inmultiti, insa, 200.000 de semnaturi – numarul minim pentru candidatura la Presedintie – cu 10.000 de lei si veti obtine frumusica suma de 2 miliarde – suficient pentru un start in cursa prezidentiala.

    Cati politicieni romani, altminteri populari in aparenta, ar pica, oare, acest test?

  • 30 de ani de jurnalism economic

    „In fiecare om de afaceri international exista un etnolog sau un sociolog care e obligat sa fie competent“, spune Jean-Louis Servan-Schreiber.

    Jean-Louis Servan-Schreiber si-a dedicat 30 din cei 68 de ani de viata jurnalismului economic. Fondator al revistei lunare economice L’Expansion si director general al grupului Express, a dezvoltat o retea de reviste economice in 15 tari europene in cadrul grupului Eurexpansion. Venit in Romania pentru a participa la lansarea cartii sale, „Noua arta a timpului“, si la cea a nepotului sau, David Servan-Schreiber,  JL SS a acordat un interviu revistei BUSINESS Magazin. 

    Rep: Exista diferente mari intre oamenii de afaceri provenind din tari diferite?

    Jean-Louis Servan-Schreiber: Exista mari diferente. Cand lucrezi, in acelasi timp, in 15 tari din Europa, unul dintre primele lucruri care te socheaza este ca toate ideile preconcepute, toate stereotipurile sunt adevarate. Adica ne dam seama ca temperamentul national cantareste mult in modul in care oamenii lucreaza, mai mult decat educatia lor de „business“, care este aceeasi. Astazi, toata lumea managementului se orienteaza spre scoala americana, dupa modelul careia predau scolile economice sau de business din intreaga lume. Dar, cand trecem la practica, in viata de zi cu zi, ne dam seama ca limba si temperamentul national aproape ca trec inaintea metodelor. Business plan-ul e acelasi, pentru a putea fi trimis prin Internet si citit la Pequin sau in Tara Galilor, dar modul prin care ajungi sa-l construiesi difera de la tara la tara. 

    La ce va referiti? 

    De exemplu, in negocieri, cand trebuie sa explici, sa discuti, sa petreci timp cu partenerii de negociere, iti dai seama cat este de important sa fii complet informat in legatura cu cultura lor. Daca un francez vrea sa faca afaceri cu un chinez, suntem cu totii de acord ca are nevoie intai de un bagaj enorm de cunostinte despre mentalitatea Chinei. Dar daca un francez vrea sa faca afaceri cu un german, va trebui sa fie la fel de competent in ce priveste mentalitatea germana, chiar daca acest lucru e mai putin evident. E aceeasi situatie.  In fiecare om de afaceri international exista un etnolog sau un sociolog care e obligat sa fie competent.

    Cu care dintre popoare este cel mai greu sa faci afaceri?

    Nu am experienta necesara sa fac astfel de clasificari, dar pentru ca am editat o revista in Maroc, cu jurnalisti marocani care scriau in franceza, pot spune ca trebuie sa ne indoim in primul rand de tarile in care se vorbeste aceeasi limba. Pentru ca in Maroc se vorbeste aceeasi limba ca in Franta, aveam impresia ca marocanii gandesc la fel. A fost nevoie de mult timp pana sa-mi dau seama ca gandeam intr-un mod cu totul diferit.  Churchill zicea ca Anglia si Statele Unite sunt doua tari care s-au separat prin aceeasi limba. Cred ca am descoperit acest lucru dupa sfarsitul lumii comuniste in Europa. Pentru ca lumea comunista, cu exceptia Romaniei care si-a „strigat“ diferentele in felul ei, avea impresia ca statele din interiorul ei sunt surori si ca toata lumea are aceeasi mentalitate. Cand situatia s-a modificat din punct de vedere politic, am constatat ca existau mai multe diferente si conflicte culturale intre aceste tari decat existau intre tarile din Europa Occidentala.

    Si care ar fi aceste diferente?

    Doua mari iluzii au guvernat secolul al XX-lea si sunt inca prezente. Iluzia comunista, care a crezut ca poate uni, printr-o singura ideologie, zone diferite ale planetei. Acum exista iluzia americana, conform careia metodele moderne de lucru, rationalitatea, managementul, marketingul si democratia sunt un limbaj universal pe care trebuie sa-l impuna intregii planete. Si suntem pe cale de a trai, concret, in Irak sau in tari cu relatii economice dificile, evidenta ca acest lucru nu este suficient.

    Si Uniunea Europeana se bazeaza pe o iluzie?

    Absolut. Dar nu putem critica prea mult iluziile, pentru ca sunt necesare vietii. In general, ne facem anumite iluzii chiar si in ceea ce ne priveste. Ne credem putin mai importanti decat suntem de fapt. Cand iubim pe cineva, proiectam asupra persoanei iubite un factor de iluzie. Spunem ca acea persoana este exceptionala, dar nu toata lumea o vede asa. Iluzia europeana consta in credinta ca e suficient ca anumite tari sa adere la Uniunea Europeana pentru ca ele sa se apropie. Acest lucru nu e decat in mica masura adevarat. Astazi, de exemplu, ne dam seama ca exista o foarte mare diferenta intre interesele Frantei si ale Poloniei. Cele doua tari au intretinut legaturi culturale de mult timp. Dar ne dam seama acum ca interesele financiare nu coincid. Iluzia europeana consta in a spune ca va fi mai bine daca largim Europa. Cred ca va fi mai bine, dar mai putin bine decat credem.

  • Aceste cifre care ne dor

    Ce poti spera de la un prim-ministru care nu isi cunoaste bugetul si modul in care acesta se va executa pe capitole? In cel mai bun caz, ca va avea ministri si consilieri competenti. Dar daca sunt competenti si nu sunt onesti?

    Una dintre disputele televizate ale celor doi candidati la functia de prim-ministru al Romaniei mi-a adus aminte de o reclama ce a rulat de curand. Tot la televizor. In reclama, un grup de traficanti de carne vie incheia in hohote de ras un anunt publicitar de „recrutare“ cu expresia: „Rugam seriozitate!“.

    Din prestatiile celor doi candidati, cam astfel imi imaginez eu ca s-au desfasurat sedintele prin care aliantele ce ii sustin au hotarat cum vor arata bugetele asumate prin programele electorale. „Cat sa punem, mai, la invatamant?“; „Lasa si tu o crestere de 20% pe an… Oricum nu se uita nimeni! Vedem dupa aia daca-si mai aduce aminte cineva si de unde luam bani“. 

    Poate nu s-a intamplat chiar asa, insa modul in care viitorii potentiali „directori generali“ ai Romaniei isi sustin „planul de afaceri“ in fata actionarilor (electoratul) nu imi permite sa sper la altceva.

    Prima surpriza neplacuta am avut-o cand Calin Popescu-Tariceanu, care prezinta drept atu personal si faptul ca are afaceri proprii, a fost intrebat ce cresteri salariale sunt prevazute in Sanatate. Nonsalant, Tariceanu a replicat ca nu cunoaste bugetul pe capitole. Sunt sigur ca orice manager care a auzit replica liberalului a fost neplacut impresionat. Probabil pentru ca si-a amintit ce efort inseamna constructia unui buget: sedinte peste sedinte, nopti nedormite, dileme aferente reducerilor de cheltuieli sau cresterii de profituri. Orice crestere de cateva procente la salarii poate duce de la profit la pierdere, orice materie prima cumparata mai ieftin poate salva situatia. Dupa cateva saptamani in care fiecare ajunge sa viseze chiar si cheltuielile cu tonerul de la imprimanta, nici un manager de nivel mediu sau superior nu va spune ca „nu cunoaste bugetul pe capitole“.

    In aceste conditii, ce impresie poate lasa Tariceanu chiar in randul celor pe care se presupune ca ii reprezinta partidul sau: oamenii de afaceri?

    De cealalta parte, Mircea Geoana nu s-a desprins nici acum de imaginea de „stingher“ lasata in campania de la alegerile locale. Nu este deloc convingator cand vorbeste de protectia sociala si nu pare mai bine pregatit decat Tariceanu cand se ajunge la detalii. Se multumeste sa repete aceleasi platitudini, indiferent de televiziunea la care este invitat, si lasa impresia unui elev care a invatat pe de rost lectia fara sa inteleaga prea clar despre ce este vorba.

    Ambii potentiali prim-ministri arunca cu cifre (subventii, salarii, venituri, reduceri de taxe etc.) cu o lejeritate uimitoare, profitand de slaba cultura financiara a majoritatii electoratului si a interlocutorilor/moderatorilor. Am auzit de nenumarate ori ca o taxa unica pe venitul global va creste veniturile bugetare prin imbunatatirea colectarii (PNL – PD). La fel, ca o relaxare treptata a actualului tip de impozitare in trepte va aduce si ea venituri suplimentare la buget (PSD). Nu am vazut insa pe nimeni in stare sa demonstreze toate astea.

    Si daca exista astfel de oameni, ma indoiesc ca Tariceanu si Geoana se afla printre ei. Cel putin la momentul actual. Si atunci, ce poti spera de la un prim-ministru care nu isi cunoaste bugetul si modul in care acesta se va executa pe capitole? In cel mai bun caz, ca va avea ministri si consilieri competenti. Dar daca sunt competenti si nu sunt onesti? Cat de usor va fi de manipulat un sef care stie mai putine decat subalternii?

    Pentru prima data in istoria Romaniei de dupa ‘90, pentru Cotroceni si Palatul Victoria se lupta in tandem in campania electorala, dupa modelul american. Diferenta este insa uriasa: daca la americani, coechipierul presedintelui ii aduce acestuia voturi suplimentare, probabilitatea ca acest lucru sa se intample si la noi pare destul de mica. Tariceanu va reusi sa impresioneze electoratul antreprenorial in aceeasi masura in care Geoana este convingator in fata celui cu valente sociale. Adica aproape deloc.

  • Mall-ul, moda sau afacere?

    In Varsovia sunt 70 de mall-uri. Praga are peste 40. Bucurestiul doar 2. Deocamdata. Aparent exista un loc imens pentru dezvoltare, insa nici puterea de cumparare nu este chiar comparabila.

    Incercand sa profite de oferta mica de spatii, concomitent cu o crestere a apetitului de consum al romanilor, tot mai multi investitori si-au anuntat intentia de a deschide mall-uri. Iar cei care activeaza deja pe aceasta piata, precum Anchor Mall – proprietarul celor doua complexuri de tip mall din Bucuresti -, vor sa-si extinda afacerile in domeniu. Anchor a inaugurat saptamana trecuta Plaza Romania, in urma unei investitii de 45 de milioane de euro. Complexul are o suprafata de circa 100.000 de metri patrati, fiind astfel cel mai mare complex comercial din Romania. Iar cum pofta vine mancand, Anchor nu se multumeste cu atat. Potrivit lui Ali Ergun Ergen, directorul general al companiei, Anchor ar putea ajunge, la orizontul anului 2010, la cinci-sase mall-uri, pe langa Bucuresti fiind vizate si principalele orase din tara. Adica inca 3-4 mall-uri in 6 ani.

    Alte companii si-au anuntat, de asemenea, intentia de a construi complexuri comerciale de tip mall in Bucuresti, dar, pentru moment, au ramas la stadiul de intentii.  In schimb, au fost terminate proiecte de dimensiuni mai mici, precum Jolie Ville in Baneasa, in timp ce City Mall, care va fi amplasat in sudul Bucurestiului a fost deja vandut cu 25 de milioane de euro, desi inca nu au fost finalizate lucrarile de constructie. Si in marile orase din tara, lucrurile s-au miscat. Iasiul, Constanta sau Brasovul se numara printre orasele cu propriile mall-uri, de dimensiuni mai mici sau mai mari, in urma unor investitii de milioane de euro.

    Ce ar putea determina totusi aceasta „inflatie“ de centre comerciale? Oferta de spatii comerciale, care este redusa atat ca dimensiuni, cat si ca amenajari si dotari, si insuficienta pentru a acoperi cererea, afirma specialistii imobiliari.

    Pe de alta parte, pasiunea pentru „shopping“ a romanilor a fost dovedita de cresterile extraordinare obtinute de lanturile de retail intrate pe piata romaneasca, dar si de explozia consumului, care sustine cea mai mare parte din cresterea economica. Si cand banii nu au mai fost de ajuns, romanii au inceput sa se imprumute, ceea ce a dus la o expansiune fara precedent a creditului de consum.

    In ultimii ani, s-a inregistrat si o usoara crestere a puterii de cumparare, iar multe companii straine considera deja ca Romania este o piata prea importanta pentru a fi ignorata, chiar daca veniturile populatiei par inca mici. Practic, dupa Polonia, Romania este a doua tara din Europa Centrala si de Est, dupa numarul de locuitori. Adica, un potential imens, dar inca neexploatat din cauza problemelor de dezvoltare economica.  Evolutia din ultimul timp insa poate face Romania mult mai atractiva in ochii investitorilor. Ca urmare, multe marci straine intentioneaza sa intre pe piata autohtona, avand nevoie insa de spatii reprezentative pentru expunerea produselor.

    Cu toate acestea, pana acum estimarile analistilor nu prea s-au adeverit. Inca de acum doi ani, specialistii imobiliari apreciau ca, data fiind cererea ridicata si oferta foarte mica de pe piata, investitiile se vor concentra spre sectorul de retail, in special catre spatii de calitate superioara, amplasate in centre comerciale. Pana acum insa, investitiile se lasa asteptate, desi planurile de dezvoltare raman valabile. Iar doua proiecte mult mai complexe, care includeau ca parte esentiala cate un complex comercial de mari dimensiuni, dar si amestecul statului, stagneaza. 

    Anuntatele propuneri de parteneriat public-privat pentru constructia unor complexuri multifunctionale la Casa Radio si in apropiere de Piata Unirii par pentru moment impotmolite.

    Si fara a avea pretentia ca este simptomatic pentru Romania, ci doar pentru a dovedi, o data in plus, ca Romania este diferita de restul Europei Centrale, atat cele doua mall-uri bucurestene finalizate pana saptamana trecuta, cat si alte doua aflate in diverse stadii de executie (City Mall si Chirigiu Mall) sunt amplasate pe locul unor foste constructii din perioada comunista, cunoscute sub apelativul de „Circul foamei“.