BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Despicand firul in trei

    Cata vreme Biserica se va pastra, ca institutie, in topul increderii romanilor, putem fi siguri ca nici o sarbatoare crestina, de la Craciun la Paste si de la Paste la Craciun, nu va fi scutita de prezenta politicienilor.

     

    PNG a devenit de cateva zile PNGCD. Crestin-Democrat, adica. Nimic nou sub soare, vorba Ecclesiastului. Ion Iliescu a inceput sa mearga si el mai des la bise-rica si sa se inchine mai cu ravna, dupa ce intrebarea „credeti in Dumnnezeu?“, la care si-a permis sa raspunda relativ sincer, l-a costat cursa prezidentiala din 1996. Traian Basescu si-a rupt din program si si-a facut aparitia la Cluj cu prilejul inscaunarii IPS Anania ca mitropolit. Mai mult, la intalnirea cu Becali de la Golden Blitz, nu s-a consumat (in afara, fireste, de apa plata) decat niste mamaliguta cu branza, din motive de post. (In treacat fie spus, branza este aliment de post doar la catolici, dar cum si crucifi-xul lui Gigi Becali era tot catolic, putem trece detaliul cu vederea. La urma urmei, intentia conteaza.)

     

    Pentru politicieni – nu doar cei romani, ci si de aiurea – religia e, Doamne iarta-ma, un soi de amanta: de cand cu separarea dintre Stat si Biserica, nimeni n-o mai recunoaste oficial, dar toti o folosesc pentru satisfacerea nevoilor imediate. O foloseste George W. Bush si o foloseste Mahmoud Ahmadinejad, presedintele Iranului. A folosit-o Abraham Lincoln si a folosit-o Iosif Visarionovici Stalin. Unii au facut-o cu buna-credinta, altii cu cinism, dar nici un om politic nu si-a permis s-o ignore.

     

    Nu te joci cu spiritualitatea alegatorilor, nu? Rousseau, bunaoara, a mers pana acolo incat a inclus in sistemul sau revolutionar o religie „fara de chip“, o religie de stat, bazata pe o divinitate generica, suficient de abstractizata pentru a nu supara pe nimeni. Iar Luigi Pirandello n-a fost singurul care sa concluzioneze ca, in realitate, comunismul nu este decat o religie intoarsa cu capul in jos – dupa modelul clasic al marxismului ca hegelianism rasturnat. Ambele exemple pornesc de la, pardon, „credinta“ intalnita indeobste in mediile intelectuale (vezi influentul Max Weber), conform careia putin conteaza in ce si cum crezi cata vreme o faci. Relatia intre politica si religie ar fi aceeasi, indiferent daca vorbim despre crestinism (ortodox, catolic sau protestant), mahomedanism sau budism Zen. Important ar fi sa stii cum sa o exploatezi cat mai eficient.

     

    Permiteti-mi sa ma indoiesc. O anumita religie creeaza un adevarat Weltanschauung popular, o anumita perspectiva-cadru asupra lumii si vietii, in care dezvoltarea este favorizata in anumite directii si impiedicata in altele. V-ati intrebat probabil cum se face ca, bunaoara, cultura chineza, care avea la un moment dat un avans de vreo 2.000 de ani fata de cea europeana, a depus armele, metaforic vorbind, in fata culturii europene. Ei bine, Denis de Rougemont, unul dintre promotorii ideii de Europa Unita (elvetian!) si autorul, printre altele, a cartii „Partea Diavolului“, tradusa si in romaneste, va poate oferi un posibil raspuns. Preluand si dezvoltand constatarea lui Mircea Eliade, conform careia crestinismul este prima religie care introduce ideea unui timp liniar, contrapus timpului ciclic al religiilor precrestine, de Rougemont afla aici radacinile conceptului de istorie – o istorie repetabila, deci demna de consemnat ca atare.

     

    Spre deosebire de alte civilizatii care au disparut, practic, din istorie, civilizatia europeana e sortita dainuirii. Pastrata nu doar in muzee, ci si intr-o varietate atat de larga de suporturi media, o disparitie a ei nu poate echivala decat cu disparitia umanitatii. Mai mult, interesul pentru istorie, pentru arheologie, pentru dezgroparea si aflarea trecutului nu era posibil in absenta ideii de timp liniar, irepetabil. Nici o civilizatie, pana la cea europeana, nu s-a sinchisit de descifrarea enigmelor trecutului.

     

    Consecintele practice ale crestinismului, insa, nu se opresc aici. Hristos-Dumnezeu „s-a facut trup“, ceea ce, in interpretarea lui de Rougemont, echivaleaza cu o valorizare a „materiei“ fara precedent in istorie. „Lumea aceasta“ inceteaza brusc a mai fi doar o lume de trecere spre cea de dincolo sau o Maya, o simpla iluzie. Cata vreme Dumnezeu Insusi a gasit-o vrednica de intruchiparea Sa, ceva pozitiv exista in aceasta lume. Ca atare, se cuvine tratata (si cercetata) cu respect. De aici fizica, chimia, geologia, biologia si toate asa-numitele stiinte ale naturii. Spatiul nu imi permite o descriere amanuntita a interpretarii ganditorului elvetian. Mai mentionez doar ca, in conformitate cu acesta, nici teorii ale fizicii moderne – gen natura duala, unda-corpuscul, a electronului -, ireconciliabile cu logica clasica, n-ar fi putut sa apara in absenta unei gandiri familiarizate deja cu paradoxul Trinitatii – un Dumnezeu in Trei.

     

    Impingand mai departe rationamentul lui de Rougemont in sfera politicii, am putea explica inclusiv (re)aparitia democratiei in singura cultura dominata de o religie monoteista. Paradoxul relatiei dintre Unu si Multiplu, esential nu doar pentru filosofie, dar si pentru gandirea democratica devine ingurgitabil intr-o cultura obisnuita cu ideea Unului in Trei si, implicit, cu depasirea logicii clasice, in care „tertium non datur“. Pana si despartirea Statului de Biserica, a politicului de religios, ar fi fost (si este inca) greu de asimilat intr-o cultura straina ideii de „da-ti cezarului ce-i al cezarului, iar lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu“.

     

    As putea continua mult si bine pe aceasta tema, vorbindu-va despre implicatiile politice ale eticii protestante, despre impactul centralizarii Bisericii Catolice sau al „federalizarii“ celei Ortodoxe, despre consecintele politice ale „energiilor necreate“ sau cele ale putin intelesului Filioque. Ar fi insa prea mult. In definitiv, ne aflam in Saptamana Luminata, cand cerurile sunt deschise, deopotriva, pentru ticalos si pentru sfant (primul intrat in Rai a fost, sa nu uitam, talharul de pe Cruce). Destul dam, de obicei, cezarului ce-i al cezarului. Sa-i mai dam si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.

    Hristos a inviat!

  • Strategia lu’ Mircea cel Batran

    Marturisesc ca am conceput o intreaga strategie pentru acest text. Pentru ca problema strategiilor in Romania este una cu adevarat strategica, care a mancat mult timp, bani si neuroni. Pacat de consum, pentru ca rezultatele nu se prea vad.

     

    In baza de date a colegilor mei de la agentia de presa Mediafax cautarea cu termenul „strategie“ da aproape 6.000 de rezultate, iar cu „strategia“ peste 8.000. Sunt stiri in care apar fie unul fie ambii termeni. Stiu cum se redacteaza o stire de agentie, asa ca pot presupune ca in circa doua treimi din stirile aparute sunt prezenti ambii termeni, o destul de mare parte sunt stiri internationale, iar unele folosesc termenii respectivi in alte contexte decat cele cu referire stricta la o „strategie“ ca document conceptual.

     

    As spune, bazandu-ma pe fler, ca in jur de 2.000 de stiri privesc tot soiul de strategii romanesti, de mai mica sau mai mare importanta, cu totul cateva sute bune de documente aparute in ultimii 12 ani, de cand s-a infiintat baza de date.

     

    Rasfoind anul 1994, am constatat ca strategiile acelui an priveau privatizarea in masa, privatizarea companiilor de stat, industria de aparare, electrificarea satelor, energia si altele asemenea. Nu suna cunoscut?

     

    Cam fiecare ministru al industriilor de care imi aduc aminte, si fac presa de mai bine de zece ani, a avut propria viziune despre energie si s-a simtit dator sa conceapa o strategie in domeniu; elaborarea era o actiune consumatoare de ceva timp, pe urma aceasta era prezentata intr-o conferinta de presa, urma o fireasca pauza menita sa refaca energia umana consumata. Pe urma veneau fie o remaniere, fie alegerile, ministrul pleca si venea un altul care tinea mortis sa se imortalizeze printr-o noua strategie.

     

    Dupa 12 ani, mai exista sate romanesti care nu au curent electric; cu toate acestea pe site-ul Ministerului Industriei tocmai a fost publicata o strategie nou-nouta. Am rasfoit-o, bine scrisa, inchegata, cu ceva minusuri pe la finantari si alte cateva termene de finalizari cam stahanoviste, in opinia mea.

     

    Da’ cu rezultatele cum stam? Si intreb in cunostinta de cauza si nu numai pe cei de la Industrii, ci pe toti strategii din tara asta, pentru ca prezentarea rezultatelor strategiilor, cate au fost si daca s-au aplicat, au fost fie apanajul unor alte conferinte de presa, unde s-a adunat, mai mult nejustificat, cat mai multa spuza pe turta, fie al urmatoarei guvernari, care a suflat cat a putut ca sa imprastie spuza. Un posibil raspuns, cel cu constrangerile bugetare, nu sta in picioare, pentru ca nu am avut si nici nu s-a gandit nimeni la o strategie de eliminare a risipei bugetare.

     

    Securitatea nationala face obiectul ultimei mari strategii menite sa spuna romanilor ce va fi, cum va fi, ce trebuie sa faca, de ce e bine asa si cum va fi peste cand o fi sa se termine. Nu vreau sa ma refer aici la disputa dintre palatele Cotroceni si Victoria, despre interpretari, sensuri sau despre competentele care au redactat respectiva strategie. Raspunderea celor din urma tinde spre zero din moment ce documentul a primit aprobarea celor competenti. Ma intreb insa la ce bun atatea strategii, fie ele si de importanta nationala?

     

    Am citit cu rabdare tot documentul, cu ochii de cetatean simplu, dar n-am gasit raspunsuri. Burebista a fost un bun strateg in materie de educatie civica, atunci cand a dispus eliminarea pasiunilor bahice, a fost ceva practic, care a calmat, cred, ceva tensiuni din comunitatea dacica; educatia civica, care ar avea nevoie in Romania de astazi de o atentie cu totul si cu totul speciala, face obiectul ultimelor patru randuri din strategia de securitate nationala, iar abordarea este cea de manual de economie politica, nu din acela alternativ.

     

    Strategia militara a lui Mircea cel Batran a fost si ea simpla – ii batem de le suna apa, daca nu-i putem bate, ardem lanurile si otravim fantanile, si daca nici asa nu tine, scoatem fetele la inaintare si ii asimilam. Actuala strategie vorbeste despre „forte expeditionare, mobile si multifunctionale, rapid dislocabile, flexibile si eficiente“. Frumos spus, dar inca imi mai aduc disconfortul uniformei de pe vremea cataniei mele, disconfort despre care stiu sigur ca nu a disparut, chiar daca materialul textil s-a schimbat si mai este si vopsit in culori de camuflaj. Iar la chestiunea cu „sporirea eficacitatii procesului de generare a fortelor“ nu mi-a sunat clopotelul deloc.

     

    Documentul insista mult pe lupta impotriva terorismului. Este corect, date fiind tratatele la care Romania este parte, dar mai teroriste mi se par amenintarile ce vin din zona interna, politica si sociala – dezinteres, fuga de raspundere, nepasare, privitul cu ochelari de cal sau satisfacerea propriilor interese – decat amenintarile atentatorilor cu bombe in brau. Sublinierea despre necesitatea „transformarii profunde a institutiilor“ si „cresterea actului de conducere“ nu mi-au oferit argumente care sa ma faca sa cred in eliminarea terorismului birocratic si administrativ autohton.

     

    „O directie speciala de actiune, cu implicatii majore in infaptuirea obiectivelor securitatii nationale o reprezinta restructurarea, dezvoltarea si modernizarea industriei de aparare“. E citat din actuala strategie, dar am zis mai sus ca si acum 12 ani aparea o strategie asemanatoare, formulata in aceeasi termeni, despre industria de aparare. Care?

     

    Si mai sunt o multime de exemple, despre necesitatea constituirii comunitatii nationale de informatii (diplomati, cei ce au gandit documentul, nu-i asa?), despre modernizarea infrastructurii, despre managementul potentialului hidrografic si protectia impotriva inundatiilor, despre o politica externa dinamica si creativa, despre securitatea energetica si cate si mai cate.

     

    Nimeni nu a fost uitat, dar nimeni nu are ceva concret de facut.

  • Tristete. Numai cu buletinul

    N-o sa incep cu filozofii de doi bani despre cum ne unesc tristetile, despre cum cele mai bune opere de arta se nasc din suferinta (nici macar nu e chiar asa), despre placerea unei discutii albastre. Vreau doar sa descriu o boala contemporana extrem de interesanta: voluptatea deprimarii.

     

    Mi se intampla din ce in ce mai des sa aud forme de patetism soft in cele mai banale discutii cu prieteni, colegi. Una-doua se ajunge la deprimarea de zi cu zi, la jobul prea stresant – desi nu poate fi atat de stresant ora de ora. Se petrece un soi de banalizare a deprimarii dintr-o dorinta disperata de comunicare. Oamenii ajung din ce in ce mai repede la confesiune, la sinceritate frusta. Pe langa tristetile firesti, exista o voluptate a tristetii destul de enervanta, cultivata cu grija azi. Fericirea nu consuma, tristetea insa este regina consumului. A nu se intelege inversul. Lipsa consumului provoaca traume, ceva mult mai rau decat banala nefericire.

     

    Sa facem o scurta comparatie a unor generatii extrem de diferite: cei din jurul varstei de 30 de ani si „parintii“, cu o medie, sa zicem, de 60 de ani. Voi lua drept exemplu propria-mi familie. Depresiile parintilor mei au fost putin vizibile, pentru ca ei au fost mult prea ocupati sa se lupte cu diverse traume. Lipsa salamului sau a laptelui din magazine nu te duce la psihiatru. Problemele grave, lipsa caldurii, dificultatea procurarii hranei, caldurii in anii ‘80 a generat, cred, si un soi de solidaritate teribila, un soi de nou conservatorism, cel al subzistentei.

     

    Depresia era un lux, familia era sfanta, grija pentru copii a fost extraordinara, uneori sufocanta. O alta generatie, cea a bunicilor, purta cu sine alte traume „istorice“: razboiul si instalarea stalinismului in anii ‘50. Astfel de leziuni biografice sunt totusi de neinteles pentru tanara generatie. Au existat tot timpul tristeti, depresii, evident, si la parinti, si la bunici. Dar fiecare pare sa-si fi centrat filozofia de viata in jurul traumei.

    O paranteza despre libertatea de exprimare, intotdeauna asezata neconditionat in fata libertatii de a alege intre mai multe feluri de branza sau de salam. Nu ca n-ar fi asa.

     

    Dar in Romania supermarketul a entuziasmat mult mai mult masele decat productia necontrolata de ziare centrale. Asta e ironia. Ma rog, povestea era alta. Vecin cu parintii mei era un tanar activist ambitios, mare si tare la partid, cu ceva profesionala si cu ambitii de ideolog (chema profesori in varsta la „lectii“ de ideologie). Dupa 22 decembrie, domnul activist a inceput sa faca o fixatie cu libertatea de expresie. Urla „libertate“ pe toate strazile, era de neoprit. Dupa aceea a intrat in afaceri. Morala e ca astfel de oameni imprumuta trauma altora si se folosesc de ea pentru propriul discurs. Desi nu au sufe-rit niciodata. Importanta e voluptatea inchipuirii unei stari de victima.

     

    In zilele noastre ne-traumatizante (sa speram ca o sa tina asa), se ridica verde o intreaga generatie de deprimati din motivele simple ale vietii: amor, salariu mic, o rata prea mare, God knows, ratiuni se gasesc intotdeauna. Suntem putini penibili cu depresiile noastre pe langa traumele parintilor nostri, dar avem si noi un suflet. Pe langa asta, cum spuneam mai sus, exista stari si stari, unele perfecte pentru o societate de consum, altele mai putin dezirabile, in ordinea negotului cu timp liber.

     

    Fericirea fara motiv aparent este cea mai nesuferita. Depresia este insa alimentata din plin cu dulciuri, muzica, alcool, iesiri interminabile in cluburi, turism isteric, poate. Depresia este o stare mult mai activa decat fericirea, ea netezeste terenul dorintelor fara masura, terenul consumului, de fapt. Fericirea e inertiala, toate lucrurile devin secundare pe langa acel motiv al fericirii (ca o fi el dragoste, reusita in cariera sau prostie pur si simplu, ha-ha), se hraneste cu putin, consuma putin.

     

    Cultul dorintei, al libidoului economic, prinde radacini chiar pe terenul depresiei. Aici insa ar interveni amendamentul. Si anume ca aceasta tinde sa devina o religie, nu doar cult, nu doar cool. Cand spui „sunt trist“, „sunt deprimat“, vrei sa spui, de fapt, „am nevoie de ceva“, „trebuie sa-mi vindec deprimarea cu ceva“. E un mod de a atenua indecenta afirmarii prea brutale a unor nevoi. Am din ce in ce mai des impresia ca, in loc sa spunem „am chef sa beau ceva“, „am chef sa dansez“, „am chef sa citesc“, „am chef sa plec in vacanta“, spunem simplu: „sunt deprimat, trebuie sa fac ceva sa ies din starea asta“. Toate ocupatiile din timpul liber au devenit un soi de surogat de prozac.

     

    Stiu o lectie foarte buna din literatura. Nu e bine sa citesti cu sufletul, pasional. Cartile bune nu sunt ca sa te satisfaci cu ele, nu sunt simple euforice sufletesti. O carte buna este o carte buna. Cand citesti pasional risti sa-ti placa toate tampeniile. Depresia e si moartea spiritului critic, nu doar o placuta stare de lancezeala, o frumoasa mahmureala perpetua. Exista muzica trista buna si muzica trista proasta, iar ultima se produce cu tona. Oricat de depresiv ai fi, incearca sa consumi ceva de calitate.

     

    Depresia este peste tot in industria entertainment-ului. De la femeile asa-zis independente, dar obsedate pana la disperare de casatorie, din „Sex and the City“ pana la mafiotul dependent de prozac Tony Soprano. Singura sansa pentru noi este sa incercam sa distingem intre tristeti adevarate si voluptati depresive continue. Totusi, mai sunt si alte placeri pe lumea asta decat tristetea. Unele mai ieftine.

  • Oximoronul care impaca

    Doar cu cativa ani inainte, atunci cand se folosea cuvantul „oximoron“, trebuia explicat despre ce era vorba. Se recurgea la el pentru definirea unor expresii celebre precum „convergente paralele“ si era oportun sa clarifici ca un oximoron apare atunci cand sunt alaturati doi termeni care se contrazic unul pe celalalt, precum slabiciune puternica, speranta disperata, violenta dulce, semnificatie stupida (Manganelli) si – pentru a nu uita latina – „formosa deformitas, concordia discors, festina lente“.

     

    Acum toata lumea vorbeste de oximoron: este citit deseori in presa, l-am auzit spus de politicieni la televizor, in fine, ori s-o fi apucat toata lumea sa citeasca tratate de retorica, ori ceva oximoronic pluteste in aer.

     

    S-ar putea obiecta ca acesta situatie nu are nimic simptomatic; din lene si din mimetism se formeaza mode lingvistice. Unele dureaza doar o dimineata, altele supravietu-iesc mai mult; pana la urma, si in anii ‘50 adolescentele spuneau „bestial“, iar mai recent „absurd“, fara insa a se referi nici la zoologie, nici la Eugen Ionescu. O perioada scurta de timp toata lumea incepuse sa spuna „un attimino“ (o clipita), dar asta nu pentru ca timpul s-ar fi comprimat cu adevarat; sau mai spuneau „exact“ in loc de „da“ (chiar si in fata preotului, in timpul cununiei religioase), dar nu din rigoare matematica, ci din cauza influentei emisiunilor-concurs de la televizor.

     

    Mai rezista inca insuportabilul viciu de „a se uni prin casatorie“, Dumnezeu stie de ce, in vremuri in care nu mai este prezentat propriul sot, ci propriul tovaras de viata; in fine, francezii abuzeaza de niste ani buni de termenul „incontournable“, in sensul a ceva ce nu poate fi evitat si de care trebuie tinut cont – iar la radio, la televizor, in conversatiile la cina, totul a devenit „incontournable“ – un film, o problema, o carte, o mancare, o pereche de pantofi.

     

    Ma tem si ca, in scurt timp, la noi se va vorbi de ceva „inconturnabil“ – si vom sfarsi prin a spune ca un lucru care este de neevitat este ceva ce „face apel“ la noi – dar asta nu pentru ca s-ar fi marit pe neasteptate numarul lucrurilor inevitabile (dimpotriva, atunci cand totul devine „inconturnabil“, orice poate fi cu usurinta neglijat).

     

    In schimb, ceea ce banuiesc eu e ca oximoronul si-a castigat in popularitate pentru ca traim intr-o lume unde, apuse fiind ideologiile (care incercau, chiar daca uneori intr-un mod grosolan, sa reduca din contradictii si sa impuna o viziune univoca a lucrurilor), lupta se da de-acum doar intre situatii contradictorii.

     

    Daca doriti un exemplu doborator, iata Realitatea Virtuala, care seamana putin cu Nimicul Concret. Apoi exista Bombele Inteligente, care nu par oximoronice, dar sunt – daca se tine cont ca o bomba, prin natura ei, este prosteasca si trebuie sa cada acolo unde este aruncata – altminteri, daca initiativa ii apartine, risca sa devina Friendly Fire, un superb oximoron, daca prin foc se intelege ceva „pus in practica“ (un alt viciu lingvistic de toata frumusetea, fara sa fie oximoronic) pentru a-i face rau celui ce ne este prieten. Mi se pare destul de oximoronica si Exportul Libertatii, daca libertatea este prin definitie ceva castigat de un popor sau de un grup prin decizie personala si nu impus de altcineva. Intrand in subtilitati, exista un oximoron implicit in Conflictul de Interese, pentru ca poate fi tradus ca Interes Privat Urmarit Pentru Binele Public – sau Interes Colectiv Urmarit Pentru Propria Utilitate Particulara.

     

    As vrea sa scot in evidenta si cat de oximoronice sunt Mobilizarea Globala a Antiglobalistilor, Pacea Armata si Interventia Umanitara (atunci cand prin interventie se intelege, asa cum se intelege, o serie de actiuni belicoase in casa altuia). Ma vad din ce in ce mai des obligat sa ascult programele electorale ale noilor aliati ai lui Berlusconi, o Stanga Fascista, si ii consider destul de oximoronici si pe Ateii Clericali precum Pera sau Ferrara. Nu as lasa deoparte, chiar daca ne-am obisnuit cu ele, nici Inteligenta Artificiala si nici macar Creierul Electronic (daca prin creier se intelege chestia aia moale pe care o avem in cutia craniana), ca sa nu mai vorbesc de Embrionii cu Suflet si chiar de Variante di Valico (portiune de autostrada in Muntii Apenini) – avand in vedere ca, prin definitie, un „valico“ (trecatoare) este singurul punct (unul „incontournable“) prin care se poate trece intre doi munti.

     

    Si ca sa fiu „bipartizan“ (si spuneti-mi daca nu este un oximoron A Sustine O Parte in Mod Curajos In Timp Ce Stai In Doua Luntri), tot la fel de oximoronica mi se pare si o perspectiva pusa in circulatie de Partidul Maslinului – cea a unui Voluntariat pentru Serviciul Civil Obligatoriu.

     

    Pana la urma, atunci cand nu se mai stie cum pot fi conciliate actiuni care se bat cap in cap, se recurge la Oximoroane Conciliante (iata o alta frumusete de oximoron) pentru a lasa impresia ca ceea ce nu poate coabita coabiteaza – misiunea de pace in Irak, legile impotriva magistratilor (cei ce ar trebui sa aplice legile), politica la televizor si farsele in parlament, cenzura satirei neautorizate, profetiile contradictorii de genul celui de-al treilea secret de la Fatima*), arabii kamikaze care ar fi un fel de sarazini sintoisti, saizecisioptistii care s-au dat de partea lui Berlusconi, populismul liberal. Pentru a sfarsi cu Pacs-istii**) dusmaniti in mod virtuos de concubinii divortati.

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

    Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare in 10 mai.

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

    Nota redactiei:

    *) Legat de o anumita profetie despre o criza a credintei in Europa, profetie care ar fi fost formulata de Fecioara Maria in cursul aparitiei sale de la Fatima (1917)

    **) Pacs („pact civil de solidaritate“) – uniune civila intre doi parteneri, neconsacrata juridic prin casatorie

  • Si ce daca euro se duce in 3 lei?

    Este chiar asa o mare problema daca leul va continua sa se aprecieze si sa vedem cursul euro la 3 lei? Anul asta sau la anul? Va rupe in doua economia cresterea deficitului comercial? Vor fi mari manifestatii ale exportatorilor pe strazi?

     

    Va fi sigur un eveniment de media daca se va intampla acest lucru. „Leul a spart pragul de 3 lei pentru un euro.“ In urma cu cinci ani se spunea ca euro sau, mai corect spus, dolarul a spart pragul de 3 lei. Acum e invers.

     

    La mijlocul anului 2002, Mugur Isarescu, guvernatorul BNR, s-a intrebat retoric: Ce-ar fi daca dolarul – care era atunci la putere – ar ramane la 33.000 lei? Dupa patru ani, imi amintesc perfect acel articol de pe prima pagina din Ziarul Financiar – „jos, la 3.300 de semne“, cum spunem noi. Atunci a fost primul semnal al guvernatorului care aducea in discutie posibilitatea unei stopari a scaderii leului. Nu multa lume a inteles acest lucru.

     

    In  noiembrie 2004, in Anuarul ZF „Romania 2010“, guvernatorul afirma: „Pana la adoptarea euro vom avea si crestere economica, si apreciere a leului. Fara apreciere, orice ritm de crestere economica nu ar fi suficient. Insa pentru ca aceasta apreciere sa fie sustenabila, avem nevoie de cresteri de productivitate. E drept ca daca vreo 3 milioane de romani or sa mai lucreze cativa ani in strainatate, o sa avem si un import de productivitate ridicata din afara“.

     

    Din noiembrie 2004, leul s-a apreciat puternic fata de euro, castigand 20% in va-loare. S-a intamplat ceva? Aprecierea monedei nationale sau „cu cat a scazut euro astazi?“ a intrat deja in cotidian. Unii au pierdut sau mai corect spus nu au mai castigat din cresterea cursului, iar altii au castigat. Au avut de scos mai putini lei din buzunar ca sa-si plateasca rata in euro la banca. Masina s-a ieftinit in lei. Dar mai mult decat atat, aprecierea leului a pus presiune pe BNR si pe banci sa reduca dobanzile la lei, cea mai mare realizare economica a anului trecut si poate cel mai bun lucru care s-a intamplat in Romania in ultimul deceniu.

     

    Eu pledez pentru o apreciere a leului in continuare, pentru ca ea poate schimba fortat o intreaga economie, din punct de vedere tehnologic si al competitivitatii. Este adevarat ca aprecierea va aduce o crestere exponentiala a importurilor, la care exportatorii nu vor putea face fata, iar deficitul comercial/de cont curent se va mari.

     

    Dar, in acelasi timp, aprecierea ii ajuta pe producatori sa-si cumpere echipamente noi din afara cu mai putini lei. Sursele de finantare sunt mai ieftine acum, iar bancile sunt pline de bani. Cine va intelege si va face acest lucru  va castiga si va rezista pe piata in urmatorul deceniu. Aprecierea leului este o sansa unica pentru retehnologizarea mai ieftina a Romaniei. O asemenea oportunitate „fortata“ apare, poate, o data la zece ani.

     

    In acelasi timp, ea ii impinge pe exportatori sa-si faca „curatenie“ in companii. Uitati-va la Viorel Catarama, cel mai mare producator de mobila. Scaderea euro l-a obligat la concedieri si l-a trimis sa caute alte piete de export. De asemenea, il forteaza sa vanda pe piata interna prin toate mijloacele. Daca euro nu scadea, nu ar fi facut nimic. Si ca el sunt multi altii.    

     

    Este adevarat ca acum aprecierea ne-a adus un consum mai ridicat de masini, televizoare, electrocasnice, care nu produc nimic, dupa cum spunea un analist. Dar va veni si randul celor care produc. Salariile vor creste si va exista cerere pentru oferta.

     

    In februarie, consumul a urcat cu peste 20% fata de perioada similara a anului anterior. In schimb, productia industriala a crescut cu numai 2,9%. Totusi, productivitatea muncii in industrie a urcat cu 7%.

    „In viitorul apropiat, importurile de echipamente si tehnologie, dar si investitiile facute in ultimii ani ar trebui sa se reflecte si in cresterea productiei industriale“, spune seful Comisiei Nationale de Prognoza, Ion Ghizdeanu. El sustine ca exista o intarziere de pana la trei ani intre o investitie si efectul acesteia intr-o crestere a productiei industriale.

     

    Toate investitiile facute dupa 2000 incep sa-si faca acum efectul. Ganditi-va la Dacia, care de anul trecut aduce 300 de milioane de euro in plus la exporturi. Anul trecut am avut investitii straine de peste 5 miliarde de euro, iar anul acesta s-ar putea sa atingem 7 miliarde de euro. Efectul lor il vom vedea peste 2-3 ani.

    Acum, importurile si consumul sustin cresterea economica, iar peste cativa ani va fi randul productiei si al exportului sa preia stafeta. Aprecierea de acum a leului va face mai ieftin acest proces, iar o parte din decalajele fata de tarile din Est dar si din Vest se vor mai reduce.

  • (Nu) uitati de datorii!

    De datoriile pe care le au catre banci „uitasera“ pana la finele primului trimestru circa 200.000 de romani, ajunsi pe listele negre ale Biroului de Credit. Cum arata rau platnicul roman? O companie specializata in recuperarea creantelor a avut curiozitatea sa creioneze un portret robot.

     

    De la bun inceput trebuie spus ca rezultatele studiului facut de Coface Romania cu privire la debitorul roman pe baza portofoliului de creante bancare gestionat nu starnesc prea multa mirare. Practic, faptul ca aproape 94% din creditele restante provin din randul celor de consum si de nevoi personale nu ar fi fost greu de anticipat nici in absenta unor „studii aprofundate“. Explicatia e destul de simpla, in conditiile in care majoritatea covarsitoare a imprumuturilor pe care le iau romanii sunt chiar de acest fel si doar 25% din portofoliile bancilor sunt reprezentate de imprumuturile ipotecare sau imobiliare.

     

    Pe de alta parte, de cate imprumuturi pentru constructia unei locuinte „doar cu fluturasul de salariu“, „cu buletinul“ sau „pe loc“ ati auzit pana acum? Ipoteca pusa pe casa si importanta u-nor bunuri mai scumpe cumparate prin credit isi arata rezultatul: ponderea creditului restant auto, imobiliar, de tip leasing si a creditului pe card insumeaza doar 6%.

     

    Pana la urma, e mai greu sa uiti ca ai de platit o rata la masina cu care te deplasezi decat in cazul unui frigider, televizor sau masina de spalat, nu? Cat despre cardurile de credit, nu este de omis faptul ca numarul lor este inca foarte mic, doar circa 700.000 fiind carduri „curate“ de credit, ce nu sunt legate de primirea salariului in cont.

     

    Cam aceleasi proportii se pastreaza si in datele raportate de la Biroul de Credit: conform informatiilor de aici, la finele lunii martie, din numarul total de restante, 80% erau la creditele de consum. Celor pe card le revine, dupa numaratoarea Biroului, un procent de 15%, cumuland un total de 19,3 milioane de lei. Cele mai reduse restante au fost inregistrate in cazul creditelor ipotecare (3,6 milioane de lei) si a liniilor de credit (264.422 de lei), cu ponderi de 1% din numarul total.

     

    Dar ceea ce trezeste cu adevarat uimirea (iar in unele situatii, si un zambet in coltul gurii) sunt motivatiile invocate pentru neplata ratelor la banca. Gama variaza intre „plecarea din tara“ (iar bagajul ratelor la banca ramane, uitat, in tara), „supra-indatorarea prin contractarea unor credite la mai multe banci“ (gratie mecanismului de „dura verificare“ prin declaratia pe proprie raspundere a imprumuturilor de la alte banci), incapacitatea de plata, pierderea locului de munca sau deces.

     

    Din datele Biroului de Credit, majoritatea debitorilor (177.929 din circa 200.000) au obligatii restante curente la un singur participant dintre cele 22 de banci, patru societati de credite de consum si o companie de leasing ce raporteaza informatii. Dar poate cea mai interesanta motivatie data la iveala de specialistii de la Coface Romania pentru care romanii nu si-au platit un credit este ca… pur si simplu, debitorul nu este beneficiarul imprumutului! In acelasi registru, o treime dintre debitori s-au dovedit a nu mai avea acelasi loc de munca declarat in contractul de credit si 45% nu mai locuiesc la adresa mentionata la momentul incheierii contractului. Aproape jumatate dintre debitorii analizati de Coface nu pot identificati din lipsa numerelor de telefon valide sau a adresei schimbate.

     

    Trecand insa peste asta, trebuie remarcat si altceva: valoarea creditelor restante totaliza la finele primului trimestru aproape 200 de milioane de lei noi, in conditiile in care piata creditului pentru populatie a urcat (la finele lunii februarie) la 22,6 miliarde de lei noi. Adica circa 0,88% din total sunt credite restante – o cifra inca scazuta. Accentul cade pe „inca“, pentru ca relaxarea conditiilor si goana bancherilor dupa clientii de retail nu si-a spus, cel mai probabil, ultimul cuvant.

     

    Ce mai spune cercetarea facuta de Coface Romania? Bucurestiul tine capul de afis la restante (22% din totalul debitorilor), urmat de alte cinci judete ce au o pondere de peste 5% in totalul portofoliului Coface: Hunedoara (11%), Constanta (9%), Dolj (7%), Iasi (7%), Vrancea (6%).

     

    Circa 86% dintre debitori provin din mediul urban, mediul rural fiind reprezentat doar de 14% din total. Poate principiul „sarac dar cinstit“ o functiona mai bine in cazul oamenilor de la tara, dar o explicatie mult mai pertinenta tine de faptul ca, pana una alta, putine sunt bancile ce au calcat in orasele mici – iar despre zonele rurale nici nu poate fi inca vorba…

     

    Interesant este si altceva: barbatii tineri (dar nu numai) sunt mai rau platnici decat femeile tinere. Astfel ca, 60% dintre debitori sunt barbati, numarul cel mai mare fiind cuprins in intervalul de varsta de 30-40 ani (respectiv 22%). Pe de alta parte, pe acest interval de varsta, femeile au un procent de doar 13%.

     

    Dar ce sanse mai dau specialistii de la Coface pentru recuperarea creditelor neperformante? Sanse ar fi ceva mai mari (dar nici pentru jumatate din restantele totale!) in Iasi, spun ei. Urmeaza Galatiul, cu o rata de recuperare de 29% si Suceava, cu 28%. Sansele bancherilor de a-si mai vedea banii inapoi scad semnificativ mergand spre Bacau (9%), Neamt (12%) sau Vaslui (13%).

     

    Despre Bucuresti, „numai de bine“: Capitala se afla pe locul 16, cu o rata de recuperare de doar 13%.

  • Momentul zero al politicii romanesti

    A durat aproape un an si jumatate, dar a meritat – iata-ne, in sfarsit, ajunsi la momentul zero. Nu s-au desfacut sampanii, n-a rostit nimeni discursuri emotionante si, personal, n-am vazut nici un fel de comentarii pe aceasta tema. Momentul a trecut, practic, neobservat. Pacat.

     

    Este pentru prima data – nu doar in acest ciclu electoral, ci in intreaga istorie postdecembrista a Romaniei – cand trei partide diferite ideologic isi disputa, de la egal la egal, sansele pe scena politica. Pana acum am avut parte de un partid majoritar (FSN/PDSR) sau de aliante mai mult sau mai putin fragile, carpite din petece inegale (PNTCD, PNL, PD sau PRM, PSM, PUNR). Ultimul sondaj de opinie, insa, dat publicitatii saptamana trecuta de catre Asociatia pentru Transparenta si Libertate de Expresie (ATLE), indica, pentru intaia oara, o pozitionare echilibrata a competitorilor.

     

    Conform acestuia, PSD se invarte in jurul a 22% din preferintele electoratului, iar Alianta D.A. se situeaza la 44%. Daca ar candida independent, PD ar obtine 54% din voturile celor 44%, iar PNL, 46%. Un calcul rapid ne indica, asadar, un rotunjit 24% pentru PD si ceva mai mult de 20% pentru PNL. Cum, insa, sondajul nu surprinde decat trendul de reechilibrare a optiunilor dintre PNL si PD dupa scandalul CNSAS, putem cu incredere estima o distributie 1:1 a voturilor pentru cele doua formatiuni. Rezulta ca atat PSD, cat si PD si PNL se situeaza in acest moment la 22% – momentul zero al politicii romanesti. In sfarsit, trei partide – unul social-democrat, unul liberal si unul conservator – se gasesc in bloc-starturi aliniate aproape perfect. De aici incolo e treaba fiecaruia cum sprinteaza sau cum se impiedica in sireturi.

     

    Noua nu ne ramane decat sa speculam. Din motive lesne de inteles, PSD pare, la aceasta ora, alergatorul cel mai defavorizat dintre cei trei. Dupa cum anticipam saptamanile trecute, exercitiile de imagine si reforma orchestrate de catre Mircea Geoana n-au folosit la nimic. Ba dimpotriva. Alegerea, fie ea si interimara, a lui Vanghelie la presedintia executiva a PSD Bucuresti nu face decat sa intareasca imaginea unui partid in degringolada. Cum alegerile anticipate nu bat inca la usa, parerea electoratului conteaza mai putin in acest moment. Periculoasa pentru Geoana este impresia de degringolada creata in randul propriilor membri de partid. Pentru oamenii obisnuiti nu doar cu partidul unic, ci si cu o conducere monolitica, ultimele luni din viata interna a PPSD reprezinta un stres greu de suportat.

     

    Colac peste pupaza, PD isi continua, in ritm accelerat, marsul in directia unui populism desantat, de care pomeneam saptamana trecuta. Ultima dovada o reprezinta votul PD alaturi de PSD si PRM pentru reducerea TVA la asa-numitele „alimente de baza“. Realizand ca nu isi mai poate recupera o buna parte din electoratul sa-i zicem „elitist“, dupa scandalul CNSAS, PD isi refocalizeaza energiile pe electoratul sensibil la manifestarile populiste – adica taman electoratul traditional al PSD, cu tot riscul de a-si aliena electoratul din 2004. Pe termen mediu, aceasta strategie poate aduce PD puncte electorale importante. Pe termen lung, insa, istoria a demonstrat – nu doar in Romania, cat si aiurea – ca cine se pune prost cu elitele intelectuale este sortit, mai devreme sau mai tarziu, esecului. Aidoma lui Havel, astfel de oameni se incapataneaza (unii ar spune prosteste) sa creada ca intre politica si moralitate nu trebuie sa fie o prapastie. Iar aici nu mai poate ajuta nici macar suportul elitei financiare, dupa cum a aflat-o, pe propria-i piele, PSD.

     

    PNL nu sta nici el cu mainile-n san. Dupa gura de oxigen procurata de conflictul de la CNSAS a mai prins culoare in obraji si a devenit mai vioi. Noua strategie de lupta enuntata de Calin Popescu Tariceanu se poate reduce la maxima latina „divide et impera“ – dezbina si cucereste. Intr-o intalnire cu membri de partid, premierul a afirmat raspicat: „nu mai atacam PD, ci doar pe presedintele Basescu“. Inca o data, calculul n-ar fi rau, daca n-ar fi gresit. O asemenea strategie presupune, pe de o parte, ca se poate crea o bresa intre presedinte si PD; pe de alta, ca in interiorul PD se poate incuraja o aripa anti-Basescu. Nastrusnice presupuneri in clipa de fata!

     

    Pedistii, de la primul pana la ultimul, recunosc in clipa de fata ca fulminanta lor ascensiune in sondaje nu se datoreaza eficientei sau sarmului ministrilor PD sau a altor demnitari de partid, ci popularitatii lui Basescu. Nimeni nu va fi dispus, asadar, sa se desparta de bunavoie de gaina cu oua de aur.

     

    Pe de cealalta parte, Emil Boc, oricate palme va incasa de la seful sau, nu se va ridica niciodata impotriva lui. Vorba Ecclesiastului – exista un timp pentru toate: un timp pentru semanat si un timp pentru cules; un timp pentru ucis (simbolic, desigur) tatal si unul pentru plecarea, spasita, a capului. Presedintele PD a ratat momentul uciderii simbolice si al intrarii in maturitate. De acum inainte e condamnat, in cel mai fericit caz, la rolul de vioara a doua. Si cine altcineva ar putea ridica, in clipa de fata, vocea in fata cuplului Basescu-Boc? Negoita sau Berceanu ies automat din discutie. Ar mai ramane Videanu.

     

    Aici, teoretic macar, surprizele nu sunt cu totul excluse – si nu ma refer doar la ultima recenta luare de pozitie impotriva diminuarii TVA-ului la oua. Ca stil, primarul Bucurestiului e mai apropiat de premier decat de presedinte.

     

    Iar ca tarie de caracter pare mai apropiat de Basescu decat de Boc sau Tariceanu. Numai ca, lipsit de sustinere din interiorul partidului, Videanu nu va face nici un pas inainte. E, la urma urmelor, dupa cum singur se caracteriza saptamana trecuta, un om rational.

     

    Variantele raman deschise, iar pronosticurile aproape imposibile. Voi fi, insa, ultimul care sa se planga de acest lucru. Daca mi-ar fi placut prognozele „aproape sigure“, ma faceam statistician sau prezentam timpul probabil.

  • Gay fever

    Am vazut oscarizatul „Brokeback Mountain“, am vazut recent „Legaturi bolnavicioase“ si m-am plictisit. Intamplator sau mai degraba nu, daca ne gandim la tirania modei, amandoua filmele povestesc relatii gay. M-au plictisit nu pentru c-as fi homofob. Ci pentru ca am o fobie fata de tot ce inseamna reteta simpla de succes.

     

    Mai intai, este enervanta tendinta unora de a vorbi despre homosexualitate ca si cum ar fi mari dizidenti ai libertatii de expresie. Or, homosexualitatea nu mai este de foarte mult timp o tema tabu. Nu e un mare curaj artistic sa folosesti un astfel de subiect intr-un roman sau intr-un film. Apoi, e o lipsa de tupeu artistic sa intri intr-un astfel de subiect si sa o faci cu maxima timiditate si prudenta. E ca si cum n-ai fi citit ceva Proust, ceva Gide. Sau ca si cum n-ai fi auzit de Sapho.

     

    Cele doua filme mentionate mai sus au o nota comuna. Vor sa spuna niste povesti de dragoste gay cu maximum de naturalete posibil. Vor sa transmita mesajul ca e „o dragoste ca oricare alta“. Cu alte cuvinte, acesta ar fi un pas urmator in acceptarea relatiilor gay. Deja am o oarecare strangere de inima cand arta doreste sa transmita mesaje sociale atat de directe. Ar fi trebuit sa ma nedumereasca, sa-mi puna probleme cu adevarat curajoase, sfredelitoare, nu sa ma simt „indrumat“ ca un pionier, prin noi directive, catre noi orizonturi. „Brokeback Mountain“ nu e doar un film cu cowboys, el pare un film facut pentru cowboys.

     

    Tot timpul am simtit scenaristul adresandu-mi-se: „Uite ce e, stiu ca esti un cowboy batut in cap, poti sa accepti marea poveste pe care ti-o propun eu aici?“. Nu are cum sa deranjeze un astfel de story, i-as raspunde scenaristului cu pricina. N-a deranjat-o subiectul pe Hortensia Papadat-Bengescu, in secolul trecut. De ce m-ar deranja pe mine? Alta e marea problema. Ce mai ramane din film daca este privit de spectatori fara homofobii? O poveste plictisitoare de dragoste, de un patetism infiorator, o poveste care n-ar fi rezistat in nici un caz in varianta hetero. Sa ne mai intrebam daca ar fi luat macar vreo nominalizare la Oscar?

     

    In varianta romaneasca a temei, in „Legaturi bolnavicioase“ al lui Tudor Giurgiu, lesbianismul unor fete este mai mult afirmat in diverse replici decat vizibil pe marele ecran. Exista o singura scena in care cele doua actrite se saruta atat de artificial incat par sa strige din toti porii: „Suntem hetero! Regizorul ne-a pus sa facem asta!“. Acesta e pericolul cand vrei sa tratezi firesc o tema pe care ai ales-o in mod evident fortat.

     

    De altfel, de acelasi pacat sufera si cartea Ceciliei Stefanescu, dupa care se inspira filmul, „pacatul“ infantilizarii relatiei din lipsa de curaj al abordarii frontale a temei, pana la urma. Un spectator de langa mine a exclamat satisfacut dupa vreo zece minute: „E ca un fel de «Liceenii»!“ Nu parea el un tip prea complex, dar avea mare dreptate. Cam acelasi efect l-a avut si „Licenii“ la vremea lui. Nu era usor pe vremea lui Ceausescu sa spui sus si tare ca exista relatii amoroase care ii pot distrage pe utecisti din misiunea incredintata de partid. Dar nici nu era vreun mare curaj s-o afirmi. Era pur si simplu un film comercial. In vremuri comuniste.

     

    Iar acum, „Legaturi bolnavicioase“ ne ofera cam aceeasi raportare la publicul tanar contemporan. Le serveste maselor o tema la moda, inca incomoda din punct de vedere social, intr-o forma extrem de usor digerabila. Daca isi asuma statutul de „Liceenii“ anilor 2000, accept aventura cinematografica a lui Giurgiu. Numai sa aiba acelasi succes la public. Nu avem insa de-a face cu un film care sa fie mai mult de-atat.

     

    Nu tot ce e cu gay e si interesant artistic. Desi credinta comuna pare a fi ca tot ce e gay automat trebuie sa fie incomod, straniu, scandalos sau amuzant. E evident mai greu sa citesti niste Proust cu o aceeasi tematica (desi deliciile sunt infinit mai mari). Sau ceva Yourcenar sau Gide, Wilde etc.

     

    Nu doar cu tema gay se intampla acest fenomen de vampirizare cultural-comerciala. Sub protectia aparentei incomode, de fapt, se obtine multa publicitate gratuita. Filmul lui Ang Lee a beneficiat de o imensa promovare prin simpla afirmare a temei, iar si iar: doi vacari se iubesc. Acelasi algoritm al celebritatii l-a urmat, de exemplu, problema drogurilor. Cat de cool era Trainspotting! Da, era un film bun, dar acesta nu este un motiv pentru alte sute de regizori mediocri sa se creada pionieri in descrierea delirului provocat de diverse dependente. Le recomand tratament cu Baudelaire sau Thomas de Quincey sau, ceva mai aproape, Burroughs.

     

    Un amestec de mesaj social si ideologic cu dorinte artistic-comerciale nu e intotdeauna cea mai fericita solutie. Alegerea temei gay pentru simplul fapt ca este inca puternic asociata cu imaginea „cool“ nu garanteaza valoarea. Relatia dintre doi barbati, relatia dintre doua femei este cultural acceptata. Tatu, o formatie care a facut bani mimand lesbianismul, a venit la Cerbul de aur, o venerabila competitie pentru matusi si bunici. Deci subiectul in sine nu mai are nici o percutanta.

     

    Homosexualitatea nu mai intriga pe nimeni (asta a vrut, probabil, sa transmita si Giurgiu, dar nu i-a iesit decat o tratare crispata a relatiei). Cu atat mai putin pe cei care mentin un contact cu literatura, cu fenomenul artistic in general. Comercializarea incomodului nu face rau nimanui. Dar trebuie inteles ca un truc comercial si atat.

  • Micul Razboi Stupid

    Inca nu are un nume sexy ca „Razboiul de Sase Zile“, „A Treia Intifada“ sau „Suez“, dar de cand Israelul s-a retras din Fasia Gaza, un mic razboi tacut a inceput intre israelieni si palestinieni. Poate chiar asa ar trebui sa-i spunem: „Micul Razboi Tacut“. Sau, mai bine sa-i zicem pe numele adevarat: „Micul Razboi Stupid“.

     

    Sa vedem: Israelul se retrage din Fasia Gaza, palestinienii au o sansa, nu perfecta, nu ideala, dar cea mai buna sansa din toate timpurile sa construiasca ceva decent de unii singuri, fara armata de ocupatie a Israelului care sa le rasufle in ceafa – si ei ce fac? In principal se razboiesc intre ei si arunca rachete Qassam spre Israel, provocand din partea acestora represalii cu mana forte.

     

    Pana si Uniunea Europeana a decis sa nu dea drumul ajutorului financiar catre noul guvern palestinian condus de Hamas, si cand europenii iau decizii dure impotriva palestinienilor, atunci sa stiti ca acestia chiar fac prostii. Uniunea Europeana a anuntat ca nu va acorda guvernului Hamas ajutoare directe sau bani pentru plata salariilor functionarilor publici atata vreme cat acestia refuza sa se supuna deciziilor palestiniene anterioare – de a recunoaste statul Israel si de a renunta la violenta.

     

    Si daca Israelul, SUA si UE au dreptate in teorie, dar in practica asta va duce la un dezastru si mai mare? Ce vreau sa spun? Sa incepem cu teoria. Democratia nu inseamna doar castigarea unui scrutin liber. Mai implica si respectarea domniei legii, a constrangerilor constitutionale si a deciziilor luate de parlamentele alese anterior. Atat Autoritatea Palestiniana condusa de Fatah cat si Organizatia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) au recunoscut dreptul la existenta al Israelului si, cel putin pe hartie, au renuntat la folosirea fortei.

     

    Guvernul Hamas le-a respins pe amandoua. Singurul mod in care Hamas poate face asta in mod democratic este sa organizeze un nou referendum si sa le ceara palestinienilor sa schimbe aceste lucruri, deja stabilite. Dar ca Hamas sa respinga unilateral optiunile ratificate de precedentul legislativ – asta e doar un exercitiu arbitrar de putere. Ar fi ca si cum presedintele Bush s-ar apuca sa faca bucati tratatul privind Canalul Panama (document semnat in 1977 de presedintele Jimmy Carter si prin care Canalul Panama – desi construit de SUA – urma sa revina statului panamez cel tarziu pana in 2000 – n.r.).

     

    Totodata, un guvern democratic trebuie sa exercite un monopol al fortei. Hamas nu poate cere lumii sa-i respecte acreditarile democratice daca, in schimb, refuza sa retina militantii palestinieni de la a lovi Israelul, din Gaza, cu rachete sau prin atentatori sinucigasi. Hamas nu poate pretinde ca nu are nici o responsabilitate pentru „renegatele“ atacuri asupra Israelului, orchestrate de militii aflate sub autoritatea ei suverana.

     

    „O organizatie terorista care a venit la putere prin mijloace democratice nu poate fi echivalata cu un guvern democratic“, spune analistul politic israelian Yaron Ezrahi. „Fiecare zi care trece fara ca Hamas sa incerce sa opreasca acest asalt cu rachete asupra Israelului sau sa recunoasca intelegerile internationale (ale fostului guvern palestinian) submineaza legitimitatea victoriei Hamas in alegeri.“

     

    Democratia nu e o „aventura de-o noapte“, adauga el. „Este un mariaj intre guvern si popor. De aia o numim un contract social. Nu poate fi pur si simplu schimbata arbitrar de vreuna dintre parti.“ In concluzie, lumea nu trebuie sa respecte Hamas ca pe un guvern democratic daca Hamas nu respecta aceste principii de baza ale democratiei.

     

    Asa ca hai sa-i infometam de bani pana cand isi vin in fire, nu? Si daca asta duce la un somaj masiv in Cisiordania? Bineinteles, e vina Hamas, dar Israelul va suporta consecintele faptului de a avea la usa o populatie palestiniana disperata. Sau, daca infometarea Hamas impinge organizatia si mai mult spre o alianta cu Iranul, ca sa-si poata plati facturile? Poate fi asta in interesul Israelului?

     

    Dupa cum mi-a explicat Nahum Bar-nea, unul dintre editorialistii de top din Israel, publicul israelian este intr-o dispozitie „foarte pragmatica“ cand vine vorba de Hamas. Bibi Netanyahu a centrat campania Likud pentru recentele alegeri pe acuzatii infierbantate asupra modului cum partidul Kadima avea de gand sa procedeze cu Hamas si a luat plasa.

     

    Votantii israelieni i-au respins mesajul. Adevarul e ca cei patru ani de campanii sinucigase ale Hamas au avut un impact urias asupra psihicului israelienilor. Israelienii nu vor ca aceasta campanie sa fie reluata. Majoritatea israelienilor ar negocia cu Hamas si maine daca ar fi convinsi ca Hamas va consimti la un armistitiu pe termen lung.

     

    Asa ca da, teoretic, Hamas nu merita sa fie tratata ca un guvern democratic. Dar, practic, Hamas poate oferi ceva dupa care israelienii tanjesc: un armistitiu – nu recunoasterea Israelului ca stat. Israelul a ales sa distruga guvernul lui Yasser Arafat si s-a ales cu Hamas. Daca distruge si Hamas? Cu ce se va alege atunci? Nu stiu, dar raspunsul nu e deloc simplu. Politica potrivita de a trata un grup terorist ales democratic care merita dat la o parte, dar care are ceva ce tu vrei, nu se gaseste in manuale. 

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer.

    Traducere de Mihai Mitrica

    * Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un partaneriat intre cele doua publicatii

    * Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

    * Copyright 2006 New York Times News Service

  • Doar cinci ani din cei 20 ai lui Brucan

    La final de an, imi permit un sfat pentru intelectualii care inca se mai gandesc sa plece definitiv din Romania: razganditi-va! Chiar daca pe termen scurt veti castiga mai putini bani, calea catre varf va fi mult mai scurta aici. Probabil ca nu ati observat, insa au mai ramas doar 5 ani din cei „20 ai lui Brucan“.

     

    Voi incerca sa „produc“ pe aceasta pagina, la acest final de an, o raritate in Romania: un comentariu optimist, nedemn pentru un jurnalist care vrea sa isi mentina viu atat de utilul cinism. Ideea ne-a venit tuturor in redactie, dupa ce am scris articolele din paginile urmatoare, adica retrospectiva pe 2004 si previziunile pentru 2005. Citind articolul care sintetizeaza evolutia intregului mediu de business romanesc, cineva a exclamat: „Parca ar fi despre Polonia!“.

     

    Intr-adevar, rareori mi-a fost dat sa citesc in presa romaneasca o analiza care sa cuprinda de atat de multe ori cuvantul „crestere“ in sens pozitiv. Practic, nimic nu a stat pe loc in Romania. Chiar si leul a devenit mai greu, cu multe luni inainte de a scapa de zerouri. Dincolo de cifrele din statistici, exista si alte lucruri care s-au schimbat in bine, mai greu de comensurat, dar la fel de importante.

     

    „Daca ne-am fi luat dupa rapoartele de consultanta, nu am fi venit niciodata in Romania“, spunea cu ceva timp in urma un manager al unui lant de retail, uluit de succesul obtinut. Adevarat, Romania vazuta din avionul analistilor de rating este inca o tara de tinut in josul listei.

     

    Noi am putut observa insa, chiar si fara sa stim cat e cresterea economica, ca lucrurile se schimba decisiv. Pentru ca ne plimbam pe strazi si vedem cafenele pline in mijlocul zilei, pentru ca incercam sa iesim in week-end-uri in cluburi si nu gasim locuri, pentru ca ne aventuram sa mergem la Metro sau Carrefour si stam o ora la coada la casa, chiar si pentru ca injuram in intersectiile blocate de mereu mai numeroasele masini care nu sunt Dacii.

     

    Si nu e vorba aici numai de bani. Eu personal am ramas perplex in urma cu cateva luni, cand am fost sa cumpar bilete la opera pentru miercuri si n-am gasit locuri, nici macar din cele scumpe. Mi-am adus aminte cu nostalgie de anii studentiei, cand imi cumparam bilet langa tavan si tronam dupa aceea in vreo loja centrala goala. Cei care incearca disperati de cateva saptamani sa prinda locuri la teatru la premierele din stagiunea 2004 inteleg cu siguranta ce vreau sa spun. Adevarat, celularele suna in continuare, cu precizarea ca sunt din ce in ce mai scumpe.

     

    Cunoscuti pe care ii credeam „pierduti“ pentru vecie in privinta finantelor au inceput sa ma sune „sa vorbim de business“ sau sa ma intrebe daca nu ar fi cazul sa devina „jucatori pe Bursa“. Efervescenta nu se simte doar in Bucuresti, ci in toate orasele mari, si a ajuns si la… Londra. Acolo unde subsemnatul are amici romani care lucreaza la banci mari de investitii si acum doi ani veneau in Romania doar ca sa manance sarmale si sa isi salute parintii. De stabilit aici nici nu se punea problema.

     

    Din 2004 am inceput sa ii vad lunar, si nu pentru ca ma duc eu la Londra, ci pentru ca vin ei aici, adusi de mirosul oportunitatilor. Iar revenirea nu mai pare o varianta chiar atat de improbabila. Este adevarat, un „reality check“ care poate sa insemne doar o calatorie de cativa kilometri in afara oraselor arata o cu totul alta Romanie, trista si dezorientata.

     

    Cresterea economiei, cat ar fi ea abstracta ca termen, a ajuns insa la o parte dintre noi si, treptat, isi va face simtite efectele peste tot. Cu o singura conditie. Romanii trebuie sa uite inca un lucru pe care l-au invatat la scoala: ca ziua de lucru are opt ore.

     

    In incheiere, imi permit un sfat pentru intelectualii care inca se mai gandesc sa plece definitiv din Romania: razganditi-va! Chiar daca pe termen scurt veti castiga mai putini bani, calea catre varf va fi mult mai scurta aici. Probabil ca nu ati observat, insa finalul primilor 15 ani de dupa Revolutie nu a adus numai afaceri mai bune, ci si o veste interesanta: au mai ramas 5 ani din cei „20 ai lui Brucan“.