BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Punctul pe BCR

    Austriecii de la Erste Bank au inceput saptamana trecuta rebrandingul: sigla a devenit mai simpla, de un albastru mai inchis, si alaturi de logo a aparut si simbolul austriecilor, un S rosu cu un banut deasupra. Trecand peste schimbarile de imagine, ce a adus totusi primul an de reguli austriece pentru banca romaneasca?

     

    Cand Erste Bank, al doilea grup bancar ca dimensiune din Europa Centrala si de Est, a fost declarat castigator in procesul de privatizare a BCR (in decembrie 2005), multi s-au intrebat daca nu cumva banca romaneasca, ce detine mai bine de un sfert din piata, nu e o „inghititura“ prea mare pentru austrieci. Deviind rapid de la tinta initiala de a cumpara CEC spre achizitia BCR, austriecii au repetat cu fiecare ocazie ca vestitul program de restructurare care a facut minuni la banci de economii – precum Ceska Sporitelna sau Novosadska Banka din Serbia – va functiona la fel de eficient si la BCR. Pe de alta parte insa, au spus scepticii, banca romaneasca este sensibil mai mare decat achizitiile precedente ale austriecilor si, in plus, nu se incadreaza in profilul clasic al acestora, de bancii de economii.

     

    Si totusi, austriecii au platit pe BCR o suma uriasa (3,75 miliarde de euro), au asteptat rabdatori ca statul roman sa-si termine de facut toate temele pentru a putea prelua de facto banca, si-au suflecat mai apoi manecile si in februarie 2007 au anuntat ca au inceput un „program de schimbari esentiale, uneori fundamentale“, dupa cum spunea la momentul respectiv Nicolae Danila, presedintele executiv al bancii. Programul de integrare si dezvoltare – pentru definitivarea caruia austriecii au stabilit ca data limita august 2008 – „ataca“ toate componentele bancii, de la managementul riscului, raportari si controlling si pana la operatiuni sau IT. Privind in urma, la experienta casei de economii din Cehia pe care austriecii au cumparat-o in 2000 in stare de faliment, transformarile s-au simtit din plin. Numarul de sucursale a scazut de la peste 1.000 la momentul preluarii la 647 in urmatorii ani, iar dupa preluare, numarul angajatilor s-a redus de la 15.500 la aproximativ 12.000.

     

    Fiecare angajat a facut, in medie, 12 zile de training, iar oferta de produse a fost rapid si considerabil imbogatita.

     

    La BCR, austriecii se afla acum in faza in care transformarile se produc mai mult in interiorul bancii – iar recenta operatiune de rebranding este una dintre putinele schimbari ce au razbatut in afara ei. La nivel de conducere, austriecii au numit in doua posturi-cheie specialisti din cadrul grupului (Martin Skopek, retail, si Helmuth Hintringer, management al riscului), dar l-au pierdut din echipa pe vicepresedintele responsabil pentru trezorerie si piete de capital, Dan Bunea, care a demisionat luna trecuta.

     

    Una dintre „pietrele de incercare“ pentru austrieci este armata de oameni care lucreaza in banca – pentru ca 2007 ar trebui sa fie, dupa cum spunea de curand directorul de resurse umane de la Erste Bank, Rupert Dollinger, anul in care angajatii trebuie sa se adapteze conditiei de salariati ai unui grup austriac si standardelor lui. Pentru programul de anul acesta destinat pregatirii profesionale, concentrat pe dezvoltarea abilitatilor de vanzare ale angajatilor austriecii au pus de-o parte 5 milioane de euro, potrivit lui Dollinger. Pe de alta parte, pana la jumatatea anului, personalul BCR a scazut fata de decembrie 2006 cu 2,1%, la 10.876 angajati – in special printr-un program de pensionari anticipate pus in practica. Pentru austrieci, miza este sa reuseasca sa transfere cat mai multi dintre angajati pe pozitii de vanzare, in noile sucursale pe care le vor deschide. Pentru ca, dupa ce au deschis in primul trimestru 34 de noi unitati (avand 506 de sucursale la sfarsitul lunii iunie), pana la finele anului tinta este ca reteaua sa ajunga la 600 de puncte de lucru. Potrivit programului, 2009 ar trebui sa-i gaseasca pe austrieci cu 900 de sucursale si agentii.

     

    Deocamdata, Erste a finalizat separarea completa a activitatii de retail de cea de corporate in toata reteaua de unitati, alocand celor doua segmente de activitate personal distinct si pregatit ca atare. In materie de produse noi, dupa ce banca a lansat anul acesta cateva produse – inclusiv „creditele relaxate“ – fara a veni insa cu nimic spectaculos, sunt de asteptat produse noi de finantari imobiliare, dat fiind ca, in celelalte tari in care sunt prezenti, austriecii detin o pozitie foarte puternica pe piata finantarilor.

     

    In plus, Erste a anuntat ca incepe deschiderea de centre imobiliare de retail, unitati dedicate finantarilor imobiliare (un concept pe care il aplica deja si Raiffeisen Bank).

     

    Prima unitate BCR de acest fel este deja operationala in Bucuresti de la inceputul lunii septembrie, iar acum se pregateste si lansarea unei banci de economisire-creditare in domeniul locativ.

     

    In fine, portofoliul de produse urmeaza sa fie imbogatit, din a doua jumatate a lunii septembrie, cu pachete de servicii si produse atasate contului curent. Iar noul portal web al bancii va permite si el efectuarea de operatiuni, respectiv solicitari online de carduri si credite, dupa ce de saptamana trecuta a intrat si el (ca design) in randul celor din grup.

  • Miza Capitala

    Ne aflam la mai putin de un an de alegerile locale, scrutin care ar putea influenta intr-o mai mare masura rezultatul generalelor din toamna lui 2008, comparativ cu europarlamentarele din noiembrie.

     

    Ca in majoritatea anilor electorali, marile orase, dar mai ales Capitala, sunt mizele vizate de catre principalii competitori politici.

     

    Dorinta de a castiga primaria unui mare oras sau majoritatea intr-un consiliu local dintr-o astfel de localitate este generata deopotriva de interesele de imagine, dar si de calcule politice de ordin pragmatic. O victorie la Timisoara sau la Bucuresti are o maxima importanta simbolica. Rezultatele Aliantei PNL-PD la alegerile locale din 2004 confirma din plin acest lucru. Faptul ca PSD a obtinut un numar mai mare de primari decat in 2000 nu a putut acoperi infrangerile social-democratilor in marile orase. In acelasi timp, aceste localitati au capacitatea, in cea mai mare parte a cazurilor, de a atrage fonduri, de a se dezvolta economic si de a sustine financiar prin acestea proiecte edilitare (care genereaza imagine pozitiva pentru politicienii din administratia locala). Interesul pentru alegeri este, asadar, intrinsec.

     

    Capitala ramane insa principala miza politica si imagologica a alegerilor locale. In mod evident, cea mai mare incarcatura simbolica este acordata Primariei Generale. Situatia din plan politic sugereaza ca am putea avea o competitie mai apropiata de evolutiile celei din 2000 si mai putin de ale celei din 2004. Foarte probabil, in aceste alegeri vor concura personalitati politice de anvergura. Functia de primar general si-a dovedit deja capacitatile de a functiona ca o trambulina pentru politicieni. Acum insa nu se va mai repeta cazul lui Traian Basescu din 2004: un castigator net este putin probabil sa mai apara.

     

    La acest moment, Primaria Bucuresti este o reduta democrata. Ea isi mentine acest statut din anul 2000. Chiar daca Traian Basescu nu a avut in primul sau mandat de primar o majoritate in Consiliul General, actualul presedinte a utilizat din plin pozitia sa din administratia locala (care i-a asigurat un imens capital de vizibilitate) pentru a puncta in razboiul cu PSD si cu Adrian Nastase. Prima parte din mandatul lui Adriean Videanu s-a caracterizat prin pozitii mult mai putin ofensive decat stilul impus de presedinte, dar, pe alta parte, PNL si PD detineau o larga majoritate in Consiliu. Astfel, justificarea unei atitudini agresive, oricum nepotrivita pentru profilul politic al liderului PD, lipsea. Alianta insa nu mai exista.

     

    Pana acum, personalitatile politice care si-au anuntat public intentia de a candida la functia de primar general sunt Ludovic Orban (PNL) si Marian Vanghelie (PSD). PD pare a trece printr-o perioada de cautari. Desi Adriean Videanu anuntase ca nu mai este interesat de un nou mandat, actiunile sale din ultimele luni sugereaza ca s-ar putea razgandi. Pe de alta parte, s-a speculat public ca Liviu Negoita – primar al sectorului 3 care beneficiaza de o presa pozitiva – sau viceprimarul Razvan Murgeanu ar putea fi candidatii democratilor. Lucrurile nu sunt clare nici la PNL si PSD. In cazul social-democratilor, spre exemplu, intentiile presedintelui PSD Bucuresti nu sunt privite prea bine de o parte a conducerii centrale si sunt sanse ca o candidatura a sa sa fie in cele din urma blocata. In acelasi timp, la PNL, personalitati din plan local, precum primarul Chiliman, dovedesc prin actiunile personale ca doresc sa isi asigure un background care sa le permita sa solicite dreptul de a candida.

     

    Se poate presupune ca, indiferent de declaratiile si de intentiile exprimate de catre unii lideri politici, cei care isi vor asuma o candidatura vor avea cele mai multe sanse. O victorie in Bucuresti ar putea conta enorm pentru relansarea unor partide sau pentru mentinerea dominatiei altora inaintea alegerilor parlamentare de la sfarsitul anului 2008. In conditiile unei batalii care se anunta in echilibru fragil, poate fi luata serios in calcul varianta implicarii unui candidat independent, binecunoscut, in aceste alegeri. Si partidele mici se vor implica in acest scrutin, insa din motive diferite. Formatiuni precum PIN sau PC nu vor miza pe castig imediat, ci pe o buna prestatie, care sa le creeze sanse in alegerile generale. Primariile de sector reprezinta si ele o tinta foarte importanta. Daca in 2004, victoria Aliantei PNL-PD in patru sectoare ale Capitalei a fost in buna masura meritul lui Traian Basescu (care a girat o serie de candidati mai degraba putin cunoscuti), situatia in 2008 va fi diferita. Este foarte posibil sa avem confruntari individuale, in care sa se implice chiar politicieni cunoscuti. Unele partide se vor concentra pe castigarea primariilor de sector, in lipsa unui candidat cu sanse la functia de edil-sef.

     

    In Bucuresti, bataliile electorale de pana acum au aratat ca votul politic are incarcatura foarte mare. Se spune de cele mai multe ori ca electoratul bucurestean este anti-PSD sau chiar cu valori de dreapta. Astfel de interpretari pierd din vedere faptul ca, in anul 2000, PSD a castigat toate primariile de sector, iar PD, partid de stanga la acel moment, a dat primarul general.

     

    Exista deci argumente conform carora putem conchide ca rezultatele alegerilor din Bucuresti in 2008 pot oferi orice surpriza. Este de asteptat ca dupa alegerile europene, principalele forte politice sa isi concentreze o mare parte din arsenal spre locale, dar mai ales spre cursa pentru Bucuresti.  Este plauzibil a crede ca marele castigator din Capitala va fi partidul care va conta cel mai mult la sfarsitul anului 2008. Marele castigator va fi deci acea formatiune care la un vot pentru niste functii administrative va atrage cele mai multe voturi politice.

  • Secretul Kurdistanului

    Irakul de astazi este un taram al contrastelor – in unele parti negru, in altele si mai negru. Tot mergand incolo si incoace in jurul zonei centrale a Bagdadului in ultimele zile, prea putin din ce am vazut mi-a dat speranta ca diferitele factiuni din Irak pot incheia un contract social prin care sa traiasca laolalta.

     

    Singura raza de optimism pe care am gasit-o aici este unica regiune unde irakienii nu traiesc impreuna: Kurdistan. Imaginati-va pentru un moment ca una dintre urmarile invadarii Irakului de catre SUA ar fi fost crearea unei Universitati Americane in Irak. Imaginati-va ca am fi atras un val de noi investitii in Irak care s-ar fi dus in hoteluri noi, un nou si grandios centru de conferinte, cladiri de birouri, internet café-uri, doua aeroporturi internationale si mall-uri irakiene.

     

    …

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer. Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 26 septembrie al BUSINESS Magazin

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai MitricA

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei

  • Cap de pod la capul podului

    Ciudat mai reactionam, ciudat mai tratam lumea; aplicam jumatati de masura, ne refugiem in pesimism pentru a parea intelepti, devenim gratuit inchizitoriali. Este amplu recunoscut faptul ca mecanismele pietei nu pot garanta respectarea intereselor consumatorilor in domeniul energetic. Aparent cele doua fraze pe care le-ati citit nu au nicio legatura intre ele. Doar aparent.

     

    Cine este un fan al jocurilor pe calculator trebuie sa stie de Civilization. Creatie a unui game-designer de geniu, Sid Meier, jocul, ajuns acum la a patra varianta si cu multiple imbunatatiri, ii ofera jucatorului posibilitatea de a conduce o tara de-a lungul istoriei, din epoca de piatra pana la zborul cosmic. Posibilitatile sunt nelimitate si poti fi, pentru propriul popor si pentru vecini, un dictator sangeros sau un lider impaciuitor. Dar pentru economia jocului, pentru a castiga si pentru a te dezvolta armonios, trebuie sa parcurgi cu rabdare, grijuliu, toate etapele de dezvoltare, fara a te limita sau bloca intr-o anume zona sociala, politica sau spirituala: un dictator va dispune de supusi mai eficienti, un lider religios de armate mai razboinice, un sef democrat de o administratie eficienta.

     

    Saptamana trecuta, dupa anuntul vanzarii Rompetrol, am petrecut doua zile tot citind despre Kazahstan, petrol, Rompetrol, geostrategii, Rusia, Europa, gaze naturale, Statele Unite, conducte, porturi – un Civilization pe baza de petrol. Am vrut sa ma lamuresc, intrebarea esentiala a fost pentru mine, imediat dupa anuntul facut de companii, „de ce?“. Nu „cat?“, nu daca „e mult sau e putin?“, nu daca „este mai bogat sau mai sarac decat Donald Trump?“. Astea vin mai tarziu, cand lucrurile se asaza intr-o matca.

     

    De ce a vandut? N-am obtinut un raspuns satisfacator la aceasta intrebare nici urmarind aparitiile televizate ale sefului Rompetrol, nici citind comentariile analistilor si nici din rapoartele agentiilor de stiri. Si atunci am preferat sa pornesc Civilization-ul meu si sa incerc sa joc.

     

    Petrolul se termina. Lumea nu pare sa poata depasi perioada dependentei de petrol. Furnizorii de petrol si gaze traiesc momentele lor de glorie si vor sa isi joace cartea cat mai bine. Politicienii traiesc momente de glorie (ei traiesc oricum, oricand, momente de glorie) si vor sa isi joace cartea cat mai bine. Cei marunti au nevoie, pentru a rezista, de cei puternici. Civilization ne invata ca, pentru o bucata de vreme, dictatura este folositoare. Logic, daca un maruntel se lipeste de un dictator, o sa ii mearga, cel putin teoretic, bine. Putem apela la Nazarbaev, care e un dictator inconjurat de dictatori. Dictatorii zornaie fiorosi din vane de conducte si traseaza conducte care le creeaza iluzia ca sunt lideri cu greutate.

     

    Eu cred ca Patriciu tine pur si simplu la ce a creat, la Rompetrolul de astazi, si a incercat, ajuns la anumite limite, sa isi conserve creatia, chiar pasand-o altor stapani. Nu stiu daca Dinu Patriciu stie de Civilization, dar cred ca a devenit constient de necesitatea temporara a dictaturii; asta pentru ca in ziua de azi companiile traiesc mai putini decat oamenii. Prin anii ’80, American Telephone and Telegraph ajunsese cea mai mare companie a lumii, prezenta in toate casele. Era alintata „Ma Bell“, era extrem de influenta politic, avea laboratoare tapetate cu premii Nobel, un milion de angajati (multe, cele mai multe, erau femei, operatoare; in companie circula chiar o gluma legata de pericolul ca la un moment dat toate femeile americane sa devina operatoare de telefonie). In 1984 a inceput declinul, iar 20 de ani mai tarziu ultimele ramasite ale companiei au fost cumparate de o alta. Ca sa nu mai vorbesc de decaderea celor sapte surori care faceau legea in petrolul anilor ’70, inlocuite acum de giganti DE STAT, cum sunt Aramco, Gazprom, CNPC din China sau Petroleos de Venezuela.

     

    La vest de dictatorii cei zornaitori din vane se afla un soi de dictatura care a emis fraza cu „mecanismele pietei care nu pot garanta interesele consumatorilor in domeniul energetic“. Fraza in cauza este dintr-un document oficial al Uniunii Europene si se inscrie cum nu se poate mai bine in apucaturile celui mai dictatorial regim democratic cu putinta. Aici ma joc, desigur, cu cuvintele, dar un sambure de adevar exista; el se ascunde in pasiunea oficialilor de la Bruxelles de a norma tot, de a se implica in toate, de a trasa toate. Cei de la Bruxelles sunt democrati, dar analizeaza masuri pentru limitarea accesului companiilor straine pe piata energiei. Cum se impaca asta cu democratia si cu piata? Pai, de fapt, piata nici nu garanteaza…

     

    Principala invatatura a jocului Civilization cu petrol si dictatori este ca trebuie sa invatam sa coexistam si sa colaboram. Sa ne asociem, daca este cazul, cu dictatorii cu vane, sa ii intelegem, sa ii facem sa ne inteleaga. Din acest punct de vedere, turul jucat de Dinu Patriciu este castigator, depasind ca importanta suma platita de kazahi; a creat un cap de pod intr-o zona unde cuvantul de ordine era „ca la capul podului“.

  • O piata de 300%

    Nici promisiunile ambitioase si adeseori sforaitoare ale administratorilor de pensii obligatorii si nici investitiile masive facute de actionarii lor nu-i vor scuti pe multi dintre ei de soarta impartasita de colegii din Ungaria, Polonia sau Cehia: disparitia. Pentru cele (maxim) trei milioane de oameni ce ar putea intra in sistem, 18 administratori ar putea fi deja cam prea mult.

     

    Din ceea ce se vede pana acum, oferta de pensii private obligatorii va fi destul de unitara, putine companii alegand sa se diferentieze in vreun fel de masa plutonului (fie prin comisioane mai mici sau printr-un profil diferit al fondului). Batalia celor 18 administratori (presupunand ca toti cei care si-au depus dosarul pentru autorizare vor primi licenta de functionare) se va purta, in atari conditii, la capitolul marketing si prestigiu al companiei. Altfel spus, cine va avea forta financiara sa arunce in lupta cei mai multi/convingatori/abili agenti de vanzare si va pompa sumele cele mai importante in publicitate va castiga.

     

    In ochii romanilor, prestigiul companiei si notorietatea numelui ar putea conta si ele destul de mult, mai ales in conditiile in care multe dintre companiile ce vor intra in businessul cu pensii private sunt deja prezente pe piata financiara si vor exploata la maxim acest avantaj. Pentru numele mai putin cunoscute pana acum, lupta va fi cu atat mai grea. Nu degeaba companii mari, cum sunt olandezii de la Aegon, spre exemplu, au ales sa intre in Romania printr-un parteneriat cu Banca Transilvania. Mai mult decat atat, chiar daca Banca Transilvania dispune de o retea de circa 400 de sucursale, pentru partea de vanzare olandezii au ales sa incheie si un parteneriat cu Grawe, al cincilea jucator de pe piata asigurarilor de viata. Altii insa – asa cum sunt slovenii de la Prva Group sau francezii de la AG2R Prevoyance – au preferat sa intre direct, mizand pe renumele castigat pe alte piete in care sunt prezente sau pe forta actionarilor lor. Spre exemplu, BERD detine 20% din „Prima Pensie Fond de Pensii“, compania operata de slovenii de la Prva in Romania, iar confederatia sindicala Cartel Alfa detine o participatie de 3% la capitalul AG2R Fond de Pensii.

     

    Indiferent de solutia aleasa pentru a intra pe piata pensiilor, un lucru este cert: tintele sunt ridicate, iar lupta nu va fi deloc comoda pentru cei ce nu au reusit sa-si pregateasca din timp infrastructura. Nu intamplator, jucatorii ce anunta ca vor sa castige 20-30% din piata au inceput pregatirile cu luni bune in urma. Efervescenta nascuta in jurul pensiilor private – dar si promisiunile de business/castiguri pe care le face aceasta piata – au produs si surprize, cu companii care pana de curand n-au dat niciun semn de interes, dar au sfarsit depunandu-si si ele dosarul pentru autorizare. Surprize au aparut si in privinta domeniului din care provin cei ce vor sa administreze banii de pensie ai romanilor: spre exemplu, la Comisia de Pensii asteapta inca spre licentiere si dosarul celor de la Zepter, o companie de vanzari directe. Una peste alta, piata pensiilor strange la start companii cu radacini din cele mai variate: in sistemul bancar, pe piata de asigurari, in sistemele de pensii straine si vanzari directe.

     

    Un calcul simplu arata ca, pentru a satisface/indeplini ambitiile trecute de cei 18 in planurile de afaceri, piata romaneasca a pensiilor private ar trebui sa fie de 2-3 ori mai mare decat este in realitate, in conditiile in care vreo 3-4 companii vor sa fie lideri de piata (cu circa 30% din piata), majoritatea vor un mai „pamantean“ 10%, iar cei mai mici se avanta in lupta pentru 4-5 procente. Dar cum un intreg nu poate avea 200-300% cum ar vrea companiile, ci doar 100%, este mai mult decat probabil ca scenariul pe care l-au trait in urma cu opt ani polonezii sau maghiarii se va repeta in scurt timp si in Romania. In Polonia, care are o populatie de doua ori mai mare decat a Romaniei, la linia de start a pensiilor obligatorii s-au aliniat (in 1999) 21 de companii. In prezent mai exista doar 15, care administreaza active de peste 30 mld. euro si au peste 12 milioane de clienti. Si piata ungara, unde pensiile private au inceput sa functioneze in 1998, a trecut printr-un amplu proces de concentrare. Astfel, daca la start s-au plasat 38 de fonduri de pensii obligatorii, in timp au disparut 20, pe piata activand in prezent 18 fonduri ce aduna 2,6 milioane de clienti si administreaza active de aproape 6 miliarde de euro. Miscarea a fost si mai spectaculoasa pe piata fondurilor facultative, in conditiile in care din cele 315 fonduri existente in 1998 mai functioneaza in prezent doar 75. Gradul de concentrare in pilonul pensiilor private obligatorii este foarte ridicat, in conditiile in care sase fonduri aduna mai bine de 80% din activele totale si, daca cel mai mare fond are peste 680.000 de contributori, cel mai mic strange doar circa 2.800 (potrivit unui studiu al Bancii Mondiale).

     

    La fel stau lucrurile si pe alte piete: in timp, sistemul se concentreaza, pestii cei mari ii inghit pe cei mai mici, iar fuziunile si achizitiile reduc piata la doar cativa jucatori mari. Asa s-a intamplat in Bulgaria (unde sunt in prezent 8 administratori de fonduri obligatorii), in Croatia (cu 7 administratori), Estonia (sase), Letonia (cinci). Revenind la piata romaneasca, ramane doar de vazut cat timp va dura pana ce procesul de concentrare/disparitie va incepe, pentru ca daca printr-o minune 100% nu va deveni peste noapte 200-300%, nu-i loc de dubiu ca el va incepe.

  • Elegii de toamna cu motiunea de cenzura

    Daca as putea, as vota motiunea de cenzura pe care o pregateste PSD. Nu pentru ca as fi deja cucerit de argumentele anuntat „politice“ pe care le vor invoca semnatarii, nici pentru ca as considera oportuna schimbarea actualului guvern. As vota doar ca sa vad ce face mai departe PSD!

     

    De fapt, ca sa ma amuz de ce va face mai departe PSD! Sunt convins ca voi avea destule motive. Si sunt convins ca si multi social-democrati sunt convinsi de asta. Tocmai de aceea nu prea cred in sansele de reusita ale motiunii. Adica in reusita in care crede Mircea Geoana, care sa-l faca cel putin premier sau, daca nu, macar seful unui partid aflat la guvernare. Pentru ca politica romaneasca nu e un jam-session in care ataci o tema nepregatita dinainte stiind ca ceilalti de pe scena te vor acompania astfel incat sa te puna in evidenta; la noi, ca sa-ti permiti asa ceva, trebuie sa ai ori peste 50% in sondaje, ori intelegeri solide cu celelalte partide.

     

    In primele momente dupa ce au anuntat, la Bran, motiunea de cenzura, social-democratii au parut credibili: s-a vorbit de o analiza a unui grup de strategi care, dupa cum s-a vazut, a convins toata conducerea partidului de justetea argumentelor lor si hotararea a fost adoptata in unanimitate. In acel moment, motiunea de cenzura a plecat de la 100% sanse de reusita: PD si PLD erau cei mai previzibili aliati in daramarea Guvernului, in timp ce PNL si UDMR erau aproape condamnati la iesirea de la guvernare. Daca s-ar fi organizat o sesiune parlamentara ad-hoc, acum cred ca nu mai vorbeam decat la trecut de actuala formula a cabinetului Tariceanu.

     

    Numai ca prin tot comportamentul de dupa anuntarea intentiei de a depune o motiune de cenzura, PSD nu a facut decat sa-si indeparteze tot potentialul sprijin si sa hraneasca o neincredere tot mai mare in seriozitatea amenintarii lor. Si atingerea „minimului istoric“ a fost cel mai bine sesizata de (scato)logica – curata in judecata, insa maculata in prezentare – lui Teodor Melescanu: „Situatia PSD este foarte dificila: ori intra-n rahat, ori se fac de rahat“. Puteti sa-l contraziceti?

     

    Tocmai ca un oficial al PNL isi permite sa rada asa in nasul celor de care depinde in mare parte functia lui ar trebui sa le dea social-democratilor frisoane. De la tonul martial al lui Tariceanu, care avertiza – dupa o zi de mutenie care a urmat anuntarii motiunii – asupra pericolelor instabilitatii politice si pana la prestanta tip „halba-de-bere-cu-garnitura-de-mititei“ a analizei politice emise de Teodor Melescanu, PSD a facut pasul de la atacant scapat singur cu portarul la cel de candidat cu sanse mari la echipa a doua.

     

    Si, ceea ce ar trebui sa fie mai dureros, nici macar nu e vina celorlalti de pe gazon, pentru ca nimeni nu i-a obligat pe social-democrati sa se faulteze. Au facut-o singuri si inca si cu voiosia celui care crede ca a castigat cursa inainte de a se da startul.

     

    De la Adrian Nastase incoace, din pacate, PSD nu a mai avut un purtator de mesaj care sa imprime discursului rostit coerenta demonstrata in trecut.

     

    Si din aceasta cauza, poate, partidul nu a mai reusit sa fie consecvent cu tintele pe care si le-a fixat: in timp ce conducerea milita pentru suspendarea din functie a presedintelui, tot mai multe voci carteau impotriva deciziei, prevestind semiesecul care a urmat. Acum, in timp ce conducerea viseaza la premieri verzi pe pereti, alte voci (unele mai sonore decat data trecuta) incearca sa arate ca agenda e in alta parte. Pana la urma e chiar remarcabil cum s-a decalat calendarul politic al PSD in acest an: in primavara, cand alegerile europarlamentare erau fixate pentru 13 mai, partidul trudea la suspendarea din functie a presedintelui; cu ce succes, s-a vazut.

     

    Acum, toamna, cand scrutinul pentru Parlamentul European e fixat pe 25 noiembrie, PSD transpira la suspendarea din functie a premierului. Si, spre deosebire de primavara, europarlamentarele nu mai pot fi amanate din nou, ca sa ramana timp de regrupare dupa terminarea celeilalte batalii. Prin urmare, daca se pierde infruntarea din septembrie (si cam toate semnele arata ca e foarte probabil sa se intample asa), in noiembrie s-ar putea sa nu mai ramana de cules decat resturile de la masa celor care au stiut pe ce sa se concentreze de la inceput.

  • A-ti pierde busola

    Saptamana trecuta, Eugenio Scalfari (1) se intreba in L’Espresso de ce italienii zic „perdere la Trebisonda” (2) sau „andare in cimbali” (3) si comenta ca probabil eu stiu.

    Ii multumesc pentru incredere, dar in ceea ce priveste Trebizonda (pe care noi, cei „happy few”, o numim in mod familiar Trapezunt), nu trebuie decat  sa intri pe Internet, desi acolo vei da peste doua explicatii destul de diferite.

    Una este ca, dat fiind ca Trebizonda era cel mai important port la Marea Neagra, sa rataceasca drumul catre Trebizonda insemna pentru negutatori sa piarda banii investiti in calatorie. Cealalta, care mie imi pare mult mai credibila, este ca Trebizonda constituia un punct de referinta vizuala pentru nave, a carui pierdere presupunea pierderea orientarii sau a busolei.

    …

    1. Eugenio Scalfari, ziarist si scriitor italian
    2. Expresie fara corespondent in limba romana, „perdere la Trebisonda“ inseamna sa-ti pierzi orientarea, sa te ratacesti, sa-ti pierzi busola
    3. Tot fara corespondent in limba romana, „andare in cimbali“ inseamna a bea peste masura


    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi in BUSINESS Magazin de luna viitoare urmatorul comentariu al lui Umberto Eco.

    T    raducerea si adaptarea de Cecilia Stroe


    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei

     

  • Curs Mickey Mouse despre comunicare

    Un grup de activisti din Marea Britanie crede ca vreo 40 de milioane de lire sterline din fonduri publice sunt folosite pentru a finanta asa-numitele cursuri universitare „Mickey Mouse“, cum ar fi psihologia cabalina sau tehnici speciale de brutarit. Cu totul 401 cursuri, in 91 de institutii de invatamant superior. Propun si eu cursul 402: „Schimbari in lumea moderna. Cum le gestionam?“.

     

    Deunazi cineva imi marturisea, cu ceva amaraciune, ca se vede din ce in ce mai rar cu amicii si cunostintele, iar mail-ul, messengerul, SMS-urile si, din cand in cand, telefonul se dovedesc substituenti puternici ai intalnirilor fata in fata. I-am dat dreptate si mi-am adus aminte de o zicere a lui Donald Trump, care, intr-o insiruire de motive „din cauza carora nu esti milionar“, spune „sa nu depinzi de tehnologie“. Adica un e-mail nu poate inlocui o vizita, micii smiley – animatii razatoare, furioase sau inlacrimate – se dovedesc funny, dar nu tin locul unei strangeri de mana si al unui zambet adevarat, iar lipsa de intonatie a mesajelor electronice lasa loc de interpretari. Greu de crezut, dar Trump refuza tehnica chiar si la nivel de card bancar; aceasta este totusi o informatie pentru care n-as baga mana in foc.

     

    Ca o paranteza, pentru curiosi, iata si restul sfaturilor oferite de Trump: nu-ti lua vacante; nu dormi prea mult (el sustine ca doarme numai patru ore pe noapte); dezvolta-ti abilitati aparte de comunicare („Stiu ceea ce vor sa-mi spuna ceilalti inca inainte de a rosti vreun cuvant. Dupa primele trei cuvinte, pot sa continuu eu fraza…“); speculeaza situatia in care competitorii te subestimeaza; in lupta fii si general, dar si soldat; fii constient de faptul ca succesul atrage noi succese; cantareste fiecare decizie cu grija; pastreaza-ti increderea in cei apropiati; fii sigur ca nu curiozitatea a omorat pisica („Curiozitatea si inovatia au fost, totdeauna, cele mai bune moduri de a face bani…“). Nu sunt un fan al milionarului american si multe din sugestiile sale mi se par un pic fortate, dar nu pot sa nu-i dau dreptate.

     

    Revenind la schimbarile lumii si la comunicare, nu pot sa nu spun, la modul cel mai serios, ca mi se pare absolut firesc studiul, in Marea Britanie, al „parteneriatului unic dintre cal si calaret, in perioada antrenamentelor si a competitiei“, cum la fel de fireasca mi se pare invatarea temeinica a managementului jocului de golf. Mi se pare corect ca studentii la sociologie, media sau stiinte sportive sa studieze un curs despre David Beckham (Staffordshire University), iar altii sa se preocupe de surf, vin sau box. Greseala comisa de administratiile universitatilor si de oficialii ministeriali a fost lipsa de explicatii legate de necesitatea si justetea aprofundarii in universitati a coptului painii, a imblanzirii calului si a competitiilor sportive – activitati care, nu-i asa, diferentiaza intelepciunea calaretului de cea a animalului calarit.

     

    Privita prin ochii unei persoane nascuta in urma cu cateva, nu multe, decenii, lumea a devenit tot mai nebuna. Persoanei in cauza trebuie sa i se spuna despre ce afaceri bune au devenit in timp competitiile sportive, despre modul in care golful a creat un miliardar pe bune, pe Tiger Woods, despre cat de pretuiti sunt caii de competitie, dar si despre importanta studiului gustului, compozitiei si prepararii painii sau vinului in marketarea produsului.

     

    Sigur ca o persoana bine informata ar trebui sa stie toate acestea; practic in schimb o multime de oameni nu stiu mai nimic si iau de-a gata, fara sa se intrebe si fara sa intrebe, pareri, idei, critici. Daca furnizorul parerilor stie sa isi vanda marfa, si specialisti in asa ceva sunt o sumedenie (pentru ca se invata si la universitate), atunci esti o victima sigura si nu mai este nevoie sa gandesti cu propriul creier.

     

    La numai doua zile dupa discutia relatata mai sus, cu substituentii de comunicare, citesc pe blogul unui prieten continuarea. Prefer sa il citez: „Spatiul virtual in care ne invartim zilnic poate fi un mijloc, o platforma de pe care sa incepi o relatie… Sunt insa oameni pentru care acelasi spatiu virtual este statia terminus, telul, tinta… Oricare ar fi motivele, pe mine ma sperie chestia asta. Faceti, oameni buni, pasul urmator! Priviti-va in ochi, ascultati-va vocile, atingeti-va…“

     

    Sigur ca are dreptate. Se vorbeste din ce in ce mai mult despre Web 2.0, despre interactivitate, despre noile mijloace de comunicare. Sunt facile, comode si atragatoare, dar ascund si pericole – anonimatul care elimina responsabilitatea si responsabilizarea, raspandirea si preluarea de idei fara discernamant, un vid spiritual in care numarul celor ce creeaza cu adevarat se pierde in masa imitatorilor ieftini.

     

    Papa Paul al IV-lea a intuit pericolul chiar cu cateva decenii in urma: „Societatea tehnologica a reusit sa multiplice ocaziile pentru placere, dar are mari dificultati in a produce bucurie“.

  • Informatii cu ocaua mica

    „Vrei sa ramai unul din cei care nu-si vor alege compania de pensii obligatorii din cauza lipsei de informatii? Alege fondul de pensii obligatorii XXX!“ Mesajul nu ne apartine, XXX este numele unei companii cat se poate de reale si de hotarate sa cucereasca piata, agentul de marketing ce l-a scris (pe o pagina de Internet) este angajat al companiei si, una peste alta, totul este cat se poate de ilegal.

     

    In ultimele cateva saptamani, Internetul a fost invadat de o sumedenie de anunturi similare, scrise de agentii de marketing ai companiilor ce se pregatesc sa atace, incepand cu 17 septembrie, piata pensiilor obligatorii. Anunturi de recrutare pentru agenti, de proslavire a uneia sau alteia dintre companii, anunturi care compara, detaliaza, analizeaza si, in multe cazuri, vand. Anunturi care, pana pe 17 septembrie, sunt, in urma unei decizii adoptate de autoritatea de reglementare din piata pensiilor, interzise.

     

    Norma Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP) spune clar: administratorii de pensii private obligatorii nu au voie sa desfasoare activitati de publicitate si de marketing pentru fondurile de pensii inainte de 17 septembrie. Teoretic, acesti administratori nici nu au inca agenti pentru businessul cu pensii private obligatorii, in conditiile in care nicio companie nu a parcurs etapele necesare de autorizare pentru oamenii de vanzari pe care ii vor arunca in lupta. Si totusi, liniile telefonice s-au inrosit deja de la apelurile celor ce incearca sa-ti vanda o pensie obligatorie (de fapt, sa incheie precontracte – nule in ochii legii, dar cine mai sta sa verifice legalitatea lor?), e-mail-urile sunt invadate de „oferte unice“ de castiguri si produse de pensii de la (doar un exemplu) „compania de asigurari cu cea mai indelungata experienta in domeniu, avand o istorie care dateaza din 1696“ si tot asa.

     

    Trecand insa de nivelul agentilor de marketing („nu stie ce spune, eu ce sa-i fac?“, raspundea directorul unei companii de administrare la intrebarea noastra mirata, in fata insistentei unui agent de a ne vinde un contract de pensii obligatorii in urma cu vreo doua saptamani), regula impusa de CSSPP este incalcata la lumina zilei, pe site-urile companiilor, pe pliantele din cutia postala sau pe canalele de televiziune. Mai subtil (promovand un mesaj cat se poate de banal, insotit de o sigla mare cat casa a unui fond de pensii ce nu exista macar inca) sau mult mai direct (cu mesaje clare despre „YYY Fond de Pensii“), marketingul administratorilor/fondurilor de pensii obligatorii a inceput deja. 

     

    Motivul pentru care startul a fost „furat“ este de domeniul evidentei: baza de clienti potentiali ai celor 16-17-18 sau cine stie cate companii (dat fiind ritmul in care apar numele noi) este de doar 2,5-3,5 milioane de contribuabili (limita de sus a intervalului fiind o varianta optimista, in care sunt luati in calcul si o parte a angajatilor intre 36 si 45 de ani, cei ce au dreptul de a alege daca vor sau nu o pensie obligatorie). Probabil ca daca cineva ar sta sa adune cotele de piata pe care anunta ca vor sa le castige cei mai multi dintre jucatori, suma ar trece serios de 200-300%. Pana la urma, nici asta nu e deloc o problema – telurile inalte nu au stricat niciodata cuiva si strica si mai putin intr-un business care in cativa ani va fi o mina de aur.

     

    Trecand insa peste modul cum o companie sau alta incalca legea, trebuie remarcat ca, pana la urma, franturile de informatie pe care le scapa companiile raman cam singura sursa de informatie pentru milioanele de angajati obligati sa-si aleaga un fond de pensii privat. Campania publica de informare pentru care startul campaniei de aderare a fost intarziat nu exista (sau daca exista este, cu certitudine, foarte timida). Pana la 17 septembrie nu mai e chiar mult, iar cele patru luni in care agentii de marketing vor ataca fiece contribuabil in parte ar putea sa nu fie chiar suficiente pentru un public in cea mai mare parte neinformat. Comisia de Pensii pregateste, spunea recent presedintele ei, o ampla campanie de informare: doua spoturi TV, spoturi radio, discutii televizate, pliante de informare, afise… Dar mecanismele nu merg, se pare, chiar unse si startul in forta al acestei campanii tot intarzie. Startul cumva nefiresc al sistemelor de pensii administrate privat – cu componenta facultativa inaintea celei obligatorii – ar putea ajuta aici intr-o oarecare masura. Destul de mica totusi, pentru ca cele doua difera (unul presupune contributii din buzunarul participantului, celalalt nu implica nicio cheltuiala in plus) si, in plus, cele doar cateva mii de contributori atrasi in trei luni de activitate de administratorii de fonduri facultative nu prea lasa de inteles ca romanii ar arde de nerabdare sa-si faca o pensie privata.

     

    Decizia CSSPP de a interzice administratorilor orice forma de marketing sau publicitate pana la startul efectiv al sistemului a fost motivata prin dorinta de a le crea tuturor participantilor conditii egale, dat fiind ca autorizarea companiilor are loc treptat.

     

    Rezultatul a fost insa un start „furat“ de unii, dezorganizat in mesaje si confuz, alimentat de mesaje pe jumatate informative, pe jumatate publicitare. Mesaje care se incheie cu o mentiune linistitoare: „activitatea fiecarei societati de pensii este sever supravegheata de CSSPP“ (sic!).

  • Politica BOR

    Moartea Patriarhului a fost un element de fundal. Prima intrebare pe care s-au grabit media sa o adreseze celor in drept a fost care va fi numele noului Patriarh. Ca la orice proces electoral, media au publicat „sondaje“, zvonuri, stiri, informatii venite „pe surse“ despre favoritii in cursa pentru ocuparea celei mai importante functii din ierarhia BOR.

     

    Au fost trecute in revista principalele dezbateri, pentru ca, la final, sa fie implicata si masoneria in problema alegerii patriarhului – ca in orice scenariu politic de mare anvergura. Mottoul intregii manifestari politico-spirituale: Alegerea noului patriarh nu trebuie politizata. Din punctul de vedere al reglementarilor bisericesti, ipoteza este exclusa din start. Din punct de vedere politic, nu avem cum sa nu observam stransele raporturi dintre politicul romanesc si Biserica Ortodoxa (apelul la neamestec in treburile Bisericii se face in conditiile in care Romania probabil este singura tara europeana – in afara de Vatican – care a avut in secolul XX drept premier un ierarh ortodox).

     

    Apelul la separare intre stat si Biserica este de fapt un simplu exercitiu de imagine. In conditiile in care clarificarea ideologica a actorilor politici romani este mai degraba un deziderat decat o realitate, este extrem de dificil pentru un politician sa exprime o pozitie contrara celei a BOR. Alternativa este anatemizarea – nu de catre ierarhia ortodoxa in sine, ci de catre ceilalti competitori politici, care se vor grabi sa isi clameze public smerenia. Practic, in acest moment, actorii politici participa la jocul „care nu se amesteca mai tare“.

     

    De cealalta parte, media s-au grabit sa demonstreze implicarea politicului – publicand listele cu politicienii care vor vota in cadrul procedurilor de alegere a noului patriarh. Trecand de anvergura redusa a actorilor in cauza – in general persoane din esalonul secund al partidului -, problema analizelor din presa este ca supraestimeaza puterea de influenta a politicului. Chiar daca BOR intretine o relatie extrem de sinuoasa cu statul roman, ea ramane o institutie complexa si autonoma. BOR este un instrument de multe ori mai bine structurat decat statul roman. In momentul in care s-a discutat despre alegerea noului patriarh, procedurile erau cunoscute si indiscutabile (si ultima alegere a avut loc acum mai bine de douazeci de ani). Daca supunem testului comparatiei procedura de alegere a noului patriarh cu ipoteza organizarii alegerilor anticipate sau cu procedura demiterii presedintelui, observam ca in lumea laica discutiile futile sunt mult mai numeroase si regulile institutionale sunt mult mai relativizate. BOR este o lume in sine, cu regulile ei, cu relatii proprii intre membrii ei si care nu resimte atat de usor influentele masoneriei si ale lumii politice.

     

    Aceasta nu inseamna ca Biserica ramane neutra la influentele politice. Dar nici ca BOR poate fi instrumentalizata de un actor politic (chiar daca inalti ierarhi mai pun umarul in unele randuri la construirea imaginii unor actori politici). Biserica nu poate fi transformata atat de usor in instrument de campanie electorala si motor de imagine publica. Niciun politician nu dispune de resursele simbolice pentru a determina o institutie atat de mare si de complexa sa i se alature. Cel mult poate sprijini o tabara din interiorul ierarhiei.

     

    In acelasi timp, nici miza nu este la fel de mare. Capacitatea de influenta a BOR in spatiul politic este redusa. Agenda politica a BOR are cateva puncte esentiale: problema studiului religiei in scoli, problema regimului cultelor. Marile dezbateri occidentale (avort vs. optiune personala) nu sunt prezente in spatiul public romanesc, iar modificarea legislatiei sub presiunile europene a fost facuta fara mari proteste din partea BOR (de exemplu in cazul dezincriminarii homosexualitatii), chiar daca instante similare au refuzat in alte tari ortodoxe sa faca acelasi pas. Capacitatea de influenta a BOR se ascunde in spatele procentelor pe care le clameaza cand incearca sa se legitimeze. Astfel, BOR este reprezentanta a 87% dintre romani – diviziune artificiala si lipsita de sens in ecuatia politica. BOR nu poate aduce la vot 87% dintre romani. Identitatea ortodoxa a acestora poate fi dezbatuta, dar prezenta la vot este un argument indiscutabil. Tot ceea ce BOR cere este mentinerea acestei neutralitati reciproce intre stat si Biserica. Aceasta inseamna finantarea cultului de catre stat, autonomia ierarhilor fata de celelalte categorii de functionari publici, alaturi de cateva concesii simbolice (elemente religioase in spatiul public).

     

    Politicienii nu au puterea de a influenta decisiv problemele interne ale BOR. Si nici nu o pot transforma in instrument politic. Dar isi pot atrage ostilitatea ei, care este mult mai costisitoare. Cu Daniel sau Teofan, cu Traian Basescu sau Ion Iliescu, simbioza dintre statul roman si BOR este in sine o institutie, care permite religiosului si politicului sa se influenteze si sa se limiteze reciproc. Iar moartea unui Patriarh sau schimbarea unui presedinte nu modifica deloc relatia.