BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Hotii si vardistii

    Saptamana trecuta am revenit la LonelyGirl15 si replica ei britanica Kate Modern, pentru ca sunt manifestari specifice internetului social care avanseaza pretentia de a reprezenta o noua forma de arta. Curajoasa pretentie, daca tinem seama ca celelalte arte au avut nevoie de mii de ani pentru a se cristaliza iar toate artele „noi“ nu sunt de fapt decat combinari ale celor ancestrale. Opera, de pilda, aduce naratiune, muzica, teatru si dans intr-un scenografie care adauga mixturii arhitectura si artele vizuale. Peste toate acestea troneaza insa o intelegere intre creatori si spectatori, o anumita conventie care delimiteaza lumea reala de lumea reprezentata. Aceasta conventie este cea asupra careia pun presiune toate noile manifestari care aspira la statutul de arta, pentru ca ea este magia care-l transpune pe bizonul pictat in grota de la Altamira in lumea vanatorii, iar pe noi, modernii, in tragedia Antigonei sau in lumea imposibila a lui Magritte.

    Argumentele care indreptatesc povestea lui LonelyGirl15 sa se pretinda o forma de arta sunt aceleasi care neaga aceasta pretentie si se leaga de limitele in care s-a jonglat cu conventia. Cel putin in prima faza, conventia a fost abolita, „spectatorii“ – utilizatorii MySpace si YouTube – considerand filmele postate ca fiind „adevarate“ (adica nicidecum o reprezentare) si s-au simtit indreptatiti sa comunice cu personajul si astfel sa influenteze involuntar povestea. Apoi au aparut suspiciunile, in baza unor indicii care prefer sa cred ca au fost plantate de catre „creatori“, si de-aici a inceput partea interesanta: spectatorii au inceput sa caute limita intre realitate si reprezentare, inducand astfel o conventie specifica mai degraba jocurilor de genul hotii si vardistii, asumandu-si roluri de detectivi, cu diferenta ca regulile lipsesc iar spatiul jocului nu este marginit decat de referintele povestii. In fine, cand cautatorii s-au apropiat de raspuns, creatorii aveau deja publicul implicat suficient in poveste pentru a fi dispus sa accepte o conventie propriu-zisa: ceea ce vedeti este o reprezentare.

    Intrebarea persista: e un joc? Da si nu: happening-ul s-ar incadra mai degraba in ceea ce se cheama „alternate reality game“ (ARG), o specie cu oarecare traditie in lumea retelei. Este greu de definit ce este un astfel de joc al realitatii alternative, deoarece este de fiecare data altfel. In toate cazurile insa, ideea este de a dezvolta interactiv o poveste care-i cuprinde pe participanti („fictiune imersiva“) si care se intinde pe diverse medii (in special cele suportate de internet, dar spatiul jocului nu este limitat la lumea virtuala). Spre deosebire de alte jocuri din internet, ARG nu implica o instanta bazata pe inteligenta artificiala care sa construiasca scenarii, nu pretinde jucatorilor sa-si asume roluri si nu necesita o interfata speciala. Exista totusi un „Papusar“ (Puppetmaster) care conduce jocul si care lanseaza misterele pe care participantii trebuie sa le dezlege pe baza unor indicii pentru a duce mai departe povestea. Exista si aici o conventie, reprezentata de „cortina“ – o metafora a limitei dintre jucatori si papusar.

    Totul pare sa se inscrie in tiparele jocului, dar diferentele ies repede la iveala. In primul rand, jucatorii nu cunosc regulile (instituite de papusar si redefinite mereu pe baza precedentelor), astfel incat mare parte din farmec vine tocmai din descoperirea acestora si a „marginilor“ spatiului fictiunii prin incercari repetate. Pe de alta parte, un joc fara reguli si fara margini prestabilite nu mai este un joc, iar mantra definitorie a ARG, principiul de baza, este tocmai TINAG: „This Is Not A Game“ (acesta un este joc). Aproape nimic nu este prestabilit: Papusarul lanseaza ideile scenariului si indiciile, dar participantii (care se organizeaza liber in comunitati) sunt cei care le descopera, le combina si completeaza zonele albe. Povestea rezultata este mai degraba povestea constructiei povestii, un soi de „mise en abime“ in termenii literaturii.

    Fie ca e o forma de arta sau un simplu joc, este cert ca ARG poate fi un extraordinar instrument de marketing viral. Capodopera genului, The Beast (care a adunat peste 3 milioane de participanti), a fost de fapt o forma de promovare a filmului „A.I.“ realizat de Steven Spielberg. Ultima idee in domeniu: daca participantii intr-un ARG pot rezolva dificile probleme fictive, de ce n-ar putea rezolva si probleme ale lumii reale? Un nou proiect numit „World Without Oil“ va cauta scenariile supravietuirii intr-o lume fara petrol.

  • Ce-ar fi putut fi

    Imediat dupa 11 septembrie, unii americani cereau o „taxa patriotica“ pentru benzina, de 25 de centi sau mai mult pentru fiecare litru vandut la pompa, pentru a diminua transferul de bogatie din SUA catre acele tari care in mod indirect finantau ideologiile intolerantei, cele ce ucid americani, si pentru a incuraja inovatia in domeniul eficientei energetice din partea producatorilor americani.

    Dar nu, George Bush si Dick Cheney aveau o idee mai buna. Si democratii au mers alaturi de ei. Toti aveau sa lase piata sa functioneze si nu sa lase guvernul american sa ghideze piata – asa cum face OPEC.

    Ati crede ca cineva, macar un singur om dintre cei care candideaza pentru Camera Reprezentantilor sau pentru Senat, ar risca si ar spune: „Ce naiba, oricum pierd, de ce macar sa nu zic adevarul? Eu voi sprijini o taxa pe benzina“. Niciunul. Toti fug de cuvantul cu „T“ si se uita cum bogatia Americii se scurge catre Rusia, Venezuela si Iran.

    …

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer.

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

    Cititi restul articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Ridicand capacul podului (I)

    Eh? Intai am cazut de pe scaun de ras, pe urma m-am intristat. Eu am niste fixuri mici, cu creativitatea, cu istetimea, cu corectitudinea si sa ajungi de la „Portocala mecanica“ – A Clockwork Orange – la „Mecanismul ceasului Orange“ denota chiar daca la modul stupid, o doza buna de creativitate, nu-i asa? Am sapat un pic pe internet si blogosfera m-a lamurit: „Mecanismul Ceasului Orange“ nu este creatia celor de la Conquiztador, ci apare intr-o carte tiparita in Romania, de o editura romaneasca, si care isi propunea sa centralizeze si sa prezinte cele mai cunoscute romane ale secolului XX. Tradus din germana, volumul prilejuieste avidului de literatura de top intalnirea nu numai cu mecanismele ceasului citat mai sus, ci si cu Soljenitin si „Statia cancerosilor“, „Ultimul suspin al zidului“ de Salman Rushdie sau cu „Dezorientarea timidului Torless“ de Robert Musil. JD Salinger, cel cu lanul de secara, ar fi scris si ceva care se cheama „Ridicati capacul podului, oameni ai camerei“. Suspin odata, ca zidul, si spun ca este vorba, desigur, de „Pavilionul cancerosilor“, „Ultimul suspin al maurului“ si „Dulgheri, inaltati grinda acoperisului“.

    Daca mediului democratic al internetului ii mai acord o circumstanta atenuanta, cei de la editura ar merita sa ramana fara business, daca ar exista un CNA al cartilor. Din pacate nu exista si uite, ramanem dezorientati, ca timidul Torless („Ratacirile elevului Torless“, la tata lui).

    Nu mai vorbesc aici de grozaviile si lacunele pe care le-am vazut/auzit in cazul traducerilor unor filme, pe la evenimente oficiale cu traducere in casca sau citite pe mai peste tot.

    Si nu poti sa te intrebi ce se intampla? Dar oare traducatorului, editorilor, tipografilor, sefilor mai mici, sefilor mai mari sau poate magazionerului de editura nu le-o fi sunat macar ridicol chestiunile acelea cu mecanismul ceasului, cu dezorientarea sau cu capacul podului? Nu s-au minunat ca n-au mai auzit de operele invocate? Ce mecanisme au functionat si ce s-a intepenit?

    Nu suntem unici in fenomen, pentru ca o recenta vizita la librarie m-a facut sa remarc universalitatea spiritului lui Sun Tzu: patru variante diferite din „Arta razboiului“, plus o suma de traduceri de genul „Sun Tzu pentru succes“ sau „Cum sa aplicam Sun Tzu“ sau „Arta Razboiului pentru oameni de afaceri“ (citarile sunt aproximative). Sunt convins de bunele intentii ale autorilor si editurilor, dar cum rezolvam balotajul iscat in confruntarea dintre omul de afaceri A si investitorul B, care au aplicat, ambii si cu sfintenie, gandirea pentru succes in afaceri a strategului chinez?

    In acelasi spirit: recenta arestare a capului Mafiei siciliene Salvatore LoPiccolo a permis politistilor sa gaseasca, la domiciliul acestuia, cele zece porunci care ghideaza comportamentul membrilor organizatiei. Cum majoritatea poruncilor au, la modul absolut, nuante de corectitudine corporatist-sociala (sa nu frecventezi baruri si restaurante, sa nu tanjesti la femeile altora, sa nu fii prea apropiat de politie, sa nu-ti insusesti banii altora, sa fii devotat organizatiei si sa indeplinesti ordinele chiar si atunci cand iti naste sotia, sa ai o purtare exemplara, sa fii punctual, sa spui, in organizatie, numai adevarul) nu este greu de intuit un bestseller cu un titlu de genul «Secretele leadershipului Cosa Nostra», mai ales ca exista deja „The Mafia Manager: A Guide to the Corporate Machiavelli“ sau „Tony Soprano on Management: Leadership Inspired By America’s Favorite Mobster“ (Tony Soprano este eroul principal ale serialului american „The Sopranos“, despre problemele si viata unui cap al mafiei din New Jersey).

    La modul analiza grabita, recitind tot ce am scris mai sus, poti trage o concluzie: cultura pop, alienare, superficialitate. Concluzie corecta, dar nu poti ramane in stadiul acesta, acceptand ceea ce pare inevitabil.

    Sa ridicam, asadar, capacul podului pentru a demonta mecanismul ceasului, ca sa ma inspir din cele mai mari romane ale secolului XX. Tampit parca nu e bine sa fii, daca esti un geniu o fi mai bine?

    Cu vreo zece ani in urma, o importanta companie de consultanta a realizat un studiu privind top-managementul companiilor americane. Studiul a relevat ca majoritatea companiilor importante mizau pe talente native, capabile in cat mai multe domenii, completate cu calitati fizice superioare. Ba mai mult, exista o companie care avea un program permanent de recrutare, in valoare de zece milioane de dolari pe an, care gemea de talente ce absolvisera cele mai bune universitati si erau grozav de bine platite, companie care se mandrea, cel mai mult si mai mult, cu mintile sale.

    Astazi este aproape uitata, se numea Enron.

  • Cum sa impusti francul. Elvetian

    In vremurile cand euro scadea vazand cu ochii in fata (pe atunci) a viteazului leu romanesc, sperietoarea riscului valutar (adus adesea in discutie de analistii economici, de bancheri si poate cel mai vajnic de catre guvernatorul bancii centrale, Mugur Isarescu) nici nu ar fi avut cum sa fie altceva decat o sperietoare si atat. „Mizati pe leu“, a atentionat de multa vreme incoace seful BNR, indemnandu-i pe cei ce-si incaseaza veniturile in moneda nationala (marea masa a romanilor, de altfel) ca vor veni si vremuri mai grele pentru leu, iar imprumuturile luate in euro vor fi, pentru ei, din ce in ce mai greu de rambursat.

    Totusi, un astfel de indemn – chiar si atunci cand vine din directia bancii centrale – nu prea avea cum sa sperie pe nimeni, contrazis in viata de zi cu zi de o moneda europeana ce pierdea continuu valoare, de dobanzi la euro mai mici cu cateva procente bune decat cele in lei si, ca atare, de credite mai „ieftine“ in valuta. Ca nu prea a speriat pe nimeni se vede clar din statistici, unde creditul in valuta este rege, reprezentand la finele lunii septembrie mai mult de jumatate din totalul de 129 mld. lei (38,57 mld. euro) al creditului neguvernamental. Mai mult, atunci cand vine vorba despre finantarile pe termen lung destinate achizitiei de locuinte, euro este moneda preferata pentru cei mai multi dintre romanii obisnuiti: cu un sold de 8,8 mld. lei (2,7 mld. euro), creditul ipotecar sau imobiliar in euro reprezinta mai mult de trei sferturi din finantarile acordate gospodariilor populatiei. Alaturi de moneda europeana, castiga tot mai mult teren si finantarile in valute „exotice“ (asa cum este, de exemplu, francul elvetian): 1,45 mld. lei (433 mil. euro) – un sold dublu fata de inceputul anului 2007. Tragand linie si adunand, dintr-un total al finantarilor imobiliare de 11,6 mld. lei (3,5 mld. euro) acordate populatiei, aproape 90% este in alta moneda decat in cea nationala.

    Pentru toti cei care au mizat pe valuta – iar aici lista nu se restrange doar la cei ce au luat un credit de la vreo banca, pentru ca la fel de bine si pretul apartamentelor se negociaza preponderent in valuta, asa cum si multe din bunurile de valoare mai mare (precum autoturismele) tot in euro sunt contractate – toamna a adus in prim-plan, mult mai concret, ignoratul risc valutar. O rata de 100 de euro platita bancii acum e cu 11% mai mare decat era in urma cu patru luni, cand raportul euro/leu se afla la minimul anului, de numai 3,11 lei/euro. Asa cum un apartament de 100.000 de euro contractat in vara si receptionat acum costa, in lei, cu echivalentul a 10.000 de euro mai mult. Nici detinatorii de imprumuturi in monede exotice nu se simt cu mult mai bine. Cursul francului elvetian fata de leu se stabileste tot prin intermediul celui pentru euro – in calcul intrand cotatiile celor doua monede fata de euro pe pietele internationale, respectiv cursul euro/leu.

    Pentru cei care au crezut insa ca euro nu poate merge decat in jos – incurajati de trendul general al ultimilor ani – nota de plata (sau extrasul de cont de la banca, dupa caz) este probabil o lectie invatata pe propria piele. Leul coboara zi de zi la noi minime pentru acest an – aflat atat sub presiunea crizei financiare internationale, dar si a problemelor macroeconomice interne. Vestile rele s-au inmultit, inflatia a crescut peste orice asteptari, depasind cu totul chiar si intervalul maxim de variatie tintit de BNR, deficitele continua sa se adanceasca fara prea multe sperante de redresare in curand. In plus – sau mai degraba drept consecinta – ratingul de tara al Romaniei a fost pus sub perspectiva negativa de catre Standard & Poor’s. In aceste conditii, conjunctura internationala precara, dublata de cea a economiei romanesti, ar putea tine departe fondurile straine – adica exact acelea care au contribuit pana acum la aprecierea fara precedent a monedei nationale. Suficiente motive pentru ca in randul analistilor romani sa se inmulteasca deja vocile care anticipeaza deprecierea leului si pentru urmatoarea perioada.

    In lupta cu inflatia exista, pe de alta parte, si premisele pentru ca banca centrala sa mai creasca inca o data dobanda de referinta, dupa ce a majorat-o cu 0,5% luna trecuta – miscare ce ar putea creste din nou atractivitatea leului ca instrument de castig pentru straini. Banii „fierbinti“, capitaluri pe termen scurt, ar putea invada din nou piata romaneasca, generand din nou o apreciere abrupta a leului. Greu de spus (imposibil?) care va fi, in final, culoarul pe care se va inscrie moneda nationala si directia unde va merge. Dar tocmai de aceea se cheama risc: poate aduce si plusuri, si minusuri.

  • Ce-o pricepe chinezul?

    Primesc un e-mail de la traducatoare, care din intrebarile pe care mi le pune se arata a fi o persoana informata cu privire la cultura italiana, dar in fata unor aluzii sau citate ramane perplexa, si ma intreaba: la care benzinarie din Piazzale Loreto(1) ma refer? Ce va sa zica „Tre Palle un Soldo“(2)? Cine era „dottor Chiesa“(3)? Cine sunt editorii Zozzogno si Tiscordi(4)? Ce inseamna „il Palazzo“(5)? Cine sunt „i Cannibali“(6)? De ce premiul Campiello este hotarat de gunoierii din Tre Venezie(7)? Ce este un raspuns „alla Catalano“(8)?

    Lasandu-i la o parte pe chinezi, ma intreb daca un licean de-al nostru stie astazi ce era benzinaria din Piazzale Loreto si daca mintea si sufletul lui – asta in cazul in care este un cinefil – au fost vreodata luminate de vizita lui Toto (9) la editorii Zozzogno si Tiscordi, dupa ce a coborat din fatidicul vagon de dormit.

    …

    NOTE:
    1. La benzinaria din piazzale Loretto au fost „expuse“ la 28 august 1945 cadavrul lui Benito Mussolini Si al Clarettei Petacci
    2. O vorba genoveza care indica persoane nedemne de incredere si care face referire la un joc de balci, similar cu aruncarea la tinta de la noi
    3. Mario Chiesa, politician din Milano, primul arestat in operatiunea judiciara Mani Pulite
    4. Personaje dintr-o comedie clasica italiana din 1952, „Toto a colori“
    5. „Palatul“, referire la forta politica aflata la putere
    6. Referire la „noi si canibalii“, un citat din „Eseurile“ lui Montaigne
    7. Premiul Campiello, prestigios premiu literar din Italia, a fost creat in 1962 la initiativa industriasilor din zona Veneto
    8. A raspunde la o intrebare repetand inutil o idee cu alte cuvinte
    9. Toto, mare comic italian (1898-1967)

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

  • Webisodul urmator

    Va mai amintiti de LonelyGirl15? Pe scurt, e vorba de o serie de filme de circa 3 minute prezentand o adolescenta care pretinde ca se numeste Bree, are 15 ani si locuieste intr-un orasel neprecizat, „la ore departare de orice mall“. Postate pe YouTube si preluate in MySpace, primele 24 de „webisoade“ – cum au fost mai apoi numite – au generat o audienta fabuloasa, intretinuta nu printr-o actiune palpitanta, ci prin doza de mister pe care confuzia dintre realitate si fictiune au indus-o. Pana la urma s-a dovedit o „facatura“ – cuvant pe care-l folosesc pentru a aproxima englezescul „fake“ si totodata pentru a denumi cumva o forma de creatie care inca nu a capatat nume. Ceea ce au dovedit realizatorii acestui experiment (o echipa de cineasti americani si o actrita de 19 ani pe nume Jessica Rose) a fost puterea asa-numitului efect de retea, care se manifesta pregnant in retelele de socializare. De fapt, nu avem de-a face cu fictiune in forma traditionala, asa cum o cunoastem din literatura sau cinematografie, ci mai degraba de o forma interactiva de creatie: scenariul a fost dezvoltat in mare masura pe baza reactiei publicului, exprimata in nenumarate forumuri, bloguri si alte forme de interactiune pe care internetul le-a facut posibile.

    Avem oare in fata o noua forma de arta (asa cum pretind „creatorii“), sau este vorba de un fenomen „memetic“ similar cu celebrul „Numa Numa Dance“? Cred ca este mai degraba o combinatie ingenioasa dintre cele doua. La urma urmei, e vorba de a spune o poveste si de a implica publicul in derularea ei, iar faptul ca si dupa ce realizatorii au iesit la rampa seria LonelyGirl15 a continuat succesul – insumand peste 70 de milioane de vizualizari – dovedeste ca nu este un simplu accident si ca audienta este dispusa sa accepte o conventie specifica oricarei forme de arta. Ceea ce mi se pare importat este ca acest gen de creatie este posibil doar in spatiul virtual si nu isi gaseste nici un precursor printre formele traditionale de creatie. Desi o parte din expresie ne parvine prin mijloacele audiovizuale, nu este film si nici televiziune. Este pur si simplu altceva: interactiune in jurul unui fir narativ. De fapt, „webisoadele“ sunt simple pretexte pentru ceea ce se petrece alaturi, in zona sociala a web-ului.

    Am revenit la acest subiect pentru ca fenomenul se repeta. Reteaua de socializare Bebo – foarte populara mai ales in Marea Britanie si Irlanda – a angajat echipa care a realizat seria LonelyGirl15 pentru a pune in opera o noua creatie, numita Kate Modern, care va fi urmata la inceputul anului viitor de Sophia’s Diary. De data aceasta, realizatorii sunt la lumina, iar regulile sunt cat se poate de explicite. Scenariile si personajele au fost discutate cu utilizatorii Bebo inainte de a fi produse, urmand ca reactia audientei sa stabileasca dezvoltarea dramei si evolutia personajelor. Distributia este selectata dintre profilele utilizatorilor retelei, iar „lista scurta“ este votata de comunitate. Pentru Bebo e o afacere cat se poate de avantajoasa, pentru ca desi webisoadele vor fi disponibile si in MySpace si YouTube, interactiunea cu comunitatea realizatorilor se desfasoara doar in Bebo, ceea ce poate aduce un aflux important de utilizatori, daca tinem seama ca estimarile indica circa 25 de milioane de spectatori pentru fiecare dintre primele webisoade din Kate Modern.

    Un alt aspect interesant este faptul ca Bebo pare sa creeze si un model de finantare pentru acest nou gen de creatie. Desi costurile sunt foarte reduse (cam 12.000 de dolari pe webisod) si pot fi considerate amortizate de cresterea numarului de utilizatori, Bebo a incheiat contracte de publicitate cu firme importante – printre care Microsoft, Procter & Gamble si Orange – care au platit pana la o jumatate de milion de dolari pentru a-si vedea produsele (si, implicit, brandul) implicate in poveste, profitand de absenta regulilor care guverneaza acest gen de publicitate in televiziune. Producatorii au fost chiar pusi in situatia de a refuza oferte importante pentru a evita stridenta sau pentru ca, pur si simplu, nu aveau cum sa introduca produsele in desfasurarea actiunii – exemplul furnizat fiind Tampax.

    Ca si in cazul LonelyGirl15, noua realizare a atras atentia presei traditionale. The Guardian si TimesOnline considera ca noile productii interactive tind sa influenteze semnificativ piata divertismentului, mai ales pe segmentul celor foarte tineri si tot mai putin atrasi de televiziunea traditionala. Pentru ei, internetul devine lifestyle.

  • Gazon de Berceni

    Morala povestii e simpla: sunt unele lucruri care nu pot fi evitate si care nu pot fi sarite; lucruri marunte, obiceiuri, cutume, tipicareli care compun o anumita stare de fapt si care genereaza statornicie, sentimentul dependentei de un loc, de o natie sau de o cultura. Si care se dovedesc mai durabile si mai puternice decat marile decizii luate de regi, parlamente, dictatori sau presedinti.

    Mi se pare esential sa ne amintim de astfel de maruntisuri, de existenta si de perenitatea lor, taman in perioada in care a fi roman nu este cel mai confortabil sentiment, atat din cauza situatiei din Italia si in urma reactiilor ingalate pe care le-a iscat cazul Mailat, la noi sau aiurea, dar si in preajma alegerilor europene.

    Mai bine de doua saptamani cazul Mailat si efectele sale in Italia, Romania si in restul Europei au fost intoarse pe toate partile, au creat dispute sociale si scandaluri politice, s-au cerut demisii si s-au imputat greseli mai mult sau mai putin reale. In tot acest valmasag n-am vazut prea multe analize, discursuri sau luari de pozitie care sa intre in esente si sa vrea mai mult decat simpla zgariere a faptului brut.

    Uite, mie, in primele zile de dupa izbucnirea cazului, mi s-a parut mai important sa vorbesc despre notiunea de „confort social“ in Romania si mai putin despre etnii si segregari si fascism. Pentru ca, intr-o masura mai mica sau mai mare, etniile si segregarile si fascismul fac parte dintr-o societate si nu forta sau teama vor fi fiind leacurile pentru ce-i de lecuit; panaceul este confortul social, bunastarea, competitia sanatoasa. Adica modul in care individul relationeaza cu societatea si modul in care se simte indemnat sa raspunda felului in care societatea il trateaza.

    Asa ca am cerut colegilor, dar am postat si pe blogul revistei (www.businessmagazin.ro/blog – un loc unde ar trebui sa veniti mai des), cateva pareri despre evolutia confortului social in Romania, despre amalgamul de senzatii si mesaje pe care le primim, de la curatenia strazii si amabilitate si aerul de respirat si asfaltul de calcat pana la macropolitica si macroeconomie, despre placerea de sta in Bucuresti, in Romania. A fost interesant, parerea aproape unanima a celor care mi-au raspuns a fost ca s-a inregistrat o crestere a gradului de confort social, in ultimii zece ani, in Romania, dar si ca se pastreaza multe probleme. Iata un puzzle colorat si sincer: Mihai Mitrica: „…tin minte lumea mai murdara decat acum, oamenii mai brutali si gropile mai multe… sunt convins ca si eu m-am adaptat la cei din jur, mai degraba decat si-au modificat ei substantial comportamentul“; Ionut Bonoiu: „…fac mai multe lucruri (multitasking, deh) decat as fi facut in urma cu zece ani si fac abstractie de varsta sau loc de munca, deci e normal sa am senzatii amplificate… overall, faptul ca nu am plecat cred ca inseamna ca plusurile au fost mai multe decat minusurile“; Aurel: „…avem stres, zgomot, poluare, lipsa de timp, dar si evenimente culturale mai multe si diverse, librarii mai flexibile in fata consumatorilor… mobile si laptopuri pentru a comunica, programe la serviciu si relatii sociale mult mai flexibile…“; Catalin: „…vad tineri obositi, dar in costum, care stiu ca muncesc ca sa cladeasca ceva pentru ei… vad printre tancuri urate tot mai multe masini de familie… si as vrea sa nu se mai faca bancuri pe seama Berceniului“. In mod ciudat, nimeni n-a avut niciun repros pentru vreun tigan, cum nici PIB-ul si nici politica si nici alegerile uninominale sau alte teme inchipuite nu si-au gasit locul. Si chiar demersul colaboratorilor mei, normalitatea lor si a problemelor lor este superioara oricarei tentative de „integrare sociala“ sau de ajutorare a vreunei categorii sociale; forta exemplului, simplu si usor de inteles, este covarsitoare. Un fel de gazon de Berceni, care sa-i tenteze si pe altii.

    Am vazut opinii fataliste, despre inevitabila disparitie a unor categorii sociale si despre puterea banului. Pot parea indreptatite si realiste, dar nu m-as simti prea bine bogat, dar ascuns in spatele unui zid, real sau virtual si cu arma in mana; mai bine ceva mai sarac, dar destins si impacat cu restul lumii.

    As propune oricui a incercat sa speculeze in favoarea proprie cazul Mailat si care crede ca numai dezbinand poate conduce pur si simplu sa ude si sa incerce sa ingrijeasca gazonul, atat cat trebuie.

  • Web la purtator

    Nu-mi place sa vorbesc la telefon. Nu ramane nicio urma, nu pot sa pastrez convorbirea undeva, s-o cataloghez, sa-i atribui cuvinte-cheie, sa-i dau o prioritate, s-o regasesc usor… Nici SMS-urile nu intra printre optiunile mele atunci cand trebuie sa comunic cu cineva. In aceste conditii, se intelege ca nu sunt pasionat de telefoane, iar criteriile principale pe care le am in vedere atunci cand, totusi, trebuie sa-mi aleg un telefon sunt aceleasi pe care le aplica orice om cuminte cand alege un telefon pentru mama sau bunica: sa fie cat mai simplu. Sunt un client execrabil pentru vanzatorii de gadgeturi.

    Cu toate acestea, a inceput sa ma intereseze lumea telefoniei mobile (ceea ce nu inseamna ca am vreo competenta in domeniu). Nu cu multa vreme in urma, am avut o banala controversa – cred ca legata de regizorul unui film sau ceva de genul acesta – iar amicul meu a scos telefonul sau de ultima generatie, a butonat cat a butonat, dupa care mi-a aratat pagina din Wikipedia cu toate informatiile necesare. Mda, asta incepe sa-mi placa, desi imaginea era prea mica, iar navigarea un chin. Oricum, nu era WAP (inacceptabil din retrogradul meu punct meu de vedere), iar pentru o informatie si atat s-a dovedit util. De aici insa pana la a citi stirile, a redacta documente, a rezolva corespondenta, a mentine o agenda de activitati sau a te angaja in socializare in retea e o cale lunga, in care principalele obstacole imi par trei. Primul se leaga de dimensiuni (motivele sunt evidente), al doilea tine de hardware (puterea de calcul si capacitatea de memorie), iar al treilea tine de software. Apple a realizat cu iPhone prima tentativa reusita de a depasi aceste obstacole, impunand totodata – ca de atatea ori – un un model pentru intreaga industrie. Cursa de urmarire a inceput.

    Aici intra in scena Google. Recentul anunt privind platforma Android vine sa confirme doua zvonuri care au circulat insistent de mai multa vreme, unul referitor la presupusul telefon mobil (zis GPhone) si celalalt (mult mai vechi) privind un sistem de operare conceput de colosul din Mountain View. Interesant este ca mai degraba al doilea zvon se intrupeaza in Android, deoarece indiferent daca-i zicem „stiva“ (stack) sau „platforma“ software, este de fapt un sistem de operare bazat pe Linux si dotat cu ingredientele necesare dezvoltarii de aplicatii pentru dispozitive mobile de mici dimensiuni. Telefonul propriu-zis nu exista, desi multi vad in HTC Omni un prototip plauzibil, mai cu seama ca a fost folosit pentru sesiunea demo. De notat ca Google nu a infirmat (dar nici nu a confirmat) producerea unui aparat, desi cred ca este foarte putin plauzibil si ca doza de incertitudine pastrata are mai cu seama un rol strategic. Avand in vedere ca Android va fi o platforma deschisa (open source) si gratuita, este de presupus ca va reprezenta o amenintare foarte serioasa pentru concurenta reprezentata de Windows Mobile de la Microsoft, Symbian (detinut in mare masura de Nokia) si MacOS (Apple) si va deschide piata pentru multi producatori care nu vor mai fi obligati sa investeasca peste 200 de milioane de dolari pentru a dezvolta o platforma soft si nici sa plateasca licente pentru a utiliza sisteme proprietare.

    Desi este evident ca Android va influenta semnificativ piata, nu cred ca Google are vreo legatura cu afacerile telefoniei. Google este o companie axata pe internet si asa va ramane. Ceea ce nu prea s-a intrebat nimeni este de unde se vor intoarce banii, iar raspunsul la aceasta intrebare este cheia. Incepand de la iPhone, ceea ce purtam in buzunar se cheama telefon doar prin puterea traditiei, pentru ca de fapt este un computer pe care – printre multe altele – il putem folosi pentru convorbiri. Atat pentru Apple cat si pentru Google, interesul este sa aduca webul „la purtator“ si ambele sunt dispuse sa cheltuiasca pentru asta oricat. Banii vor veni din entertainment pentru primul si din publicitate pentru al doilea. Ce se va intampla mai departe e o chestiune de imaginatie. Din moment ce am webul in buzunar, e foarte probabil ca voi prefera sa-mi pastrez documentele si mesajele in internet, iar Google este cel mai pregatit sa-mi ofere tot ce-mi trebuie („biroul din web“ incepe sa capete sens), cu publicitatea de rigoare. Cand voi fi la birou sau acasa, voi prefera un ecran mare si o claviatura normala, iar Bluetooth imi va veni in ajutor si spotul WiFi ma va scapa si de alte fire. Laptop? O simpla carcasa cu ecran, tastatura si baterie. Restul e in buzunar.

  • Rasaritul lui E2K

    Amintiti-va ca singura tara care a avut atunci suficienti programatori – si la un pret rezonabil – ca sa impiedice computerele s-o ia razna a fost India. Si amintiti-va ca aceasta vasta operatiune a lansat industria de outsourcing a Indiei – din acest motiv mi s-a parut tot timpul ca Y2K ar fi trebuit sa fie sarbatoare nationala in India. Ei, tineti minte asta: exista o oportunitate si mai mare care asteapta India chiar dupa colt. Eu ii spun „E2K“. Dupa parerea mea, E2K inseamna toata toata energia de programare si monitorizare pe care mii de companii globale o vor folosi la inceputul secolului 21 ca sa ajunga ori la compensarea totala a emisiilor de dioxid de carbon, ori mult mai eficiente energetic decat sunt astazi. India e in carti sa preia o mare parte din activitatea aceasta.
    …

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer.
    Cititi restul articolului in editia tiparita a revistei

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Aproape gratis

    S-au intamplat mai multe lucruri interesante in ultimul timp, fiecare dintre ele meritand sa fie consemnate in aceasta pagina. De pilda, faptul ca Microsoft a cumparat o particica din Facebook pentru 240 de milioane $, ceea ce nu ar insemna mare lucru dincolo de faptul ca acum Facebook se evalueaza la 15 miliarde, devenind a cincea companie de internet americana (imediat dupa Google, eBay, Yahoo! si Amazon). Si daca tot a venit vorba de Google (se putea altfel?), e de mentionat ca gigantul cautarilor tocmai a anuntat noua sa initiativa de social networking, numita Open Social – un set de API-uri publice care permit oricui sa construiasca retele sociale care sa integreze profile din diverse alte retele, atacand astfel „ecosistemul“ inchis care este Facebook. Poate ar merita o mentiune si primul contract realizat de OLPC, care va trimite 100.000 de laptop-uri XO (zise „de 100 de dolari“, desi deocamdata se apropie de 100 de lire sterline) in Uruguay, urmand ca restul de 300.000 sa fie livrate pana in 2009. Profesorul Negroponte s-a aratat dezamagit de faptul ca intelegerile verbale cu numerosi sefi de state nu se concretizeaza in contracte formale.

    Insa mai interesante mi s-au parut miscarile din domeniul telefoniei, care par sa semnaleze o accelerare a convergentei mediilor. Dupa ce eBay a apucat sa recunoasca public ca a exagerat cand a platit 2,6 miliarde $ pentru Skype in 2005 si ca investitia nu pare sa produca rezultatele scontate (deci bonusul de inca 1,7 miliarde promis in cazul unor performante ridicate iese din discutie), a intervenit insa spectaculoasa intelegere cu MySpace, prin care Skype furnizeaza servicii de telefonie si mesagerie instant utilizatorilor imensei retele de socializare. Astfel, celor 246 de milioane de utilizatori Skype li se adauga o imensa baza de potentiali clienti reprezentata de cei 110 milioane de utilizatori MySpace (desigur, unii dintre ei erau deja utilizatori Skype). Daca mai punem la socoteala multimea utilizatorilor eBay – si ei la un clic distanta de popularul serviciu de telefonie prin internet -, constatam ca Skype este un jucator foarte important pe piata serviciilor de voce (si chiar video), spre supararea marilor operatori de telefonie fixa si mobila. Cu atat mai mult cu cat capata popularitate telefoanele mobile duale, capabile sa ofere pe langa GSM si convorbiri Skype acolo unde exista conexiune wireless la internet.

    In acest context, noutatea lansata de operatorul britanic „3“ a explodat in toata presa zilele trecute. Pe scurt, „3“ a lansat un serviciu prin care utilizatorii pot purta convorbiri (aproape) gratuite prin Skype, (aproape) nelimitat, folosind fie o gama de aparate de la Nokia (N73, E65, 6120, N95), Sony Ericsson (W950i) sau LG (Shine U970), fie folosind noul 3Skypephone – un aparat dezvoltat in colaborare cu Qualcomm si fabricat de compania chineza Amoi. Fara indoiala ca a doua alternativa este mult mai atractiva, nu doar pentru ca este (aproape) gratuit, ci mai ales pentru faptul ca este proiectat special ca sa integreze Skype – agenda, chat etc. – si ofera acces la internet si la alte servicii furnizate de „3“ (inclusiv televiziune). Mai mult, telefonul are si o camera digitala de 2 megapixeli, MP3 player (memoria e expandabila pana la 1 GB) si alte gadgeturi.

    Secretul businessului sta, desigur, in acel „aproape“ care prefixeaza multe caracteristici. Convorbirile Skype (cu alti utilizatori Skype, desigur) sunt gratuite doar pentru abonatii „3“ (circa 3 milioane doar in Marea Britanie) sau pentru utilizatorii care isi achita lunar creditele PAYG3 (pre-pay), o conditie suplimentara (cu litere mici) fiind sa cheltuiasca lunar 10 lire pe serviciile traditionale. Nelimitat inseamna, de fapt, 4.000 de minute de convorbiri Skype si 10.000 de mesaje chat pe luna. Aparatul 3Skypephone (intr-adevar, foarte elegant) este gratuit doar pentru abonatii care cheltuiesc 12 lire lunar pe servicii traditionale (convorbiri GSM, mesaje SMS si acces internet), pentru restul lumii pretul fiind de 50 de lire sterline. Tot la capitolul acesta trebuie amintit un amanunt: calitatea convorbirilor prin Skype este aproape de cea a convorbirilor GSM.

    Cu toate acestea, oferta celor de la „3“ este extrem de atractiva si este foarte probabil sa extinda considerabil baza de clienti o operatorului si sa contribuie totodata la rentabilizarea serviciului Skype, atat prin cresterea popularitatii, cat si prin comisionul incasat pentru fiecare nou cont deschis prin operatorul britanic.