BusinessMagazin

Category: Opinii

  • PNL, ghid de utilizare in campanie

    Calin Popescu-Tariceanu trebuie, dupa parerea mea, apreciat – cel putin de simpatizantii liberali – pentru cum a reusit sa se descurce in acesti patru ani, cu o majoritate parlamentara aparent nefavorabila si un presedinte cel putin critic la adresa sa si a Guvernului.

    Tariceanu incheie acest mandat de premier cu un partid inca inchegat – desi in urma cu doi ani PNL-ului i se mai dadeau putine sanse de supravietuire, cu un bilant de activitate rezonabil si cu asteptari destul de optimiste de la urmatoarele alegeri.
    Toate pot fi insa in van daca PNL va incepe sa copieze tot mai multe dintre manifestarile PSD din ultima suta de metri a mandatului incheiat in 2004.

    Sa ma explic. De felul meu nu sunt un pasionat al ziarelor de sport sau al stirilor si al transmisiunilor sportive; dar zilele trecute am deschis o asemenea publicatie si de pe pagina a treia m-a izbit o reclama electorala in care Calin Popescu-Tariceanu ii zambea gales unei doamne venerabile, sub mesajul ca PNL va continua majorarea pensiilor.

    Poate am eu o problema cu competenta unor specialisti, dar imaginea respectiva mi-a amintit frapant de PSD din 2004. De sclipiciul ieftin si duiosia scremuta a mesajelor care prezentau public mai toate “succesele” guvernarii socialdemocrate. De rigiditatea prost ocultata a unui premier pe care strategii de imagine – coincidenta, aceiasi ca la PNL – incercau sa-l umanizeze transplantandu-i zambete à la americaine si strangeri de mana cu electorat de protocol.

    Evident, liberalii nu sunt inca acolo; insa nimeni nu ne poate garanta ca sunt imuni la astfel de pericole. Iar o campanie de imagine de acest fel – pentru ca am aflat ca nu era vorba de o reclama izolata – este, cred, cel mai bun exemplu in sprijinul acestei asertiuni.
    Mie mi se pare ca lupta in noiembrie se va duce intre cei care vor reusi sa scoata oamenii la vot promitandu-le marea cu sarea si cei care vor incerca sa-i aduca la urne pe aceia carora le suna fals angajamente gen 25.000 de euro pentru fiecare roman intors din strainatate (dar doar pentru primii cateva mii de norocosi, dupa cum scrie cu caractere mici in oferta electorala) sau medicamente ieftine si gratuite pentru cei cu pensii mici.

    Si, pentru binele lor, liberalii ar face bine sa nu atace primul culoar, pentru ca e si aglomerat si intesat de profesionisti ai demagogiei electorale. Rezultatele ultimelor alegeri arata insa cum centrul de greutate al electoratului se muta tot mai adanc in mediul rural; din acest punct de vedere, capitalizarea de catre PNL a dublarii pensiilor de anul trecut este legitima si machiavelic justificabila. Dar toate au o masura si depasirea ei se pedepseste, in acest caz prin posibila neprezentare la vot a multora dintre cei din a doua categorie. O pierdere pe care sunt sigur ca PNL nu si-o poate permite si nici compensa. Pentru ca tot ultimele alegeri au aratat ca electoratul traditional de dreapta sta tot mai departe de stampila de vot – poate si pentru ca nu i s-a gasit inca momeala potrivita -, iar cel de stanga nu isi modifica atat de repede favoritii incat sa le dea motive de optimism liberalilor.

    De fapt, PNL are o misiune si mai dificila decat atat la urmatoarele alegeri: pe langa faptul ca nimeni nu-i vede castigatori ai scrutinului – ceea ce nu se poate spune despre PD-L sau PSD -, liberalii trebuie sa demonstreze ca nu au fost doar tezaurizatorii unei cresteri economice inevitabile, ci ca au premeditat macar o farama din evolutiile favorabile – pana acum – la nivel macroeconomic.

    E foarte usor, cand trebuie sa demonstrezi asta, sa te folosesti de ce e mai la indemana, populismul ieftin – pe care de ce sa nu recunoastem, nu-l folosesti nici primul si nici pentru prima data. Dar, dupa cum spune si reclama, instructiunile de utilizare trebuie citite cu atentie inainte, pentru ca dupa aceea nici medicul si nici farmacistul nu prea mai au cum sa te ajute.
     

  • Mobilizare generala impotriva iPhone

     

    Nu mai e o noutate: a aparut primul “telefon” mobil echipat cu Android, sistemul de operare dezvoltat de Google peste nucleul de Linux. Nu este nici macar o surpriza, prototipul fiind prezentat cu mult timp in urma. Ce este oarecum special e brandingul. Speculatiile din urma cu vreo doi ani vorbeau de GooglePhone sau GPhone, dar, dupa ce a devenit clar ca Google nu se va implica in producerea de hardware, cei interesati au ghicit ca producatorul echipamentului va fi compania taiwaneza HTC, asa ca s-a vorbit despre un legendar HTC Dream.

    Pana la urma, pe aparat scrie TMobile G1, unde T-Mobile este operatorul (al patrulea de pe piata americana, dupa AT&T, Verizon si Sprint), iar pentru “G” nu avem decat un candidat. Teoretic, Google putea sa nu fie deloc implicat in proiect – Android este open source, asa ca il poate folosi orice producator, fara sa aiba nevoie de nici o aprobare – insa este de presupus ca gigantul a colaborat strans cu fabricantul pentru a obtine un produs care, in viziunea mea, isi propune mai degraba sa demonstreze posibilitatile softului decat sa devina un mare succes comercial.

    Pe de alta parte, Google este un brand care “se vinde bine”, asa ca marketingul nu-l putea rata. Nu intamplator, Larry Page si Sergey Brin au fost prezenti la conferinta de lansare si chiar au venit intr-un mod destul excentric, pe role, subliniind ca n-ar fi putut sa faca asta (de pilda sa raspunda la e-mail-uri “din mers”) cu un laptop. Cel putin nu la fel de comod.

    Dar este important de notat ca termenul de comparatie pentru acest smartphone nu a fost un alt telefon sau PDA, ci un computer. Insa, fie si implicit, exista un etalon cu care G1 este inevitabil comparat: iPhone. Chiar daca la o prima privire comparatia este favorabila produsului de la Apple (macar din perspectiva designului), este dincolo de orice indoiala ca G1 beneficiaza astfel, indirect, de toata voga starnita de iPhone.

    Dincolo de aspect si de detalii constructive (de pilda, prezenta tastaturii fizice la G1, care ofera un confort sporit cu pretul grosimii si al greutatii suplimentare), exista asemanari si deosebiri intre cele doua produse. La capitolul asemanari, putem incepe cu legarea de o anumita retea (AT&T pentru iPhone, T-Mobile pentru G1), oarecum obligatorie pentru a aduce la preturi acceptabile pentru niste produse care fac, totusi, pionierat in domeniu.

    Astfel, G1 poate porni de la doar 179$ (cu 20 mai putin decat iPhone), fata de cei 399$ ceruti pentru un aparat fara abonament. Ambele aparate dispun de suportul unor servicii web: Apple iTunes si respectiv Amazon MP3 Store pentru muzica, MobileMe si respectiv Google Apps pentru sincronizare si aplicatii web. Pe de alta parte, ambele aparate sunt echipate cu sisteme de operare de tip Unix si ofera tertelor parti posibilitatea de a dezvolta si comercializa aplicatii, prin iPhone App Store si respectiv Android Store.

    Dar aici intervine o deosebire fundamentala, cea care plaseaza cele doua produse in lumi paralele. Pe de-o parte, Apple este un univers inchis. Jobs si oamenii sai vor sa controleze fiecare aspect al produselor pe care-si pun brandul. Asa a fost dintotdeauna si asa este si in cazul iPhone si a aplicatiilor dezvoltate de terti pentru acesta. Inainte de a aparea in App Store, orice produs trebuie sa treaca printr-un destul de abscons proces de aprobare.

    Pe de alta parte, Android este total deschis, astfel incat terti proiectanti pot nu doar sa dezvolte aplicatii, dar pot chiar sa modifice sistemul. Spre deosebire de App Store, care este unica sursa autorizata de aplicatii pentru iPhone, Android Store este mai degraba un simplu catalog de prezentare, pentru ca ceea ce-si doreste Google este o piata de aplicatii libera, de care sa beneficieze toti utilizatorii aparatelor echipate cu Android.

    Nu pot sa nu remarc similaritati cu istoria Mac-urilor in competitia cu PC-urile de tip IBM echipate cu soft-uri Microsoft. Este foarte probabil ca aplicatiile pentru iPhone vor fi mai bune, mai sigure, mai frumoase. Dar sunt convins ca aplicatiile pentru Android vor fi mult mai multe, iar printre nenumarate gunoaie se vor gasi si perle.

    Pana la urma, este foarte bine ca Apple sa aiba un competitor puternic si este din nou bine ca web-ul mobil a prins aripi.
    Asus a lansat zilele acestea Eee cu conectivitate telefonica, Nokia a cumparat cu totul Symbian si intentioneaza sa-l faca open source, dar cocheteaza cu Linux (Maemo). Mai devreme sau mai tarziu, competitia ne va pune tuturor web-ul in buzunar.

     

  • Business Magazin sărbătoreşte 200 de ediţii

     

     

     

     

     

     

     

     

  • Gata cu strazile!








    Saptamanile din urma am fost insa uimit de reluarea unei teme pe care as indrazni s-o definesc de-acum drept eterna. Undeva s-a reaprins polemica pentru ca era cineva care voia sa-i dedice o strada vreunui personaj compromis de fascism sau unor figuri controversate precum cea a lui Bettino Craxi – ori sa schimbe numele unei alte strazi, probabil in provincia Emilia Romagna unde, trecand prin mici localitati, esti izbit de abundenta de strazi Karl Marx si Lenin.




     

    Sincer, situatia a devenit insuportabila si exista un singur mod pentru a o scoate la capat: o lege care sa interzica denumirea unei strazi dupa cineva care nu a murit de cel putin 100 de ani. Desigur, cu legea celor o suta de ani, lasandu-l la o parte pe Marx, in 2045 va exista cineva care ii va dedica o strada lui Benito Mussolini, dar ce sa-i faci, nepotii nostri, ajunsi atunci la 40 de ani (ca sa nu spun de eventualii stranepoti) vor avea idei destul de neclare despre acest personaj.

     

    Astazi, bunii catolici ai Romei se plimba linistiti pe strada Cola di Rienzo(1), ignorand nu numai faptul ca a avut propriul Piazzale Loreto(2), dar si ca cei care i-au atribuit numele unei strazi atat de importante au fost masonii dupa unificarea Italiei, pentru a-i face in ciuda Papei.

     

    De asemenea, trebuie luat in considerare, cel putin din respect fata de persoanele defuncte, faptul ca a denumi o strada dupa numele cuiva este cel mai facil mod de a o condamna la uitarea publica si la un anonimat rasunator. In afara catorva exceptii, precum Garibaldi(3) si Cavour(4), nimeni nu stie cine sunt personajele dupa numele carora a fost botezata o strada sau un bulevard – si daca a existat un moment cand cineva stia, personajul a sfarsit prin a deveni in memoria colectiva o strada si-atat. In orasul meu natal am trecut de mii de ori pe strada Schiavina fara sa ma intreb niciodata cine o fi fost (acum stiu, a fost un arhivar din secolul 19), pe strada Chenna (stiu cine era pentru ca am acasa lucrarea lui despre episcopatele din Alexandria, 1785), ca sa nu mai vorbesc de Lorenzo Burgonzio (aflu de-abia acum de pe internet ca era autorul unei carti cu titlul “Le notizie istoriche in onore di Maria Santissima della Salve”, 1738).

     

    Ii provoc pe multi milanezi care locuiesc pe strazile Andegari, Cusani, Bigli sau Melzi d’Eril sa spuna cine erau cei care au meritat acea onoare; probabil cine a studiat stie ca Francesco Melzi d’Eril a fost vicepresedinte al Republicii Italiene in perioada lui Napoleon, dar cred ca pietonul obisnuit, nefiind istoric de profesie, stie destul de putine despre familiile Cusani, Bigli sau Andegari (printre altele, unii sustin ca numele celui din urma provine din cuvantul celt “andeghee”, ce inseamna in limba italiana “paducel”).

     

    Toponimia nu doar condamna la damnatio memoriae; se mai poate intampla si ca numele unui personaj onorabil sa fie asociat cu o strada rau-famata si ca apelativul nefericitului sa fie secole de-a randul prilej de aluzii obscene.

     

    Intorcandu-ma la Torino al studentiei mele, imi amintesc ca strada Calandra era, in mod malitios (si pentru cei intelepti in mod trist), asociata cu doua case de toleranta, in vreme ce-si propunea sa-i aduca un omagiu lui Edoardo Calantra, respectabil scriitor din secolul al XIX-lea. Iar piata Bodoni, care omagia si ea un mare tipograf si unde era sediul ilustrului conservator, era pe-atunci locul intalnirilor nocturne ale homosexualilor (incercati sa va imaginati ce insemna acest lucru in anii ‘50), motiv pentru care toponimia ii indica prin metonimie (continatorul prin continut) pe aceia care se dedicau unor placeri diferite de cele ale tipografiei si ale muzicii clasice. Ca sa nu mai zic ca la Milano, bordelul preferat al soldatilor se afla pe strada Chiaravalle si nimeni nu mai putea pomeni fara un suras sarcastic numele acelei nobile si faimoase abatii.

     

    Dar atunci ce nume sa mai dam strazilor? Administratorii publici va trebui sa faca oarece eforturi de fantezie, pentru ca nu vor putea sa pescuiasca din repertoriul familiar niste Bottai(5) sau niste Italo Balbo(6), ci va trebui sa-i redescopere, stiu eu, pe Salvino degli Armati, inventatorul probabil al ochelarilor, sau pe Bettizia Gozzadini, prima femeie care a predat intr-o universitate in Bologna medievala, ori chiar pe Uguccione della Fagiola si Facino Cane(7), care nu erau deloc niste sfinti (dar nici Balbo nu era). Pe de alta parte, New Yorkul supravietuieste bine mersi cu strazi numerotate, ceea ce nu este prea diferit de vremea in care la Milano se boteza o strada Calea Larga. Si exista in cele o suta de orase din Italia superbe Intrari ale Greierului, Cai ale Ursului sau ale Spicului, Strazi ale Colinei, si s-ar putea adauga o Strada a Teilor (in fond exista una chiar la Berlin), una a Arinilor Negri – si putem botaniza mai departe.

      

    1. Cola di Rienzo, tribun al Romei in secolul al XIV-lea
    2. Referire la linsajul “ultimului tribun al poporului”, cum se autointitula Cola di Rienzo (Piazzale Loreto este locul unde au fost expuse cadavrele lui Mussolini si al Clarettei Petacci, la 28 august 1945)
    3. Giuseppe Garibaldi (1807-1882), figura marcanta a Revolutiei Italiene
    4. Camillo Benso, conte de Cavour (1810-1861), politician italian dinainte de unificarea Italiei
    5. Giuseppe Bottai (1895-1959), politician de frunte in timpul perioadei fasciste
    6. Aviator si politician, Italo Balbo (1896-1940) a fost ministru al aeronauticii si guvernator al Libiei
    7. Uguccione della Fagiola si Facino Cane sunt numele a doi aventurieri legendari




  • Problema de sah a PD-L

    Da, concesia pe care democrat-liberalii au facut-o ramasitelor politice din jurul lui Corneliu Vadim Tudor poate fi considerata o greseala: PD-L a calculat pe termen scurt si, pentru doua luni in care ar putea beneficia de voturile unei maini – tot mai schimonosite – de PRM-isti, i-a asigurat lui C.V. Tudor atat fotoliul de vicepresedinte al Senatului, cat si medalia onorifica de abil negociator in situatii-limita. Pentru ca, daca judecam dupa ecourile pe care le-a starnit, Vadim Tudor are mai mult de profitat din aceasta intelegere decat Emil Boc – care, la randul lui, a incasat in ultimele zile critici si acuze care au depasit de departe ironiile referitoare la inaltimea sa sau la relatia pe care o are cu presedintele Traian Basescu.

    Nu, intelegerea pe care democrat-liberalii au facut-o cu PRM nu mi se pare atat de daunatoare pe termen lung, pe cat au incercat sa o prezinte multi dintre comentatori si oameni politici. Dimpotriva, ca in versurile lui Arghezi, din ea pot iesi frumuseti si preturi noi, cu conditia sa fi e cineva care sa reuseasca sa le si scoata la iveala. Eu cred, uitandu-ma si la sondaje – care ii dau procente in relativa stationare – ca PD-L a ajuns intr-un punct critic, de unde cresterea nu mai poate veni decat printr-o modificare evidenta si bine semnalizata a atitudinii fata de electorat.

    Activitatea DNA – ce a reusit sa ocoleasca personaje marcante din PD-L – si discursul anticoruptie cu care democrat-liberalii s-au consacrat pe scena politica le-au creat o imagine aproape idilica, de solutii potrivite pentru a repara o clasa politica defecta, mustind de coruptie. Adaugati aici sustinerea unor intelectuali care au rafinat eseistic argumentele pentru care sustin PD-L, intrarea in randurile partidului a unor personaje din latura media a societatii civile care au ridicat stacheta asteptarilor de la candidatii politici ai democrat-liberalilor si veti intelege de ce cred ca socul intelegerii cu PRM a fost atat de greu de primit in opinia publica.

    In ultima vreme, PD-L trecuse deja in imaginarul colectiv de la statutul de partid politic la acela de rascumparator al frustrarilor intelectual-politice ale unei paturi destul de subtiri. Lipsa de parghii financiare si administrative, cu precadere dupa inlaturarea de la guvernare – care a inlaturat eventualitatea aparitiei unor erori gen Decebal Traian Remes -, si lipsa de interes a procurorilor anticoruptie au mutat discursul PD-L in sfere tot mai inalte, de unde a disparut orice referire la caracterul pana la urma lumesc si supus greselii al politicianului democrat-liberal.

    Asa imi explic “reactia viscerala” (apud Cezar Preda) pe care a starnit-o vestea ca democrat-liberalii l-au salvat pe Vadim Tudor de la atacul sub centura pe care-l declansasera conservatorii la adresa sa; “ce-i e permis lui Zeus – pura coincidenta cu personaje din viata reala – nu-i e ingaduit boului”, spunea intelepciunea antica. Sintagma are acelasi inteles si daca inversam termenii: odata ce ai apucat sa te prezinti ca deasupra compromisurilor acestei lumi, iti vine infinit mai greu sa justifici un episod precum cel de saptamana trecuta.

    PD-L ar trebui sa stie asta mai bine, pentru ca a avut la indemana exemplul Monei Musca, ale carei incercari de a reveni in viata publica se lovesc de un justificat – in aceasta logica – zid de reticenta. Dar situatia de acum este si o sansa pentru PD-L: o strategie inteligenta de autoflagelare publica poate readuce partidul in zona din care electoratul si clasa politica sa-l poata privi din nou ca accesibil si abordabil. Si unde PD-L sa poata arata ca le merita increderea si votul tocmai pentru ca nu traieste intr-o alta lume decat ceilalti, ci pentru ca se poate descurca mai bine decat ei in acea lume.

    Terenul a fost deja pregatit prin pasul cu stangul facut inspre Vadim Tudor in Parlament si PNG la Primaria Capitalei. Un discurs curat si curatat de populismul ieftin – care pare ca i-a contaminat pe toti liderii partidului – cred ca va reusi sa faca uitata demisia lui Catalin Avramescu si intelegerea cu PRM; la urma-urmei, n-ar fi primul gambit facut pentru a obtine o mutare finala victorioasa. Nu stiu insa cat de mult le place sahul liderilor democrat-liberali si cat sunt de dispusi sa sacrifice prezentul pentru un succes probabil din viitor.

  • De la David la Gooliat




    S-au intalnit prima data in 1995 la Universitatea Stanford, cand Larry Page era ghid pentru noii studenti, iar Sergey Brin s-a nimerit sa fie in grupul pe care-l conducea. Aveau 22 de ani amandoi si in prima instanta fiecare l-a gasit pe celalalt cat se poate de antipatic. Prietenia a inceput mai degraba pe baza intereselor stiintifice comune decat a afinitatilor personale. Larry era fascinat de legatura dintre matematici si noul World Wide Web, care abia incepea sa se afirme in acea vreme. Ideea lui a fost ca un sit web se aseamana cu o lucrare academica, unde argumentatia se bazeaza in buna masura pe alte lucrari, mentionate in note de subsol sau referinte bibliografice, iar cum lucrarile esentiale sunt mentionate in foarte multe alte lucrari, numarul trimiterilor poate functiona ca un bun indicator al relevantei unei lucrari. Aplicand aceasta observatie siturilor web, Larry a incercat sa pondereze acest indicator cu altii mai subtili (de exemplu, o referinta dintr-un site care are la randu-i relevanta ridicata este mai valoroasa decat una dintr-un sit obscur), ajungand in cele din urma la o metoda de ponderare a relevantei. Impreuna cu Sergey, a dezvoltat un algoritm extrem de complex – ce avea sa se numeasca PageRank si sa fie brevetat in 2001 – care sa ordoneze paginile web in functie de relevanta lor relativa la diverse cuvinte-cheie, iar pasul urmator avea sa fie experimentarea metodei intr-un motor de cautare.








     

    Initial programul s-a numit BackRub datorita faptului ca se baza pe “back links” (legaturi inapoi), dar numele nu i-a multumit pe initiatori, asa ca au cautat ceva care sa sugereze numarul imens de legaturi care se cer analizate pentru a evalua fidel relevanta. Astfel s-a ajuns la “googol”, cuvant care desemneaza numarul 10 la puterea 100 (adica 1 urmat de o suta de zerouri). Intamplarea a facut ca unul dintre colegii lui Larry a ortografiat gresit cuvantul cand a vrut sa verifice disponibilitatea domeniului web, scriind “google” (in engleza se pronunta cam la fel). Lui Larry i-a placut mai mult aceasta forma, asa ca in prima faza serviciul a rulat pe serverul universitatii (la adresa google.stanford.edu), iar in 15 septembrie 1997 cei doi au rezervat domeniul google.com. Aproape un an mai tarziu, la 7 septembrie 1998, Page si Brin au inregistrat firma Google si au inchiriat un garaj (care a devenit intre timp legendar) in Menlo Park pentru a-si incepe activitatea. La sfarsitul anului, Google indexase deja 60 de milioane de pagini web si cu toate ca motorul de cautare era considerat de creatori in faza “alpha testing” (stadiu incipient in dezvoltarea unui program), revista electronica Salon.com a remarcat ca rezultatele obtinute de Google erau mai bune decat cele obtinute de rivali. Vestea existentei unui motor de cautare extrem de simplu si eficient s-a raspandit si imi amintesc ca dupa ce un coleg mi-a semnalat serviciul si am facut o prima cautare, am renuntat instantaneu sa mai folosesc Altavista sau HotBot.

     

    In primii trei ani, Google nu a inregistrat niciun fel de venituri, insa in anul 2000 a fost lansat serviciul de publicitate bazat pe licitarea cuvintelor-cheie utilizate in cautari, iar in 2001 Page si Brin au adus un veritabil om de afaceri in fruntea companiei, in persoana lui Eric Schmidt. Ceea ce a urmat se stie foarte bine: Google a devenit compania cu cel mai rapid ritm de crestere din istorie, cel mai valoros brand din lume, cel mai bun angajator de pe planeta si poate cea mai inovatoare companie din industrie, atat din perspectiva tehnologica, cat si comerciala. Mai mult decat atat, Google s-a impus si ca un simbol cultural reprezentand spiritul inovatiei, onorandu-si mottoul “Don’t be evil” si misiunea de a organiza lumea informatiei si de a o face universal accesibila si utila. Nu in­tamplator, in ultima vreme John McCain, Hillary Clinton si Barack Obama au vizitat compania, in incercarea de a se invalui cu imaginea de tinerete si succes pe care Google o intruchipeaza, iar unii analisti se intreaba daca e cineva care mai poate deveni astazi presedintele Statelor Unite fara sprijinul (macar imagistic) al unei astfel de companii.

     

    Google a devenit un colos, cu un venit anual de peste 16 miliarde de dolari si cu un profit de 4,2 miliarde, cu aproape 20.000 de angajati in intreaga lume. Dar imaginea de “uriasul cel bun” incepe sa se deterioreze, sub suspiciunea ca informatiile pe care compania le detine despre fiecare dintre noi o pot transforma oricand din “inima internetului” intr-un nou Big Brother.

     

  • Pronume din trecut








    De exemplu, folosirea uzuala a lui Dumneavoastra (sau, in timpul fascismului si in provincie, a lui Voi). Pe vremuri, tutuiala era rezervata pentru rude (desi in unele zone din Pie­monte, nevasta ii vorbea sotului cu “dum­neavoastra”) si cel mult pentru cativa prieteni foarte apropiati. Se tutuiau copiii si tinerii, chiar si la universitate, pana cand intrau in campul muncii. Din acel moment, ei se adresau cu Dumneavoastra sau cu Voi la toata lumea, exceptie facand colegii apropiati (dar tatal meu a petrecut 40 de ani in aceeasi intreprindere si intre colegi si-au vorbit intotdeauna cu Dumneavoastra). Pentru un proaspat absolvent, de-abia intrat in posesia togii virile, a-i apela pe cei­lalti cu pronumele de politete reprezenta o modalitate de a primi in schimb un Dumneavoastra si poate chiar un Doctore (1). In schimb, de ceva vreme, pe un tanar in jur de 40 de ani care intra intr-un magazin, vanzatorul sau vanzatoarea de aceeasi varsta au inceput sa-l tutuiasca.




     

    La oras, pentru ca un vanzator sa foloseasca pronumele de politete trebuie sa ai parul alb si eventual sa porti cravata. Iar in provincie, unde lumea este si mai predispusa sa adopte apucaturi vazute la televizor, fara sa stie a le adecva la traditie, e si mai rau: m-am pomenit intr-un magazin (eu, in varsta de 66 de ani si cu barba alba) tutuit de o pustoaica de 16 ani (care probabil ca nu auzise niciodata de vreun alt pronume personal), a carei indrazneala a disparut treptat de-abia dupa ce i-am raspuns cu “stimata domnisoara, cum spuneti…”. Probabil ca s-a gandit ca sunt vreun personaj iesit din “Elisa di Rivombrosa” (2), atat de contopite erau lumea reala si cea virtuala in ochii ei – si a incheiat discutia cu “buna ziua” in locul lui “ciao”, cum spun albanezii.

     

    Consider ca zapaceala dintre Tu si Dumneavoastra a fost creata de multe dublaje ale filmelor americane. Dupa cum toata lumea stie, in engleza se zice “you” atat pentru Tu, cat si pentru Dumneavoastra. In realitate, anglofonii stiu ca a spune “you, Jim” folosind numele mic inseamna a tutui, in vreme ce a spune “you, Mr. Jim” inseamna a folosi pronumele de politete. Dar cei care dubleaza filmele nu intotdeauna dau atentie acestor lucruri. Urmaresc la televizor ultimele episoade ale serialului “Dinastia Tudorilor” unde, pe cat se pare, regele, curtezanele, oamenii obisnuiti isi vorbesc cu Dumneavoastra chiar si atunci cand fac amor – ceva ce se intampla numai la Buenos Aires. Cu siguranta ca in original se simt diferentele dintre “your Majesty” si “you, my dear Jim”, dar nu si in versiunea italiana, unde peste tot se spune Voi si pare corect ca ulterior, in viata de zi cu zi, totul sa devina Tu si sa nu fie nicio diferenta intre a te adresa regelui si a vorbi unui copil de doi ani.

     

    Un alt lucru ce ne face diferiti de trecut este ca, pe cand eram copil, mic-burghezii obisnuiau sa foloseasca, pentru a parea rafinati, anumite cuvinte frantuzesti precum “agrement”, “satin”, “bouquet” sau “cadeau”. Nu vorbea nimeni engleza sau franceza, iar numele straine se pronuntau toate frantuzite, prin urmare Sorsil si Samberlen (3). Exista insa si posibilitatea de a te corecta, pentru ca unicii obligati prin contract sa stie a pronunta corect numele straine erau prezentatorii de la radio. Astazi, prezentatorii de la radio si de la televiziune schimonosesc numele straine intr-o masura inadmisibila si nimeni nu mai e in stare sa spuna vreo vorba in germana sau franceza; gafa prezentatoarei care a citit “sine die” ca “sain dai” a intrat in folclor, iar engleza se invata de la Ezio Gregio (4) care spune “uan, ciu, zree”. El exagereaza dinadins, dar aspirantele vedete o iau de buna.

     

    Prin urmare, toata lumea foloseste cuvinte englezesti sau calchieri din engleza, chiar si-atunci cand nu e nevoie: pe langa un guvern ce-si face un minister pentru Welfare, de-ti vine sa te declari cetatean ticinez (5) cand esti luat la intrebari in strainatate (si de ce nu si un minister al War-ului, unul de Interieurs si unul pentru Treasury), toata lumea “suporta”, toata lumea “implementeaza” (cum se spune in mediile inalte) si
    cate altele.

     

    Ce-i drept, viciul este stravechi: noi ne imbracam in smoking sau cu pullover, ori in frack, iar americanii nu inteleg despre ce vorbim; pe de alta parte, si francezii au poetizat timp de decenii pe tema spleen-ului, iar englezii reactionau cu “va rog, traduceti-mi”. In fine, si americanii au introdus in limba lor o gramada de frantuzisme, dar in mod imperialist ei le percep ca fiind ale lor, intr-atat incat se spune ca, aflat in Franta la o reuniune, Bush ar fi zis: “E ciudat, francezii nu au niciun cuvant in limba lor pentru <entrepreneur>”.


    ntorcandu-ma la cele disparute, au disparut domnisoarele. Nu se mai aude pe nicaieri zicandu-se pe un ton intepat “doamna, nu domnisoara, va rog” si nici macar “ma scuzati, domnisoara”. Se spune “hei, tu!”.

     
    NOTE:

    1. In Italia li se spune “doctor” (“dottore”) tuturor absolventilor de facultate
    2. “Elisa di Rivombrosa” este titlul unei populare telenovele transmise de Canale 5
    3. Churchill si Chamberlain
    4. Ezio Gregio, actor de comedie si prezentator de show-uri de televiziune
    5. Ticino este un canton din Elvetia unde se vorbeste aproape numai limba italiana




  • Cand trebuie/este bine sa pleci din functie?

    Mai exact, pentru A&D Pharma a fost un an cand profitul a scazut dramatic (minus 90%), iar actiunile grupului s-au prabusit la Londra, saracindu-i pe actionarii principali cu 250 de milioane de euro (nu de lei, ci de euro!!!). Daca acum un an toti actionarii aveau in buzunar peste 500 de milioane de euro, acum mai au 75-80 de milioane de euro.

    Oau!! Sa dispara toti acesti bani subit, peste noapte? Cine sa mai inteleaga Bursa?!! Dragos Dinu, personal, avea un pachet ce valora 10 milioane de euro, iar astazi face numai 1,5 mil. euro. Intr-un an de zile pentru el situatia s-a schimbat dramatic. Era extrem de bogat pentru un executiv local, era invidiat, era pe val, era cel mai important director din toata industria farmaceutica locala, era ravnit de alti proprietari de companii.

    Toate acestea au disparut. A ramas consultant al companiei pentru care a lucrat 13 ani si ii ureaza succesorului sau sa obtina mai mult decat a realizat el. Cazul lui Dragos Dinu este cel mai dramatic prin prisma pozitiei lui si a banilor care sunt implicati. Dar in lumea corporatista locala astfel de schimbari/ demiteri au inceput sa se intample din ce in ce mai des. Competitia este mult mai dura, iar numarul celor care se bat pe aceeasi piata este tot mai mare.

    Timp de 15 ani a fost practic de ajuns sa existi, sa oferi ceva indiferent cum si erai dus inainte de cerere. Multi manageri credeau ca este numai meritul lor. Nu mai este asa. Am avut si avem antreprenori si executivi pentru perioadele de tranzitie, de capitalism salbatic, dar avem lideri pentru vremurile de competitie dura, cand concurenta iti ia angajatii si vine peste tine investind mai mult? Pot ei sa faca fata multinationalelor, care desi sunt birocratice si se misca greu, dispun de resurse financiare nelimitate ce pot sa faca diferenta?

    Cati executivi romani se pot reinventa si pot face fata noilor vremuri care nu le mai apartin lor, ci cumparatorilor, care sunt din ce in ce mai pretentiosi? Si mai mult decat atat, mai au ei energia de a lua totul de la capat la peste 40-45 de ani? Multi sau chiar toti isi pun intrebarea cand este bine sa plece din functie si sa accepte o alta oferta (se spune provocare) astfel incat sa nu ajunga in situatia de a fi schimbati. Exact ca la Bursa – cand trebuie sa cumperi o actiune care va creste si cand trebuie sa o vinzi, chiar inainte sa scada. Pentru ca nu poate creste continuu.

    Probabil ca asta nu a stiut Dragos Dinu. Cred ca in companii se petrece o schimbare dramatica de generatie la nivel de executivi. Va veni randul celor ce pot gestiona stagnarile si restructurarile, adica cei care se ocupa de partea de cheltuieli si pot obtine profit din reduceri de costuri. Ce este interesant e ca si aceasta scoala va fi invatata la locul de munca, pentru ca Romania nu a mai trecut prin aceasta situatie (perioada 1990-1996 nu se pune, pentru ca atunci a cazut o economie intreaga).

    Ce se va intampla cu cei care vor renunta sau vor fi schimbati din functie? Care-i viitorul lor? Vor cauta sa isi gaseasca o pozitie similara pentru a-si mentine adrenalina si a ramane in top, in lumina reflectoarelor? Vor deveni consultanti, mici antreprenori sau se vor bucura sa cheltuiasca ce au agonist, fara sa mai faca nimic? Poate ca “Romania, tara consultantei” ar fi un bun brand de tara.

    Cineva imi spunea ca a descoperit ca viata este frumoasa dupa ce nu a mai fost executiv, cand nu mai trebuia sa dea raportul lunar sau sa faca rost de cash pentru a plati TVA-ul si salariile. O viata fara stresul conducerii. Pe de alta parte, stiu executivi care pur si simplu s-au “ofi lit” dupa ce au parasit puterea. Nimeni nu i-a mai bagat in seama pentru ca nu mai aveau ce sa ofere. Iar asta a fost foarte dureros.

    Acum cativa ani am citit intr-un articol ca dupa sase ani intr-o pozitie (oricare ar fi ea) este bine sa cauti/sa accepti altceva pentru a putea sa o iei de la capat. Daca ne uitam la cel mai mare manager al Americii din secolul trecut – Jack Welch, legendarul CEO al General Electric – care a stat in functie 18 ani, afirmatia nu este valabila. Ce-i drept, el nu a raportat niciodata doua trimestre la rand scaderi ale profitului si nici nu s-a confruntat cu o prabusire a pretului actiunilor in cateva luni. Oricum, intrebarea pentru toti executivii ramane: “Cand trebuie si este bine sa pleci din functie pentru a nu fi schimbat?”

  • Liberalii si strategia “mortului”

    Iata ca Razgandeanu, Moliceanu, Motocicleanu si mai cum i-or fi spus analistii binevoitori premierului Calin Popescu-Tariceanu a reusit sa se mentina la guvernare patru ani (dintre care unul in minoritate parlamentara), cu acelasi succes cu care insusi Adrian Nastase a guvernat, dar cu o mana de fier si cu o majoritate relaxata, intre 2000 si 2004. Mai mult, Tariceanu a reusit asta in conditiile unui presedinte potrivnic pe fata (in cazul lui Nastase, opozitia Cotroceniului era doar subiect de barfa), care abia in ultima perioada si-a mai nuantat opozitia fata de Guvern in general si de premier in special.

    Cum de a fost posibil? Simplu si tocmai de aceea atat de riscant, s-ar putea raspunde: dupa ce vreme de aproape trei ani a incasat si – din cand in cand – a ripostat la atacurile directe asupra sa, premierul si PNL au ales solutia de supravietuire recomandata celor atacati de ursi: noncombatul total. Succesul, daca e sa ne luam dupa rezultatele de la alegeri si apoi dupa cele din sondaje, a fost atins; pe aripile unei economii supraincalzite (dar cine mai sta sa se gandeasca la aterizari dure intr-o campanie electorala in care poate flutura cresteri economice de 8-9%?), in lipsa unor gafe tactice de proportii, PNL pare aproape sigur ca va reusi sa aiba cuvantul decisiv la negocierile de iarna (pentru ca alegerile vor fi pe 30 noiembrie).

    Poate nu chiar sa desemneze viitorul premier, asa cum s-a incordat vinerea trecuta, dar oricum, la cateva portofolii reprezentative tot ar exista sperante. Oare? In ultima vreme, reactiile PNL la adresa criticilor venite de la adversari au fost aproape inexistente; asta l-a ajutat, dupa cum spuneam mai sus, dar nu-i ofera nicio garantie pentru viitor. Dimpotriva, i-a creat partidului imaginea unui sparring partner comparabil ca forta cu adversarul, dar fara riposta. Amintiti-va de candidatura lui Vasile Blaga la Primaria Capitalei: argumentam atunci ca daca va castiga, Blaga o va face cu pretul schimbarii comportamentului sau politic. Pana la urma, nu a castigat si tocmai pentru ca nu a reusit sa iasa din corsetul de “buldog” mustind de cerbicie, e drept, dar lipsit de vitalitatea combativa a lui Sorin Oprescu.

    La fel, mi se pare, este si cazul PNL: dand impresia ca este preocupat mai mult de administrarea guvernarii, partidul a reusit sa atraga simpatia celor satui de imbrancelile obisnuite din politica; insa acestia, s-a vazut, nu sunt de ajuns. A demonstrat- o, cred, candidatura fara sare si piper, dar bine documentata, a lui Ludovic Orban de la Primaria Capitalei: mizand pe electoratul bine informat, educat si fara complexe partizane, candidatul PNL a obtinut un scor modest, mai modest decat al partidului care a beneficiat de combativitatea unora dintre candidatii de la sectoare.

    Nu pretind ca exemplul lui Ludovic Orban poate fi extrapolat intrutotul la parlamentare; la urma-urmei, ministrul transporturilor era foarte aproape de problemele de imagine pe care singur si le crease cu prilejul unui accident rutier si destul de putin sifonat de ripostele frecvente pe care i le daduse lui Traian Basescu. Dar ma gandesc ca nici premierul Tariceanu nu are o imagine atat de favorabila, desi zilele cand stirile de la televizor il faceau sa roseasca in scandalul biletelului sau al mitei lui Decebal Traian Remes sunt acum tot mai departe.

    Si va urma, asa cum spunea si presedintele PNL, o campanie dura, in care probabil ca liberalii vor inrosi telefoanele, dupa model american, incercand sa le explice votantilor de ce merita primele locuri in colegiile in care candideaza. Va fi asa ceva de ajuns pentru un rezultat comparabil cu cel de la locale? Ma indoiesc sincer; si nu cred ca PNL nu e constient de asta (ca dovada si tiradele recente de la Costinesti ale conducerii PNL la adresa democrat-liberalilor). In acest mod citesc plasarea alegerilor pe 30 noiembrie – mizand pe absenteismul unora dintre votantii PD-L si devansarea maririi pensiilor – mizand pe atragerea unora dintre votantii PSD.

    Toate sunt permise in dragoste si in razboi si, cum de dragoste nu prea poate fi vorba, este evident pentru ce sunt aceste pregatiri.

  • Stirile sunt mai calde online

    Normal
    0

    false
    false
    false

    MicrosoftInternetExplorer4



    /* Style Definitions */
    table.MsoNormalTable
    {mso-style-name:”Table Normal”;
    mso-style-parent:””;
    font-size:10.0pt;”Times New Roman”;}

    In ultimele zile, jurnalele de stiri au fost dominate de conflictul din Georgia iar mass-media au tratat chestiunea sub toate aspectele posibile. Problema este insa ca aceasta detaliere focalizata pe evenimentele recente – absolut fireasca pentru domeniul stirilor – lasa adesea in umbra problema contextului, asa ca cel ce vrea sa afle fondul problemei si sa se sustraga razboiului informational va fi impins spre surse alternative. In cazul meu, primul pas a fost spre Wikipedia, iar curiozitatea mi-a fost satisfacuta pe deplin: un articol amplu trateaza intreaga criza ruso-georgiana din 2008, incepand din 6 martie (data la care Rusia a ridicat sanctiunile economice aplicate Abhaziei) si pana la izbucnirea conflictului armat in 7 august. Articolul trimite si la un articol privind istoria relatiilor dintre Rusia si Georgia, precum si la peste o suta de referinte externe. Articolul despre razboiul propriu-zis este mult mai amplu, desi este de fapt un rezumat al unor alte articole care trateaza in detaliu fiecare aspect. Unul dintre ele este dedicat tocmai contextului (background), iar cronologia detaliata ajunge pana la ziua curenta.

     

    Desigur, ar fi interesant de discutat despre razboiul informatic care a acompaniat conflictul sau despre incarcatura simbolica a orasului Gori (aici s-a nascut Stalin, dintr-un tata osetin si o mama georgiana), insa ceea ce mi-am propus este doar sa subliniez modul in care internetul tinde sa schimbe modalitatile de informare. Ceea ce este remarcabil in aceasta schimbare este ca mass-media inceteaza sa mai detina monopolul difuzarii informatiilor si ca receptorul are sansa sa iasa din rolul pasiv care ii era rezervat pana de curand. Chiar si initiativa de a cauta resurse alternative este un semnal in aceasta directie, insa efortul celor care “re-asambleaza” informatiile din nenumarate surse pentru a oferi o alta perspectiva, nenumarate bloguri care ofera fie opinii proprii sau puncteaza resurse de interes, contributiile in servicii de partajare a imaginilor sau clip-urilor video, discutiile din forumuri web si inca multe altele contureaza o noua viziune asupra diseminarii informatiei.

     

    Raportul bienal privind evolutia audientelor publicat recent de Pew Research Center releva in primul rand o schimbare mai accentuata a obisnuintelor americanilor in raport cu mijloacele de informare si semnaleaza aparitia unui nou segment de audienta, care se raporteaza diferit la media si este principalul vector al modificarii sensibile a ponderii diferitelor canale de informare survenite in ultimii ani. Aceasta noua “specie” – numita de autorii raportului Net-Newsers – reprezinta deja 13% dintre americani si se diferentiaza prin faptul ca se indreapta preponderent spre internet pentru a se informa si nu consuma stirile TV in mod regulat (doar 47% dintre ei afirma ca urmaresc programele de stiri intr-o zi obisnuita). Datele demografice ale acestei categorii corespund asteptarilor: sunt relativ tineri, cu media de varsta pe la 35 de ani, in cele mai multe cazuri au studii universitare, venituri peste medie, majoritatea sunt online la locul de munca, cu vederi politice preponderent independente. Este interesant ca majoritatea prefera blogurile politice, folosesc fluxuri de stiri agregate de servicii precum Google News sau Yahoo!, iar raporturile cu presa scrisa tind sa se rezume la editiile online. Un alt segment important al audientei (americane) o constituie cei numiti in raport Integratori, care reprezinta 23% din public si care sunt consumatori de media traditionale, dar recurg foarte des si la sursele online (de cele mai multe ori la serviciu).

     

    Raportul pune in evidenta multe lucruri interesante (printre care si cresterea rolului serviciilor de socializare online ca sursa de informare), dar concluzia este destul de banala: de zece ani audienta surselor traditionale de stiri scade, in vreme ce numarul celor ce prefera stirile online creste. Indiscutabil, televiziunea isi pastreaza suprematia, insa situatia presei scrise este afectata de aceste tendinte. Un alt raport aparut de curand – The State of the News Media – considera ca actuala criza a presei scrise nu se datoreaza neaparat scaderii audientei (si de fapt nici nu e sigur ca a scazut, daca socotim si cititorii online), ci mai ales “decuplarii stirilor de publicitate”. Servicii precum Craiglist au acaparat zona micii publicitati si desi este evident ca migrarea publicului spre web va continua, modelele de business capabile sa monetizeze aceasta audienta intarzie sa se afirme.