BusinessMagazin

Category: Special

  • Kosovo nu e al vostru

    Pregatirile pentru petrecere au inceput in capitala provinciei Kosovo, Pristina, si guvernul a cumparat chiar si artificiile. Dar, la opt ani dupa ce fortele NATO au bombardat trupele sarbe si le-au izgonit din Kosovo, independenta pentru care aceasta mica enclava a etnicilor albanezi s-a tot luptat se arata inca departe.

    In timp ce SUA, Rusia, Uniunea Europeana au tot dus dispute pe marginea a ceea ce Natiunile Unite numesc eufemistic „statutul final” al teritoriului, rezolutia cu privire la Kosovo s-a amanat, din decembrie in martie si din martie in mai. Ultima versiune a rezolutiei a fost respinsa de Rusia la inceputul acestei luni tocmai pentru ca avea ca finalitate independenta provinciei. Unii diplomati spun ca vor mai trece luni multe pana cand viitorul provinciei va fi clarificat.

    Multi locuitori din Kosovo avertizeaza insa ca daca asteptarea se mai prelungeste, o eventuala declansare a tensiunilor acumulate ar putea afecta fragila stabilitate a locului. Premierul provinciei, Agim Ceku, a declarat saptamana trecuta ca regiunea ar trebui sa-si declare independenta fata de Serbia pe 28 noiembrie, de ziua independentei Albaniei. „Ne-ajunge“, spune si Hashim Thaci, fostul lider al gherilelor albaneze care conduce acum Partidul Democrat din Kosovo. „Termenul era ieri. Astazi e deja prea tarziu. Maine e periculos.“

    Razboiul din Kosovo s-a terminat in 1999, dupa 78 de zile de bombardamente ale NATO care au fortat trupele sarbe sa se retraga. Regiunea muntoasa de 10.875 de kilometri patrati a fost administrata de atunci de Natiunile Unite, ajutate de circa 17.000 de militari NATO din fortele de mentinere a pacii. De ani de zile, SUA si Europa le-au spus etnicilor albanezi din Kosovo – peste 90% din populatia regiunii – ca in cele din urma vor avea propria lor tara. Dar Serbia insista ca teritoriul ramane o provincie a sa, iar Rusia spune ca nicio solutie nu trebuie impusa impotriva vointei Serbiei. Dupa ce luni de zile a moderat discutii in mare parte nefructuoase intre sarbi si etnicii albanezi din Kosovo, emisarul ONU Martti Ahtisaari a prezentat in aprilie un plan Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite pentru independenta de facto a provinciei, sub supraveghere internationala. Serbia l-a respins rapid, iar Rusia a amenintat ca se va opune prin veto oricarei masuri care va permite provinciei sa se desparta de Serbia. Imposibilitatea de a se ajunge la un acord la Natiunile Unite a avut repercusiuni in Kosovo, unde credibilitatea mediatorilor internationali si a politicienilor locali s-a erodat deopotriva si au aparut temeri ca grupurile extremiste ar putea distruge pacea si asa instabila din provincie.

    Caramizile rosii ale cladirilor noi impanzesc peisajul, iar macaralele atarna deasupra capitalei Pristina, unde cafenele noi si cochete tintesc o clientela tanara si in pas cu moda. Dar semnalele de avertisment sunt in crestere. Un kosovar, Albin Kurti, a petrecut cateva luni in inchisoare fara a fi judecat, pentru ca a organizat la Pristina in februarie un protest pentru independenta care a degenerat intr-unul violent. Doi protestatari au fost ucisi, impuscati cu gloante de cauciuc de politistii Natiunilor Unite.

    Saptamanile trecute, veteranii de razboi albanezi din Kosovo s-au reunit in vestul provinciei ca sa avertizeze ca timpul s-a scurs. „O sa luptam din nou impotriva tuturor celor care vor sa ocupe Kosovo“, a spus multimii Abdyl Mushkolaj, lider al veteranilor Armatei de Eliberare din Kosovo. „Oamenii au obosit si nu mai pot astepta.“ Nimeni nu spune ca tara e in pragul violentei, dar nu e niciun dubiu ca frustrarea tot creste, mai ales in randul anumitor categorii sociale. Veteranii de razboi, spre exemplu, inca mai au la dispozitie arme si adeziuni.

    „Aici avem un element politic extrem de virulent“, spune Steven Schook, general de brigada in retragere in armata SUA si adjunct principal al reprezentantului special al misiunii ONU care administreaza Kosovo. El a avertizat ca abilitatea misiunii de a tine situatia sub control este „exponential mai mica decat era in urma cu doi ani“ si ca „cu fiecare zi care trece se inrautateste“. 

    In cel mai bun caz, tensiunea ramane de natura sa ameninte cooperarea oricum limitata a partidelor politice din Kosovo, solidarizate de interesul castigarii independentei. In cel mai rau caz, multi se tem ca minoritatea sarba a provinciei ar putea inca o data sa suporte consecintele frustrarilor, asa cum s-a intamplat in timpul valului de revolte din martie 2004.

    In capitala, un ziar al etnicilor albanezi a inceput sa publice numele sarbilor care in timpul razboiului au facut parte din serviciile de securitate, inclusiv din politia secreta sarba si din armata. Desi pretinde ca lista ii identifica pe cei care au fost „comandanti si responsabili de crimele comise in timpul razboiului“, ziarul nu a oferit nicio dovada ca vreunul dintre cei numiti ar fi participat la crime de razboi.

    Editorul ziarului, Rexhep Hoti, nu are niciun regret. „Dam numele celor care erau in armata si in politie in momentul in care au fost comise masacrele“, a explicat el, despaturind in birou o harta a armatei sarbe cu vestul regiunii Kosovo. Pozitiile ocupate de sarbi in 1997 sunt marcate cu albastru pe harta, iar pozitiile Armatei de Eliberare din Kosovo sunt marcate cu rosu. Printre documentele din birou se afla si state de plata ale armatei sarbe si ordine individuale de mobilizare care titrau „Patria-mama te cheama“.

    Publicarea numelor i-a iritat pe multi sarbi din Kosovo. Ultima oara cand un ziar a publicat o asemenea lista, in 1999, un tanar translator sarb care a fost nominalizat fara vreo dovada printre criminalii de razboi a fost impuscat pe strada. Zivorad Zdravkovic, al carui nume este printre cele publicate, a recunoscut – stand la umbra viei sale din casa parinteasca din Lipjan – ca a facut parte din armata, la fel ca multi tineri sarbi, in timpul razboiului. Dar, spune el, nu a luat parte nici la lupte, nicidecum la crime de razboi. „Noi nu am parasit aceste locuri, asa ca acesta e un nou mod de a se pune presiune pe noi“, spune el.

    Populatia sarba din Lipjan este acum de aproximativ 1.000 de persoane; inainte de razboi era de peste 7.000. Casa scunda a lui Zdravkovic este acum inconjurata de casele mai inalte si cu etaje ale etnicilor albanezi.

    In afara orasului numit Peja in albaneza si Pec in sarba, Biserica Ortodoxa Sarba construieste un zid inalt pe imprejurimile unei biserici din secolul al XIII-lea, odinioara lacas al patriarhilor sarbi, acum centru spiritual al ortodoxiei sarbe. „Nu e un semn bun ca se construieste un zid in jurul bisericii“, spune Savo Bakic, unul dintre putinii sarbi care s-au reintors intr-un sat din muntii aflati in imprejurimi. Acolo, doua duzini de case noi din chirpici au fost ridicate pe o pajiste, printre ruinele caselor distruse dupa ce satul a fost abandonat inainte de inceperea razboiului. Dar doar o zecime din cei aproape 250 de locuitori de aici s-au mai intors acasa.

    In ciuda incertitudinii actuale cu privire la viitorul provinciei Kosovo, multi sarbi spun ca simt ca le vor fi impuse planurile Occidentului. Bakic, spre exemplu, e sigur ca planul american va avea succes. „O sa fie Albania Mare aici“, spune el, „si eu nu vreau sa traiesc in Albania Mare“.

    Traducere si adaptare: Mihai MITRICA

  • Commedia dell’Internet

    Internetul e deja plin de comedii ieftine – numai YouTube ofera o colectie de clipuri recomandate drept haioase (unele chiar sunt, cele mai multe nu). Dar acum, multi comici experimentati, agenti si finantisti vad Internetul ca pe un mod de a promova productii comice profesioniste si de a castiga de pe urma lor.

    Lui Will Ferrell, care incaseaza cam 20 de milioane de dolari pentru filme ca „Anchorman” sau „Blades of Glory“, sa joace intr-un clip de pe Internet s-ar putea sa nu-i para cel mai fericit mod de a-si petrece timpul. Dar intr-o dupa-masa de la inceputul lui martie, Ferrell a mers in casa de oaspeti de la resedinta lui din Los Angeles, cu o echipa mica in care era si Adam McKay, partenerul sau de productie si regizorul peliculei „Anchorman“. Cu o camera video pornita, Ferrell a improvizat un scheci in care juca rolul unui chirias ghinionist haituit de o proprietareasa beata, care injura tot timpul. Actrita din rolul proprietaresei era Pearl, fiica de 2 ani a lui McKay.

    „Proprietareasa“, care a fost filmat in 45 de minute si n-a costat aproape nimic, a fost postat pe noul site FunnyOrDie.com pe 12 aprilie. Sceneta a fost vazuta de peste 30 de milioane de ori si fragmentele proaspat postate din film au fost vazute de peste 1,6 milioane de ori. (Fiind vorba de Hollywood, Ferrell si Pearl au filmat deja o continuare: „Good Cop, Baby Cop“ – un joc de cuvinte dupa sintagma „good cop, bad cop“ – „politistul bun si sticletele rau“).

    Ferrell si McKay au inceput site-ul cu sprijinul financiar al Sequoia Capital, firma de investitii cu capital de risc din Silicon Valley care si-a facut un nume – ca sa nu mai vorbim de miliarde de dolari – investind inca de foarte devreme in YouTube si Google. Pe Internet abunda oferta de comedie ieftina, de la filmuletele virale pana la multimea de clipuri produse de anonimi si postate pe YouTube, care se recomanda drept haioase. Acum insa, comicii profesionisti, impresarii lor si finantatorii au descoperit in Internet o cale de a-si promova productiile si de a scoate profit din aceasta. In ianuarie, spre exemplu, Turner Broadcasting a lansat SuperDeluxe.com, care gazduieste clipuri create de comici deopotriva profesionisti si amatori. Si anul trecut, IAC/InterActiveCorp, controlata de magnatul Barry Diller, a cumparat 51% din compania care detine CollegeHumour.com, specializat pe filme, poze si povestioare haioase trimise de studenti de colegiu, pentru o suma estimata la 20 de milioane de dolari.

    FunnyOrDie, care prezinta clipuri scurte ale comicilor veterani precum Ferrell, dar si filmulete trimise de amatori, este deja in discutii cu potentiali ofertanti de publicitate. Actorul si colegii lui au adunat cativa prieteni faimosi care sa-si ofere gratuit serviciile. Brooke Shields, actualmente maritata cu Chris Henchy, scenarist si partener in FunnyOrDie.com, joaca intr-unul din clipuri rolul unei mamici pe terenul de joaca. Si Bill Murray are de gand sa joace intr-un astfel de filmulet, spune McKay.

    Intr-un interviu, Ferrell a recunoscut ca la inceput a fost destul de ezitant in legatura cu site-ul. „Dar apoi ne-am gandit: poate ar merge“, spune el. „Nu mai punem atat de multa presiune pe fiecare detaliu ca sa iasa perfect. E doar ceva amuzant, niste situatii pe care le observam. Incercam sa nu mai slefuim totul atat de mult.

    Alaturarea intre talentele de Hollywood si finantistii din Silicon Valley are aerul cunoscut degajat de continuarea unui film celebru. Cand primul boom al Internetului si-a atins apogeul la sfarsitul anilor ’90, multi actori, scenaristi si regizori au facut pelerinaje de-a lungul Sand Hill Road, in Menlo Park, California, la sediile firmelor de investitii cu capital de risc, ca sa caute finantare pentru a crea divertisment pentru Internet. Multe dintre acele intreprinderi au esuat, in mare parte pentru ca show-urile traditionale pe Internet erau costisitoare si tehnologia acelor vremuri facea o adevarata aventura din vizionarea filmuletelor online. Printre initiativele care au esuat s-au numarat Pop.com, Digital Entertainment Network sau Icebox.

    Alta realitate cruda este ca e greu sa fii tot timpul amuzant. Vara trecuta, spre exemplu, Time Inc. si-a inchis site-ul OfficePirates.com, ce propunea o abordare satirica asupra problemelor de la locul de munca, pentru ca nu avea public suficient. O mare schimbare fata de sfarsitul anilor ‘90, totusi, este ca acum exista la dispozitie o tehnologie mult mai performanta pentru rularea fisierelor video, iar publicul pare mai dispus sa le urmareasca, ceea ce-i face pe multi investitori si pe multi producatori de la Hollywood sa vada aici o oportunitate.

    „Responsabilitatea noastra este sa continuam sa-l imbunatatim“, a spus Mark D. Kvamme, un partener de la Sequoia, despre FunnyOrDie.com. „Daca nu reusim, e greseala noastra“. Ideea site-ului a inceput cu Kvamme, care i-a abordat pe cei de la Creative Artists in 2006 cu oferta de a finanta un site pentru comici experimentati. „Daca va uitati la alte site-uri, mare parte dintre ele au sectiuni de comedie“, spune el. „Dar e un talmes-balmes. Nu e niciunul care sa aiba laolalta o oferta buna de filmulete profesioniste si continut generat de utilizatori.“

    Agentii de la Creative Artists l-au prezentat pe Kvamme lui Ferrell si McKay anul trecut. Apoi, Kvamme i-a vizitat pe cei doi pe platourile de la „Blades of Glory“, ca sa-i convinga sa adere la noul proiect. Ferrell si McKay, care lucrasera din greu impreuna la „Saturday Night Live“, au fost reticenti la inceput. „Nu prea stiu multe despre Internet“, a recunoscut Ferrell. Perspectiva de participa la trei sedinte saptamanal si de a petrece ore in sir urmarind filme si scriind diverse comentarii pentru site i-a cam pus pe ganduri, ca sa nu mai vorbim ca-i distragea de la filmele si carierele lor de televiziune, care le aduceau mai multi bani.

    Totusi, cei doi au ajuns sa vada proiectul ca pe o posibilitate de a face experimente cu propriul lor material si de a primi in plus idei de la alti comici, pe care apoi sa le dezvolte in show-uri de televiziune si in filme. Din momentul cand a inceput sa faca filmulete, lui Ferrell i-a placut. „Ajungi la aceleasi reflexe ca la un show obisnuit“, spune el, referindu-se la perioada petrecuta la „Saturday Night Live“. McKay a introdus categorii pe care utilizatorii le folosesc ca sa voteze filmuletele lor preferate – „nemuritor“, daca filmul a fost foarte bun, „la groapa“, daca a fost prost. Si, desi urmaresc tot timpul cele mai populare 20 dintre filmuletele de pe site, McKay si Ferrell trebuie sa aiba grija nici sa nu cenzureze site-ul. Cand un utilizator a postat un filmulet in care se amuza pe seama lui Alec Baldwin, actor pe care cei doi il stiau de la „Saturday Night Live“, imediat l-au scos de pe site; ulterior l-au pus la loc insa, pentru ca nu au vrut sa creeze un precedent interzicand filmuletele care-i ironizau pe prietenii lor.

    Sequoia si Gary Sanchez Productions – compania lui Ferrell, unde McKay este partener – au refuzat sa dea mai multe detalii despre investitia lor initiala, desi McKay a spus ca el si Ferrell au primit un buget de 5.000 de dolari ca sa creeze primele filmulete. (Restul banilor – pe care Kvamme l-a estimat undeva in zona „sutelor de mii de dolari“ – a fost cheltuit la constructia site-ului.) Dar, din cauza traficului intens de pe FunnyOrDie.com, Sequoia si-a majorat investitia la cateva milioane de dolari si a recrutat 10 angajati cu norma intreaga, cu planuri de a mari numarul de angajati la 25.

    McKay spune ca spera sa imparta veniturile si cu alti producatori de clipuri comice, odata ce site-ul va incepe sa faca bani. Pentru moment, totusi, important e ca site-ul le da comicilor si actorilor o cale de a atrage un public potential imens, fara ajutorul unui studio de la Hollywood.

    Creative Artists, despre care Kvamme a spus ca detine de asemenea o participatie in afacere, foloseste deja site-ul ca sa-si promoveze clientii. Michael Yanover, directorul de dezvoltare al Creative Artists, spune ca i-a abordat pe Ferrell si pe colegii lui pe tema unei inregistrari video cu Oscar de la Hoya, inaintea meciului sau de pe 5 mai cu Floyd Mayweather. Cei doi au fost de acord si, in 30 de minute, au si filmat clipul „Lupta de dupa lupta“. „In esenta, De La Hoya a primit o reclama, finantata si facuta de altcineva“, spune Yanover. Dar McKay avertizeaza ca orice filmulet care prezinta semne de manipulare de la Hollywood va fi pentru vizitatori semnalul ca nu mai e de stat pe un asemenea site. „Atunci incepe un site sa miroasa a facatura“, spune el.

    Traducere si adaptare: Mihai MITRICA

  • Mi pobre corazón

    Carlos Slim Helú ar putea fi cel mai bogat om din intreaga lume, conform ultimelor relatari de saptamana trecuta din presa mexicana. In aceasta tara, unde zeci de milioane de oameni traiesc intr-o saracie lucie, o asemenea diferenta uriasa de venituri a cam incins spiritele.

    Companiile lui Slim Helú domina industria de telecomunicatii din Mexic si au vandut peste 130 de milioane de telefoane mobile in toata America. Afacerile lui sunt extinse in aproape toate domeniile – una dintre companii a construit cea mai mare platforma petroliera offshore a Mexicului, in timp ce alta vinde CD-uri. Slim Helú este implicat si in comert, in domeniul bancar, in asigurari, in industria miniera, in constructii de sosele si in pro-ductia de tutun. In conditiile in care modul de distributie a veniturilor in Mexic este extrem de distorsionat, Slim Helú a ajuns sa personifice elita restransa ce controleaza mare parte din economie.

    Asa se face ca in cele din urma a cedat presiunii de a dona o buna parte din averea sa uriasa. La inceputul acestui an, Slim Helú a promis sa creasca finantarea oferita fundatiilor nonprofit patronate de companiile sale, de la 4 la 10 miliarde de dolari in urmatorii patru ani. In acelasi timp, a promis ca va cheltui sume importante pentru educatie si sanatate. Si a inceput sa frecventeze circuitul international al filantropiei, sa tina discursuri la conferinte, sa intre in relatii cu Bill Clinton si cu o parte din membrii familiei Kennedy. Intr-un recent interviu de doua ore, Slim a promis ca donatiile sale nu vor avea nicio limita. „Vrem sa ajungem la radacina problemelor, fara niciun fel de limita”, spunea el. Pana acum, Slim a acordat deja o serie de interviuri in biroul sau, un loc ascuns la ultimul etaj al uneia dintre filialele bancii sale (Banco Inbursa), la cateva incaperi departare de o galerie unde sunt expuse opere de arta europene si mexicane. Interviurile, ca si o conferinta de presa desfasurata in luna martie a acestui an, care a durat in jur de patru ore, par a fi demersuri prin care Slim Helú spera sa-si indulceasca putin reputatia de baron cu averea stransa din fraude.

    La un trabuc cubanez si o Coca-Cola Light, Slim Helú si-a explicat planurile in ceea ce priveste distribuirea averii. „Este un proiect de o viata, e o provocare“, a spus el. „Solutia pentru combaterea saraciei consta in educatie, in crearea de locuri de munca. Nu trebuie sa inveti un om cum sa pescuiasca, dupa cum obisnuiau sa spuna chinezii; in loc sa ii dai pestele si sa-l inveti cum sa pescuiasca, trebuie sa-l inveti cum sa vanda pestele, asa incat sa poata manca si altceva in afara de peste.“ Iar mai departe, spune el, inainte de educatie este nevoie de un sistem de sanatate adecvat, incepand chiar de la alimentatia femeilor insarcinate.

    Scepticii sunt de parere ca valoarea filantropiei lui Slim Helú trebuie masurata prin perspectiva pagubelor pe care le produce in economie monopolul sau din industria telefoniei. „La un anumit nivel as putea lauda filantropia lui“, spune Denise Dresser, analist politic si profesor in cadrul Instituto Tecnológico Autónomo de México – „insa ar fi mai bine pentru Mexic daca ar inceta mai intai sa blocheze concurenta“.

    Fiul unui imigrant din Liban, Slim Helú are acum 67 de ani, este vaduv si are sase copii deja adulti – motiv pentru care a lasat operatiunile de zi cu zi ale companiilor sale pe mana fiilor si a ginerilor sai. „Are foarte multi bani si acum se poate gandi la probleme mai importante“, spune Rossana Fuentes-Berain, editor in cadrul publicatiei El Universal, care a urmarit cariera lui Carlos Slim Helú in ultimii 15 ani. „Vrea sa faca parte dintr-o lume unde sa faci bani nu e un scop in sine.“ Slim Helú a facut avere achizitionand la preturi mici companii pe care le-a pus ulterior pe picioare. Evolutia sa pe listele de miliardari a inceput imediat dupa ce guvernul a vandut monopolul de stat Teléfonos de México, in 1990, unui grup condus de Slim Helú impreuna cu France Telecom si cu ceea ce era pe atunci Southwestern Bell.

    Carlos Slim Helú a fost pozitionat ca fiind al treilea cel mai bogat om din lume in 2006, conform revistei Forbes, iar anul acesta a urcat un loc in clasament, cu o avere neta estimata la 53,1 miliarde de dolari. Sentido Común, o publicatie mexicana online care urmareste atent evolutia averii lui, sustine insa ca valoarea companiilor unde Slim Helú detine participatii a crescut atat de repede in primele sase luni ale anului, incat omul de afaceri a ajuns deja pe locul intai in clasamentul miliardarilor lumii, cu o avere totala de 57 de miliarde de dolari, depasindu-l astfel pe Bill Gates, fondatorul Microsoft.

    Ascensiunea sa si drumul pana aici au fost insa pavate de anihilarea concurentei, a eforturilor facute de autoritatile antitrust de a asigura un echilibru pe piata si de actiuni de lobby intens in sfera politica, pentru a bloca legislatia care i-ar fi stat impotriva. Companiile concurente sustin ca grupul sau de telefonie mobila, Telmex, trage de timp atunci cand e vorba sa le asigure conectarea la reteaua sa nationala si ca le impune tarife prea mari ca sa le transporte semnalul. Guvernatorul Bancii Centrale din Mexic a criticat controlul Telmex pe piata, argumentand ca acesta a subminat competitivitatea tarii pe plan international.

    Carlos Slim Helú recunoaste ca Telmex detine 90% din liniile telefonice functionale in Mexic, dar sustine ca jumatate dintre cele mai profitabile au fost adjudecate de competitori. „Nu ne-am opus niciodata concurentei“, spune el. „N-au decat sa intre in joc.“ Cu toate acestea, piata telefoniei din Mexic, cu 16 linii telefonice la fiecare 100 de locuitori, a ramas mult in urma comparativ cu cea din tari precum Polonia sau Turcia din punctul de vedere al penetrarii serviciilor de baza de telefonie.

    Cu banii castigati in Mexic, Slim Helú a cladit cea mai mare companie de telefonie mobila din America Latina – América Móvil, care inregistreaza un real succes pe piete mari precum Brazilia. Pe aceasta se bazeaza, de altfel, si extinderea altor companii detinute de el spre sudul continentului, indeosebi a celor de constructii si infrastructura, miza fiind licitatiile pentru construirea de drumuri si baraje.

    Mexicanul are o stiinta de a combina atentia lacoma pentru detalii cu inclinatia pentru simplitate. Toate elementele necesare luarii unei decizii, dupa cum spune el, ar trebui sa incapa pe o singura foaie de hartie. Dar precizia lui cand vine vorba de cifre pare sa dispara atunci cand intra in ecuatie filantropia, intrucat sustine ca nu tine nicio evidenta a sumelor cheltuite in acest scop si nici nu poate spune unde se duce cea mai mare parte a banilor pe care ii doneaza in scopuri caritabile. Cert este insa ca Slim are in plan sa infiinteze un institut de sanatate si unul in domeniul educatiei. Fiecare dintre cele doua va fi finantat cu un capital de 500 de milioane de dolari, dupa spusele lui Arturo Elías, unul dintre ginerii lui Carlos Slim Helú, care il ajuta pe acesta in activitatile filantropice. Dupa care o sa urmeze si un institut sportiv, dedicat sporturilor pentru amatori.

    Pentru institutul de sanatate, Slim va lucra cu Julio Frenk, un fost ministru al sanatatii din Mexic care s-a aflat anul trecut pe lista scurta a candidatilor la sefia Organizatiei Mondiale a Sanatatii. Implicarea lui Frenk a reusit intr-o anumita masura sa domoleasca criticile la adresa miliardarului. „Daca vrei sa faci o treaba serioasa, trebuie sa lucrezi cu profesionisti in domeniu“, spune Denise Dresser. „In aceast privinta cred ca Slim Helú merge in directia corecta.“

    In randul micii miscari filantropice din Mexic exista sperante ca si alti oameni de afaceri vor urma exemplul lui Slim Helú. Sectorul nonprofit din Mexic este foarte restrans si opac, spune Michael Layton, seful unui proiect pentru filantropie si societate civila din cadrul unui institut de tehnologie. „In Statele Unite, oamenii inteleg faptul ca cei bogati sunt binecuvantati de Dumnezeu cu administrarea resurselor comunitatii“, considera Jorge Villalobos, directorul Centrului Mexican pentru Filantropie. „In Mexic, aceasta viziune nu exista.“

    Nu ca Slim Helú si-ar cere iertare cuiva pentru averea sa. „Bogatia poate fi comparata cu o livada sau cu un pom fructifer“, spune miliardarul. „Trebuie sa stii sa oferi oamenilor fructele, nu crengile copacilor. Si trebuie sa plantezi mai multi copaci ca sa creezi o bogatie mai mare.“

    Traducere si adaptare: Anca Arsene

  • Cat a castigat mexicanul

    La 29 iunie, publicatia mexicana Sentido Común a anuntat ca, in urma cresterii cu 26,5% in al doilea trimestru a actiunilor operatorului telecom América Móvil, unde Carlos Slim Helú detine o participatie de 33%, averea acestuia a crescut la 67,8 miliarde de dolari (49,7 miliarde de euro), depasind-o pe cea a fondatorului Microsoft, Bill Gates (59,2 miliarde de dolari). Conform ultimei evaluari, din aprilie, a revistei Forbes, Slim Helú era al doilea miliardar al lumii, cu 53,1 miliarde de dolari, dupa Bill Gates (56 de miliarde).
     

    Data evaluarii

    Evaluare Sentido Común (mld. dolari)

    Evaluare Forbes (mld. dolari)

    29.06.2007

    67,8

    –

    12.04.2007

    –

    53,1

    30.03.2007

    57

    –

    08.03.2007

    –

    49

    30.12.2006

    52

    –

    29.09.2006

    46

    –

    30.03.2006

    40

    –

    09.03.2006

    –

    30

     

    Sursa: sentidocomun.com.mx

  • Domnul Goldman Sachs

    „Este o vorba: e mai usor sa ceri iertare decat sa-ti ceri voie”, spune un director din private equity. „Decat sa intrebe «pot sa intru in competitie cu tine?», cei de la Goldman Sachs spun «ne pare rau, dar o sa te ajutam sa gasesti o alta afacere». Si scapa, pentru ca e greu sa nu fii in afaceri cu Goldman Sachs.“

    Lloyd C. Blankfein (53 de ani), director executiv la una dintre cele mai profitabile companii financiare din lume, scotoceste prin cosul de gunoi din birou in cautarea unui bilet de multumire. Vrea sa demonstreze ceva. Da, firma lui, Goldman Sachs, nu a fost aleasa sa subscrie oferta publica initiala a celor de la Blackstone Group, dar sunt o gramada de alti clienti ai Goldman recunoscatori pentru serviciile firmei, iar Blankfein o sa gaseasca biletul si-o sa demonstreze asta.

    Chiar daca Goldman Sachs este cea mai imitata, invidiata si din cand in cand detestata banca de investitii, Blankfein – care tocmai si-a sarbatorit primul an la conducerea acesteia si care intamplator e un tip destept, increzator in sine si foarte capabil – e hotarat sa arate lumii pe mai departe ce pot el si firma lui. „Cand am intrat in firma, m-am gandit: cum o sa supravietuiesc eu aici? Apoi am fost preocupat daca voi putea sa fac ca domeniul de care eram responsabil sa fie important pentru firma“, isi aminteste el.

    Transformarea lui Blankfein dintr-un trader de aur intr-un director executiv are un parfum de reality show. In urma cu doar cativa ani, Lloyd putea fi vazut in pantaloni scurti la o partida de golf, cu ciorapi lungi trasi peste genunchi, ducandu-si BlackBerry-ul in aceeasi sacosa de plastic cu sandvisul cu crema de branza. Azi poarta costum in dungi si cravata lata, tocmai s-a intors din Turcia dintr-o calatorie de afaceri si adora sa discute despre Imperiul Otoman.

    Mintea lui Blankfein, cunostintele lui despre istorie si intelegerea profunda a mecanismelor de trading l-au deosebit de alti titani de pe Wall Street, chiar si de cei care la randul lor merita apreciati pentru capacitatile lor. La fel il deosebeste si pachetul lui financiar: anul trecut a dus acasa un pachet salarial de 54,3 milioane de dolari, cam putin fata de cat au obtinut vedetele fondurilor de hedging, dar mai mult decat oricare alt executiv de pe Wall Street.

    „Lloyd intelege asumarea riscurilor“, spune Kenneth C. Griffin, director executiv la Citadel Investment Group, unul dintre cele mai mari fonduri de hedging din SUA. „Intr-un fel, acesta e talentul lui fundamental. Alte firme vor sa concureze Goldman Sachs, dar nu au nici cultura, nici apetitul de asumare a riscurilor, nici intelegerea la varf a pietelor de capital ca sa o poata face.“  Intr-adevar, obisnuinta cu riscul l-a facut pe Blankfein, desi nu pare la prima vedere, modelul perfect pentru rolul de director executiv pe Wall Street in zilele noastre.

    In vreme ce Wall Street-ul inca mai bate moneda pe consilierea companiilor cu privire la fuziuni si listarea lor la bursa, banii adevarati – sumele cu adevarat importante – se fac din speculatii si din investirea capitalului intr-un evantai global de produse si strategii sofisticate, inimaginabile in urma cu zece ani. Bancile care navigheaza prin acest teritoriu complex ajung sa faca asta in colturi din ce in ce mai indepartate ale lumii, pentru profitul lor si pentru clientii lor. Niciun grup financiar nu a perfectionat asta mai bine decat Goldman Sachs, care s-a transformat dintr-un business concentrat pe consultanta intr-o masina de tranzactionare prevazuta cu o banca, care ofera consultanta, finantare, investeste in diverse afaceri si protejeaza riscul. Blankfein este un arhitect al acestei schimbari la Goldman, iar prin ceea ce a facut a confirmat asteptarile actionarilor, ale angajatilor si ale clientilor.

    Nu e mai putin adevarat ca a generat si critici din partea celor ingrijorati de posi-bile conflicte de interese sau de un centru de putere necontrolata la Goldman. Iar cand Blankfein a ajuns director executiv la Goldman, unii s-au ingrijorat ca poate nu a acordat destula atentie culturii companiei. (Este recunoscut prin zicala lui preferata – „cimitirele sunt pline cu oameni de neinlocuit“, o blasfemie intr-o firma al carei fost director executiv a trebuit sa isi ceara mii de scuze pentru ca a spus ca un numar mic de bancheri au generat cea mai mare parte a profiturilor.) Au existat si ingrijorari pe plan intern ca Lloyd n-ar fi petrecut destul timp cu clientii de top – o arta care i-a ajutat pe ultimii patru predecesori ai sai sa ajunga, dupa incheierea mandatului la Goldman, in Senat sau in administratiile prezidentiale.

    Blankfein a muncit din greu sa remedieze lucrurile, plecand intr-un turneu mondial care a inclus intalniri cu premieri si zeci de directori executivi. Numai in ultimele saptamani a fost in calatorii separate in Rusia, China, Turcia si Orientul Mijlociu. „De-a lungul ultimilor ani, a trebuit sa ma implic in parti ale afacerii noastre de care nu eram atat de apropiat“, spune Blankfein, care si-a petrecut mare parte a inceputului carierei ocupandu-se de tranzactii si de registre de tranzactionare. „Erau zone din firma cu care nu prea am avut de-a face.“

    Henry R. Kravis, fondatorul gigantului de private equity Kohlberg Kravis Roberts & Co., isi aminteste prima vizita a lui Blankfein in urma cu trei ani, cand seful Goldman nu stia nimic despre industria fondurilor de investitii. „Am purtat cu el o conversatie la fel de buna cum as fi avut-o cu oricine altcineva“, spune Kravis. Acum, cei doi se intalnesc o data la cateva luni. „Ce-a trebuit sa faca el a fost sa se identifice cu un client“, spune David M. Rubenstein, fondator si director executiv la Carlyle Group, alt grup important de private equity. „Cand esti trader te intereseaza doar performanta si o masori din minut in minut, zi de zi. Cand trebuie sa castigi clienti, trebuie sa inveti altfel de deprinderi.“

    Blankfein se straduieste sa-si consolideze si relatiile cu oamenii din top management de la Goldman Sachs. Incepand din martie, s-a implicat intr-un „forum al presedintelui“, o serie de sedinte care-i permit sa se intalneasca cu directorii din firma si sa discute cu ei probleme strategice importante. Tema pe care se concentreaza cu precadere sunt clientii, relatia cu ei si potentialele conflicte cu acestia. Sedintele, organizate cu grupuri mici de directori, dureaza cate o dupa-masa intreaga. 

    Dupa ce Blankfein a devenit presedintele Goldman in 2004, a studiat fiecare aspect al businessului, extinzand cercul de persoane care primeau e-mail-urile lui, trimise deseori la 2 dimineata. Azi, copresedintii Gary D. Cohn si Jon Winkelried conduc operatiunile cotidiene ale firmei, iar Blankfein izbuteste astfel sa aloce mai mult timp pentru clienti si pentru strategie.

    Transformarea Goldman Sachs i-a permis institutiei sa ramana pe primul loc in randul grupurilor financiare de pe Wall Street. Fiecare anunt de profit net depaseste inevitabil recordul atins anterior la anuntarea rezultatelor din trimestrul sau anul trecut. Trimestrul I al acestui an s-a incheiat cu incasari nete record din instrumente cu venit fix (4,6 miliarde de dolari – adica 3,4 miliarde de euro), actiuni (3,1 mld. dolari) si din investitiile bancare (1,72 de miliarde de dolari). Profiturile nete de 3,2 miliarde au fost mai mari cu 29% fata de primul trimestru al lui 2006 – cifra care la acea vreme a fost, fireste, un record. Banca de investitii a Goldman Sachs contribuie acum cu 15% la veniturile grupului – inca un reper al transformarii. Iar Blankfein crede ca aceasta transformare a incurajat in mod special divizia de consultanta. „N-am fi putut avea relatiile cu clientii pe care le avem acum daca nu ne-am fi dezvoltat abilitatile de bancheri traditionali si de finantisti“, spune el.

    Unii dintre directori se tem sau, mai exact, s-au tot temut ca firma ar putea socoti dorinta de a face bani mai importanta decat principiul de business nr. 1 afisat de companie, acela de a pune clientii pe primul loc. „Obisnuiam sa ne chinuim discutand despre cum ne-ar afecta reputatia daca o sa avem un fond de private equity fara succes sau daca o sa avem unul prea agresiv“, a spus un director al Goldman care a cerut sa ramana anonim. „Dar azi nu se mai ingrijoreaza nimeni de asta. Totul e sa facem profituri.“

    Goldman, ca si alte firme de pe Wall Street, are un vant puternic din pupa, pentru ca pietele au luat-o tare in sus. Dar mixul sau de activitati si perspectiva sa patrunzatoare asupra lumii financiare au pozitionat-o destul de bine ca sa profite de pe urma creditelor ieftine disponibile pe piata si a cresterii globale accelerate. Din 2001 pana in 2006, veniturile din tranzactionare ale Goldman au crescut cu 168%, iar capitalizarea de piata a ajuns la 88 de miliarde de dolari. Acum, reticentele de pe piata fata de suprematia financiara a Goldman il cam descumpanesc pe Blankfein: „In cinci ani, am trecut de la o firma cu valoare de piata mica, considerata prea orientata pe consiliere si lipsita de muschi financiari ca sa fie luata in serios, la o organizatie care starneste articole cu titluri ca «Prea mare? Prea puternica? Prea rea!»“.

    Lloyd Blankfein glumeste ca el e de fapt un prapastios, nu un luptator (jocul de cuvinte in engleza este „a worrier, not a warrior“). De fapt, e moderat de optimist cu privire la ce se intampla pe piata. Ca orice trader priceput, incearca sa minimizeze riscul unor esecuri. „Pana la urma, ce-o sa se intample o sa se intample“, spune el. „Si atunci o sa vedem daca am avut sau nu dreptate in modul cum ne-am asumat riscurile. Dar ca sa ai succes intr-o astfel de afacere, trebuie sa ai un anumit grad de toleranta la risc.“

    Prapastiosul din el precizeaza totusi ca vrea sa aiba grija ca reputatia greu castigata a Goldman sa ramana intacta. „Nu mi-ar placea ca unuia recrutat de mine aici sa vada ca ii e mai bine daca se muta la concurenta“, spune Blankfein, incruntandu-se. „Vreau ca oamenii de aici sa aiba cariere care sa-i multumeasca, iar aceasta inseamna succes comercial, dar mai inseamna si felul cum isi traiesc oamenii viata, cum se simt in legatura cu ceea ce au ales sa faca si daca se simt impliniti de ceea ce fac.“ Si adauga: „Nu vreau sa par prea desuet, dar stiti replica aceea din «Cetateanul Kane»: «Nu-i nicio smecherie sa faci o gramada de bani, daca ceea ce vrei sa faci e doar o gramada de bani». Asa ceva nu e de ajuns aici. Asta ar putea sa sune… ma rog, nu conteaza cum o suna, e adevarat. Nu-i de ajuns“.

    Traducere si adaptare: Mihai MitricA

  • Arunc-o pe mama din Facebook

    Am ajuns la un moment interesant al vietii. Desi ma simt aceeasi cinica atotstiutoare dintotdeauna, ma trezesc deodata inconjurata de cinici atotstiutori mai tineri si precoci, a caror principala menire pare sa fie sa-mi readuca aminte ca mi-am pierdut atuurile.

     

    Multi dintre oamenii astia sunt adolescenti. Pe cativa dintre ei i-am nascut chiar eu. Una a fost chiar intr-o pozitie contra naturii. Si zilele trecute, pe cand conduceam spre casa cu una dintre pacostele mele pe scaunul din dreapta, ea a inceput sa rada de cum am pronuntat „Henri Cartier-Bresson“. „Ha-ha-ha, asa crezi ca se pronunta numele asta?“, mi-a spus fiica mea. „Cine te-a pacalit?“

     

    Omul fusese profesorul meu de fotografie din facultate. In urma cu 26 de ani. In loc sa atrag atentia asupra varstei mele, am incercat s-o faca sa ma vada ca pe cineva „cool“, cum spuneam noi in urma cu 26 de ani: „Sper ca nu crezi ca asta iti da dreptul sa faci misto de mine pe pagina ta de Facebook“, am zis. „Pagina mea de Facebook?“, m-a intrebat ea mirata. „Pagina mea? Asta crezi tu ca e Facebook?“

     

    Deodata, o amintire vaga din copilarie – de pe cand mama altcuiva si-a parasit familia, a scris cateva romane pentru tineret si a sfarsit intr-un apartament trist de la marginea orasului – a iesit la suprafata pe nepusa masa. Trebuie sa scap de ea, impreuna cu toate dovezile acestei conversatii umilitoare. Dar cum?

     

    Am jurat sa lupt pe terenul ei. Asa ca m-am inscris pe Facebook, reteaua sociala initial destinata studentilor si care, incepand din toamna trecuta, a devenit accesibila pentru orice posesor de e-mail. Decizia nu numai ca i-a dublat numarul de membri activi pana la 24 de milioane (dintre care peste jumatate nu sunt studenti), dar le-a permis si parintilor ca mine sa traga cu ochiul la propriile odrasle, in habitatul lor.

     

    Pe Facebook.com am privit cu suspiciune pagina de start („Toata lumea poate sa intre“). M-am indoit de sinceritatea Facebook. Ce-ar putea vrea de la mine un site creat de un student care s-a nascut la trei ani dupa ce eu am inceput sa pronunt gresit „Henri Cartier-Bresson“?

     

    Dandu-mi seama ca erau cinice, aceste ganduri zeflemitoare m-au inveselit – deja ma simteam mai bine – si mi-au dat curajul sa ma inscriu. Dupa ce am primit pagina mea de profil, primul lucru pe care l-am facut a fost sa caut alti membri – pe fiica mea si pe prietenii ei – si sa le cer sa fie si prietenii mei.

     

    Socant, destul de putini dintre ei – dintre prieteni, nu fiica – mi-au acceptat invitatia si mi-au permis accesul la profilurile lor, care cuprindeau domeniile lor de interes, hobby-urile, coordonatele scolare si, in unele cazuri, chiar fizice. Intre timp, profilul meu avea un serviciu de News Feed care sa ma informeze de cele mai recente schimbari:

    Michelle si Paige Ogden sunt acum prietene.

    Michelle a iesit sa alerge.

    Michelle si Jesse Bendit sunt acum prieteni.

    Michelle este acasa.

    Niciun cuvant de la fiica mea, totusi.

     

    Apoi, pe neasteptate, am primit o invitatie sa fiu prietena unuia dintre vecinii mei, Ted, care – coincidenta – tocmai intrase sa vada aplicatiile pe care dezvoltatorii independenti de software au inceput sa le puna pe site luna trecuta. Ted mi-a aratat cum sa adaug recenzii de filme si fragmente muzicale la profilul meu. Mi-am invitat si eu prietenii sa intre in Facebook. Unii au facut-o. I-am trimis un „salut“ unuia dintre ei. Am scris pe „peretele“ unuia. Am facut sa-mi apara o poza la profilul prietenei mele Tina. Drept multumire, mi-a trimis si ea un „salut“. Lucrurile mergeau destul de bine, cand deodata s-a intamplat ceva tulburator. O fereastra de mesagerie instant a aparut pe ecran ca sa-mi aduca un verdict.

     

    „Siniiiistru!“, spunea mesajul. „ti-ai facut si tu una!“

    Ah, iat-o.

    „Despre ce vorbesti?“, am intrebat-o inocenta.

    „Iti zic doar spre binele tau“, mi-a scris fiica mea.

    „Fii prietena mea“, i-am scris.

    „N-o sa scapi asa“, mi-a scris, „toata lumea considera supersinistru ca adultii sa aiba facebook-uri“.

    „Sa aiba facebook? Asa crezi tu ca se cheama o pagina de profil?“, am tastat.

    Ea s-a deconectat.

     

    Simtindu-ma de parca am obtinut o mica victorie in numele parintilor de adolescenti de pretutindeni, i-am dat telefon lui Michael Wesch, profesor asistent de antropologie culturala la Universitatea Kansas, ale carui cercetari se concentreaza pe retelele sociale, ca sa-i ofer niste date din viata reala cu care sa opereze.

    Dar desi nu a mers atat de departe incat sa spuna ca e neincrezator in abilitatile mele de parinte, Wesch mi-a reamintit ca utilizatorii mai tineri ai Facebook chiar isi exploreaza identitatile si s-ar putea sa nu vrea sa faca parada de ele in fata parintilor.

     

    „Si eu nu pot sa-mi explorez identitatea?“, am intrebat. „De ce tot ce-i fain trebuie sa fie numai pentru ei?“

    El mi-a explicat ca exista un numar de alte retele sociale – locuri serioase, pentru adulti, precum Linkedin.com (pentru a-ti face contacte de business), Care2.com (pentru activistii sociali) sau Webbiographies.com (pentru genealogii amatori) – unde ma pu-team manifesta fara sa o jenez pe fiica mea.

     

    „Este si o retea sociala foarte buna pentru oameni mai in varsta“, mi-a spus Wesch. „Are un feed de stiri concentrate pe problemele generatiilor mai vechi si cu un numar de aplicatii astfel construite incat oamenii din acea generatie sa poata interactiona.“

     

    „Cum se cheama?“, am intrebat.

    „Nu-mi aduc aminte numele“, mi-a spus el.

    „Pai tocmai“, i-am raspuns, „eu raman acolo unde e fain“.

     

    Dar dupa ce am mai primit o amenintare din partea fiica-mii („scoate-o pe paige din lista chiar acum. vorbesc serios. nu ma intereseaza daca ei iti cer sa le fii prietena. spune-le nu. o sa ma supar tare daca n-o scoti pe paige din lista chiar acum. pe bune“), am inceput sa ma ingrijorez ca permiterea accesului parintilor va dauna Facebook. Daca prezenta unor oameni ca mine deranja nucleul tanar al Facebook, asta ii va face sa se retraga? Si daca da, pe cine o sa deranjez?

     

    „Nu pot sa comentez cu privire la relatiile din familia dumneavoastra“, a spus Brandee Barker, o purtatoare de cuvant a Facebook. „Dar pot sa va spun ca peste 50% dintre utilizatorii de Facebook inca nu au ajuns la facultate. Pe masura ce nucleul utilizatorilor nostri initiali inainteaza in varsta, vrem sa le putem asimila retelele sociale.“

    „Poate ca ar trebui s-o las in pace pe fiica-mea“, am zis.

    „Facebook se vrea o reflectie a relatiilor din lumea reala“, a spus ea. „Ceea ce vi se intampla cu fiica dumneavoastra in mediul virtual este o reflectie a faptului ca nu faceti parte din reteaua ei sociala in viata reala.“

    „Credeam ca nu comentati cu privire la relatiile din familia mea“, am spus.

    Ca sa incerce sa ma inveseleasca, Barker mi-a spus: „Eu am 36 de ani, asa ca mi se pare in regula sa fiu prietena cu mama mea pe Facebook, pentru ca nu mi se mai pare o ciudata“.

     

    Inseamna ca eu mai am de asteptat doar 20 de ani. Mi-am verificat profilul. Fiica mea era acum prietena mea. Ma rog, un fel de prietena. Si-a reglat setarile de securitate ca sa-mi permita doar un acces limitat la profilul ei. Si mi-a trimis si un mesaj: „Nu te mai ingrijora atata. O sa ajungi sa scrii romane pentru tineri intr-un apartament gol, pentru ca pana si niste fosile foarte batrane pot sa scrie romane adevarate“.

    „Ma bucur ca suntem prietene“, i-am scris.

     

    „O, multumesc lui Dumnezeu. Incepusem sa ma ingrijorez“, a scris ea.

     

    Sper ca nu era cinica.

     

    Traducere si adaptare: Mihai MitricA

  • Democratie pentru cei alesi

    E sezonul alegerilor in Orientul Mijlociu. Siria tocmai a tinut alegeri prezidentiale si parlamentare. Algeria si Egiptul au avut alegeri parlamentare. In curand vor fi scrutinuri in Iordania, Maroc si principatul Oman, iar mai apoi in Qatar. Infloreste cumva democratia in Orientul Mijlociu.

    Consensul in randul avocatilor democratiei, al diplomatilor si al cetatenilor chestionati este ca, departe ca aceste randuri de alegeri sa denote o inflorire a democratiei, realitatea e taman pe dos. Alegerile par sa fi devenit doar un mijloc folosit de liderii autoritari pentru a castiga legitimitate. „E un soi de dezamagire si o lipsa de incredere in aceste regimuri din partea popoarelor arabe. Si putini cred ca aceste alegeri pot aduce schimbarea pe care o spera toata lumea”, spune Jaffar al-Shayeb, membru al consiliului municipal din Qatif, Arabia Saudita, o organizatie consultativa, fara autoritate legislativa.

    Problema nu e doar ce inseamna o atare situatie pentru oamenii care sunt obligati sa traiasca intr-un regim autoritar, ci ce efecte are ea pentru perceptia mai larga a democratiei in toata regiunea. Tari ca Egiptul si Siria, care au avut alegeri organizate dupa toate regulile, permit in acelasi timp unei clase conducatoare sa detina monopolul puterii, sa limiteze libertatea de expresie si de asociere si neaga prin asta vointa cetatenilor.

    „Nu exista niciun regim democratic in toata lumea“, spune Abbas Mroue, 29 de ani, stand intr-o cafenea cu prietenii lui in Beirut, la o conversatie despre politica si guvernare. „Da“, spune si Hussein Jaffal, 31 de ani – „exista democratie, dar nu exista libertati“. Si aceasta viziune, care confunda procesul electoral cu principiile democratiei, pare sa se extinda.

    Este o concluzie care ar putea sa-si aiba originea chiar la Washington, unde oficialii au caracterizat adesea alegerile ca pe un barometru al progresului, dar care ar putea la fel de bine si sa contribuie la subminarea conceptului de democratie, dupa cum admit destui diplomati si militanti pentru democratie din Orientul Mijlociu. Irakul, unde un guvern ales in mod liber a fost paralizat de dispute sectare, e un contraexemplu cu deosebire nociv. „Insasi democratia si-a pierdut credibilitatea ca mod de guvernare“, spune un diplomat occidental din Alger, sub protectia anonimatului, ca sa respecte protocolul diplomatic. „Cred ca experimentul irakian, inclusiv votul cu degetele muiate in cerneala purpurie, nu a ajutat la nimic. Oamenii spun acum ca democratia nu e chiar raspunsul pentru orice.“   

    „Degetul cu cerneala“ al alegatorului irakian a fost initial un simbol al increderii in ceea ce se spera sa fie democratia pe cale sa se nasca in aceasta tara. Milioane de irakieni au mers sa voteze in primele alegeri dupa rasturnarea lui Saddam Hussein, inmuindu-si un deget in cerneala ca sa evite votul dublu. Dar acelasi deget colorat a devenit, pe drept sau pe nedrept, un simbol al esecului. „Am votat pentru ca eram asa de entuziast – in sfarsit puteam sa aleg candidatul pe care il voiam“, spune Hussein Marzouk, un refugiat irakian care traieste in Liban. „Apoi mi-am dat seama ca-mi riscam viata pentru nimic. S-a dovedit ca totul era o pacaleala pe care americanii au adus-o cu ei si care mustea de frauda. Asa ca de ce as mai vota?“

    Timp de zeci de ani, alegerile din Orientul Mijlociu au fost prea putin democratice, cu formatiunile de guvernamant care au controlat accesul candidatilor si al electoratului la scrutin, dar si numararea voturilor. In alegerile parlamentare din Egipt de anul trecut, martorii au relatat ca politia a folosit munitie de razboi impotriva votantilor – omorand cativa – ca sa-i impiedice sa-si dea votul pentru candidatii afiliati la Fratia Musulmana. In alegerile de anul acesta, agentii de securitate au inchis peste 150 de membri ai Fratiei, care – desi oficial in afara legii – reprezinta totusi singura opozitie viabila din tara.

    In Siria, alegerile prezidentiale au fost de fapt un referendum pentru un singur candidat, presedintele Bashar Assad, intr-o tara care a condamnat la inchisoare militanti pentru democratie pentru ca au semnat o petitie in care cereau reforme politice si unde recent s-a pronuntat o sentinta de 12 ani de inchisoare pentru un membru al Fratiei Musulmane. „Sistemul este programat astfel incat sa-i aduca la putere pe cei care detin deja puterea“, spune Daoud Kuttab, directorul Institutului pentru Presa Moderna, la universitatea Al Quds din orasul Ramallah din Cisiordania. „Asa se explica prezenta scazuta la urne si de ce alegerile ii indeparteaza pe oameni.“

    Rezultatul fiind de cele mai multe ori cunoscut si manipularea atat de evidenta, de ce se mai obosesc atunci conducatorii acestor state? Din Siria in Bahrein, alegerile au contribuit la disiparea unei parti din presiunea interna si externa in favoarea reformelor, fara sa aduca totusi modificari substantiale structurii de putere, spun diplomatii si liderii politici ai opozitiei. Alegerea unui parlament in Bahrein sau a unui consiliu local in Arabia Saudita, spre exemplu, a ajutat la satisfacerea aspiratiei publice catre un guvern mai responsabil. De-a lungul vremii, a devenit insa evident ca parlamentul si consiliile aveau o autoritate redusa si ca alegerile au fost ele insele cea mai mare realizare. „Stim ca acestea sunt lucruri care au fost adoptate ca sa-i incurajeze si mai tare pe conducatori, sa-i serveasca pe ei mai degraba decat pe cetateni“, spune Nabeel Rajab, militant pentru drepturile omului din capitala Bahreinului, Manama.

    Un membru al parlamentului algerian, Said Boughadja, care este si un fruntas al partidului de guvernamant, spune ca asemenea critici sunt nedrepte, pentru ca prezenta la vot este scazuta peste tot in lume, inclusiv in Occident. O comisie algeriana de monitorizare independenta a scrutinului a sustinut ca la recentele alegeri parlamentare s-a utilizat pe scara larga tehnica „voturilor din oficiu“, cu buletine de vot indesate in urne de organizatori. Boughadja a respins aceasta acuzatie, spunand ca daca partidul lui sau adeptii acestuia ar fi folosit asa ceva, prezenta la urne ar fi trebuit sa fie peste 50%. In schimb, ea a fost de 36,5%, cu 10 procente mai scazuta decat la alegerile parlamentare din 2002.

    Dar Boughadja nu si-a ascuns cea mai mare nemultumire fata de democratie: aceea ca dupa niste alegeri cu adevarat libere nu se stie cine va accede la putere, ceea ce poate ajunge sa reprezinte un risc pentru stabilitatea tarii. La inceputul anilor ’90, armata algeriana a anulat alegerile dupa ce un partid islamic moderat parea pe punctul de a prelua controlul parlamentului. Decizia de anulare a declansat un razboi civil de aproape un deceniu, care a facut peste 100.000 de victime. „Curentul islamist a prins teren tocmai in urma unui proces democratic“, spune el.

    Aceasta este o realitate care a devenit evidenta si pentru sustinatorii democratiei din Washington. Asa s-ar putea explica de ce in aceste zile se vorbeste atat de putin despre sustinerea unor alegeri total libere in tot Orientul Mijlociu. Dar politologii si sociologii din regiune spun ca aceasta viziune pierde din vedere esentialul, punand accent pe procesul in sine si nu pe substanta lui. 

    „Ar trebui sa insistam pe concepte mai largi de democratie, pe valorile democratice“, spune Abdel Nasser Djabi, profesor de sociologie la Universitatea din Alger, care sustine ca alegerile sunt vazute tot mai mult ca o metoda de a induce oamenii in eroare. „Exista un pericol real ca aceasta atitudine sa duca la respingerea conceptelor democratiei.“

    Nada Bakri a contribuit la acest articol din Beirut

    Traducere si adaptare: Mihai MITRICA

  • In inima Google

    Zilele astea, Google pare ca face de toate, peste tot. Iti face poze la casa din spatiu, copiaza carti rare in sanscrita in India, isi croieste drum spre Madison Avenue, porneste batalii cu Hollywoodul si incearca sa submineze dominatia Microsoft in industria de software.

    Dar la baza, Google ramane un motor de cautare. Si paginile sale de cautare, cu link-uri albastre pe fond alb, neutru, au transformat-o in cea mai vizitata, cea mai profitabila si probabil cea mai tare companie de pe Internet. Google este asistentul pentru temele de acasa, directorul de business si de navigare pentru o jumatate de miliard de utilizatori, capabil sa gaseasca si cea mai obscura informatie intr-o clipita.

    Totusi, oricat de usor ar fi de proslavit drept miracolul zilelor noastre, site-ul Google este si printre cele mai mari surse de necazuri din lume. De milioane de ori pe zi, utilizatorii ies de pe Google dezamagiti ca nu au putut gasi un hotel, o reteta sau mai multe date despre cineva care le-a starnit interesul. Google gaseste adesea ceea ce vor utilizatorii, dar nu intotdeauna.

    Iata de ce Amit Singhal si sute de alti ingineri de la Google ajusteaza constant motorul de cautare al companiei, intr-o cursa imposibila pentru a inchide falia dintre „adesea” si „intotdeauna“. Singhal este maestrul a ceea ce Google numeste „algoritmul de ierarhizare“ – formulele care decid care pagini web sunt cele mai bune raspunsuri la cautarile fiecarui utilizator. Este o componenta esentiala a laboratorului de taina al Google, un departament numit „calitatea cautarii“, pe care compania il trateaza ca pe un secret de stat. Google rareori permite vizitatorilor sa vada unitatea si a fost foarte prudenta inclusiv in a-i permite lui Singhal sa vorbeasca cu presa despre motorul magico-matematic dinauntrul milioanelor de cutii negre care alimenteaza motorul de cautare. Google ii pretuieste pe Singhal si pe echipa lui atat de mult pur si simplu din ratiuni de concurenta. Compania considera ca abilitatea lui de a scadea numarul ocaziilor cand utilizatorii pleaca dezamagiti este cruciala pentru a face fata concurentei Yahoo! si Microsoft si in pastrarea minei de aur de publicitate pe care o reprezinta cautarile online.

    „Valoarea fundamentala creata de Google este ierarhizarea“, spune John Battelle, directorul executiv al Federated Media, o retea de bloguri de publicitate si autorul cartii despre Google „The Search“ („Cautarea“). Magazinele online, spune el, au descoperit ca un sfert dintre vizitatorii lor si cei mai multi dintre clientii lor provin din motoarele de cautare. Si site-urile de media descopera ca multi le ignora paginile de start (unde tarifele de publicitate sunt de obicei mai ridicate) si, folosind Google, sar direct la paginile care ii intereseaza. „Google a devenit sangele Internetului“, spune Battelle. „Trebuie sa fii in el.“

    Utilizatorii, fireste, nu vad stiinta si maiestria care fac cutiile negre ale Google sa zumzaie, dar echipa de la „calitatea cautarii“ face intr-o saptamana cam o jumatate de duzina de schimbari minore si majore la vastul nucleu de formule matematice care guverneaza motorul de cautare. Aceste formule au ajuns tot mai capabile sa citeasca mintile utilizatorilor, pentru a interpreta o interogare foarte scurta. Utilizatorul cauta o slujba, o achizitie sau o situatie? Formulele pot spune ca oamenii care tasteaza „apple“ („mar“) e probabil ca se gandesc la fructe, in vreme ce cei care tasteaza „Apple“ umbla dupa computere sau iPod-uri. Aceste formule sunt in stare si sa compenseze acele cautari ortografiate putin gresit sau chiar total aiurea. „Cautarea a trecut in ultimii ani de la «da-mi ce-am tastat» la «da-mi ce vreau»“, spune Singhal, indianul de 39 de ani care s-a alaturat Google in 2000 si acum este Google Fellow, distinctie prin care compania ii onoreaza pe inginerii sai de elita.

    Google i-a permis recent unui reporter sa petreaca o zi intreaga cu Singhal si ceilalti din echipa de la „calitatea cautarii“, sa asiste la sedintele interne si sa vorbeasca cu cativa ingineri de top. Au fost multe intrebari la care Google n-a vrut sa raspunda. Dar inginerii au explicat mai mult decat o facusera inainte pentru presa despre cum functioneaza sistemul lor de cautare.

    Desi Google isi rafineaza continuu motorul de cautare, are in fata provocarea scarii enorme la care opereaza. Acum este cel mai popular site din lume, oferind servicii in 112 limbi, indexand zeci de miliarde de pagini web si administrand sute de milioane de cautari zilnic. Si mai infricosator, multe dintre aceste pagini sunt de fapt pagini false create de tipi care incearca sa atraga navigatorii pe site-urile lor pline cu publicitate, pornografie sau matrapazlacuri financiare. In acelasi timp, oamenii au ajuns sa se astepte ca Google sa poata cerne toate aceste informatii si sa afle exact ceea ce cauta ei, cu doar cateva cuvinte drept indicii. „Asteptarile sunt mai mari acum“, spune Udi Manber, care supravegheaza intregul grup de calitate a cautarii de la Google. „Cand cautarea era la inceputuri, daca te uitai dupa ceva si gaseai, era un miracol. Acum, daca nu gasesti exact ce cauti in primele trei rezultate, ceva e in neregula.“

    Abordarea cautarii de catre Google reflecta practicile neconventionale de management ale companiei. Are sute de ingineri, inclusiv experti de renume in cautari atrasi din lumea academica, prea putin organizati ierarhic si care lucreaza la proiecte interesante in primul rand pentru ei. Dar cand vine vorba despre motorul de cautare – cu multe mii de ecuatii legate intre ele – trebuie sa verifice suplimentar munca independenta a inginerilor, cu rigoare obiectiva si cantitativa, pentru a se asigura ca noile formule nu fac mai mult rau decat bine. Ca intotdeauna, rafinarea si controlul calitatii implica si un anume echilibru. „Faci o schimbare si ea afecteaza pozitiv unele cautari si pe altele in mod negativ“, spune Manber. „Nu se poate sa lansezi chestii care sunt 100% pozitive.“

    O tabla mare si alba langa biroul lui Singhal e mazgalita cu grafice, intrebari intalnite la cautare si bucati multicolore de algoritmi matematici. Plangerile de la utilizatori despre cautari care au esuat sunt de asemenea trecute pe tabla. Oricare dintre cei 10.000 de angajati ai Google poate folosi sistemul intern de „Buganizer“ ca sa semnaleze o problema de cautare si cam de 100 de ori pe zi o si fac, mentionandu-l pe Singhal ca persoana responsabila cu rezolvarea lor.

    Unele plangeri semnaleaza simple greseli care trebuie rezolvate imediat. Recent, o cautare pentru „Revolutia Franceza“ afisa prea multe site-uri despre recenta campanie prezidentiala din Franta – in care candidatii au vorbit despre diverse revolutii in materie de politici – mai degraba decat despre inlaturarea regelui Ludovic al XIV-lea. O ajustare a motorului de cautare a dat mai multa greutate paginilor care contineau sintagma „Revolutia Franceza“ decat paginilor care contineau cele doua cuvinte disparate. Alteori, plangerile scot la iveala probleme mai complexe. In 2005, Bill Brougher, un manager de productie de la Google, s-a plans ca, desi tasta sintagma „teak patio Palo Alto“, nu-i iesea printre rezultate un site despre un magazin din Palo Alto numit Teak Patio.

    Asa ca Singhal a dat drumul unuia dintre programele interne la mare pret si atent supravegheate ale Google, numit Debug, care arata cum evalueaza computerele companiei fiecare cautare si fiecare pagina web. El a descoperit ca Theteakpatio.com nu aparea printre rezultatele cautarii pentru ca formulele Google nu dadeau suficienta importanta linkurilor de pe alte site-uri despre Palo Alto.

    Acesta era un indiciu pentru rezolvarea unei probleme si mai mari: gasirea afacerilor locale este importanta pentru utilizatori, dar Google s-a bazat adesea doar pe o mana de site-uri pentru indicii despre care afaceri sunt cele mai bune. La doua luni de la plangerea lui Brougher, grupul lui Singhal scrisese deja o noua formula matematica care sa administreze cautarile de magazine locale. Dar, de multe ori, Singhal nu se grabeste sa repare tot ce i se semnaleaza, pentru ca fiecare schimbare poate afecta ierarhizarea multor site-uri. „Nu poti sa reactionezi pur si simplu la prima plangere“, spune el. „Trebuie sa lasi lucrurile sa se coaca.“

    Reticentul Manber (care nici nu vrea sa-si dezvaluie varsta) vorbeste despre grupul lui de calitate a cautarii numai in termeni vagi. Opereaza cu o echipa mica de ingineri. Unii, precum Singhal, se concentreaza pe sisteme care proceseaza cautari dupa ce utilizatorii le tasteaza. Altii lucreaza la caracteristici care sa imbunatateasca afisarea rezultatelor, precum extragerea frazelor de prezentare – micile texte care le dau utilizatorilor o idee despre continutul site-ului. Alti membri ai echipei lui Manber lucreaza la ce se intampla inca dinainte ca utilizatorii sa dea drumul la o cautare: mentinerea unui index gigantic al tuturor paginilor web. Google are sute de mii de computere programate anume ca sa scotoceasca Internetul pentru aceasta.

    In vreme ce Google isi alcatuieste indexul, calculeaza si un numar pe care il prezinta ca PageRank pentru fiecare pagina gasita. Principala inventie a fondatorilor Google, Larry Page si Sergey Brin, PageRank numara de cate ori alte site-uri au facut link la o pagina anume. Se considera ca site-urile care sunt mai populare, in special in randul site-urilor care au ele insele PageRank-uri ridicate, au o mai mare probabilitate sa fie de buna calitate.

    Singhal a dezvoltat un sistem mult mai elaborat pentru ierarhizarea paginilor, care implica peste 200 de tipuri de informatii, sau ceea ce Google numeste „semnale“. PageRank este doar un singur asemenea semnal. Unele semnale sunt pe paginile de Internet – cuvinte, link-uri, imagini si asa mai departe. Altele sunt extrase din modul cum s-au schimbat paginile de-a lungul timpului. Alte semnale sunt modele de date, detectabile in trilioanele de cautari pe care Google le-a gazduit de-a lungul anilor.

    Odata ce Google aduna multimea de semnale, le integreaza in formule pe care le denumeste ordonatoare, sau clasificatoare („classifiers“), care incearca sa desprinda informatia folositoare despre tipul de cautare, pentru a trimite apoi utilizatorul catre cele mai folositoare pagini. Ordonatoarele pot spune, spre exemplu, daca cineva cauta sa cumpere un produs sau informatii despre un anume loc, o anume companie sau o anume persoana. Google a dezvoltat recent un nou ordonator care sa identifice nume de persoane care nu sunt celebre. Alt ordonator identifica numele de marci ale companiilor.

    Si ca si cand toate acestea nu ar fi fost indeajuns de laborioase, inginerii Google trebuie sa compenseze si pentru acei utilizatori care sunt nu doar ezitanti, dar si vagi in privinta a ceea ce-si doresc; adesea, acestia tasteaza sintagme ambigue sau cuvinte ortografiate gresit. Cu mult timp in urma, Google si-a dat seama ca utilizatorii care tasteaza „Brittany Speers“, spre exemplu, cauta de fapt „Britney Spears“. Ca sa rezolve o asemenea problema, Google a elaborat un sistem care intelege variatiile cuvintelor. Acest model este atat de puternic si de elegant, incat poate cauta pagini chiar daca i se da o abreviere sau un sinonim. In cele din urma, e dificil de estimat cat de avansate sunt cu adevarat tehnicile celor de la Google, pentru ca mult din ceea ce fac ei si concurentii lor ramane invaluit in mister. Iar daca ne uitam la rezultate, diferentele dintre motoarele de cautare sunt subtile. „Oamenii inca mai cred ca Google este etalonul de aur pentru cautari“, spune John Battelle. „Ingredientul lor secret este cum fac ei ca sa puna totul cap la cap. Si au nevoie sa faca o mie de reglaje fine pentru asta.“

    Traducere si adaptare: Mihai MITRICA

  • Picaturile chinezesti

    „Cautam pentru Hong Kong un bancher central care poate sa opreasca exuberanta irationala din randul investitorilor bursieri. Sunt preferati oameni de stat cu credibilitate internationala. Sa fie disponibil in curand.“ Pacat ca Alan Greenspan, care nu vorbeste chineza, nu poate candida pentru post.

    Liderii chinezi au in aceste zile doua mari probleme: cum sa aduca sub control o bursa chineza care a crescut excesiv si, la fel de important, pe cine sa aleaga ca urmator guvernator al bancii centrale. Intrebarile sunt strans legate intre ele. Ca si Alan Greenspan, ex-guvernatorul Rezervei Federale, in urma cu aproape zece ani, Zhou Xiaochuan, actualul presedinte al Bancii Populare a Chinei, este pus in fata unor dileme grele despre ce e de facut cu mania speculativa care i-a facut pe milioane de oameni cu experienta foarte limitata de investitori sa-si parieze economiile pe piata de actiuni.

    Greenspan, care are acum 81 de ani, s-a zbatut in deceniul trecut sa tina sub control boom-ul actiunilor companiilor din IT, emitand celebrul sau avertisment de „exuberanta irationala“ in decembrie 1996, pentru ca mai apoi sa vada bursa americana ridicandu-se si pe urma prabusindu-se la inceputul lui 2000. Si-a incercat mana si luna trecuta, cu predictii asupra cotatiilor de la bursa chineza, cand a spus, intr-o videoconferinta prin satelit cu Madridul, ca piata chineza este „in mod evident nesustenabila“ si ca ar putea suferi o „contractare dramatica“.

    Dar avertismentul nu a fost o noutate pentru Zhou si alti oficiali chinezi. Banca centrala, organismele de reglementare a bursei si directori de mari companii au avertizat investitorii ca achizitia de actiuni nu este un drum garantat spre imbogatire – declaratiile tuturor au parut sa aiba insa un efect mai putin evident decat spusele lui Greenspan.

    „Va suferi piata din Shanghai o corectie la un anumit punct? Da, este inevitabil“, spune Michael R.P. Smith, directorul executiv al diviziei de operatiuni asiatice a grupului financiar HSBC. „Valorile sunt prea mari, cred, pentru ca nu pot fi sustinuti multipli de 40, 50 ai P/E“, spune el, folosind abrevierea pentru raportul dintre pretul actual al unei actiuni si castigul pe actiune din ultimele 12 luni.

    Economia galopeaza, dar inflatia scazuta ii face lui Zhou mai greu sa justifice o crestere semnificativa a ratei dobanzilor. Pentru Zhou, situatia e si mai complicata pentru ca este pus in fata incertitudinii cu privire la propriul sau viitor. De cinci ani ocupa actuala functie, anul viitor implineste 60 de ani, asa ca dupa standardele chineze este apt pentru un transfer sau o promovare. „Ar putea sa se intample oricand, eu tind sa cred ca inainte de cel de-al XVII-lea Congres al Partidului Comunist Chinez“ (adica in octombrie sau noiembrie), spune Victor Shih, un expert in sistemul bancar chinezesc in cadrul Northwestern University.

    Oricine ii va urma lui Zhou va fi pus in fata uneia dintre cele mai mari provocari a oricarui strateg financiar. Familiile chineze dornice sa faca bani deschid conturi la bursa in toata tara si numarul noilor conturi a sarit de la cateva mii pe zi in urma cu doi ani la aproape 300.000 pe zi in luna mai.

    Dar Zhou a avut grija sa nu incerce sa sparga singur balonul euforiei bursiere. Guvernul chinez a ales masuri administrative, in loc de argumente de piata precum rate mai ridicate ale dobanzilor, pentru a impiedica economia sa se supraincalzeasca in 2004 si pentru a opri speculatiile imobiliare in ultimii doi ani. A adoptat cateva asemenea masuri si in 2007, precum controale la managerii de fonduri, ca sa se asigure ca acestia nu se implica in tranzactii in beneficiul propriu cu banii clientilor si cerandu-le acestora din urma sa semneze formulare in care sa declare ca au inteles riscurile bursei.

    Capitalul curge continuu spre piata bursiera, in parte pentru ca banii curg spre China in general. In conditiile in care guvernul chinez intervine masiv pe pietele valutare ca sa tina jos valoarea yuanului fata de dolar, China are toate sansele sa obtina in acest an un excedent al balantei de cont curent de pana la 400 de miliarde de dolari.

    Conducatorii Chinei au aratat o reticenta constanta fata de ideea de a lasa moneda nationala sa se aprecieze. Zhou a declarat recent ca abordarea graduala in aceasta privinta va ramane politica Chinei, in perspectiva unei strategii pe termen lung de a face yuanul mai „flexibil“. Oficialitatile chineze se refera adesea la flexibilitate cand se refera la disponibilitatea de a accepta o volatilitate mai ridicata a yuanului in tranzactiile zilnice, in locul unei legari stranse de cursul dolarului. Dar nici aceasta nu inseamna in mod necesar o apreciere mai rapida a yuanului.

    Cresterea ratelor dobanzilor, un remediu conventional pentru speculatiile cu active, poarta riscul atragerii unui volum si mai mare de investitii straine in China. De patru ori in ultimele 13 luni, Banca Populara a Chinei a crescut ratele dobanzilor. De opt ori, in acelasi timp, a crescut si procentul din active pe care bancile comerciale trebuie sa le tina ca rezerve la banca centrala.

    Succesiunea lui Zhou este subiectul unor speculatii intense. Cel mai des amintite nume sunt Shang Fulin, presedintele Comisiei de Valori Mobiliare a Chinei, Guo Shuqing, secretarul de partid al Bancii de Constructii a Chinei, si Wu Xiaoling, guvernatorul adjunct al bancii centrale, care insa la 60 de ani ar putea fi considerat prea batran pentru a-i mai urma in functie lui Zhou.

    Zhou a fost presedintele Bancii de Constructii a Chinei si apoi presedinte al Comisiei de Valori Mobiliare chineze inainte de a prelua conducerea bancii centrale, asa ca Shang si Guo ar putea fi ambii vazuti ca posibili succesori. Cat despre Zhou insusi, el este pomenit de unii experti ca un candidat cu posibilitati de a avansa pana la postul de vicepremier al Chinei, daca poate sa-si pastreze popularitatea pentru inca vreo cateva luni. Dar o posibila prabusire a bursei ar putea dauna planurilor de viitor ale lui Zhou, chiar daca impactul acesteia asupra economiei va fi limitat (nu vorbim aici de crize de scurta durata, ca aceea de saptamana trecuta, cand piata a cazut dupa ce guvernul a decis triplarea taxei pe tranzactii, ca sa mai taie din elanul bursei). 

    Unii experti, precum Jonathan Anderson, economist-sef la UBS, sugereaza ca, deoarece bursa in crestere pare sa fi avut un impact minor asupra ratei de crestere economica in ultimul an si jumatate, s-ar putea sa nu aiba niciun efect nici daca scade. „Este intr-adevar foarte greu sa vezi de unde ar veni un impact negativ“, scria Anderson intr-un raport de cercetare, observand ca actiunile formeaza totusi doar 10% din totalul averilor particulare si ale companiilor din China.

    Un motiv mai important de ingrijorare, dar mai greu de calculat, se leaga de intrebarea daca bancile tarii au imprumutat fara intentie sau in secret bani speculatorilor bursieri, care nu vor mai fi in stare sa-si plateasca datoriile daca piata se prabuseste.

    Reglementarile bancare chineze le interzic bancilor sa ofere imprumuturi direct investitorilor de pe piata bursiera pentru plasamente. Bancilor li se permite insa sa imprumute firmele de brokeraj, care in schimb ofera finantari pentru tranzactii in marja (pe baza de credite acordate de brokeri). Presa controlata de stat din China a relatat anul acesta ca autoritatile de reglementare a pietei de capital investigheaza daca speculatorii pe bursa nu cumva si-au ascuns intentiile fata de banci, declarand ca iau imprumuturi pentru achizitii imobiliare sau pentru alte scopuri. Din lipsa de date, analistii de credite nu pot sa estimeze dimensiunea expunerii bancilor pe piata bursiera. „Nu se poate vedea pe rapoartele financiare“, spune Charlene Chun, analist la biroul din Beijing al agentiei de evaluare Fitch Ratings.

    *) Rujun Shen a contribuit din Shanghai, China

    Traducere Si adaptare: Mihai MITRICA

  • Cum comunicam online

    Aparitia noilor media a facut din Internet un spatiu public de comentarii, aprecieri si de multe ori reprosuri la adresa produselor si serviciilor consumate offline. O parte din companii si-au format exercitiul interventiei in aceste dezbateri, dar regulile din lumea exterioara, a strategiilor de comunicare asumate, sunt de multe ori incompatibile cu ce sunt dispusi clientii sa accepte pe Internet.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cum ar trebui sa reactioneze companiile intr-o perioada in care apar tot mai multe instrumente de new media, utilizatori de Internet care comunica unii cu altii, uneori chiar despre companii? Exista oameni care monitorizeaza ce se intampla online la fel cum o fac pentru presa traditionala?

     

    Felix Enescu: Din istorie si neoficial, pot spune ca nu stiu pe nimeni care sa monitorizeze noile media. Ce pot eu sa spun este ca din punctul de vedere al companiilor, intrebarea e ce fac in directia asta pentru a se promova. Daca ma uit la suportul IT solicitat, raspunsul este simplu: nimic. Ma refer aici si la faptul ca exista o anumita cantitate de informatie care se disemineaza despre o companie, informatie pe care nu o poti controla. Singura sansa a companiei este sa produca mai multa informatie astfel incat, daca cea care apare pe Internet prin instrumente de new media este negativ in procent de 80%, spre exemplu, sa se reduca la 20% din totalul informatiilor. Pentru asta, poti folosi diverse unelte pentru blog, podcast, wiki sau orice altceva, initiative care insa nu exista oficial sau recunoscut de companii.

     

    Aura Cadis: Cred ca trebuie sa facem o diferentiere pe industrii in discutia noastra. Exista industrii care se folosesc de comunicarea online strict pentru imagine, cum ar fi industria petroliera sau cea de public management. Iar aceasta situatie este una potrivita, intrucat comunicarea online ar trebui sa fie folosita pentru imagine si nu pentru vanzare sau pentru comunicare cu utilizatorii. Intr-adevar, in industria auto, in telecomunicatii si in retail, comunicarea online conteaza si din acest punct de vedere si are o importanta mult mai mare, motiv pentru care companiile ar trebui sa fie mult mai atente. Trebuie sa nu uitam ca nici in tarile vest-europene nu este dezvoltata comunicarea online. Aproximativ 39% din companiile mari nici macar nu au un program de legatura cu clientii sau un sistem de bonificare a acestora. Ce sa mai vorbim de comunicare online.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Dar cum pot fi cuantificate de catre firma beneficiile aduse prin comunicarea online?

     

    Felix Enescu: Din punctul de vedere al tehnologului, pot spune ca nicaieri in lume o initiativa de tip blog sau wiki care presupune investitii din partea unei companii nu atrage dupa sine un ROI (return on investment) si o spun inclusiv analistii de la Gartner. Investitiile tehnice sunt de obicei mici si nu prea exista rezultate masurabile, decat daca faci raportul numarului de articole produse de tine comparativ cu restul lumii si raportul traficului. Din punctul de vedere al proiectului, suna bine sa ai asa ceva, dar este mai degraba un experiment. Chiar daca o companie ar vrea sa cheltuiasca sume mari pentru asa ceva, nu are cum, pentru ca producatorii enterprise – Oracle, Microsoft si asa mai departe – nici nu au produse pentru comunicarea online momentan. Probabil vor aparea spre sfarsitul anului, dar cheltuielile ar fi minimale pentru o companie.

     

    BUSINESS MAGAZIN: SAP a anuntat ca va integra in produsele sale si bloguri si wiki-uri anul acesta.

     

    Alexandru Seremet: Cred ca vorbim aici de doua lucruri complet diferite. Pe de-o parte este modul in care se reflecta o companie pe bloguri in toata blogosfera si in care este privita de utilizatori, iar pe de alta parte este incercarea unei companii de a-si crea pe post de instrument de comunicare niste bloguri prin care sa atinga un anumit public. Si sunt doua chestiuni diferite atat din punctul de vedere al strategiei, dar si din cel al costurilor sau al controlului informatiei. Pentru ca una este cum te raportezi la ce se scrie despre tine pe bloguri, lucru care depinde si de spatiul online si alta este sa-ti creezi tu, companie, un blog pentru comunicare. Sa controlezi ce se vorbeste despre tine pe blogosfera este aproape imposibil, in timp ce sa iti construiesti tu propriile canale de comunicare prin care sa iti duci anumite mesaje catre public este foarte viabil. Dar este o chestiune de industrie, iar la noi este mai simplu, pentru ca in industriile care au un boom foarte mare nu se resimte neaparat nevoia sa experimentezi noi canale de comunicare, pentru ca piata este previzibila. Nu am nevoie sa investesc in alte directii, dar cand ma plafonez la un anumit nivel, incep sa-mi pun problema comunicarii diferite.

     

    Tereza Valcan: Cred ca nu este doar o chestiune de cota de piata, ci si o chestiune de target in fond, avand in vedere ca nu toate companiile au acelasi target. In cazul unei companii de telefonie mobila, atunci cand tintesti segmentul tanar, acesta este utilizatorul Internetului si al mediilor online, si atunci exista tendinta sa investesti si mai mult in aceste medii. Noi o facem, spre exemplu, iar bugetul nostru online creste de la an la an, ca si cota de piata de altfel. Cel putin 20–30% mai mult vad tendinta companiei spre online. Plus ca deja canalele traditionale sunt din ce in ce mai aglomerate si in randul tinerilor ajungi mult mai usor sa comunici online cu ei.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Ati platit bloggeri?

     

    Tereza Valcan: Nu. Noi monitorizam foarte atent mediul online – forumuri, bloguri, chat room-uri, prin oameni din agentia mea si in-house care se ocupa de partea online. Aceasta monitorizare este raportata si catre management, ceea ce arata faptul ca noi luam foarte in serios mediul online. Mie mi se pare utila nu numai comunicarea dinspre companie catre public, dar si cea in sens invers. Adica primesti foarte mult feedback, idei, semnale de alarma si asa mai departe.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Si ele sunt prelucrate si interpretate, se raspunde oficial sau neoficial la ele?

     

    Tereza Valcan: In cazul nostru se aplica ambele variante. Exista raspunsuri venite oficial din partea unui reprezentant al companiei care se si recomanda, dar si raspunsuri neoficiale. Bineinteles, acest lucru creeaza si foarte multa subiectivitate. Exista bloguri sau forumuri care deja sunt sponsorizate de companii mari care vor sa influenteze opinia publica. Noi ca si companie nu avem acest lucru in politica si comunicarea este cat mai transparenta – pentru mine ca persoana de comunicare a fost foarte util sa pot trage semnale de alarma la management despre discutii semnalizate online.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Exista cazuri concrete de astfel de probleme?

     

    Tereza Valcan: Da, sunt multe sesizari referitor la serviciile noastre, la Infocost spre exemplu. Exista topicuri pe Softpedia despre asta. Atunci cand sesisezi anumite tendinte sau probleme care se repeta, incepi sa le analizezi si sa incerci sa redresezi problema. Practic, trebuie sa tinem pasul. De fapt, trebuie sa fim cu un pas inainte. Pana la urma, Romania este una dintre tarile cu rata mare de penetrare in regiune. De ce sa omitem acest mediu?

     

    Mihai Musatoiu: Intr-adevar, sunt de acord ca se poate cuantifica destul de greu, dar cred ca problema se poate pune si invers. Rezultatele negative pot fi cuantificate mult mai usor. Vorbesc de rezultatele negative ale lipsei de prezenta online. Sunt deja exemple in SUA, unde opiniile unor bloggeri au creat o avalansa cu rezultate directe in cadrul companiei.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Probabil te referi la Apple, care a pierdut 4 miliarde instantaneu pe bursa.

     

    Mihai Musatoiu: Au fost cazuri in care companiile au fost pur si simplu nepregatite, neavand o structura si niste oameni care sa stea sa monitorizeze sau sa citeasca independent si sa raporteze o astfel de situatie daca o vad. Iar cand au fost pusi in fata situatiei, nu au putut face decat sa stea legati de maini si de picioare si sa priveasca scaderea valorii actiunilor sau a cotei de piata.

     

    Alexandru Seremet: Dar din cate am inteles, voi (Cosmote, n.red.) folositi comunicarea online mai mult ca un instrument prin care sa fiti mai aproape de clienti, prin care sa simtiti pulsul acestora si mai putin de a crea o imagine generala despre cum se reflecta compania.

     

    Tereza Valcan: Cred ca pot sa te contrazic si sa spun ca folosim mediile de comunicare online pentru amandoua si in mod proactiv, atunci cand am lucruri noi de comunicat despre companie. I-mode este un simplu exemplu. Eu incep sa lansez topicuri pe forumuri ca sa simt pulsul, mai mult, comunic pe aceste canale tocmai pentru ca ma adresez tinerilor care sunt cei mai buni utilizatori ai Internetului.

     

    BUSINESS MAGAZIN: User-ul Tereza Valcan apare si pe alte bloguri?

     

    Tereza Valcan: Mai degraba pe cele ale jurnalistilor. In mod neoficial mai am si alte nickname-uri. Ideea este ca noi suntem si intr-o politica de crestere a cotei de piata si atunci trebuie sa ating un public cat mai larg. Prin urmare, de asta aleg cat mai multe medii de comunicare disponibile. Bineinteles ca 80% din buget  merge catre mediile clasice si acestea vor ramane mereu in prim-plan.

     

    Mirela Ciucur: Cred ca si asta tine mult de industrie si de target si de zona de dezvoltare. De exemplu bancile, in ultima vreme existand necesitatea de online banking, au tendinta sa se concentreze pe comunicarea online pentru a-si atrage clientii.

     

    Felix Enescu: Referitor la online banking as vrea eu sa fac o remarca. Anul trecut, un director de IT la o banca mare imi spunea ca ei vor pune Internet banking pentru pozitionarea in piata, ca sa aiba si ei, dar ca investitia nu se justifica de nicio culoare, brutal vorbind. S-a facut cercetare online, dar, ban pe ban, raportul veniturile din tranzactii versus costurile sistemului este foarte mic si nu justifica investitia.

     

    Alin Zainescu: Cred ca nu e folosit de o masa foarte mare. Uitati-va in strainatate la sucursale de banci unde merg companiile. Nu este nimeni. In schimb, la noi este coada peste tot. Eu ma duc doar o data pe luna la banca, cand iau extrasul tiparit, pentru ca asa cere legea, dar ca mine nu stiu cati sunt. Si nu vorbesc de cei de aici.

     

    Alexandru Seremet: Cred ca este un break-even point de clienti, dar atata timp cat nu cunoastem cifre, nu cred ca ne putem pronunta.

     

    Mihai Musatoiu: Chiar daca nu s-a ajuns la un break-even point, bancile stiu ca trebuie sa fie acolo.

     

    Alin Zainescu: Si mai este un lucru. Versiunile de software folosite de banci sunt vechi, de doi sau trei ani. Vorbesc de ceea ce au cumparat bancile romanesti din afara.

     

    Nina Bratfalean: De fapt cred ca tema nu ar trebui sa fie nevoia de comunicare, pentru ca toata lumea comunica in fel si chip. Ne-am indepartat, iar mai interesant este subiectul comunicarii online in sine. O data ca firmele comunica online prin metode neconventionale, ca imita, ca moda, acolo unde directorii generali vorbesc pe la o serata si adopta o anumita politica numai pentru ca o au altii; si apoi unii sunt proactivi si vad niste lucruri si inteleg. Referitor la ce spunea Alexandru putin mai devreme, stiti vreo companie mare, din Romania sau din strainatate, care comunica prin blogul ei? Eu nu stiu niciuna.

     

    Felix Enescu: La nivel mondial, sunt destule exemple: Google, Microsoft, Sun, Dreamhost si asa mai departe.

     

    Nina Bratfalean: Eu vorbesc despre firme care nu au un domeniu de activitate orientat sau legat de IT.

    Alexandru Seremet: Boeing este un exemplu destul de bun in aceasta situatie. Ei au facut un blog inchis, in sensul ca utilizatorii nu puteau comenta despre cum au construit o generatie de avioane. Si postau parerea inginerilor in urma unui test sau tot felul de chestii similare. Pe industrie a prins foarte tare.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Particularizand pe industrii, care este perceptia unei companii despre comunicarea online?

     

    Ciprian Stavar: Una eronata pe orice fel de industrie. De ce eronata? Pentru ca am impresia ca, dincolo de motivele expuse anterior ca este la moda, ca s-au facut studii, ca se importa politica, companiile nu vad acest canal de comunicare ca fiind bilateral. Companiile incearca sa impuna anumite mesaje, primesc un oarecare feedback de pe bloguri si in momentul acela canalul de comunicare se inchide, pentru ca nu exista cineva care sa analizeze cererile sau feedback-ul si sa ia o anumita masura.

     

    Nina Bratfalean: Pe de alta parte, noi am luat diferite  initiative. In momentul in care compania investeste sute de mii de euro sa-si cladeasca imaginea pe partea de corporate si iti vin doi sau trei care iti distrug totul dintr-o chestie subiectiva, total emotionala… Cu toate ca e boom in industria auto, atunci cand cineva din jurul nostru isi cumpara o masina este evenimentul anului sau al unei parti din viata si o parere rautacioasa pe forum sau pe blog poate sa ne strice cat nu merita investitia si eforturile intr-un an intreg. Este insa necesar si am vazut ca merge bine, am mers la un nivel mai inalt si acum incepem sa facem lideri de opinie,, parteneri, freelanceri, care monitorizeaza. Nu sunt autorizati sa raspunda in numele nostru, dar ne transmit semnale de alarma si noi, compania, luam o decizie.

     

    Alexandru Seremet: Cel mai bun exemplu pentru noi este Volkswagen Forum, care este cel mai mare forum dedicat unui grup de marci, forum independent facut de utilizatori. Sunt cam 6.000 de oameni activi acolo si noi am inceput sa  construim o relatie de comunicare cu moderatorii forumului si cu reprezentantii acestuia. Avem evenimente impreuna, cand exista probleme incercam sa le solutionam impreuna. Au inceput sa se implice si dealerii, cu toate ca aici e putin mai greu, pentru ca avem o retea de peste 90, dar incepe sa se formeze o procedura de raspuns si o anumita atitudine fata de acest forum. Noi incepem sa construim o comunicare mult mai elaborata din punct de vedere al rigorilor pe forum, rigori in sensul ca exista persoane oficiale care reprezinta compania, exista mai multa atentie privind refularile pe forum, astfel incat problemele sa fie directionate si solutionate.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Discutam recent cu un director de comunicare, care spunea ca angajatii ii cer permisiunea de a raspunde la anumite informatii postate pe forumuri sau bloguri despre companie. Cum este in cazul Porsche? As avea dreptul sa intru intr-o polemica online?

     

    Nina Bratfalean: Cu statut oficial nu. Daca intri pe respectivul blog sau forum undercover este alegerea ta.

     

    Aura Cadis: Bine, aici vorbim un pic mai mult de customer relationship management. Si, la un moment dat, dupa customer relationship se pune problema de customer value management, adica sa stii exact despre fiecare client cat valoreaza, cat profit iti aduce, cum negociezi cu el in timp. Atat timp cat nu exista un responsabil sau un departament axat pe asta, iar in Porsche nu cred ca exista un asemenea departament de relationship management, este greu sa spui ca numai o persoana poate decide ce se comunica clientilor. Nu e vorba numai de comunicare si de un raspuns la o problema. Un client presupune sa stai langa el ani de zile.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Mai e si o alta intrebare. Poate nu conteaza daca andreea87.blogspot.com comenteaza ceva, dar e o problema daca un blogger foarte cunoscut face o remarca?

     

    Alexandru Seremet: Se creeaza un efect de avalansa sau de bulgare de zapada, daca vreti. In cazul nostru, cu 150.000 de clienti acum cateva luni care si-au cumparat masini noi si care puteau avea o problema cu noi. Daca cineva isi manifesta nemultumirea printre cei 150.000, se vor gasi doi sau trei care sa intre in rezonanta cu el.

     

    Felix Enescu: Nu ma pot abtine sa nu comentez. Am constatat in ultima perioada ca au aparut un numar infernal de bloguri,  forumuri sau ce vreti voi, la categoria „Maraiti aici“, incat la un moment dat am zis ca dracul nu este chiar asa de negru pe cat pare. Asa ca am decis sa-mi fac si eu un site sau blog, „debine.ro“.

    Alin ZAinescu: Haideti sa fim realisti. Este ca in presa, un anumit tip de presa normal. Trebuie sa faci scandal ca sa fii citit. Daca spui lucruri frumoase si doar de bine nu vei fi atat de citit.

     

    Mirela Ciucur: Cred ca este necesar totusi sa le tinem la un anumit nivel de business si de etica. Adica nu stiu daca este cazul sa reactionam la absolut tot ce se comenteaza prin aceste medii de comunicare online. Este important sa le tinem strict de businessul nostru si de ce anume ne afecteaza si sa reactionam.

     

    Ciprian Stavar: Apropo de forum, un pas proactiv ar fi sa-ti creezi forumul tau. Voi ati mers pe acest forum Volkswagen unde sunt 6.000 de utilizatori, dar spuneati mai devreme ca aveti 150.000 de clienti de masini noi. Atunci pe forum nu sunt toti, ceea ce-ti permite sa iesi in fata lor proactiv cu un forum. Sa faceti un „maraiti aici“ la voi in casa, pentru ca se ridica intrebarea de ce ei prefera sa se duca sa maraie pe alte site-uri cand pot merge sa maraie cat vor in service, lucru care ar duce si la solutionarea problemei intr-un fel sau altul.

     

    Felix Enescu: Un exemplu… Un mare lant de hoteluri din Irlanda si Franta, cred. In Irlanda am cerut un tip exotic de bere, si cand am ajuns in partea cealalta, la acelasi hotel, cei de acolo m-au intrebat daca nu vreau acelasi tip de bere, fara ca eu sa spun ceva.

     

    Aura Cadis: Da, dar daca coboram in plan real si cu picioarele pe pamant romanesc, aici serviciile mai au foarte mult de munca pana acolo. Din punctul meu de vedere, concluzia mea ar fi sa privim problema mai la baza putin. Inclusiv in Europa si apoi la noi, cel putin din portofoliul de clienti prin care am trecut ca si consultant, nu gasesc nicio companie care sa faca asa. Si vorbesc de clienti mari, cu afaceri de sute de milioane de euro si care nu au ajuns la nivelul mentionat in exemple. In SUA este cazul, dar la noi ar trebui sa ne gandim mai intai cum sa imbunatatim serviciile.

     

    Tereza Valcan: Eu vad ca noi suntem pe fast forward, indiferent de industrie. Incercam sa adoptam noutatile, sa fim mereu in pas cu tendintele, dar tocmai pentru ca ne grabim, facem lucrurile superficial.

     

    Felix Enescu: Am si eu o intrebare. Blogul nu este un mod de comunicare personala? Nu exista blog de companie. Exista blogul CIO-ului, blogul directorului de marketing, blog al echipei de nu stiu ce.

     

    Cristian Manafu: CEO-ul este reper de varf al firmei. Si cred ca blogul lui poate fi considerat blog al companiei, pentru ca el este cel mai in masura sa-si dea cu parerea.

     

    Felix Enescu: De acord. Dar nu cred ca CEO-ul trebuie sa scrie pe blog cuvant cu cuvant ce scrie in comunicatele de presa, ci ar trebui sa umanizeze putin blogul.

     

    Mirela Ciucur: Pai cred ca asta se si intampla. Blogul vine ca o alternativa la comunicatele de presa care sunt formale, impersonale, rigide si nu se conecteaza cu publicul. E adevarat ca nu poti inlocui un comunicat de presa.

     

    Tereza Valcan: Referitor la ce spunea Felix despre blog personal si de companie, eu cred ca in momentul in care un reprezentant oficial al firmei comunica online pe un blog, acel mediu de comunicare este atribuit automat companiei.

     

    Cristian Manafu: Mie mi se pare ca exista un „hype“ in jurul blogurilor si se vorbeste tare mult despre ele. Dar nu este chiar atat de justificat.

     

    Alin Zainescu: Da, dar companiile mari care comunica si online transmit principalul informatiilor tot pe media traditionale, cum ar fi televiziunea sau presa scrisa.

     

    Nina Bratfalean: Revenind la online, pot spune ca sunt multe companii cu bugete mari, dispuse sa aloce un procent din acest buget. Practic, ordinea este in felul urmator: televizorul, dupa care Internetul si comunicarea interactiva si in ultimul rand vine presa si radio.

     

    Alexandru Seremet: Oricum, online-ul incepe sa influenteze tot mai mult mediul de business din Romania, iar asta se simte.