BusinessMagazin

Author: adison

  • Arca lui Pi

    Piscine Molitor Patel (Pi) este numele eroului unui roman nastrusnic care a castigat, in 2002, Booker Prize. „Viata lui Pi“ il are ca autor pe Yann Martel, autor de limba engleza (!) din Québec, al treilea canadian – dupa Margaret Atwood si Michael Ondaatje – incununat cu laurii Booker. Actiunea primului capitol al romanului se petrece la sfarsitul anilor 1970 si istoriseste copilaria lui Piscine, un indian din regiunea Pondicherry. De religie hindusa, micutul descopera de mic misterele si intelepciunea crestinismului, apoi pe ale islamului. Intre cele doua biserici isi imparte constiincios si simultan devotiunea. Dar Pi isi petrece cea mai mare parte a vietii alaturi de animalele din gradina zoologica pe care le ingrijeste tatal sau. Echilibrul adolescentei lui prinde sa se deterioreze cand gradina zoo trebuie vanduta. Animalele sunt imprastiate, iar cele ramase sunt imbarcate intr-un cargou japonez cu destinatia Canada, unde familia lui Pi vrea sa emigreze.   

    Yann Martel, Viata lui Pi, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004

  • Top 10, o unealta turistica de varf

    Nu stim cat de ampla este, pana in prezent, seria Ghidurilor turistice vizuale editate de Litera International, dar cele 4 volume care ne-au cazut in mana ne-au lamurit pe deplin in legatura cu resursele acestui tip de calauza.

     

    Fiecare dintre volume numara in jur de 150-200 de pagini, dens ilustrate (practic nu exista pagina fara fotografii, harti de ansamblu sau de detaliu, reproduceri de opere de arta etc.) si care infatiseaza principalele locuri de atractie ale unei metropole, ierarhizate conform opiniei si criteriilor editorului, dar „reflectand si popularitatea de care se bucura ele printre localnici sau printre vizitatorii urbei“.

     

    Nu ne inchipuim cum poate fi dozata aceasta popularitate, astfel incat sa fie pe deplin congruenta cu opiniile editorului, dar asta nu mai e problema noastra, cata vreme cheia celor zece repere, invariabil zece, functioneaza de minune si atrage irezistibil chiar si in aventura unei lecturi in sine, lipsite de fundalul concret al orasului.

     

    Aceasta experienta turistica „zecimala“, inventata, probabil, pentru a satisface cerintele omului grabit, aflat mereu pe fuga, fie in calatorie de afaceri, fie sufocat de constrangerea celor cateva, putine, zile de voiaj organizat prin cine stie ce agentie, se dovedeste insa utila si altei categorii de vilegiaturisti: cei care au prilejul sa zaboveasca si sa contemple in tihna, care pot „mesteca“ pe-ndelete si carora timpul le ofera si sansa recapitularii.

     

    Sa urmam, indeaproape, propunerile unuia dintre volume, pe care nu l-am ales la intamplare, ci tocmai pentru ca vorbeste despre un oras care nu reprezinta ceea ce se cheama o tinta favorita a turistului roman: Roma. Anticul oras este impartit in opt (e singurul derapaj de la „proiectul zece“!) zone, dintre care una include imprejurimile. 

     

    Aproape fiecare loc mentionat in ghid isi are corespondentul pe o harta de referinta aflata pe copertele interioare rabatabile. Urmeaza o prima lista de atractii: Vaticanul, Panteonul, Forumul roman, Galeria Borghese, Colosseum-ul, Muzeele Capitoline, Muzeul National al Romei, Santa Maria del Popolo, San Clemente, Ostia antica.

     

    Fiecare dintre ele are anexata ilustratie si o legenda care ii justifica prezenta in lista Top 10. Intrand in Vatican, desfoliem  o sublista a celor mai importante zece exponate de aici, de la capela Sixtina la statuia lui Laocoon si la apartamentele Borgia.

     

    Explicatii laconice, dar competente si indestulatoare avem, desigur, si pentru acestea. Pentru ca voiajul sa nu fie doar unul de instruire, ci si unul de trai bun, ghidul desfasoara, ulterior, listele cu cele mai bune zece restaurante, zece baruri cu muzica live, zece mancaruri ieftine, zece cai de ajunge la Roma, zece hoteluri ieftine/ scumpe etc.

     

    Nu in ultimul rand, topul locurilor care trebuie evitate si al zilelor cand anumite vizite nu sunt recomandate. Ce alta nota decat zece sa oferim acestui ghid?

     

    Top 10 Roma, Viena, Paris, Londra,  Editura Litera, Bucuresti, 2005

  • Filozofie la purtator

    Un volum deja „clasicizat“ – „Atlasul de filozofie“ – are o noua editie revazuta si actualizata. Dupa un „Atlas de istorie“ (in doua volume), RAO continua seria de atlase fundamentale cu acest periplu agreabil si plin de invataminte prin istoria gandirii filozofice. Nu e un manual de initiere, ci mai degraba o opera sistematizata, destinata celor familiarizati cu vocabularul filozofic si deprinsi cu marile teme abordate. Principala ei calitate rezida in claritatea expunerii, in selectia admirabila a textelor reprezentative si in inlantuirea fluenta a capitolelor, al caror segment introductiv face intotdeauna trimiteri la contextul istoric in care trebuie privita creatia filozofica. Plansele atlasului (neobisnuite pentru o incursiune in filozofie) sunt menite sa expliciteze, sa completeze sau sa sintetizeze in mod ilustrativ textele. 

    Peter Kunzmann, Franz-Peter Burkard, Franz Wiedmann, Atlas de filozofie, Editura RAO, Bucuresti, 2004

  • NOUTATI

    Drumul spre rafinament

    Primul sens al cuvantului gourmet, potrivit dictionarului Petit Robert, este acela de degustator de vinuri. In timp, cuvantul a ajuns sa desemneze persoanele care apreciaza rafinamentul in materie de mancare si de bautura si sa fie sinonim, pana la un punct, cu „gastronom“.

     

    Incepand cu secolul al XIX-lea, printr-o deviere metaforizanta, capatase sensul de rafinat, indiferent de domeniul in care se exersa „subtirimea gustului“). „Ghidul gourmet“ al lui David d’Aprix, subintitulat „Mic tratat de supravietuire in restaurant“ poarta, potrivit editiei de referinta (engleza), titlul original „The Non Connaisseurs Menu Guide“.

     

    Adica exact pe dos decat in traducerea romaneasca. Dar scopul cartii nu este acela de a ne intia in modurile de preparare a mancarurilor sofisticate, ci de a ne furniza un instrument de purtare cuviincioasa si educata, in momentul in care comandam intr-un restaurant.

    David  d’Aprix , Ghid gourmet,

     

    Editura Nemira, Bucuresti, 2005

     

    Imparatia dragonilor

    Valerio Massimo Manfredi este licentiat in filologie clasica si arheolog, autor de studii si eseuri pe teme istorice, dar si de romane care pun in scena personaje cu aura mitica („Ultima legiune“, „Faraonul nisipurilor“, „Alexandru cel Mare“ – 3 vol.), traduse toate la noi, sub aceeasi egida editoriala.

     

    „L’Impero dei draghi“ – „Imparatia dragonilor“, aparut anul trecut la Mondadori (Milano), a intrat aproape simultan pe piata noastra, spre deliciul fanilor autorului care il considera cea mai izbutita creatie a sa. Actiunea debuteaza in Anatolia, in anul 260 dupa Hristos,  dupa o lupta intre persani si legiunile romane asediate in cetatea Edessa.

     

    Un grup de bravi legionari este capturat, reuseste sa evadeze si primeste o misiune extenuanta: sa insoteasca un misterios personaj pana in China, tara Dragonilor.

    Valerio Massimo Manfredi, ImpArATia dragonilor,

     

    Editura All, Bucuresti 2005

  • Joaquin Cash

    A invatat sa cante la chitara. A petrecut luni de zile in studio ca sa-i poata reda timbrul vocii. A studiat inregistrarile video ca sa devina Johnny Cash. Si i-a reusit atat de bine incat, timp de doua ore, Joaquin Phoenix este mai Johnny Cash decat insusi „Omul in negru“.

     

    Trubadur al anilor ‘60, „Omul in negru“ sau „Gangsterul“, Cash canta despre cocaina, crime sau viata in inchisoare intr-o America mai obisnuita cu romantele lui Elvis Presley sau Roy Orbison. „Walk the Line“ este „Povestea lui Johnny Cash“, de la tanarul rebel (cand a fi rebel nu era inca la moda) dependent de droguri, care se trezea numai cand trebuia sa cante in fata a mii de oameni, la cel care decide sa „walk the line“ (adica sa intre in randul lumii) din dragoste pentru partenera sa de scena June Carter (Reese Witherspoon).

     

    Cei doi fac roluri extraordinare, pentru care vor primi sigur cate o nominalizare la Oscar (dupa ce au primit Globul de Aur). Si Phoenix si Witherspoon canta „pe bune“, existand unele voci care nu au ezitat sa spuna ca ar fi chiar mai buni decat adevaratii Cash si Carter. Prin urmare, coloana sonora, „asezonata“ cu hituri ale lui Jerry Lee Lewis, Roy Orbison si Elvis Presley (cu care Cash a facut nenumarate turnee in anii ‘60), este si ea un atu. Din pacate, cam aici se opresc punctele bune ale filmului, care e prea lung si la un moment dat devine plictisitor.

     

    Oricat ar fi de bun Phoenix, la sfarsitul filmului ramai cu senzatia de „prea mult“, dat fiind ca actorul apare in fiecare scena (mai putin vreo zece minute la inceput, cand avem de-a face cu un Johnny Cash de zece ani, distrus de moartea fratelui sau si bantuit de o remarca a tatalui, Ray: „a murit fiul care nu trebuia“).

     

    Interesant este faptul ca cele mai intense momente ale filmului apartin altor actori: tatal (Robert Patrick, mult diferit de cyborgul cvasi-indestructibil din „Terminator 2“), rege peste o masa de Ziua Recunostintei plina de cuvinte grele, sotia Vivian (Ginnifer Goodwin), prinsa in capcana intr-o viata din care ii lipseste numai dragostea lui Cash, sau directorul de la casa de inregistrari (Ross Harkins), al carui discurs de nici un minut schimba pentru totdeauna felul de a canta al lui Johnny Cash si-l transforma intr-o fabrica de hituri.

     

    Chiar si asa, despre „povestea“ regizata de James Mangold („Girl, Interrupted“, „Kate & Leopold“) se spune ca are cateva Oscaruri in buzunar, chiar daca vine la numai un an dupa un alt film biografic de succes, „Ray“, care i-a adus un Oscar pentru rol principal lui Jamie Foxx. Daca e asa sau nu, vom vedea pe 31 martie. Pana atunci ii tinem pumnii lui Phoenix. Ca merita.

    WALK THE LINE/POVESTEA LUI JOHNNY CASH

    R: JAMES MANGOLD CU: JOAQUIN PHOENIX,

    REESE WITHERSPOON, GINNIFER GOODWIN, ROBERT PATRICK,

    ROSS HARKINS, WAYLON PAYNE, JOHNATHAN RICE

     

  • Sunet si imagine

    1.600 de romani dansau ingramaditi intre patru ecrane uriase in galeria Muzeului National de Arta Contemporana, in ritmul nebuniei audiovizuale a unor artisti care inca mai socheaza Londra: Hexstatic. De unde a rasarit acest public? 

    „In Romania nu vine nici un interpret interesant,“ pare sa fie o plangere frecvent intalnita. „Singurii artisti de care-avem parte sunt niste indivizi cu o popularitate in declin, loviti de artrita si aflati la final de cariera. Trebuie ca Sala Palatului e ultima lor halta inainte de iesirea la pensie.“ Prostii! Chiar saptamana aceasta, Romania va gazdui un interpret de renume mondial… aaaa, Michael Bolton. Mmmda. Poate ca nemultumitii au totusi dreptate. Este cat se poate de clara penuria de spectacole interesante, daca stai sa te uiti la genul de artisti care vin la Belgrad sau Budapesta aproape in fiecare saptamana.


    Kraftwerk, unul dintre cele mai influente grupuri din istoria muzicii, vor concerta la Belgrad luna viitoare, iar o multime de staruri vestice sunt oaspeti obisnuiti ai cluburilor sarbesti.  Si noi ne-alegem cu Michael Bolton. O parte din vina trebuie sa si-o asume scena muzicii house, care a contribuit la impunerea unei piete unde decizia de a participa la un eveniment se ia pe baza unui top mondial al primilor 100 de DJ, alcatuit in mod arbitrar. Asemenea topuri, realizate de cate un redactor in timp ce ia pranzul cu prietenii sau sta la o berica prin vreo crasma, sunt considerate litera de lege in Romania. Tiesto, DJ-ul numarul unu al lumii? Ca si cum ai spune ca Britney Spears este cea mai mare cantareata din lume. Prin urmare, evenimentul de mai jos e cu atat mai important cu cat grupul cu pricina are o reputatie destul de underground in Vest. Prin contrast cu alegerile neinspirate pe care cluburile din Bucuresti le fac in materie de interpreti vestici de renume, invitatia adresata cuiva atat de necunoscut in Romania ca Hexstatic este realmente o miscare indrazneata. Hexstatic inseamna Stuart Warren Hill si Robin Brunson, care, desi au cochetat in cateva ocazii cu muzica, sunt cunoscuti mai ales datorita proiectiilor lor vizuale. Hexstatic au fost dintotdeauna pioneri in domeniul acompaniamentului vizual (imaginile care insotesc prestatiile unei trupe sau ale unui DJ). Au lansat in anul 2000 primul album complet audiovizual din Marea Britanie, iar de curand au contribuit la realizarea unui aparat numit Pioneer DVJ-X1.  Acesta iti  permite sa te joci cu DVD-urile la fel cum se joaca DJ-ii cu CD-urile si discurile de vinil de-atatia ani. 

    Spectacolele live ale celor de la Hexstatic includ, de asemenea, secvente de proiectie care prind viata cu ajutorul ochelarilor tridimensionali oferiti publicului.  Suna foarte interesant in principiu, dar exista totusi un motiv pentru care n-am fost prea entuziasmat de posibilitatea de a-i urmari pe Hexstatic la spectacolul lor din 7 mai gazduit de Muzeul National de Arta Contemporana (MNAC) de la Palatul Parlamentului. Imaginile proiectate ca acompaniament intr-un club pentru o trupa sau DJ sunt fie atat de plictisitoare incat se confunda cu fundalul (caz in care nici nu merita deranjul) sau capteaza atentia publicului, care astfel se opreste din dansat (chiar NU merita deranjul).  In loc de o sala plina de trupuri transpirate si zvarcolinde, te trezesti in mijlocul unei sali pline de oameni care se holbeaza tamp si cu gurile cascate la un ecran. 

    Imaginile tind sa strice atmosfera dintr-o sala de concerte mai degraba decat s-o imbunatateasca. Astfel, mare mi-a fost astfel surpriza sa vad 1.600 de oameni ingramaditi in galeria MNAC-ului, inconjurati de patru ecrane uriase, realmente dansand  in ritmul nebuniei audiovizuale a celor de la Hexstatic. 

    „Au venit de doua ori mai multi oameni decat ne asteptam“, a explicat „creierul“ evenimentului, Cosmin Tapu de la MNAC. „Am fost pusi in situatia de a inchide usile si refuza accesul spectatorilor.“ 

    In ciuda  punctelor de reper profund britanice de care se servesc Hexstatic (fragmente din seriale si show-uri TV celebre difuzate in timpul zilei in Marea Britanie si celebritati care se dadeau in spectacol in anii ‘70), reactia publicului a fost fenomenala, duetul ajungand sa-si prelungeasca spectacolul pana la de doua ori durata programata initial.  Simplul fapt ca un spectacol, care este clar departe de mainstream chiar si in Marea Britanie, poate face sala plina desfiinteaza motivele pentru care spectacolele care ajung in Romania sunt de o calitate atat de slaba. 

    Deja nu mai e normal sa afirmi ca nu exista public pentru muzica dance left-field, pentru ca acest lucru nu mai este adevarat. Problema consta in faptul ca promotorii sunt prea conservatori ca sa inceapa sa faca bani pe seama scenei care exista dincolo de cea de la suprafata. 

    Numai o mana de promotori „renegati“ ca TMBase din Timisoara (l-au invitat recent pe influentul artist hip hop underground DJ Vadim, care, de altfel, are contract cu aceeasi casa de inregistrari ca si Hexstatic) reuseste sa aduca artisti pentru care chiar merita sa te dai jos din pat sa-i vezi. Adolescentii din Romania sunt insetati de inspiratie venita de la artistii talentati ai Vestului si, pentru moment, nu are cine sa le-o ofere.  

  • Comedie in stil italian

    Teatrul de comedie e generos cu spectatorii sai, oferindu-le in regia lui Dan Tudor, sub titlurile alternative „Hoatele sau N-avem bani, nu platim!“, una dintre cele mai comice piese ale italianului Dario Fo, care nu a mai fost tradusa pana acum in limba romana.

     

    La avanpremiera, publicul a gustat din plin viziunea scenica a regizorul Dan Tudor – „secondat“ de scenograful Doru Zanfir – care a dat textului o tusa de umor absurd, fara a-i diminua insa savoarea. Sa nu uitam meritele actorilor, in primul rand ale frumoaselor „hoate“ Laura Cret si Simona Stoicescu. Sotii lor fac un cuplu comic cu multe reusite verbale si non-verbale: Dragos Huluba e un fel de Stan, iar Marius Drogreanu aduce a Buster Keaton.

     

    In rol dublu, Serban Georgevici umanizeaza personajele (prea) schematice ale politistilor si le coloreaza cu umorul unor clovni tristi. Autor a peste 50 de piese si scenarii, Dario Fo este unul dintre cei mai jucati dramaturgi contemporani, fiind laureat al premiului Nobel pentru literatura (1997). S-a nascut in 1926 la San Giano, un sat de pescari de langa Lacul Maggiore, la granita Italiei cu Elvetia.

  • RomTele.com

    Unul dintre evenimentele bursiere ale anului va fi vanzarea a 46% din actiunile RomTelecom inca detinute de statul roman. Vor fi tentati investitorii sa devina actionarii unuia dintre cei mai mari operatori de telefonie din Romania, in conditiile in care, ani la rand, RomTelecom si-a „consolidat“ imaginea unei companii invechite, care functioneaza din inertie?

     

    Chiar si dupa ce statul a vandut, in 1998, o parte dintre actiunile companiei catre grupul elen OTE, perceptia clientilor si a mediului de business a ramas aceeasi: RomTelecom este o companie de stat, al carei management lasa de dorit. A urmat crahul din 2002 – an in care RomTelecom nu a mai putut sa-si onoreze creditele si sa-si plateasca furnizorii. Un an mai tarziu, piata telefoniei fixe s-a liberalizat, iar operatorul care se obisnuise cu o pozitie monopolista a inceput sa simta in ceafa rasuflarea tot mai puternica a concurentei.

     

    Consecinta directa: veniturile companiei au scazut in 2003 cu 100 de milioane de euro. Intre timp a venit o noua echipa de management, in frunte cu americanul James Hubley; o schimbare care a adus cu sine o noua filosofie mamutului de comunicatii – a nu se intelege ca cineva a reinventat roata. Cu atat mai putin telefonul. Marii operatori din Vest si din Europa Centrala parcursesera cu un deceniu inainte drumul pe care RomTelecom incepea sa schiteze primii pasi. Concret, este vorba despre transformarea companiei dintr-un furnizor exclusiv de telefonie fixa intr-un operator de comunicatii.

     

    Pariul noii echipe de conducere este ca RomTelecom sa joace un rol din ce in ce mai important pe piata de date – zona in care au zburdat nestingheriti alti operatori, niciunul dintre ei neavand o retea atat de ramificata ca aceea detinuta de RomTelecom. Un bun exemplu este cel al furnizorul de internet PCNet, preluat de RCS&RDS in toamna lui 2004 pentru circa zece milioane de dolari. PCNet furniza internet prin tehnologia ADSL, folosind tocmai reteaua operatorului traditional de comunicatii. Paradoxal, celor de la RomTelecom le-a trebuit multi ani ca sa inteleaga ca ar putea face si ei acelasi lucru.

     

    Abia in 2005 managementul celui mai vechi operator telecom din Romania a (re)descoperit valoarea serviciilor Internet. Directorii companiei au avut prima revelatie legata de importanta serviciilor de date in 2001, atunci cand RomTelecom a creat ARtelecom – practic divizia de Internet a operatorului telecom. ARtelecom a fost preluat prin absorbtie de RomTelecom in februarie 2005, moment despre care s-ar putea spune ca reprezinta „ora astrala“ a noii abordari in ceea ce priveste serviciile de Internet si date.

     

    In continuare, grosul cifrei de afaceri a RomTelecom vine din servicii bazate pe voce.  „Cred ca mai putin de 5% din veniturile companiei sunt reprezentate de serviciile de date“, explica olandezul Pieter Bakker (47), director executiv comercial la RomTelecom, cu o experienta de 15 ani in domeniul telecom, trei dintre acestia petrecandu-i in Romania. In opinia sa, un operator de talia RomTelecom ar trebui sa realizeze din servicii de date 15-25% din cifra de afaceri. „Acest lucru va deveni realitate peste unu-doi ani“, adauga Bakker. Oricum, primele rezultate ale noii politici a RomTelecom se vor vedea din cursul acestui an, cand vanzarile de date ar putea ajunge la 35 de mil. euro, adica de trei ori mai mult decat in 2005.

     

    Care este insa acum pozitia RomTelecom pe piata de date in raport cu ceilalti competitori? „Retinerile“ companiei de a patrunde pe acest segment a lasat cale libera altor operatori. Un studiu de anul trecut al Roland Berger Strategy Consultants arata ca piata de broadband (internet de mare viteza) este impartita intre Zapp si furnizorii de televiziune prin cablu (Astral, RCS& RDS), cota de piata a RomTelecom fiind ca si inexistenta. Pentru comparatie, in unele state din Europa de Vest, dar si in Ungaria, Cehia, Slovacia, liniile telefonice fixe (tehnologie DSL) detin ponderea pietei de broadband.

     

    Insa e la fel de adevarat ca analistii spun ca tendinta Romaniei este de a se alinia realitatii din Vest. In vara anului trecut, Dan Georgescu, presedintele Autoritatii Nationale de Reglementare in Comunicatii (ANRC), avertiza ca RomTelecom ar trebui sa puna rapid in practica tehnologia ADSL (banda larga), altfel operatorul riscand sa asiste la migrarea potentialilor clienti catre tehnologiile wireless (fara fir).

     

    Iar RomTelecom a reactionat in ceasul al doisprezecelea. Daca in primavara RomTelecom a lansat comercial oferta de internet in banda larga pentru companii, la sfarsitul verii a fost atacata si piata clientilor rezidentiali, iar rezultatele au inceput sa se vada. „Ne-am propus ca pana la sfarsitul anului sa vindem 10.000 de pachete cu autoinstalare, dar am vandut cu 2.000 mai mult. Iar in 2006 vom vinde lunar cat ne-am propus sa vindem pe tot anul trecut“, afirma directorul executiv comercial Pieter Bakker.

     

    In acest moment, RomTelecom are 20.000 de pachete broadband vandute, pana la sfarsitul anului numarul acestora urmand sa fie de peste 100.000. Pachetele de autoinstalare a internetului Click Net au avut succes si in zona IMM. „RomTelecom a castigat semnificativ in piata de firme mici si mijlocii cu serviciul ADSL Express – competitiv din punct de vedere al pretului (de la 18 euro – n.r)“, comenteaza Valentin Stefan, senior consultant la Roland Berger Strategy Consultants, in opinia caruia, in ceea ce priveste piata rezidentiala, RomTelecom a exploatat slabiciunile principalilor competitori (firmele de CATV). Iar slabiciunile competitiei constau in intarzieri la instalare si servicii inconstante calitativ.

     

    Dinu Malacopol, director de internet si date in cadrul operatorului de cablu Astral, companie preluata anul trecut de UPC, crede ca succesul RomTelecom pe piata de date este pana acum mai mult „la nivelul declaratiilor“. El mai spune ca asaltul operatorului telecom pe piata de date a fost vizibil mai ales in zona de whole sale (revanzare de internet catre alti furnizori) si in zona utilizatorilor casnici si IMM.

     

    Indiscutabil, datele si internetul sunt pariul pe termen lung al RomTelecom, iar telefonia fixa tine tot mai mult de domeniul trecutului. Peste tot in Europa, rata de penetrare a acestui serviciu scade, spre bucuria operatorilor de telefonie mobila sau CATV. Bakker in schimb, spune ca Romania are cel mai mic numar de abonati (19) la suta de locuitori, ceea ce inseamna ca mai e loc de crestere, in special in mediul rural. Realitatea il contrazice, insa: numarul de abonati la serviciile de telefonie fixa scade si in Romania.

     

    2005 a fost primul an cand acest lucru s-a inregistrat si statistic. Numarul liniilor fixe ale RomTelecom a scazut in primele noua luni din 2005 cu sase procente, mai exact, de la 4,33 milioane la 4,07 milioane. Iar clientii noi castigati de operatorii alternativi nu au putut contrabalansa scaderea semnificativa a RomTelecom.

     

    Pieter Bakker recunoaste ca oferta competitiei (pe servicii de voce) este greu de concurat. El da exemplul operatorului oradean Atlas Telecom, care ofera telefonie cu doi euro pe luna (cu minute incluse), in vreme ce abonamentul cel mai ieftin al RomTelecom este de cinci euro.

     

    Directorul comercial isi explica preturile mai mici ale concurentilor prin faptul ca acestia au costuri de operare mai mici. „Pe noi ne costa foarte mult constructia retelei, in vreme ce competitia cheltuie doar pentru transportarea semnalului“. 

     

    Inainte de lansarea serviciilor de internet in banda larga in 2005, compania a investit 25 de milioane de euro in modernizarea retelei din Bucuresti, urmand sa fie facute investitii de inca 4-500 de milioane de euro in urmatorii doi-trei ani pentru modernizarea retelei din intreaga tara.

     

    „Istoria“ tumultoasa a RomTelecom din ultimii trei-patru ani este vizibila si in modul in care a fluctuat cifra de afaceri a companiei. Daca in 2002, anul dinaintea liberalizarii pietei, veniturile sale erau de 950 mil. euro, in 2003 acestea au scazut la 800 de milioane, pentru 2005 estimandu-se o cifra de afaceri de 840 mil. euro. „Anul acesta vom avea vanzari de peste 900 de milioane de euro. Incepem sa ne revenim“, isi mentine Bakker optimismul.

     

    Despre modul in care „schimbarea la fata“ a companiei va influenta si pretul actiunilor care urmeaza sa fie listate in 2006 nu se pot face decat speculatii. Deocamdata, statul nu a hotarat daca va vinde prin oferta publica initiala toate actiunile pe care le mai detine (46% din RomTelecom) sau  doar o parte dintre ele. Bakker crede ca titlurile vor fi achizitionate in special de mai multi investitori. „Daca s-ar fi vrut aducerea in actionariat a unui fond de investitii, cred ca s-ar fi ales alt model decat un IPO“, explica directorul comercial al companiei.

     

    Analistii spun ca, in momentul listarii, RomTelecom ar putea valora circa 2,5 miliarde de euro, daca procesul de restructurare va fi continuat cu succes: investitii in modernizarea retelei, cresterea eficientei personalului, diversificarea serviciilor. In plus, anul trecut, compania a scapat de „piatra de moara“ numita Cosmorom, operator preluat in proportie de 70% de divizia de telefonie mobila a OTE.

     

    Desi a reactionat destul de tarziu la dinamica pietei, noul management al companiei are deja rezultate concrete, apreciate de analisti. RomTelecom isi joaca bine ultima carte: metamorfozarea intr-un operator de servicii integrate.

  • Cifre cheie*

    VANZARI ESTIMATE: 840 de milioane de euro pentru 2005

    CIFRA DE AFACERI: 690,7 mil. euro

    PROFIT NET: 212,9 mil. euro

    RATA PROFITULUI: 30,8%

    NUMAR DE ANGAJATI: 14.600

    DATORII NETE: 16 milioane de euro

    *Ultimele cifre oficiale ale companiei sunt valabile pentru primele noua luni din 2005

  • Cumparatorul-spion: cel mai sever dintre supervizori

    Spionul e in general un personaj care-ti aduce informatii despre tabara adversa, fie ea o alta tara sau o companie rivala. Exista insa si spioni pe care-i platesti sa-ti spuna ce se intampla in propria ograda. Tehnica, numita „mystery shopping“, sta la baza unei industrii mici, discrete, dar in crestere.

     

    Cand lucrurile nu merg cum ar putea merge intr-o afacere, un training pentru angajati poate fi binevenit – dar nu e neaparat o garantie ca totul se va schimba deodata. „Evaluarile de la finalul trainingurilor din 2004 au fost excelente“, spune Erzsebet Vitalyos, manager de training si dezvoltare al Domo – cel de-al treilea retailer de electronice si electrocasnice, cu 111 magazine si 1.200 de angajati. Dar, spune el, odata cursurile incheiate, angajatii „nu aplicau ceea ce invatasera“.

     

    Lucrurile s-au schimbat in 2005 cand, chiar de la inceputul sesiunii de training, angajatilor li s-a spus ca vor fi notati dupa cateva luni de la incheierea cursurilor de asa-numiti „clienti-spion“. Vitalyos spune ca rezultatele au fost „mult mai bune“, angajatii simtindu-se controlati si aplicand – intr-o masura mai mare fata de anul anterior – ceea ce invatasera la cursuri. Adica toti pasii de vanzare, de la felul in care trebuie salutat clientul pana la momentul platii produsului.

     

    Managerul de training de la Domo spune ca modelul de evaluare prin „client-spion“ a adus retelei Domo vanzari mai mari. Si daca Domo a apelat la „mystery shopping“ abia de anul trecut, Raiffeisen Bank aplica metoda de peste doi ani, dupa modelul pe care banca austriaca il aplica in alte tari europene, spune vicepresedintele Razvan Munteanu. Daca sunt desfasurate permanent, astfel de programe ajuta la perfectionarea trainingurilor, „pentru imbunatatirea calitatii vanzarii“, spune Munteanu, dar si pentru a evalua rezultatele unor procese interne, de exemplu felul in care sunt comunicate, in interiorul bancii, diverse noutati sau modificari in oferte.

     

    Cat costa un „client spion“? Tarifele variaza generos intre 600 si 40.000 de euro si depind de cat de complexe sunt cererea clientului si criteriile de evaluare. „Clientul misterios“, cum i se mai spune, trebuie recrutat, instruit, trebuie formulat chestionarul pe care acesta il va completa dupa fiecare runda de cumparaturi (in functie de acele lucruri pe care o companie vrea sa le afle despre comportamentul angajatilor) trebuie centralizate rezultatele si intocmit un raport de cercetare.

     

    O alta variabila care influenteaza pretul e de natura cantitativa si tine de numarul de incursiuni pe care „spionii“ trebuie sa le faca – o companie cu retea extinsa de magazine va dori, cel mai probabil, ca cercetarea sa fie relevanta pentru intreaga sa structura.

     

    Dar, desi exista deja companii care folosesc „mystery shopping“, aceasta practica nu e inca una uzuala in mediul de afaceri romanesc. Unele companii n-o folosesc pentru ca inca nu o cunosc, iar altele se gandesc la costurile suplimentare pe care le-ar avea. In plus, nici nu sunt prea multe firme care sa ofere astfel de servicii – sunt suficiente degetele de la maini pentru a le numara.

     

    Veterana acestei mici piete e Daedalus Consulting, care ofera „clienti spion“ de circa cinci ani. Ii fac, insa, concurenta, companii ca Swot Consulting, BrandsOn sau Fields Insight. Grupul Pic, de exemplu, care are un hypermarket la Pitesti si unul in constructie la Craiova, nu apeleaza inca la „mystery shopping“. „Nu ne-am gandit sa apelam la astfel de servicii“, spune Ionut Constantinescu, responsabil dezvoltare retail al grupului, care admite ca la „un moment dat, probabil, vom avea nevoie“.

     

    De altfel, „mystery shopping“ infloreste in principal pe pietele deja consolidate din tarile occidentale, unde competitia e crancena si unde de cele mai multe ori relatiile cu clientii, nu produsele, sunt cele care fac diferenta intre doua companii rivale.

     

    Un studiu facut de Mystery Shopping Providers Association (MSPA), singura organizatie internationala de specialitate, arata ca in SUA pe locul intai intre motivele pentru care cineva renunta la serviciile unei companii se afla, cu 69% dintre raspunsuri, calitatea relatiilor cu clientii. Calitatea proasta a produselor se claseaza abia pe locul al doilea, cu doar 13%.

     

    Asadar, pe o piata structurata relatiile cu clientii dau nota finala in ochii cumparatorilor. Iar comerciantii romani vor fi probabil primii care vor simti nevoia sa masoare intr-un fel profesionalismul angajatilor lor, in special al celor care intra in contact direct cu oamenii, daca avem in vedere cresterea continua a numarului de retaileri internationali.

     

    Lee Scott, CEO al celui mai mare retailer din lume – Wal-Mart -, si-a petrecut o zi cu un sofer de camion din flota companiei, experienta care i-a dat idei pentru a imbunatati procedurile si pentru a mari cantitatea de marfa transportata. Si daca Scott a fost el insusi in acea zi un fel de «mystery shopper», cu siguranta ca nu si-a permis s-o faca prea des. Un CEO n-are timp decat pentru incursiuni accidentale, o cercetare sistematica putand sa faca doar companiile specializate, tot mai multe.

     

    In 2004, potrivit MSPA, piata mondiala de „mystery shopping“ a atins 1,5 miliarde de dolari, din care 600 de milioane de dolari e doar cea americana. In acelasi an, numai pentru companiile americane s-ar fi facut in total, potrivit aceleiasi surse, circa 8,1 raiduri ale „clientilor-spioni“ special instruiti in magazine, restaurante, saloane de coafura si altele.

     

    Iar potentiali spioni sunt peste tot: acum recrutarile se fac online, pe sutele de site-uri specializate inscriindu-se cei care vor ca, atunci cand fac cumparaturi, sa si castige ceva bani, nu numai sa cheltuie. Google arata ca activitatea de „mystery shopping“ nu e pe atat de misterioasa pe cat ii sugereaza numele: o cautare facuta pe paginile de limba engleza returneaza aproape 27 de milioane de rezultate. Intre aceste milioane sunt si sutele de site-uri pe care iti poti plasa o aplicatie.

     

    Candidati potriviti pentru o astfel de misiune sunt multi, iar printre ei se numara si mamele casnice: o femeie care taraie prin magazin un tanc rasfatat si plangacios nu trezeste nici o suspiciune ca ar fi „spion“ in slujba companiei, pentru ca se presupune ca nu are nici timp, nici rabdare sa vada daca uniformele angajatilor corect aranjate, daca podeaua e spalata sau daca angajata de la casa se misca suficient de repede.

     

    Totusi, nu-ti poti face cariera adevarata ca „mystery shopper“: plata e de 10 si 40 USD pe ora (www.shoppingjobshere.com), nu sunt restrictii de program, dar nici nu poti miza pe „angajamente“ permanente. Sunt insa si avantaje: cumparaturile gratuite, mesele in oras, vizitele la saloane de infrumusetare, uneori chiar decont pentru benzina. Plus satisfactia de a sti ca o vanzatoare nesuferita si neglijenta s-ar putea dovedi, data viitoare, ceva mai draguta.