BusinessMagazin

Author: adison

  • Carte de vizita

    Ultima „intrare“ semnificativa pe piata romaneasca de branding este cea a FutureBrand, divizia specializata a McCann World Group Romania. Organizatia este singura multinationala care a „importat“ entitatea de branding a grupului in Romania. 

    INFIINTARE: aprilie 2004
    GRUP: FutureBrand face parte din McCann WorldGroup Romania, alaturi de McCann Erickson (publicitate), McCann Universal (servicii media), McCann PR (PR), MRM Partners (direct marketing) si Momentum (evenimente speciale).

    CLIENTI IMPORTANTI: Kandia-Excelent, Orkla, Pambac, GSK, LaborMed Pharma

    CEL MAI IMPORTANT PROIECT: Restructurarea portofoliului si reorganizarea arhitecturii marcii Kandia-Excelent 
    ALTE PROIECTE DE RE-BRANDING DEZVOLTATE: Laura, Rom, YoYo, Kandia-Excelent (Kandia-Excelent), Grupul Tiriac, Petit Beurre (Ulker)

    CE URMEAZA: 6 proiecte de rebranding ce vor fi lansate pana la sfarsitul anului.

  • Vin ai nostri!

    Pentru prima data dupa un deceniu de operatiuni pe piata romaneasca,  imbuteliatorul Coca-Cola a numit la conducerea operatiunilor de la Bucuresti un roman – Claudiu Dragan. Intre timp, el a lucrat in strainatate pentru gigantul  mondial al bauturilor racoritoare.

    AIG Life, filiala a celei mai mari firme de asigurari din lume, AIG, a decis ca vrea ca un roman – Teodor Alexandrescu – sa-si asume responsabilitatea afacerilor de pe piata locala, dupa mai multi ani in care expatii erau cei ce conduceau operatiunile. Astfel de exemple sunt tot mai multe in ultimul timp in business-ul romanesc. Multinationalele incep sa numeasca in managementul de top tot mai multi romani.  Unii dintre ei si-au facut ucenicia aici, in jungla tranzitiei, altii au plecat la studii in strainatate, apoi au lucrat un timp afara, iar acum se intorc acasa.  De ce se intorc cand au o viata linistita in Occident, acolo unde lucrurile sunt asezate, fara batai de cap, unde nu trebuie sa duci cate o batalie in fiecare zi? 

    Pentru bani si pozitie. Salariile directorilor executivi la companiile de top, dar nu numai aici, au crescut mult, depasind chiar si nivelul pozitiilor similare din tarile din regiune. Pe neasteptate, Romania a devenit o piata scumpa la varf, dupa cum spun vanatorii de „capete“.  Multi castiga acum mai mult aici decat ar fi castigat afara dupa ani buni de experienta. La acest lucru se adauga functia. Intr-o companie stabila din Occident, un roman nu poate urca in ierarhie repede. Are multi ani de muncit si de stat la coada la departamentul de resurse umane, iar handicapul nationalitatii atarna greu in CV. In schimb, aici intra direct in top management si „este cineva“. Spre exemplu, Codrut Pascu a lasat Londra pentru a prelua biroul de la Bucuresti al firmei de consultanta Roland Berger.  

    In ultimul timp, astfel de cazuri s-au inmultit. Acum un deceniu, primii investitori straini care au intrat pe piata nu au avut de unde alege pe partea de management. Romania nu a fost pregatita pentru o asemenea schimbare. Poate ca avea oameni buni pe partea tehnica, dar nu avea manageri, nu avea oameni de marketing, de vanzari sau directori financiari care sa nu fie doar contabili. Asa ca aparitia expatilor a fost un lucru natural. Era normal ca investitorii straini sa aiba incredere in oamenii lor. Unii dintre ei au adus valoare adaugata, au lasat ceva in urma, in schimb altii s-au adaptat foarte repede obiceiurilor capitaliste locale,  reusind sa devina „milionari in dolari“ intr-o tara saraca, asa cum nu ar fi reusit niciodata intr-o tara bogata.  Dupa zece ani, romanii au capatat experienta si vor sa demonstreze ca pot fi la fel de valorosi ca expatii. Experienta acumulata ca „numarul trei“ sau „numarul patru“ in ierarhia unei multinationale isi spune cuvantul, iar daca se adauga si un MBA, CV-ul este chiar impresionant. 

    S-a format clasa de directori romani pe mana carora pot fi lasate afacerile. Cineva spunea ca dupa un an de la achizitia Romcim, grupul francez Lafarge  a pus problema managementului. Nu strain, ci romanesc. Ce romani vor conduce afacerile de la Bucuresti dupa cativa ani, cand expatii vor pleca? Si s-au pus pe recrutat. Asta se intampla in 1998-1999. 

    Pe de alta parte, si oamenii de afaceri romani au obosit. Au tot acumulat si si-au extins afacerile, dar vine o vreme cand altcineva trebuie sa se ocupe de managementul zilnic. Spre exemplu, Ion Tiriac a angajat un tip, roman, de la firma de consultanta Roland  Berger in functia de director executiv al grupului.  

    Altii au mers pe mana unor expati care au dezvoltat pe piata locala afacerile companiilor internationale. Si ii platesc bine. Asistam acum la prima  schimbare de generatie a managementului executiv. Cei care s-au luptat cu tranzitia au imbatranit si este nevoie de sange proaspat.  Pacat ca politica ramane in urma.

  • Stop la autostrada

    Guvernul a reusit sa-si puna investitorii straini in cap dupa oprirea lucrarilor la autostrada Bucuresti-Brasov. Compania austriaca Strabag, unul dintre constructori, cauta solutiile „legale“ pentru revitalizarea proiectului.

    De ani buni, autoritatile romane – indiferent de culoarea lor politica – par sa se fi transformat in personaje de fabula. Avand la indemana o barca, si aia destul de subreda, cauta solutii pentru mutarea lupului, caprei si a verzei de pe un mal pe altul. Scenariul se aplica pentru o suma de chestiuni „delicate“. 

    Asa s-a intamplat cu ajutoarele pentru siderurgie. Statul a dat facilitati unor companii straine pentru preluarea combinatelor romanesti falimentare. Dar s-a lovit de negocierile cu Uniunea Europeana si a fost obligat sa anuleze o parte din ajutoare. Rezultatul? Nemultumirea investitorilor straini. Dar asta s-a intamplat anul trecut. Dupa multe negocieri, apele s-au mai linistit. Pentru moment. Acum, a venit randul altor investitori straini sa atace deciziile guvernului. Firmele implicate in construirea autostrazii Bucuresti-Brasov au fost, intr-o prima faza, nedumerite ca proiectul a fost oprit, asa cum a anuntat, recent, Ministerul Transporturilor. Acum, cauta „toate caile legale“ pentru rezolvarea situatiei, dupa cum spuneau reprezentantii companiei austriece de constructii Strabag, companie implicata in proiect.

    Care este miza jocului si cine sunt actorii? Campul de lupta este o autostrada de 174 de kilometri, intre Bucuresti si Brasov, despre a carei constructie se vorbeste inca din 2003.  Iar sumele „aruncate“ in joc depasesc doua miliarde de euro. Atrase de „pot“ s-au aratat trei companii mari: Strabag-Austria, care a fost insarcinata cu lucrarile pentru tronsonul Bucuresti-Ploiesti, Vinci-Franta, pe tronsonul Comarnic-Predeal si Ashtrom-Israel, pentru tronsonul Predeal-Brasov. Noua autostrada ar fi trebuit sa includa si o portiune din DN 1 (Ploiesti-Comarnic). 

    Dupa parafarea contractelor, cei trei jucatori asteptau ca, anul acesta, guvernul sa aprobe studiul care atesta pretul corect al lucrarilor si sa se poata apuca de lucru. Raspunsul autoritatilor a fost altul: proiectul Bucuresti-Brasov este oprit cel putin deocamdata. Motivul? „Lipsa de transparenta in atribuirea lucrarilor“, spune Ministerul Transporturilor. Negocierile cu cei trei investitori ar urma sa fie reluate dupa adaptarea legislatiei romanesti in domeniu, la cerintele europene. 

    Din nou, intervin in discutie „constrangerile“ europene. Aceleasi care au incurcat si alte planuri ale unor investitori. Iar constrangerile europene trec dincolo de legislatie.  Acelasi Minister al Transporturilor recunoaste ca „prioritatea numarul unu in domeniul infrastructurii rutiere“ este alt proiect. Cel al autostrazii care leaga vestul tarii de Constanta, pe coridorul IV paneuropean. Cum vor reusi autoritatile sa impace si Uniunea Europeana si investitorii straini?

    Deocamdata, perspectivele nu sunt tocmai incurajatoare. Compania austriaca Strabag a fost cea dintai care i-a cerut explicatii lui Gheorghe Dobre, ministrul transporturilor. Strabag „nu poate intelege logica anuntului dumneavoastra de oprire a proiectului“, spune Rudolpf Krapf, directorul de proiect al companiei, intr-o scrisoare adresata oficialului de la Transporturi. Ca urmare, compania sustine ca „va cauta toate mijloacele legale“ pentru rezolvarea situatiei. Cat de pregatiti sunt oficialii de la Bucuresti pentru un conflict cu nume mari din Europa? Ce cale de mijloc vor gasii mai-marii de la Transporturi? Si, mai ales, de unde vor scoate banii pentru finantarea lucrarilor daca acestea vor incepe? Sunt doar cateva intrebari care nu au, deocamdata, un raspuns. Ramane, doar, ca actualii guvernanti sa incerce, revenind la fabula, sa gaseasca o varianta pentru transportarea, de pe un mal pe altul, a lupului, caprei si a verzei.

  • Nimic despre Elena Udrea

    Oricum ai socoti, plecarea lui Andrei Plesu intr-un moment foarte delicat inseamna o ruptura. Faptul ca n-a stiut sa-l pastreze aproape pe unul dintre cei mai valorosi dintre sfatuitori este esecul nr. 1  inregistrat de Traian Basescu de la instalarea la Cotroceni.

    Cei care au avut placerea sa-l intalneasca zilele trecute pe Andrei Plesu au putut vedea o frunte destinsa si o fata scaldata intr-un zambet sugubat, de om linistit. Un om scapat parca de o povara grea, multumit ca s-a intors la ale lui. Pus pe giumbuslucuri si pe lucruri mari. Si, in orice caz, cu arterele la locul lor, elastice si gadilate voios de un sange parca mai proaspat decat oricand in ultimele luni.

    Asta e partea frumoasa a lucrurilor. Partea proasta e ca de la Cotroceni a plecat o institutie. Fara Andrei Plesu, toti oamenii presedintelui par acum, dintr-o data, prea putini. Fireste, Traian Basescu e suficient de puternic incat sa se dovedeasca omul momentului si sa faca fata cu bine perioadei pe care o traversam. Dar, cu suvita sau fara, el nu poate sa le faca pe toate, bine, de unul singur.

    Pana la urma, cele mai spectaculoase mutari pe care le-a facut Traian Basescu in calitate de sef de stat tin de politica externa. 

    Ca parte din ele i se datoreaza sfatuitorului prezidential e cert. Pana si cei mai inversunati critici ai lui Traian Basescu recunosc ca, la capitolul politica externa, presedintele a dovedit maturitate, cel putin la nivel de consistenta a mesajului.  Or, acum, presedintele ramane un pic schiop intr-o perioada foarte incarcata. Decizia liderilor de grup din Parlamentul European, prin care Romaniei nu i se permite deocamdata sa-si trimita observatori in PE, sub pretextul ca ar costa prea mult, este numai fata vazuta a unei situatii tot mai critice. Nu mai e deja un secret faptul ca tot mai multi crestin-democrati germani cer redeschiderea negocierilor cu Romania. Si ca raportul de tara pe care Comisia Europeana il va da publicitatii la toamna este asteptat de multi ca un semnal pentru invocarea clauzei de salvgardare. Momentul este delicat nu doar in legatura cu raceala de pe axele Bucuresti-Paris si Bucuresti-Berlin. Criza ostaticilor si discutiile privind retragerea trupelor din Irak sunt o alta durere. In sfarsit, subiectul Marii Negre, unul dintre cele mai iscusite abordari de politica externa ale presedintelui, se afla in faza aprofundarii. Vointa politica in a-l construi pe mai departe e necesara dar nu suficienta. Asa ca, oricum ai socoti, plecarea lui Andrei Plesu, acum, inseamna o ruptura. Iar faptul ca n-a stiut sa-l pastreze aproape pe unul dintre cei mai valorosi dintre sfatuitori este esecul nr. 1  inregistrat de Traian Basescu de la instalarea la Cotroceni. 

    Motivele legate de sanatate invocate de Andrei Plesu duc cu gandul la retragerea lui Theodor Stolojan din cursa prezidentiala. Atunci, Traian Basescu a plans. Acum ar fi trebuit sa planga. Nu vom sti niciodata, probabil, ce anume i s-a intamplat intr-adevar lui Theodor Stolojan asta-toamna. Asa cum niciodata Andrei Plesu nu va spune ce anume l-a determinat, in realitate, sa-l paraseasca pe Traian Basescu. Avem o explicatie mai degraba poetica: efortul si ritmul de la Cotroceni depaseau puterea arterelor fostului consilier prezidential. Poate ca seful statului e cu adevarat un tip dracos. Cu care e greu sa tii pasul in toate cele. Sunt multi cei care n-au votat Traian Basescu la alegerile din 2004 dar care il crediteaza in sondajele de opinie date publicitatii pana acum cu multa si foarte multa incredere. O buna parte dintre acestia si-au spus ca daca oameni precum Andrei Plesu, Theodor Stolojan sau Renate Weber s-au dus langa el, e un semn suficient de bun intru mersul cumsecade al lucrurilor in Romania. De aceea, privita dinspre oamenii care nu stiu cum vorbeste si cum se poarta Traian Basescu atunci cand nu e la televizor, plecarea lui Andrei Plesu pare de neinteles. 

    Pentru cei care au avut ocazia sa stea ceva mai mult in preajma lui Traian Basescu, respectiv a lui Andrei Plesu, plecarea ar putea parea, intr-un fel, de inteles. Toti insa, chiar daca n-o constientizeaza, erau linistiti atata vreme cat Andrei Plesu era unul dintre sfatuitorii presedintelui. O liniste pierduta acum.

  • Romania in Tara Minunilor (II)

    MOTO: Ramase o vreme descumpanita, dar, in cele din urma, o strafulgera o idee: „Hei, dar asta e o carte scrisa in oglinda, de buna seama! Iar daca o voi aseza in fata unei oglinzi, cuvintele se vor aseza din nou in ordinea cuvenita!“  (Carroll Lewis, Prin Oglinda Fermecata si Ce a Gasit Alice Acolo)

    Avem de ales intre doua numere pentru toate urgentele: 911 sau 112. Integrarea in Europa ne surprinde cu pantalonii in vine – ar putea suna rezumatul, brutal formulat, al primei parti a textului, publicat in urma cu trei saptamani.

    Obsedati de calendarul integrarii si de multitudinea detaliilor tehnice ce-si mai asteapta inca rezolvarea, clasa noastra politica pare incapabila sa depaseasca orizontul lui 1 ianuarie 2007 si sa gandeasca la o scara mai mare. Procedand astfel, riscam sa ratam taman dimensiunea politica – adica singura care, pe termen lung, conteaza cu adevarat. Dovada? Cu doar cateva luni inainte de a trimite la Strasbourg 35 de parlamentari cu statut de observatori, nici unul dintre partide nu stie cine vor fi acestia sau pe ce criterii urmeaza sa fie alesi. Mai mult, cu exceptia PSD si UDMR, membrii celorlalte partide nu s-au decis inca nici din ce bloc politic european vor face parte. Iar despre modul in care se va desfasura alegerea europarlamentarilor anul viitor, nimeni nu sufla un cuvintel. O atare inconstienta e cu atat mai surprinzatoare cu cat, daca ne vom bucura de un singur avantaj in viitoarea Europa largita, acesta nu e nicidecum dimensiunea economica, asupra careia sunt focalizate toate energiile. Avantajul nostru va fi unul strict politic. Multumita dimensiunilor sale, in viitorul Parlament European Romaniei i-au fost acordate mai multe locuri decat Belgiei, Olandei, Greciei etc. Vocea noastra se va face auzita mai puternic decat  ne-ar indreptati performantele economice si institutionale, spre nemultumirea, mai mult sau mai putin vadita a altor state. Si tocmai acestui avantaj ne pregatim sa-i dam cu piciorul.

    Minimalizarea dimensiunii politice a constructiei europene e boala veche si nu obligatoriu mioritica prin excelenta. Posibilul rezultat negativ al referendumului francez asupra Constitutiei europene are explicatii predominant politice, nu economice. De buna seama, liberalizarea serviciilor, prevazuta in viitorul tratat, care va permite muncitorului roman sa lucreze cot la cot dar pe bani mai putini decat cel francez, reprezinta, la o prima vedere, o explicatie economica. La o privire mai atenta, insa, devine vizibila componenta politica. Liberalizarea serviciilor este interpretata drept un pas decisiv in directia unui liberalism de tip anglo-saxon, putin gustat de catre multi europeni si, cu atat mai putin, de catre francezi. Dupa cum tot drept exces liberal – de aceasta data de tip politically correctness – a fost caracterizata si incapatanarea liderilor europeni de a exclude din preambulul tratatului orice referire expresa la radacinile crestine ale Europei, cuplata cu disponibilitatea, considerata de multi exagerata, de a accepta inclusiv Turcia in Uniunea Europeana. Si cum altfel decat impotenta politica poate fi caracterizata candoarea dezarmanta cu care principalii actori europeni au recunoscut ca nu exista plan de rezerva in cazul unui referendum francez cu rezultat negativ?

    Ceea ce, conform principiului dominoului, ridica o alta intrebare cruciala, fundamental politica: in ce masura soarta unei asemenea constructii poate fi lasata la mana maselor largi de oameni ai muncii? Pentru moment, e suficient sa ne amintim ca preambulul Constitutiei americane, semnat doar de o mana de oameni, incepe, abrupt, cu „We the People of the United States“ (Noi, poporul Statelor Unite) – afirmand (si astfel aducand in existenta) o entitate politica care altfel, de facto, statea sub semnul intrebarii (de altfel, acelasi „we“/„noi“ apare inca din Declaratia de Independenta – „we hold these truths to be self-evident“, cand SUA nu erau decat un vis in mana unui grup de revolutionari). In replica, proiectul Constitutiei europene vorbeste limpede despre „popoarele Europei“. Si cu asta ajungem la cuiul lui Pepelea: ce fel de Europa ne dorim? Noi, romanii, adica. Una calchiata dupa modelul american sau altceva? Pentru ca vrand-nevrand, toate discutiile in jurul proiectului european se invart in jurul modelului american. Vrand-nevrand, orice discutie despre Uniunea Europeana se raporteaza, pozitiv sau negativ, la Statele Unite. Crudul adevar este ca habar n-avem si putin ne intereseaza. Mentalitatea este una de genul „las’ sa ajungem noi acolo, si-apoi vazand si facand“. In subconstientul nostru colectiv – dar, si mai grav, in subconstientul intregii noastre clase politice – exista nerostitul gand conform caruia Europa … este. E un dat, in fata caruia trebuie sa te pozitionezi. Ei bine, Europa nu este! Europa devine. Este „intru“, vorba lui Noica. Iar cea mai buna dovada ca e vie e faptul ca vrea sa se sinucida in Franta lui „je m’en fiche“.

    In aceasta Europa vie, Romania poate avea – in modul cel mai practic cu putin-  ta – un cuvant greu de spus. Pentru asta, insa, ar trebui sa stie mai intai ce vrea. Ce vrem. Iar politicienii tac. Sau, cand vorbesc, nu pot iesi din tiparele SUA, uitand un lucru pe care Alice il invatase pe propria-i piele: in oglinda, toate sunt pe de-a-ndoaselea. Daca Europa intr-adevar „reflecta“ modelul american, apoi o face cu toata seriozitatea oglinzii: stanga devine dreapta, susul, jos, iar modernitatea, postmodernitate. Pana si numarul unic de telefon in caz de urgente este pe dos: in SUA e 911; in Uniunea Europeana – si, de saptamana trecuta, si-n Romania – e 112. 

    P.S.: Alte detalii picante ale acestei comparatii „in oglinda“, in numarul de saptamana viitoare.

  • Nici o vorba despre lebede

    Este cel putin curios/subtil ironic/firesc sa scrii un articol despre interesul investitional al austriecilor pentru o tara ai carei locuitori au asteptat, de-a lungul istoriei sa-i spunem palpabile pentru traitorul in Romania, pe oricine – numai pe austrieci nu.

    Un articol „de bine“, fapt care adauga o incarcatura suplimentara pentru jurnalistul roman, scolit sa se miste cu dezinvoltura numai in domeniul relatarilor negative.  Romanii i-au asteptat pe americani, si n-au venit; sau ma rog, au venit, dar nu asa cum au crezut parintii nostri sau asa cum am crezut noi. Visam la axe Bucuresti-Londra-Washington care mai mult ii pun in incurcatura pe interlocutorii nostri. Si ii ignoram cumva tocmai pe cei ce par decisi sa depaseasca prejudecatile si sa faca afaceri spornice in Romania. 

    Mai mult, austriecii au facut afaceri menite sa dureze, in domenii de activitate cu bataie lunga, depasind natiile cu talente comerciale limitate. Si mai mult, rigoarea si conservatorismul de care dau dovada vienezii nu poate decat sa foloseasca romanilor care lucreaza pentru ei, familiarizandu-i cu concepte cu care nu prea erau obisnuiti sa lucreze. In ansamblu, ceea ce se intampla acum cu Romania si cu Austria este un caz din ceea ce se cheama acum mondializare; trecand peste o istorie comuna, de multe ori cu aspecte pe care e bine sa le uitam inchise in manualele de istorie, peste diferentele de cultura sau de educatie, peste diferentele dintre rigoarea germanica si boema latina, unii vin la altii si lucreaza impreuna. Terenul de incercare care a devenit acum Europa, unde o diversitate enorma de spirit si convingeri incearca lucrul la unison creeaza si astfel de aliante care in urma cu 20 de ani ar fi putut parea imposibile. 

    Viena a fost si este, spun specialistii, in mod traditional, poarta Occidentului spre Europa de Est, un cap de pod atat pentru firmele americane, japoneze sau britanice; urnite de interesele care au trecut pe langa ele, companiile austriece cauta acum porti de extindere iar Rasaritul Europei a devenit acum terenul lor de vanatoare. 

    Pe de alta parte, si Austria a fost si este pentru romani o poarta spre Occident, la modul cel mai concret, pentru ca majoritatea celor care ravnesc sa lucreze in Europa cea bogata trec prin Austria. Este o chestiune cu fata si dos, pentru ca  genereaza atat comentarii acide ale politicienilor despre pericolul migratiei, dar creeaza si castig – am citit o estimare care avansa o suma frumusica, cam un miliard de euro, ca provenita din sucul baut sau sandvisul mancat sau benzina cumparata in Austria de majoritatea dintre sutele de mii de trecatori romani spre apus. 

    Oricum, problema in ansamblu nu trebuie privita prea sentimental, cresterea investitiilor austriece in Romania nu are prea mult de-a face cu bunele sentimente pe care respectivii le-ar nutri pentru noi. Este mult mai mult o problema de piata si de nevoie de extindere – Romania este o piata importanta, suficient de ignorata pana acum cativa ani ca sa devina atragatoare in prezent. La fel de adevarat este si faptul ca austriecii vor prefera totusi Transilvania, din cauza apropierilor istorice de neevitat. Cum spuneam: cu toate ca istoria postdecembrista a relatiilor romano-austriece incepe cu drama lebedelor mancate de unii romani la Viena in 1990 (un subiect mult mai suculent decat o amarata de privatizare, fie ea si de la Petrom), imi place totusi sa cred ca acest inceput  a fost uitat de cei mai multi romani si austrieci. Prezentul asa ar spune.

  • AFACERI: David si Goliat pe piata electronicelor

    Legile globalizarii spun ca doar cei mari supravietuiesc. Dar exista si nise. Aceasta este zona in care cei mici vor trai mult si bine. Caci o alta lege spune ca este loc pentru toata lumea. 

    Alexandru Dragoiu are 27 de ani si e pasionat de tehnologie. I se trage din perioada cand a locuit in Statele Unite, tara in care este stabilita intreaga sa familie. Cand s-a intors in Romania, a pornit o afacere despre care a auzit aproape oricare roman: E-Boda. Totul a pornit de la ideea de a deschide o firma de asamblat electronice care sa se vanda bine doar pe piata noastra.

    Reteta e simpla. „Am inceput sa facem DVD playere E-Boda care sa citeasca si CD-urile cu filme pentru calculator si discurile piratate aduse din China, foarte populare in Romania, dar care puneau probleme aparatelor de firma“, povesteste Alexandru Dragoiu, omul care a fondat in 2001 Rosal Electronics impreuna cu Silviu Prigoana si Alexandru Ilie. Cei mai multi cred ca omul de afaceri Silviu Prigoana ar fi actionarul principal al firmei care produce marca E-Boda. In realitate, ideea a fost a lui Dragoiu, de partea tehnica s-a ocupat Alexandru Ilie, iar Prigoana a venit cu banii. Astfel incat cei trei detin parti egale in companie. Aceasta este, pe scurt, istoria E-Boda, denumire care inseamna, intr-o traducere libera, „oda poporului chinez“. Oda este justificata. Cele mai multe componente provin din Asia, mai precis din Taiwan.

    De fapt, Alexandru Dragoiu nu a reinventat roata. Pe cand locuia in America a observat ca Apex, un producator obscur in aparenta concura serios Sony. Cei de la  Apex nu faceau decat sa-si adapteze produsele pietei americane atat prin caracteristici, cat si prin pret. Exact asta a facut si E-Boda aici. 

    Pe langa faptul ca citesc filme de pe DVD-uri sau CD-uri cu filme si muzica in formate DivX sau MP3, DVD playerele E-Boda au si preturi mult mai mici decat produse ca Sony, Panasonic, Philips. In vreme ce un aparat E-Boda costa patru milioane de lei, un Philips cu performante similare se vinde cu sapte milioane de lei. Diferenta de pret se explica prin faptul ca Rosal Electronics asambleza aparatele in tara, platind taxe vamale mai mici pe componente, nu pe produsele finite.

    Acum, toata lumea admite ca E-Boda s-a transformat dintr-un no-name intr-un brand. Cum s-a ajuns aici? Prin investitii in marketing si servicii de garantie. „Anul acesta vrem sa investim in promovare 10% din profit“, explica Alexandru Dragoiu, director de vanzari la Rosal Electronics. Pentru a afla suma neta investita, se poate face un calcul foarte simplu: daca cifra de afaceri a companie este estimata, pentru anul 2005, la peste 5 milioane de euro (7 milioane de dolari), iar rata profitului va fi de 9%, obtinem o cifra de 50.000 de euro. 

    Han Q, presedintele LG Romania, are o cu totul alta viziune despre piata. In varsta de 47 de ani, sud-coreeanul a venit in Romania in 2004 cu gandul sa largeasca cota de piata a LG. „In timpul liber imi place sa pescuiesc in lacurile din jurul Bucurestiului“, marturiseste Han Q. El vrea sa aplice filosofia de pescar sarguincios si pe piata romaneasca de electronice si electrocasnice. 

    Cresterea veniturilor va fi data, in opinia lui, atat de extinderea pietei, cat si de „pescuirea“ unor procente din cota de piata a altora. Televizoarele, echipamentele audio-video, DVD playerele si dispozitivele de stocare vor aduce in conturile LG 25 de milioane de euro, conform estimarilor sud-coreanului. El spune ca veniturile totale ale LG Romania vor exploda in acest an de la 20 de milioane de euro la 50 de milioane de euro. „Noi avem o strategie pe termen lung. Doar marcile consacrate vor supravietui. Pe langa calitatea produselor, noi oferim asistenta clientului si dupa vanzarea propriu-zisa“, spune Han Q, managerul care, atunci cand vorbeste despre afacerea pe care o conduce, prefera pronumele personal „noi“, in locul formei de singular „eu“ – lucru valabil si pentru succese, dar si pentru esecuri.

    Dragoiu de la Rosal e de acord ca produsele no-name vor disparea, „insa E-Boda este deja o marca“. El crede ca logica lui Han Q se aplica pentru electronicele comercializate sporadic in hipermarketuri. „Am vazut zeci de marci extrem de ieftine, care sunt prezente pe rafturi doar pe durata unei oferte speciale. Imi amintesc nume ca Sota sau Eurcolor care s-au vandut foarte bine dar, ulterior, au disparut“, explica Dragoiu. 

    Cu E-Boda e o alta poveste, spune el. „E-Boda nu a avut o filosofie pe termen scurt“, intrucat compania este interesata de fiabilitatea produselor sale. Conform Rosal Electronics, doar 1% din produsele vandute se intorc la garantie, iar service-ul este rapid. Dupa ce a trecut de la afaceri in domeniul salubritatii la media si productie de DVD playere, Rosal a inceput de la sfarsitul anului trecut sa vanda si televizoare cu cristale lichide (LCD). Pe scurt, de la curatenia orasului a ajuns la high-tech.

    La LCD-uri, lansate la sfarsitul anului trecut, s-a aplicat aceeasi reteta ca si in cazul DVD playerelor: preturi mici, obtinute prin asamblarea locala a componentelor importate din Asia. Un televizor cu ecranul de 76 cm (30 de inci) costa in decembrie 2004 o suta de milioane de lei, in vreme ce marcile consacrate erau de circa doua-trei ori mai scumpe.  Acum, toate preturile au scazut cu aproximativ 20% pe fondul reducerii pretului de cost, operate de furnizori. Principalii furnizori mondiali de materie prima, adica de „foi“ mari de cristale lichide (dintr-o bucata se fac trei televizoare) sunt Sony, Samsung, LG, Philips, Sharp, Panasonic sau AU Optronic – furnizorul E-Boda. Reducerile pretului de cost vor continua pentru ca furnizorii, pe de o parte, sunt in mare concurenta. 

    Pe de alta, investitiile in tehnologie sunt pe cale de a se amortiza pentru produsele deja infipte bine in piata. Asa ca, afirma Han Q, preturile LCD-urilor vor ajunge, peste cativa ani, la 40% din preturile actuale, ceea ce va duce la o explozie a vanzarilor.  Practica a demonstrat ca cele doua modele de business pot sa convietuiasca: atat producatorul local orientat catre o singura piata, cat si multinationala cu marca internationala. „Cred ca suntem mai flexibili decat un producator mare“, spune Dragoiu de la Rosal Electronics. „Daca piata vrea altceva, ne adaptam din mers, lucru care nu este valabil pentru un producator gigant.“

    La capitolul marca, un producator local nu va putea sa ajunga la notorietatea unui Panasonic, Sony sau Philips. Multumita cercetarii, multinationalele scot pe piata „the next big thing“, adica produse foarte scumpe, de ultima generatie. Desi inaccesibile pe termen scurt marii mase de consumatori, ele ridica valoarea brandului. Un exemplu recent: LG a lansat la Paris, la mijlocul lui aprilie, un televizor cu plasma de 180 cm care se va vinde pe piata romaneasca la pretul de 40.000 de euro. 

    Cu toate ca intre cele doua modele de business este o diferenta ca de la cer la pamant, sunt si cateva similaritati. 

    Prima ar fi ca atat produsele cu marci consacrate cat si cele cu marci mai putin notorii au in interior aceleasi componente, produse de asiatici. Pana la urma, si ambalajul face diferenta.

  • INDUSTRIE: Corigenti la competitivitate

    Cand euro scade si pretul materiilor prime si al utilitatilor creste, in industria mobilei se vorbeste de supravietuire, nu doar de marje mici de profit. Este de asteptat ca testul competitivitatii impus de autoritati sa se incheie cu un esec de toata frumusetea pentru unii dintre „mobilisti“.

    Ani de zile, producatorii de mobila au trait aproape exclusiv din export. Mai mult de trei sferturi din productia autohtona pleca peste granita, din cauza ca piata locala nu putea absorbi tot ceea ce fabricau mobilistii romani. Astfel s-a ajuns in situatia ca, din productia de circa 1,1 miliarde de euro realizata anul trecut de fabricile de mobila, sa fie exportate produse in valoare de aproape 850 de milioane de euro.

    Principalul factor care a indreptat companiile romanesti catre export este, spun managerii acestora, puterea redusa de cumparare a populatiei. Insa strategia care a asigurat timp de mai bine de un deceniu supravietuirea companiilor din industrie se intoarce acum impotriva producatorilor locali. Acestia au pierdut treptat piata interna, care a fost invadata de produse mai ieftine – si mai slabe calitativ, spun reprezentantii fabricilor autohtone.

    In ultimii ani, ritmul de crestere al importurilor a depasit cresterea exporturilor, semn ca piata interna se largeste. Insa prea putine companii locale au profitat de pe urma acestei dezvoltari si din cauza ca nu s-au adaptat rapid cererii. De fapt, cele mai multe produse comercializate pe piata autoh-tona sunt fabricate din materiale sintetice, au un design modern si preturi mai scazute, in timp ce fabricile romanesti produc prin traditie mobilier solid, din lemn masiv.

    Pentru a fabrica un model nou, o fabrica trebuie sa gaseasca o piata de desfacere si sa investeasca in tehnologie. Companiile romanesti au fost insa prinse intr-un cerc vicios. Piata interna nu putea sa le absoarba productia, dar nici nu puteau patrunde cu modele moderne pe pietele externe, din cauza resurselor financiare scazute. Ca urmare, au continuat sa produca modele traditionale, care inca mai au cautare pe pietele vestice si pentru care nu aveau nevoie de investitii foarte mari.

    Acum insa, cursul leu-euro a dat peste cap toate planurile producatorilor romani. „Volumul exporturilor a fost foarte ridicat in 2004 si, avand aceasta baza, am incheiat foarte multe contracte pentru acest an. Insa, la stabilirea preturilor, am luat in calcul cursul euro prevazut in legea bugetului de stat, de 42.550 lei/ euro“, explica Dumitru Petcu, director general al companiei Alprom.

    Petcu, care este si membru in conducerea Asociatiei Producatorilor de Mobila din Romania (APMR), spune ca devalorizarea euro a afectat foarte mult companiile din industrie. „Fabricile au renuntat la contracte, au redus productia, au disponibilizat salariati.“ Potrivit APMR, concedierile din industrie ar putea totaliza 20.000 de persoane, respectiv 20% din cei circa 100.000 de angajati ai companiilor care activeaza in aceasta ramura.

    Nici Mobexpert, cel mai mare grup de firme din aceasta industrie, nu a scapat nevatamat din „filtrul“ aprecierii euro. „Am inregistrat o pierdere de jumatate de milion de euro in primele trei luni din activitatea de export“, spune Dan Viorel Sucu, presedintele Mobexpert.

    Problema euro nu este singura. Anul trecut, materiile prime utilizate de producatorii de mobila s-au scumpit cu circa 30%, conform estimarilor din industrie. Mai intai a fost majorarea pretului la PAL (placi din aschii de lemn – una dintre materialele foarte utilizate in productia de mobilier), majorare facuta de principalul furnizor, grupul Kronospan. A fost un adevarat scandal. Dupa ce a cumparat fabricile de placi de lemn construite la Sebes de italienii de la Fratti, Kronospan a majorat preturile la PAL cu circa 40%. A urmat o ancheta a Consiliului Concurentei si decizia  autoritatilor de a cere revenirea la preturile initiale. Cu toate acestea, surse din industria mobilei afirma ca aceasta revenire nu s-a facut.

    A urmat majorarea pretului de pornire a licitatiilor de vanzare a lemnului decisa de Regia Nationala a Padurilor Romsilva. Cum Romsilva controleaza doua treimi din padurile din Romania, decizia Regiei a facut ca pretul de achizitie a lemnului brut sa creasca, spun patronatele din industrie, cu 85%.  Ceea ce antreneaza scumpiri in toate celelalte sectoare de prelucrare a lemnului.

    Peste toate vin si anuntatele sau deja realizatele cresteri de preturi ale utilitatilor, in conditiile in care consumul energetic are o pondere importanta in costurile de productie a mobilei.

    In aceste conditii, se pune intrebarea ce sanse de supravietuire mai au fabricile de mobila? Raspunsul este simplu: sa faca investitii pentru a creste productivitatea. Problema este insa lipsa resurselor, intr-o perioada nu tocmai fasta.

    „Investim mai repede decat ne propusesem, pentru a creste productivitatea fabricilor“, spune Dan Viorel Sucu. „In urma investitiilor, speram sa recuperam pierderea data de modificarea cursului leu-euro pana la sfarsitul anului“, completeaza el.

    Insa Mobexpert are capacitatea financiara de a investi sume importante, la care alte companii nu au acces. Ce vor face alte firme? Disponibilizari, reduceri ale numarului de schimburi, reduceri ale numarului de zile lucrate intr-o saptamana, ba chiar diminuarea salariilor sunt cateva dintre solutiile deja aplicate de unele fabrici. Altele au adoptat chiar solutia mai radicala a stoparii totale a activitatii.

    Surse din industrie afirma ca Mobilextra din Campulung Moldovenesc a decis inchiderea fabricii, dar reprezentantii companiei nu au putut fi contactati, pentru a confirma informatia. Insa administratorul societatii Tapiterie & Mobila din Falticeni a anuntat, printr-un comunicat remis RASDAQ, ca „datorita scaderii veniturilor din activitatea de baza, cresterii preturilor la energie si combustibil, cererii mici (…) dispune oprirea productiei pe perioada determinata de 1-3 luni, incepand cu data de 12.04.2005“.

    De ce a fost nevoie, totusi, ca fabricile sa se inchida pentru a realiza ca au nevoie de investitii? Industria mobilei a beneficiat de cativa ani de progres extraordinar, in conditiile in care productia a ajuns anul trecut la cifra estimata – in 2002 – de abia pentru anul 2010. De asemenea, exporturile au avut o evolutie peste asteptari, cu cresteri importante in ultimii trei ani. Totusi, firmele nu au profitat de perioadele bune de export si nu au facut la timp suficiente investitii. Pe de alta parte, exista un cerc vicios: in aceasta perioada in care importurile de echipamente ar fi mai ieftine datorita deprecierii euro fata de leu, fabricile nu mai au resurse tocmai din cauza acestei evolutii a cursului valutar.

    Din nefericire pentru producatorii de mobila, perioadele de avant ale industriei s-au suprapus cu perioadele de recesiune din multe economii vestice. Si pentru a rezista pe aceste piete, companiile au acceptat marje reduse de profit, ceea ce nu le-a permis acumularea de fonduri. Pe langa investitii, o solutie este si crearea de noi produse care pot fi vandute in UE, dar la preturi actualizate la noile conditii de pe piata. „Lucram la noi prototipuri cu care sa mergem la targuri si speram ca in 4-5 luni sa revenim la o activitate normala“, spune directorul Alprom, companie care a apelat, de asemenea, la restructurarea activitatii si la disponibilizari.

    Daca activitatea de productie – bazata in mare parte pe comenzile externe – sufera puternic de pe urma deprecierii euro, comertul de mobilier pe piata interna este in crestere.

    „Vanzarile sunt mult mai bune in magazine pentru ca au scazut preturile in lei“, afirma Sucu. Mobexpert are preturile stabilite in euro, astfel ca valoarea in lei este mai mica acum decat in urma cu sase luni. Si profitul din activitatea comerciala s-a apreciat. „Ne costa materialele si manopera mai mult, dar castigam din trecerea la serii mari“, completeaza presedintele grupului de firme. Rezulta astfel un plus de productivitate. Petcu crede insa ca piata interna nu poate absorbi productia autohtona de mobila. „Ne dezvoltam reteaua de magazine. Dar este imposibil sa directionam toata productia de mobila a Alprom catre piata interna“, spune el. Daca la nivel individual, companiile incearca sa gaseasca solutii de depasire a crizei, la nivelul ramurii situatia este „albastra“. Iar problema principala nu este disponibilizarea oamenilor si nici reducerea productiei, masuri care ar putea, in cele din urma, sa duca la o crestere a competitivitatii fabricilor romanesti si la o curatare a pietei de actorii neperformanti.

    Necazurile vin din renuntarea la contractele de export. Este greu de crezut ca firmele care importau pana acum din Romania nu-si vor gasi alti furnizori care sa suplineasca deficitul de produse. Dar si mai greu de crezut este, spun oamenii din industrie, ca – odata gasiti alti furnizori – clientii externi vor relua contactul cu producatorii romani, cand acestia vor avea conditii mai bune pe piata.

    Astfel ca, dupa ce au pierdut – dupa 1989 – piata fostelor state socialiste (pe care incearca acum sa o recucereasca), producatorii romani de mobila se vad in fata unei alegeri dificile: pierderea pietei vestice sau renuntarea la profituri. Practic, fabricile romanesti sunt acum in fata celui mai mare test de competitivitate inainte de aderarea la UE. Cine va lua nota de trecere?

  • Patru lovituri successive

    Afacerile producatorilor de mobila au fost puternic afectate in ultimul de an de mai multe scumpiri ale preturilor la materii prime, utilitati, dar si de evolutia cursului valutar.

    DEPRECIEREA EURO: Mai mult de trei sferturi din productia romaneasca de mobila este exportata, iar cea mai mare parte a exporturilor se indreapta catre Uniunea Europeana. Pentru ca preturile sunt stabilite in euro, in urma aprecierii leului fata de moneda unica, fabricile incaseaza de fapt mai putini lei – moneda in care isi platesc furnizorii angajatii etc.

    PAL: Pretul la PAL (placi din aschii de lemn – unul dintre materialele foarte utilizate in productia de mobilier) a fost majorat anul trecut cu circa 40% de catre principalul furnizor, grupul Kronospan.

    LEMN: Regia Nationala a Padurilor Romsilva – cel mai mare proprietar de paduri din Romania – a majorat pretul de pornire a licitatiilor de vanzare a lemnului. Ca urmare, pretul de achizitie a lemnului brut a crescut, spun patronatele din industrie, cu 85%.

    UTILITATI: Pretul energiei electrice si al gazelor naturale a crescut in ultimele luni si va continua sa creasca pana la aderarea la Uniunea Europeana.

  • INVESTITII: Mai mult de 40% profit

    In general, in orice afacere, un profit de 10% poate fi considerat unul bun. Cu un profit anual de 20%, se poate mandri orice investitor din lume. Dar 40% profit? Merita ca pentru el sa-ti iei bagajele si sa te muti pentru cativa ani in Romania, chiar daca locuiesti in Londra.

    Cu siguranta, asa s-a gandit si Jeff Kirby, directorul general al fondului de investitii britanic  European Future Group (EFG), intrat de curand pe piata romaneasca. Adica acum trei luni, ocazie cu care Jeff Kirby s-a mutat la Bucuresti.

    „Am venit in Romania pentru a investi pe piata imobiliara, unde exista o foarte buna oportunitate. Investitorii nostri asteapta de la noi un randament de cel putin 40% pe an“, explica Jeff Kirby.

    El spune ca „tinta“ EFG in Romania este sa investeasca pe piata imobiliara din Romania circa 300 de milioane de euro in cinci ani, adica in jur de 60 de milioane de euro pe an.  Deja, in cele trei luni de activitate, fondul de investitii a cumparat in tara terenuri si proprietati in valoare de 16 milioane de euro. „Am facut deja aceste cateva achizitii mici. Pe terenurile pe care le-am cumparat vom dezvolta proiecte imobiliare, iar casele le vom renova si fie le vom revinde, fie le vom inchiria“, mai spune Kirby.

    Primul mare proiect pe care il va dezvolta EFG va fi construirea unui „business parc“ in zona de nord a Bucurestiului, prin-tr-un parteneriat cu investitori romani.  Romanii vor veni cu terenul, iar EFG va adauga expertizele tehnice, proiectul si, bineinteles, banii. Adica 58 de milioane de euro, pentru ca atat va costa parcul de birouri care se va intinde pe un teren de 6,2 hectare si va aduce pe piata imobiliara 90.000 de metri patrati de spatii de birouri. 

    Lucrarile la acest proiect vor incepe in luna martie 2006 si se vor incheia doi ani mai tarziu. „Cladirea va fi inchiriata si vanduta apoi unui alt fond de investitii. Suntem deja in discutii cu mai multe fonduri de investitii pentru vanzarea acestui proiect“, spune Jeff Kirby. Un al doilea proiect al EFG va fi un joint-venture cu un grup de investitori israelieni pentru constructia a 15 mall-uri in orase cu o populatie sub 250.000 de locuitori. Fiecare mall va avea o suprafata de 4.000 de metri patrati, iar investitia in constructia lui se va ridica la circa 3,5 milioane de euro. 

    „Fiecare mall va avea un supermarket, o florarie, o brutarie, o banca si spatii comerciale“, povesteste Kirby. In luna septembrie a acestui an vor incepe constructia primului spatiu comercial de acest tip, urmand ca in fiecare din anii urmatori sa fie construite cate cinci. „Le vom vinde unui mare retailer, avem deja niste precontracte. Avem deja criteriile stabilite de viitorul cumparator, aceste mall-uri trebuie sa indeplineasca anumite conditii impuse de el. 

    Pe masura ce fiecare dintre cele 15 mall-uri vor indeplini aceste conditii, le vom vinde“, a adaugat directorul EFG. Kirby spune ca fondul de investitii pe care il conduce a ales sa investeasca in Romania pentru ca este o tara mult mai mare decat celelalte (Bulgaria, Albania, Macedonia sau Serbia) in care piata imobiliara este in crestere. 

    „In Romania sunt 23 de milioane de consumatori, deci potentialul este mult mai mare decat in celelalte tari. Cea mai mare problema este faptul ca Romania are inca o reputatie groaznica in strainatate si ca sunt foarte multi oameni de afaceri care nu investesc aici de teama de a nu fi pacaliti“, argumenteaza el.