BusinessMagazin

Author: adison

  • Call Center, puntea spre clienti

    In ultimul timp, atat in presa scrisa cat si in cea audio-vizuala intalnim tot mai des termenul de Call Center (sau Contact Center).  Dar ce se ascunde in spatele acestei notiuni?

    O minima definitie: Call Centerul este interfata de comunicare, punctul de legatura dintre o companie si clientii sau potentialii sai clienti. Call Centerul poate fi atat intern, ca departament de sine statator sau integrat in departamentul de relatii cu clientii, cat si extern, in cadrul unei companii specializate in acest tip de servicii. In acest din urma caz este vorba de externalizarea serviciilor de call center sau altfel spus „outsourcing“. Rolul unui Call Center este de asigura in primul rand suportul informational necesar clientilor sau potentialilor clienti ai unei organizatii, suport furnizat printr-o infrastructura specifica de catre un personal specializat.  Serviciile de furnizare de informatii se pot extinde si la cercetare de piata, inregistrare de garantii, vanzari s.a.  Principalul canal de comunicare il reprezinta telefonul, la care se adauga e-mail, SMS si chat. Orice Call Center este construit pe trei componente: oameni, tehnologie si procese, eficienta acestuia fiind determinata atat de performanta fiecarei componente in parte cat si de modul in care ele lucreaza impreuna. 

    Daca discutam de componenta umana, atunci discutam de oameni specializati pe anumite domenii, cu experienta in relatii cu clientii, cunoscatori a cel putin unei limbi straine si cu abilitati de comunicare excelente. Tehnologia este o componenta vitala a unui Call Center si exista o gama variata de echipamente si aplicatii software dedicate acestei activitati. 

    In mare, este vorba de tehnologie care asigura preluarea si efectuarea apelurilor, accesarea bazelor de date, efectuarea rapoartelor pentru monitorizarea activitatii.  Fara o astfel de platforma tehnica nu putem discuta de un Call Center eficient si competitiv. Procesele reprezinta un alt element esential al unui Call Center. 

    Degeaba ai cei mai buni oameni si cea mai buna tehnologie daca activitatea nu este reglementata de un set de reguli exacte si clar definite. Este ca si cum ai avea o masina sport si un sofer profesionist fara a sti cum sa ajungi la destinatie.

  • Totul despre compania ta!

    Cautati sa va extindeti afacerea in Europa, asa ca ati inceput corespondenta cu diverse companii din afara.

    Aveti insa o problema: nu prea stiti cum sa faceti diferenta intre partenerii seriosi si cei care duc de coada diverse „tinichele“: datorii neachitate, contracte nerespectate, actionariat-fantoma. O metoda de a verifica situatia exacta a unei companii europene este site-ul www.ebr.org. European Business Register se vrea un fel de catalog al companiilor care activeaza in Europa, insa este realizat cu ajutorul institutiilor de tip Registrul Comertului, astfel ca toate datele despre companii au cele mai mari sanse de a fi reale.

    Site-ul EBR este destinat tuturor utilizatorilor de Internet care doresc sa afle informatii despre companii. Pentru a utiliza site-ul, aveti nevoie insa de un abonament, al carui tarif este confidential si poate fi aflat doar de la partenerii EBR. Cel mai apropiat se afla in Grecia, insa puteti obtine informatii suplimentare contactand editorii site-ului prin e-mail. Din catalog nu lipsesc firmele romanesti, iar sectiunea dedicata lor este realizata in colaborare cu Camera de Comert si Industrie a Romaniei si Municipiului Bucuresti (CCIRMB). Proiectul a fost lansat in 1992 si a inclus initial 13 tari. A fost extins apoi in Europa Occidentala, iar mai tarziu, au fost adaugate si tari din Europa de Est. Pana acum, s-au cheltuit peste 1,5 milioane de euro cu acest proiect, majoritatea provenind din finantari europene. 

    Utilizatorii abonati au acces si la un motor de cautare care poate identifica companii dupa nume, domeniu de activitate sau tara in care activeaza. Cautarea se realizeaza direct in baza de date a institutiilor care participa la acest proiect, fara a altera in vreun fel informatia. Abonatii EBR pot de asemenea sa caute informatii despre oficialii companiilor partenere. Iar daca tot nu va este de ajuns, aflati ca exista pentru anumite companii si un profil special, realizat de editorii site-ului. 

    Acesta cuprinde pe langa informatiile oficiale si informatii privind actionariatul, rezultatele financiare raportate, precum si alte date care pot influenta performanta companiei respective. 

    Va ganditi daca sa va inscrieti ca utilizator pe acest site? Sa mai spunem ca portalul contine in acest moment 18 milioane de companii, de la multinationale pana la companii mici si mijlocii. Aveti de unde alege? 

  • Determinare si greseala

    Se poate ca domnul Malraux sa fi gresit cand a spus, despre secolul XXI ca va fi religios sau nu va fi deloc. Secolul XXI este mult prea cinic, grabit si, mult mai important, lipsit de mituri pentru a mai putea sa se schimbe. Nu mai este timp pentru mituri, iar sistemele de valori s-au modificat. Secolului XXI ii va fi de ajuns, poate, suficienta in care se afla deja.

    Saptamana trecuta a fost una grea. Periodic trecem prin astfel de incercari; ele se cheama 11 septembrie sau 11 martie sau 26 decembrie. Sunt perioade de cumpana cand oamenii isi uita din teluri si din razvratiri si din intoleranta si se regasesc altfel, cu ochii umezi si dispusi sa se ajute sau macar sa se gandeasca la ceilalti. Aceste stari trec repede, si de aceea, poate, este nevoie sa le repetam, poate din vointe divine sau poate pur si simplu din rascoala unei particele a lantului ADN care ne-a facut oameni.  Intai au fost povestea celor trei colegi de breasla captivi in Irak. Discutabil aici este modul in care a reactionat societatea romaneasca. Pentru cea mai mare parte a romanilor, situatia celor trei a dus la o evidenta coeziune emotionala, dar s-a facut simtit si un spirit rau, de vrajba. 

    Cel mai important lucru este ca acolo sunt trei oameni cu arma la cap. Punct. Restul, camere de luat vederi sau de fotografiat, profesionalismul celor ce i-au filmat sau fotografiat, paturile din fundal, hainele rapitorilor, parerile profesionistilor – psihiatri, analisti politici sau experti in ceva, in final chiar conspiratiile deja brodate pe tema disparitiei celor trei sau criticile privind modul in care au plecat in Irak sunt fie un balast, extrem de necesar, pentru ca trebuie sa intelegem ce se intampla, dar numai un balast, fie scenarii concepute mult prea devreme. 

    Intre momentul in care scriu aceste randuri si momentul in care revista poate fi cumparata si citita trec doua zile; imi doresc ca in aceste doua zile cei rapiti sa se intoarca acasa iar scriitura mea sa ramana fara fond. Este cel mai important lucru acum, iar scenariile pot fi lasate pentru dupa intoarcerea lor. 

    Vorbeam mai sus de cinism pentru ca in acest caz, in Romania, cinismul este prezent. Cinicii nu sunt constienti de asta, cred ca acuzand sau criticand sunt doar lucizi in analizele lor, dar le iese altceva. Sa ma fac inte- les. Privirea lui Marie Jeanne Ion de sub naframa nefireasca pe care o poarta, cea a lui Sorin Miscoci si cea a lui Ovidiu Ohanesian ajung. Mai mult decat sfidare sau mesaje ascunse sau orice altceva au identificat specialistii, in privirea lor e povestea jurnalistului roman, asa cum a inteles el sa se formeze si sa isi faca meseria si despre ce compromisuri e nevoit sa faca pentru meseria sa.

    Spre deosebire de un constructor, ale carui creatii au taria betonului, spre deosebire de un compozitor, ascultat si tinut minte de melomanii din lumea intreaga, spre deosebire de un scriitor al carui nume se afla pe copertile cartilor sale, gloria unui jurnalist este unul din cele mai perisabile lucruri din lume: tine de la cinci minute pana la cel mult trei zile, dar aceste ultime cazuri sunt foarte rare. Majoritatea sunt ilustri necunoscuti, iar faptul ca un jurnalist a dat o stire buna, sau ca a realizat un reportaj bine facut sau ca a scris un text rotund este recompensat prin cele cinci secunde in care numele ii apare pe ecran sau de semnatura din ziarul pe care in zilele urmatoare il arunci intr-o parte, nefolositor. Ochii si urechile unei natii sarace, cei trei jurnalisti si-au facut meseria apeland la un compromis – ajutorul indoielnic oferit de niste afaceristi arabi. Orice e criticabil in aceste conditii, de la tarele presei din Romania – aliante aiurea, uneori amatorism, uneori graba sau insuficienta documentare, uneori partizanat – dar determinarea celor trei nu. E modul in care si-au putut face ei meseria, si au facut-o. 

    Al doilea fapt a fost moartea unui om. Plecarea dintre noi a Papei Ioan Paul al II-lea este cea in masura sa contrazica afirmatia lui Andre Malraux. Pentru ca a plecat simbolul care ar fi putut oferi secolului XXI contraponderea la pragmatism excesiv, la industrializare si desensibilizare si ar fi indepartat pericolul care ne pandeste, cel al inlocuirii spiritului uman de catre tehnologie. Sau poate ma insel si chiar desprinderea de pamant a papei ii va conferi acestuia puterea de a oferi un nou mit omenirii.

    La fel, si despre Papa Ioan Paul al II-lea se va fi spus tot ceea ce este de spus, inca din timpul agoniei sale. Dar nu poate fi ignorat faptul ca, deasupra credintelor si peste opinii si prejudecati, de peste mai bine de un sfert de veac Karol Wojtyla a fost un simbol pentru un est al Europei care incearca sa-si gaseasca locul in lume, est pe care Ioan Paul al II-lea l-a cunoscut si l-a sprijinit. Un model de politician cu trup chinuit dar cu minte limpede si clara, o personalitate cu plusuri si minusuri, un fenomen mediatic si un deschizator de drumuri.

    Un om intreg, adica.

  • Proclamatia de la Bucuresti-Onesti-Bagdad

    La noi, sunt putine lucruri certe. La noi, totul e interpretabil. La noi, totul are, la un moment dat, ceva dubios in el. La noi, totul e pus la cale, totul face parte dintr-un scenariu. La noi, indaratul a orice exista ceva dubios.

    Trei au fost scandalurile care au tinut capul de afis in Romania in ultima vreme: cazul Rafo Onesti, demisiile de la ziarul Adevarul si rapirea jurnalistilor romani. Toate au ceva in comun: legaturile periculoase si o mare doza de inexplicabil. Iar printre aceste trei evenimente, votul pro-Romania din Comisia de politica externa a Parlamentului European, cu adevarat important, a trecut aproape nebagat in seama. 

    Ce inseamna asta? Mai multe lucruri. O data, ca stirile de bine nu sunt stiri. Niciodata o stire despre un eveniment istoric, dar mai degraba birocratic, nu va putea lua fata uneia spectaculoase, de genul acelora despre care se discuta intens in tramvai si sunt uitate cateva zile mai tarziu, pentru a lasa loc altora. Sa ne intelegem, cazurile Rafo, Adevarul, Bagdad nu sunt deloc niste maruntisuri; fiecare in sine, fiecare in felul lui e foarte important. Si fiecare e tratat, in ultima instanta, cu o mare doza de superficialitate. Bunaoara, putina lume s-a gandit la situatia dramatica a celor trei jurnalisti romani rapiti in Irak si la adevaratele motive pentru care au ajuns in aceasta situatie. Cei mai multi s-au grabit sa faca pe desteptii, sa decripteze mesaje si sa explice cum trebuie procedat. Din pacate, a existat suficienta apa la moara stricata a freneziei comentatorilor de tot soiul.

    O ecuatie din care n-a lipsit aproape nici un ingredient: fosti apropiati ai lui Arafat cu legaturi politice la nivel inalt si conexiuni cu serviciile secrete, spitale de nebuni, variante fanteziste, situatii inexplicabile, dezvaluiri, zgomot. Si, ca intotdeauna, multa politica, culminand cu sugestia facuta de liderii PSD privind retragerea militarilor romani din Irak, chiar inainte de a exista vreo  astfel de revendicare a teroristilor. 

    Atat in cazul Bagdad cat si in cele mai putin spectaculoase dar suficient de incalcite, precum Rafo si Adevarul, au intervenit cateva nume. Mereu, acelasi gen de personaje (unele, chiar, comune celor trei cazuri sau altora asemenea). Acesta e un lucru cert. Iar la noi, putine lucruri sunt certe. La noi, totul e interpretabil, totul are, la un moment dat, ceva dubios in el. La noi, totul e pus la cale, totul face parte dintr-un scenariu. La noi, indaratul a orice exista ceva dubios. Exista, mereu, un papusar, exista cineva care profita, cinic. 

    Exista o radacina a raului? Exista o iesire din acest cerc vicios? In urma cu cincisprezece ani, era data publicitatii Proclamatia de la Timisoara, cu celebrul ei punct 8. Ce voiau timisorenii si, apoi, cei din Piata Universitatii? 

    In principiu, sa blocheze, pentru primele trei legislaturi, accesul la putere al fostilor activisti comunisti si al fostilor securisti. „Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si a suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca (…) Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism“, se arata in Proclamatie. 

    Cum ar fi aratat astazi Romania, dupa 15 ani, daca Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara ar fi fost adoptat? Cu siguranta, cu mult mai bine. Aproape ca nu exista afacere mai de anvergura in Romania care sa nu aiba undeva, pe traseu, mai mult sau mai putin vizibil, un fost securist sau un fost nomenclaturist. Daca parcurgi biografiile celor despre care ziarele scriu zi de zi, gasesti, aproape de fiecare data, cate un socru, fost ministru al lui Ceausescu, cate o functie pe la studentii comunisti ori cate un dosar stanjenitor. 

    Daca zgaltai un pic marile averi din Romania e imposibil sa nu dai, in cel mai bun caz, de explicatii aiuritoare date in legatura cu celebrul prim milion de dolari. De conexiuni cu fosta Securitate, cu trustul Carpati s.a.m.d. 

    Un mediu propice tuturor acestora, un mediu care genereaza averi fabuloase si cariere de neimaginat. Cat de oportuna mai este astazi ideea unei Legi a lustratiei? Si cat de plauzibila? Potrivit principiului „mai bine mai tarziu decat niciodata“, ar fi o lege cum nu se poate mai oportuna. 

    Cat despre plauzibilitate, aceasta e aproape zero. Ar fi putut fi posibil atunci, cand vechile structuri inca erau intr-o oarecare stare de soc. Acum, ar trebui sa fim prea naivi incat sa credem ca ele, reinscaunate, cosmetizate, „la butoane“ ar putea accepta asa ceva.  Simpla punere in discutie a acestei idei e insa aproape la fel de importanta precum legiferarea ei. Pentru ca asta e avantajul democratiei si al libertatii: ca oamenii isi pot pune intrebari si pot ajunge la propriile raspunsuri si la propriile actiuni.

  • Cincinalul depozitelorsi spatiilor industriale

    Neglijate pana in urma cu cativa ani, spatiile industriale si de depozitare trec acum printr-o perioada fasta. In zonele cele mai cautate din Bucuresti spatiile care vor fi date in folosinta in acest an vor dubla oferta existenta in prezent.

    Cererea de spatii industriale si de depozitare pe piata din capitala este clar in crestere in ultimii ani, dar oferta nu reuseste sa se ridice la nivelul solicitat, se arata in raportul anual al Eurisko Real Estate Consulting, una dintre cele mai importante agentii imobiliare de pe piata romaneasca. Cererea mult mai mare decat oferta creeaza, spun cei de la Eurisko, un dezechilibru pe aceasta piata, care necesita dezvoltarea unor proiecte noi de mari dimensiuni. 

    Cu toate plusurile sale, anul 2004 este considerat, totusi, unul de pregatire a unor proiecte ce vor modifica semnificativ, incepand din acest an, peisajul industrial romanesc, insa fara a acoperi nivelul cererii in continua crestere si necesarul de spatii industriale al unui oras de dimensiunile Bucurestiului. „Asadar, estimam ca vor mai fi necesari inca cel putin cinci ani de dezvoltari similare pentru a se ajunge la nivelul necesar“, arata studiul Eurisko. La inceputul acestui an, spatiile industriale si de depozitare insumau, in Bucuresti, 1,1 milioane de metri patrati – atat spatii vechi, cat si spatii noi. 

    Oferta reala existenta pe piata, care atrage clientii, este reprezentata insa doar de spatiile noi de clasa A si B, iar in acest caz ne referim la un stoc de 120.000 mp. Oricum, perspectivele par favorabile, iar tendinta este clar de crestere de la an la an a investitiilor in domeniu. Astfel, anul 2004 a adus pe piata 30.000 de metri patrati de spatii industriale de clasa A, de peste trei ori mai mult comparativ cu stocul lansat in anul precedent.  O alta problema observata de cei de la Eurisko este faptul ca desi exista numeroase solicitari de spatii industriale avand suprafete cuprinse intre 8.000 si 10.000 de metri patrati, oferta existenta pe piata nu reuseste sa satisfaca cererea. Pe fondul unor cereri in crestere, marile investitii in spatii industriale si de depozitare, la dimensiunile si standardele necesare marilor grupuri internationale, se lasa inca asteptate. „Daca ele vor exista, vor fi rapid absorbite“, cred reprezentantii Eurisko. 

    Faptul ca se cer spatii tot mai mari se poate observa clar din datele statistice. Daca in anul 2003, cererea de spatii industriale se situa la o medie de 2.000 – 2.500 de metri patrati, in anul 2004, suprafetele medii tranzactionate variaza intre 3.000 si 3.500 de metri patrati, adica o crestere medie de 45% a suprafetelor.

    Ce companii sunt interesate de aceste spatii industriale? 

    La momentul actual, cerererile de spatii industriale si de depozitare vin din partea companiilor, atat romanesti, cat si internationale, cu activitati in domeniile logistic, de productie si de distributie a bunurilor de larg consum, de electrocasnice si de mobilier.  Aceasta emulatie de noi investitii pe piata mai are si o alta parte buna: atat nivelul chiriilor de spatii industriale, cat si pretul de vanzare nu vor creste in acest an. Practic, anul trecut, nivelul chiriilor de pe aceasta piata s-a situat intre 1,5 si 6,5 euro pe metru patrat pe luna, preturile variind in functie de tipul spatiului, de facilitatile existente si, mai ales, de locatie. 

    In zonele de nord si vest ale Bucurestiului, chiriile s-au situat intre 4,5 si 6,5 euro / luna, in sud – intre 2,5 si 5 euro, iar in est a fost cel mai scazut nivel al acestor chirii, adica intre 1,5 si 3,5 euro/mp/luna. La vanzare, pretul acestor spatii a variat intre 200 si 380 euro/metru patrat construit.

    Tendintele manifestate pe piata bucuresteana sunt prezente si in restul marilor orase din Romania. Specialistii evidentiaza potentialul de dezvoltare din Timisoara, Sibiu, Brasov, Ploiesti sau Pitesti, unde cererea de spatii va fi insotita de cresteri usoare ale preturilor de vanzare si ale chiriilor. 

    In concluzie, pentru anul 2005 avem de-a face cu o cerere de spatii industriale mult mai diversificata datorita atat emanciparii si schimbarii comportamentului de consum al populatiei pentru care s-au dezvoltat noi piete, cat si aparitiei interesului pentru segmentul industriei grele si dezvoltarii industriei IT (productie de componente de calculatoare). 

    Solicitarile de spatii industriale devin asadar din ce in ce mai specifice si cu un grad de dotare cat mai inalt, iar suprafetele implicate cresc.

  • Sa nu-ti faci idol din chip cioplit

    Viata politica romaneasca incepe sa semene ingrijorator de mult cu cea de peste Ocean.  Nu in sensul bun al cuvantului.

    55% dintre romani sunt impotriva prezentei trupelor noastre pe teritoriul irakian si doar 36% sunt „pentru“. 36,7% dintre adolescenti isi aleg modelele de viata dintre vedetele de televiziune si doar 1,2% dintre oamenii de cultura. Daca maine s-ar organiza alegeri, Alianta D.A. ar castiga 48% dintre voturi, dar 66% dintre romani se pronunta impotriva anticipatelor.

    Si asa mai departe. Cifre ingropand cifre, statistici stivuindu-se peste statistici si sondaje peste sondaje navalind pe prima pagina a ziarelor si dand buzna in deschiderea jurnalelor de stiri. Si undeva, intr-un colt de pagina, pierduta la rubrica Fapt Divers, stirea conform careia saptamana trecuta Senatul Romaniei a intrat intr-un soi de „somaj tehnic“. Nu mai exista proiecte de lege pentru a fi dezbatute. De trei luni, guvernul n-a mai inaintat nici o propunere legislativa.

    Pentru a intelege cum s-a ajuns aici, trebuie sa ne intoarcem hat, inapoi in istorie, pentru a vedea cum a reusit Opinia sa devina Publica. Ba inca scrisa si cu majuscule. Multi vor ramane, poate, surprinsi, afland ca lucrurile n-au stat asa de la bun inceput. Ba chiar dimpotriva. Opinia, doxa in greaca, nu era nici pe departe tinuta la mare pret, fiind considerata doar o judecata insuficient intemeiata rational, o convingere, o credinta – poate adevarata, poate nu. (In treacat fie spus, lipsa de incrancenare manifestata de-a lungul istoriei de catre ortodoxie, prin raportare la istoria catolicismului sau protestantismului, este semnalata inclusiv in nume. Orto-doxie a credinta/parerea dreapta. Or, o parere, oricat ar fi ea de dreapta, nu poate fi bantuita usor de fanaticisme.). Atitudinea fata de opinie a ramas, in linii mari, neschimbata, pana catre sfarsitul secolului al XVIII-lea cand, dupa cum remarca laureatul Pulitzer Daniel J. Boorstin, guvernul reprezentativ, protestantismul si liberalismul modern au inceput a inflori in vestul Europei. Succesul democratiei (moderne), spune el, este totodata si povestea de succes a Opiniei. Ceea ce la inceput era considerat drept parere personala, nedemna de incredere, ba chiar privita usor depreciativ, s-a dezvoltat, ajungand o adevarata institutie. Ba inca una respectabila, pentru ca Opinia, odata devenita Publica, este mai mult decat opinia individuala.

    Iar una dintre caracteristicile de baza ale Opinei Publice (in buna traditie, pardon, post-moderna) este ca se hraneste din sine insusi. Aidoma a doua oglinzi asezate fata in fata, cu cat o opinie devine mai publica, are sanse mai mari sa ajunga… Opinie Publica. Suna tautologic, dar nu e. Doar acum cateva luni, milioane de romani care votasera cu PSD-ul si-au descoperit peste noapte simpatia pentru Alianta. Si nu din interes. Pur si simplu asta vedeau in oglinda asezata in fata de catre rezultatul alegerilor. In absenta procesului electoral, rolul oglinzilor publice este jucat de catre sondajele de opinie (nu intamplator, acestea – ca si intreaga „stiinta“ a statisticii – au fost dezvoltate, la inceputul secolului XX, de catre specialistii in mass-marketing si mass-advertising, fiind abia ulterior preluate de catre sociologi. De aceea ar trebui sa ne hotaram ce suntem mai intai: consumatori sau cetateni).

    Sugerez astfel ca Opinia Publica trebuie desconsiderata total? Nicidecum. Hegel, spunea, bunaoara, ca ea trebuie in egala masura respectata si dispretuita – dispretuita pentru manifestarea ei concreta si respectata pentru esenta ei, a carei palpaire se poate intrevedea, mai mult sau mai putin limpede, in manifestarile pe care le imbraca. Pentru a-si implini menirea, Opinia Publica trebuie mai intai „cernuta“ prin filtrul Legislativului. Doar dezbaterile Parlamentului, infruntarea opiniilor in Legislativ, spune el, pot conferi realitate (obiectiveaza subiectivismul, daca preferati) o „constiinta publica“ altminteri abstracta, ce reprezinta mai mult decat suma opiniilor individuale ale celor multi. 

    Iaca de ce trecerea pe linie moarta, fie ea oricat de simbolica, a Legislativului, in Statele Unite sau la noi, nu poate decat sa ma ingrijoreze, cu atat mai mult cu cat ea nu vine niciodata singura. Aduce, „la pachet“, o sporire (la fel, macar simbolica) a rolului presedintelui/monarhului, ca o altfel de obiectivizare a subiectivitatii populare. Ambele „institutii“, presedintia si poporul, au rolul lor in viata politica a unei tari. Dar nu poti pretinde ca faci politica bazandu-te doar pe decrete prezidentiale, ordonante guvernamentale si referendumuri. In definitiv, referendumul nu e decat ce-i spune si numele: o consultare „populara“, un dat cu parerea sau o aflare in treaba la nivel national.

    Mi se va reprosa, probabil, ca idealizez rolul Legislativului tocmai acum, cand parlamentarii din comisiile de specialitate si-au dat arama pe fata, votand, in devalmasie, atat puterea cat si opozitia, pentru ciuntirea legii de declarare a averilor demnitarilor. Ca, in fata unei asemenea nerusinari, o „mana forte“ este mai mult decat bine venita. Un asemenea repros, insa, ar fi doar partial intemeiat. In acest caz n-am avut de-a face cu o lege in sensul obisnuit al cuvantului, care sa polarizeze diferit un intreg spectru de interese. Aici este vorba despre legea care-i privea direct pe toti parlamentarii. Si sa ridice primul mana cel care ar vota „impotriva“ la un referendum la care romanii ar fi chemati sa-si spuna parerea daca sunt de acord sa le creasca tuturor nivelul de trai! Sa nu ne imbatam cu apa rece! Nici macar Hegel nu-i „idealiza“ – nici pe departe! – pe parlamentari. Avea, insa, convingerea ca, mai devreme sau mai tarziu, ideea din spatele institutiei va impinge lucrurile pe calea cea buna. Cat mai devreme sau cat mai tarziu depinde si de atentia acordata, de catre fiecare dintre noi, idolilor: fie ei cu chipul cioplit din carne sau din statistici. N-am zis-o eu: drumul spre iad e pavat cu bune intentii.

  • Confesiunile unui broker

    Agonie si extaz. Momentele prin care am trecut in ultima perioada mi-au adus aminte de perioadelede inceput ale activitatii mele la Bursa.

    La inceput, tranzactiile erau sporadice si aveau drept subiect cupoanele rezultate in urma ofertelor publice efectuate de cele cinci FPP. Au urmat primele tranzactii mari, care au avut ca obiect actiunile defunctei societati Sanevit Arad. Au aparut, atunci, si primele speculatii bursiere cu valori mai mari, au aparut si primele castiguri din speculatiile pe termen scurt. Piata avea fluctuatii mari, dar volumele erau extrem de scazute. Valorile investite de clienti erau simbolice. Era inceputul.

    A urmat perioada ‘97-’98, a „cuponiadei“, si primii jucatori pe Bursa. Era destul de simplu de speculat atunci. Faceai „cross“ pe cupoane la prima ora si le vindeai dupa o ora in sistem cu un bonus de 10%. Era perioada de glorie a fondurilor de investitii straine – aparuse atunci pentru prima data pe Bursa notiunea „intra-day“.

    Situatia era aceeasi ca si acum. Toata piata crestea, analistii trageau semnale ca actiunile erau supraevaluate, dar entuziasmul era generalizat si molipsitor. Clientii faceau coada la cumparat actiuni. Fondurile de investitii straine cumparau in disperare la preturi din ce in ce mai mari. Clientii romani mergeau si ei inainte, cu piata. Lipsa de experienta era mare si nu putini erau cei care asimilau Bursa cu Caritasul. Cel mai in necunostinta de cauza client care a venit la mine a fost o batranica de vreo 80 de ani care mi-a spus, cu candoare: „Maica, am si eu niste bani de inmormantare si nu-mi ajung, poti sa ma ajuti sa-i inmultesc pe Bursa?“. Notiunea de risc era atunci o necunoscuta, nimeni nu tinea cont de ea. Situatia politica era cam aceeasi ca si acum, avusese loc alternanta la guvernare, Conventia Democrata anuntase „miile de specialisti“ cu care va face economia functionala si totul parea roz.

    A urmat apoi  lovitura. Romania era in pericol de a intra in incapacitate de a-si rambursa datoria externa. Aceiasi straini care in urma cu cateva luni cumparau in disperare la preturi din ce in ce mai mari incepusera sa vanda cu aceeasi disperare la preturi din ce in ce mai mici. Sugestiva pentru acea vreme e evolutia actiunilor „OLT“. Duse de val, ajunsesera la 4.000-5.000 lei/actiune, castigurile erau de peste 200% pe o perioada de sub un an, toata lumea avea in portofoliu Oltchim. A urmat agonia. Piata scadea cu 15% pe zi. Nivelul de rezistenta al Oltchim ajunsese la 200 de lei. Indicele BET, lansat in noiembrie 1997, ajunsese dupa un an sub 300 de puncte. Atunci au aparut primii clienti disperati si primele intrebari de genul „mai scade?“, „are sanse sa mai creasca?“, „sa vand in pierdere sau sa mai astept?“.

    La fel se intampla si acum. Bursa vine dupa o lunga perioada de crestere si dupa cresteri spectaculoase pe termene scurte. Iar scaderile din ultima luna au dus la aparitia unui al doilea val de clienti disperati. Asta ma face sa ajung la teorie. Din pacate, investitorii ajung sa puna mana pe analize financiare sau analize tehnice numai in momentul in care Bursa se prabuseste. Abia atunci isi pun intrebarea daca o actiune este scumpa sau daca momentul in care intra pe piata este bun, ce broker sa-si aleaga, daca acesta urmareste numai comisionul sau il sfatuieste bine intentionat.

    Ceea ce nu se intelege sau se intelege prea tarziu este ca Bursa nu este o forma de economisire, este o investitie. Si, ca orice investitie, presupune riscuri. Problema pe care trebuie sa si-o puna fiecare om inainte de a trece pragul unei societati de brokeraj este „ce risc pot sa-mi asum?“ si „daca pierd, cat de tare ma afecteaza pierderea respectiva?“. Bursa este o alternativa de investitie pe termen lung, nu una in care iti investesti banii de inmormantare.

  • Privatizarea scumpeste kilowattul

    Peste 370 de milioane de euro vor fi investiti anul acesta in cele opt distributii de electricitate dintre care patru au fost privatizate. Retelele se vor extinde iar Electrica va intra pe piata de telecomunicatii. Si toate astea vor avea un rezultat previzibil: scumpirea kilowattului.

    Privatizarea sistemului de distributie a electricitatii a inceput sa umple conturile Electrica SA cu cateva sute de milioane de euro. Numai anul acesta – ca urmare a vanzarii Electrica Oltenia, Moldova, Banat si Dobrogea, catre CEZ, E.ON respectiv ENEL – societatea-mama, Electrica SA, va dispune de peste 100 de milioane de euro, la care se adauga alte 270 de milioane de euro sub forma de investitii din surse proprii si din imprumuturi luate de societate. Iar banii ar urma sa fie destinati extinderii infrastructurii si intrarii pe piata de telecomunicatii. 

    Cel putin teoretic, investitiile si imbunatatirea calitatii retelelor s-ar putea concretiza in reducerea costurilor de distributie si, implicit, a tarifelor la electricitate. In realitate, efectele sunt exact inverse: preturile vor creste, astfel incat 2007 sa ne prinda cu tarife apropiate de cele din Uniunea Europeana, adica aproape duble fata de cat sunt in momentul de fata. Unde vor ajunge insa cele peste 370 de milioane de euro alocate pentru investitii?

    Banii vor fi impartiti pe doua capitole: sumele atrase din privatizarea filialelor de distributie si resursele proprii. 

    Ce reuseste Ministerul Economiei sa ia din privatizari, Electrica ar urma sa investeasca in productia de energie, spune Nicolae Coroiu, directorul general al societatii. Mai precis, cei 100 de milioane de euro vor fi destinati, in parte, lucrarilor de la Unitatea 3 a Centralei de la Cernavoda. „Este nevoie, insa, de un studiu de fezabilitate“, explica Nicolae Coroiu. Electrica ar urma sa faca un parteneriat cu Nuclearelectrica pentru finantarea lucrarilor. In plus, sistemul de facturare, de relatii cu clientii va beneficia de o parte din banii din privatizare, mai spune Coroiu. 

    Restul de 270 de milioane de euro vor fi folositi pentru „remodelarea portofoliului de afaceri“. Electrica va „ataca“ sectorul de telecomunicatii si isi va extinde afacerile de comert cu energie. Pentru aceasta, compania si-a crescut planul de investitii cu 84% fata de 2004. 

    Dar toate aceste programe, care „vin in sprijinul consumatorilor“, dupa cum spun oficialii companiei, nu vor insemna si un kilowatt mai ieftin. Pe de o parte, pentru ca investitiile trebuie recuperate. Cresterea costurilor de distributie este una dintre solutii. Pe de alta, tocmai privatizarea care aduce sute de milioane de euro in conturile Electrica este cea care impune scumpiri.  Investitorii straini care preiau societatile locale de distributie a energiei electrice au negociat cu statul roman un plan de majorare a tarifelor. Calea scumpirilor a fost deschisa de compania italiana ENEL. Aceasta a stabilit, de comun acord cu reprezentantii Ministerului Economiei, unele costuri fixe, care se vor regasi in pretul de distributie. Societatea a recurs si la imprumuturi pentru plata celor 112 milioane de euro pentru actiunile Electrica Banat si Dobrogea. Iar una dintre conditiile pentru semnarea contractelor de privatizare a fost tocmai posibilitatea recuperarii acestor investitii intr-o perioada cat mai scurta de timp. Asa s-a ajuns ca rata de recuperare a investitiei sa fie de 12%/an, in primii patru ani si apoi de 10%/an. Adica, ENEL va trece la capitolul costuri de distributie, in fiecare an, cate 12% din sumele pe care societatea le investeste in Romania. 

    Aceeasi reglementare se mentine si in cazul companiei germane E.ON, care a preluat Electrica Moldova si al companiei CEZ-Cehia, care preia Electrica Oltenia. Ambele societati straine vor folosi, pentru finantarea achizitiei, atat surse proprii, cat si cele atrase din imprumuturi, spun surse din sectorul energetic. 

    Pentru ca tabloul sa fie complet, factura la energie electrica va mai fi modificata „gratie“ unui element suplimentar: acciza. Aceasta ar urma sa fie, de la 1 aprilie, de 0,14 euro pe MWh pentru electricitatea utilizata in scop comercial si de 0,30 euro pe MWh pentru electricitatea folosita in scop necomercial. Efectele in pretul final se vor simti abia in iulie, cand curentul se va scumpi cu aproape 7%.

    Banii ar trebui sa fie destinati, potrivit unor surse din sectorul energetic, acelor producatori care nu se conformeaza cu normele europene de mediu.  Societatea de productie a electricitatii Termoelectrica este unul dintre destinatarii sumelor provenite din majorarea tarifelor. Societatea vinde, de ani buni, energie electrica si termica la preturi care nu acopera costurile de productie. Iar institutiile financiare internationale au cerut autoritatilor scumpirea energiei pana la acoperirea costurilor producatorilor.  In concluzie, desi privatizarea distributiei de electricitate aduce investitii de sute de milioane de euro, ele nu se vor concretiza in scaderea tarifelor la kilowatt. Angajamentele autoritatilor in fata investitorilor straini, a organismelor internationale, si, nu in ultimul rand, in fata Uniunii Europene se traduc in scumpiri semnificative ale curentului electric. 

    Cel putin la nivel declarativ, exista si o parte buna a acestei afaceri: serviciile societatilor de distributie a energiei electrice se vor imbunatati, iar numarul locuintelor racordate la reteaua de electricitate va creste. Cat din aceste promisiuni se va indeplini, vom vedea in anii urmatori. Pe termen scurt, insa, ne asteapta facturi mai mari, inca din vara acestui an.  

  • Preturi, dupa privatizare

    Privatizarea principalilor operatori dintr-o ramura industriala s-a concretizat, si in alte dati, in majorari de tarife. Pretul cimentului, spre exemplu, a crescut de aproape trei ori, din 1997, cand a inceput procesul de privatizare, pana acum. Tona de ciment din tara a ajuns 80 de dolari.

    TREI PRODUCATORI: Dupa preluarea celor noua fabrici romanesti de ciment, piata de profil s-a impartit intre trei societati: Heidelberg-Germania, Lafarge-Franta si Holcim-Elvetia. 

    PRETURI: Incepand cu 1997, pretul cimentului a crescut, ajungand la peste 80 dolari/tona, pentru piata interna, in timp ce pentru export, acesta era de circa 24-25 dolari/tona. 

    INVESTIGATIE: Consiliul Concurentei a facut o investigatie pentru a vedea daca intre cei trei producatori au existat intelegeri pentru majorarea preturilor.

     

  • Ce mai ramane de privatizat

    Ministerul Economiei si Comertului (MEC) mai are de privatizat doar cateva societati din energie. Anul acesta, va fi lansata la privatizare Electrica Muntenia Sud. Urmeaza listarea la bursa a altor doua filiale Electrica si a producatorului de gaz Romgaz.

    ELECTRICA: Anul acesta, va fi lansata la privatizare Electrica Muntenia Sud. Alte doua filiale – Transilvania Nord si Muntenia Nord – vor fi listate la Bursa de Valori (BVB).

    TRANSELECTRICA: In al doilea trimestru al lui 2005, urmeaza sa fie listat un pachet de maximum 10% din actiunile transportatorului de electricitate la Bursa de Valori.

    TRANSGAZ: MEC intentioneaza sa listeze la BVB circa 5% din titlurile transportatorului national de gaze naturale.

    ROMGAZ: Inca de anul trecut, MEC anunta ca va scoate pe bursa un pachet minoritar de actiuni ale producatorului national de gaze naturale.