BusinessMagazin

Blog

  • Costuri si echilibru

    Oamenii de stiinta, cu umorul lor caracteristic, au introdus notiunea de echilibru instabil, ca situatie intermediara intre doua faze de miscare, inainte de a se atinge un echilibru stabil.

    Oficialii BNR testeaza notiunea de echilibru instabil in economie, prin fortarea nivelului ratei dobanzii catre o valoare care sa echilibreze artificial indicatorii de crestere a creditelor in lei. 

    In Romania, intermedierea financiara este incomparabil mai mica decat in tarile UE si semnificativ mai redusa decat in tarile din CEE, recent primite in Uniune. Creditarea in moneda nationala trebuie incurajata, in masura in care se coreleaza cu veniturile celui creditat. Dar a muta costurile ineficientei din Romania pe umerii diversilor participanti la actul economic (fie ei importatori, exportatori, sau sistemul bancar in totalitate) sub pretextul „stim noi ce e mai bine pentru tara“ e exagerat. Fortarea dobanzii active in lei la valorile actuale ar trebui sa fie insotita de o declaratie care sa mangaie orgoliul de Greenspani al oficialilor BNR, despre asteptarile bancii centrale pe termen scurt, mediu si lung. Am intelege astfel care sunt resorturile ce determina anumite masuri de politica monetara, dar mai ales ca in spatele acestor masuri se afla o strategie. Pentru moment, observam masuri reactive si pe termen scurt.

    Semnalul dat de BNR in favoarea creditelor in lei la dobanzi reduse ar trebui sa indice acceptarea faptului ca economia romaneasca nu creste in ritmul si pe structura optima in vederea integrarii in UE. O masura monetara clara de stimulare a economiei, reducere a somajului si deficitului de cont curent, care nu pune in pericol tinta de inflatie etc. – asa ar putea suna un concept structurat de politica monetara, perfectibil in unele afirmatii, dar dovedind forta si coerenta. Oficialii BNR au actionat insa numai pentru a bloca influxurile de capital datorate liberalizarii contului de capital si s-au ingrijit numai de ingradirea avantajelor prezumptivilor „speculatori“ straini, pregatiti sa distruga fragilul nostru sistem financiar-bancar. Vorbim astfel de un „transfer de costuri“ legat de liberalizarea contului de capital, de la banca centrala catre sistemul bancilor comerciale, si realizat prin intermediul bancilor de stat sau cvasi-controlate prin legaturi obscure de catre stat. Prin efect de recul (impozit pe profit, reducerea cheltuielilor, majorari de comisioane etc.) purtatorul final al poverii acestei masuri va fi tot deponentul, adica fiecare dintre noi, intr-o forma sau alta. Si va fi asa atata vreme cat vom vorbi despre „echilibre instabile“, cat timp va continua sa existe prapastia dintre sectorul economiei reale si cel financiar. Evident, banca centrala nu poarta intreaga responsabilitate pentru faptul ca in economia reala nu pot fi absorbiti banii care vin pe diverse canale in Romania, altfel spus ca viteza de absorbtie si de transformare a acestor investitii in produs intern brut este mai mica decat viteza de crestere a investitiilor, ci guvernele care au incurajat si de multe ori au patronat fraudarea economiei nationale. Intarzierea restructurarii economiei si a privatizarii isi arata astazi efectele nefaste. 

    In schimb, acceptarea pe termen lung a doua paritati pentru leu (cea „reala“ si cea „monetara“) este greseala oficialilor bancii centrale. Pentru ca piata mone-tara intr-o tara ca Romania – unde instrumentele de hedging financiar, contractele la termen si optiunile sunt practic necunoscute – este puternic legata de economie, iar performanta agentilor economici e influentata in mare masura de paritatea monetara. In „economia reala“, deprecierea „monetara“ a valutelor majore fata de leu duce la ieftinirea relativa a importurilor si scumpirea exporturilor. Ultimele cifre oficiale arata o explozie a consumului bazata pe import, in paralel cu o oarecare crestere a exporturilor. Sa nu ne lasam insa inselati: cresterea in continuare a exporturilor este o masura a valorii adaugate reduse a produselor de export ale Romaniei, si probabil s-a realizat pe fondul reducerii profitabilitatii companiilor respective. Importurile cresc din motive „monetare“ si vor continua sa se majoreze pana cand presiunea lichiditatilor excedentare din sistem se va tempera. Paritatea monetara indica poate ca leul isi arata coltii fata de celelalte valute, dar economia reala ne spune ca mai este mult pana cand cresterea productivitatii din Romania sa dea fiori Chinei sau SUA. 

    Pentru moment, aparenta marire a productivitatii are mai degraba explicatii de ordin statistic (aprecierea monedei, respectiv munca „la negru“, necontabilizata nicaieri). In plus, incetinirea economica a UE si valul de investitii (mai mult in active ca terenuri si imobile decat in productie) catre tara noastra ne-au creat o nemeritata aura de performeri economici ai regiunii. O situatie fragila in conditiile de instabilitate economica la nivel mondial, cu atat mai mult cu cat investitiile sunt generate de asteptari si nu de rezultate istorice. Lichiditatea pompata in economie contra activelor nationale este folosita mai departe doar in mica masura pentru investitii productive si majoritar pentru importuri de bunuri de consum – margelele si oglinzile lumii moderne. Iar costurile acestui „echilibru instabil“, in loc sa fie acceptate in mod direct si transparent de BNR, sunt disipate catre banci, consumatori finali, buget si ne anesteziaza capacitatea de reactie. Avem senzatia eronata ca ne indreptam catre o situatie normala (dobanzi mici, inflatie asemenea, o paritate a leului greu decenta fata de alte valute, integrare in economia zonei euro), cand in fapt devenim tot mai mult producatori de servicii cu valoare adaugata mica si consumatori de bunuri scumpe. Credem tot mai mult in corectitudinea cursului monetar, in faptul ca aprecierea leului este normala in conditiile „performantelor“ noastre, fara sa realizam ca mai devreme sau mai tarziu, vom fi adusi cu picioarele pe pamant de revenirea la cursul real, dat de realitatile economice. Pana atunci, BNR poate raporta indeplinirea obiectivelor de stabilitate pe termen scurt. Foarte scurt.

  • N400

    „Mamaliga era atat de fierbinte, incat plangea in hohote!“ „In Romania, statul stimuleaza afacerile profitabile.“ „Ii era atat de sete, incat pisica i-a adus o bere din radio.“ „Mediul politic romanesc ii incurajeaza pe oamenii de business onesti, nedispusi la compromis.“ 

    Tocmai ati experimentat un val N400. Creierul dumneavoastra a sesizat aberantul, ilogicul, lipsa de sens din randurile de mai sus. V-ati intrebat daca autorul acestor randuri e in toate mintile sau daca, nu cumva, o fi vreo greseala de tipar…

    E firesc si dovedit stiintific: cand auzim o absurditate, creierul ne este strabatut de un impuls electric negativ. Acesta apare inregistrat pe electro-encefalograma dupa aproximativ 400 de milisecunde de la receptarea informatiei. De aici, numele N400 – dat, in 1980, de cei care au descoperit fascinantul fenomen (cercetatorii americani Marta Kutas si Steven Hillyard, de la University of California, San Diego). 

    Pe undeva, N400 dovedeste stiintific existenta bunului-simt: confruntat cu un nonsens, creierul incearca sa cladeasca sensul, apoi – pentru ca nu-l gaseste – isi exprima indignarea.

    Pe politicienii nostri ii incearca tot un soi de N400 cand li se spune, de exemplu: „Te-am criticat, pentru ca tu esti demnitar public, iar eu, gazetar“. Creierul lor percepe fraza „N-am nici un alt interes, decat sa scriu un articol corect, pentru ca, astfel, cititorii ma vor aprecia si-mi vor cumpara ziarul sau revista“, cam tot asa cum al nostru reactioneaza la enuntul „Branza topita s-a sinucis“. 

    De fapt, cand i se spun chestiuni de bun-simt, sub calota craniana a politicianului roman nu se inregistreaza un simplu N400, ci o adevarata furtuna, insotita de descarcari electrice.

    Pe de alta parte, reactia demnitarilor in cauza e scuzabila. Tot stiintific. Caci s-a dovedit ca intensitatea lui N400 se diminueaza, intr-o oarecare masura, daca subiectul experimentului este convins ca enuntul sesizat ca aberant este, de fapt, corect.  Asa ca, sa-i intelegem… Si ei sunt oameni (chiar daca politici). Oameni care se invart insa intr-un mediu ermetic si bolnavicios, paralel cu lumea reala. Un mediu in care sunt pretuiti, apreciati si incurajati doar cei care asaza la temelia sistemului de „valori“ parvenirea (prin orice mijloace), inavutirea (din orice surse), minciuna (in toate formele) si compromisul (sinonim cu politica). 

    Este de inteles asadar de ce, in lumea lor, „buna credinta“, „onestitatea“ sau „fair-play“-ul par notiuni desprinse din povestiri stiintifico-fantastice.

    Sa le spunem, insa, un secret: cu toata averea lor nemuncita si cu toata puterea lor vremelnica, nu ei sunt adevaratii invingatori. Si iata cum au experimentat, din nou, un spectaculos N400…

  • 2006 – anul rezidentialului?

    Developerii internationali vin sa construiasca locuinte in Romania, iar aparitia lor ar putea insemna sfarsitul epocii proiectelor mici. Cum va arata piata rezidentiala? Vor mai creste preturile? Cat de accesibile sunt finantarile? Care sunt noile tendinte? Acestea sunt doar cateva dintre temele discutate la ultima dezbatere CLUB Business, desfasurata la hotelul J.W. Marriott.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Se spune ca 2006 ar putea fi anul rezidentialului, dupa ce in anii precedenti accentul a cazut pe alte sectoare ale pietei real-estate. Credeti ca se va construi mai mult?

     

    IONUT BORDEI: Nu chiar. E adevarat, sunt foarte multe idei si foarte multe proiecte, cum au fost si in trecut – si au fost abandonate -, dar in momentul de fata nu se construieste efectiv prea mult. Acum, sunt 3-4 proiecte mari care se fac – Central Park, Baneasa – in rest nu mai stiu. Restul sunt idei…

     

    TEODOR POP: In spate la Crowne Plaza.

     

    IRINA ALBU:  Eu mai stiu…

     

    IONUT BORDEI: Mai stim si noi. Dar nu s-au apucat inca de ele. Sunt multi, dar pana nu pun sapa efectiv… Stim foarte bine ca maine poate veni cineva sa spuna: „Este terenul meu si stop“. Pana nu pun sapa si nu toarna betoane, nu e nimic inceput acolo. Asta, pe de-o parte, pentru ca nu se stie cati se razgandesc, repun terenul la vanzare…

     

    IRINA ALBU:  Ori vand proiectul cu totul.

     

    TEODOR POP: Este adevarat. Marii dezvoltatori nu sunt in lucru pe rezidential.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Dar vor trece la proiecte rezidentiale?

     

    IRINA ALBU:  Da, proiecte sunt.

     

    TEODOR POP: Intr-adevar, proiectele sunt, terenurile sunt cumparate in multe cazuri, dar constructia efectiva nu a inceput din multe cauze. N-as putea spune ca finantarea este o problema. Cele mai multe intrebari sunt legate de teren.

     

    IRINA ALBU:  Multi deja au terenul, doar ca din momentul in care ai terenul si cel in care te apuci de munca propriu-zisa dureaza mult – minimum sase luni. In primul rand, proiectul de arhitectura. Nu poti sa iesi pe o piata fara un proiect.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Dar nu poti sa lucrezi in paralel?

     

    IONUT BORDEI: Nu. Un proiect de arhitectura, cu detalii cum este necesar pentru un PUD (plan urbanistic de detaliu – n.r.), costa  foarte mult. Si daca situatia terenului nu este clara, nu se apuca nimeni sa plateasca.

     

    IRINA ALBU: Oricum dureaza foarte mult obtinerea autorizatiei de constructie. Fara aceasta nu poti vinde. Poti cel mult sa faci niste contracte de rezervare, dar – legal – nu poti sa iei nici un ban pana nu ai autorizatia.

     

    IONUT BORDEI: Ba poti sa vinzi unele drepturi de preemptiune. Care te ajuta sa rezolvi unele probleme de finantare.

     

    IRINA ALBU:  Dar e foarte greu, pentru ca oamenii nu au incredere.

     

    IONUT BORDEI: Depinde cine este in spate. Pentru ca, daca vorbim de un developer care este pe piata si e cunoscut…

     

    TEODOR POP: Nu a mai fost nimeni prezent pe piata…

     

    IONUT BORDEI: Ba au mai fost.

     

    TEODOR POP: Bine, ca structuri, ca oameni, au fost. Dar noile structuri care s-au creat acum, cu noile finantari, nu au mai fost. Pe piata sunt noi dezvoltatori, in noi asocieri, in noi combinatii, cu noi fonduri de investitii…

     

    IRINA ALBU:  Cel putin developerii internationali care vin acum pe piata este clar ca nu au mai fost prezenti.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Si nu este un semn faptul ca vin developerii internationali?

     

    IRINA ALBU:  Ba da, este un semn foarte bun. In sfarsit, dupa 15 ani se construieste.

     

    IONUT BORDEI: E un semn ca vin proiectele mari si pe piata rezidentiala romaneasca. Se termina cu proiectele mici, facute prost, cu oameni care nu au cunostinte.

     

    IRINA ALBU:  Dar ce se intampla cu creditele? De ce nu se mai califica nimeni?

     

    ROZAURA STANESCU: Eu as spune ca se califica destui. Intr-adevar, normele BNR au avut impact, dar bancile au raspuns, in opinia mea, foarte deschis. S-a prelungit perioada de creditare, ca si noi, majoritatea dau creditele pe 30 de ani. Am inclus in venituri tot ce exista ca venituri ale familiei care locuieste in acelasi spatiu. In plus, am lasat creditul imobiliar langa cel ipotecar pentru ca, in acest moment, singura deosebire dintre ele este ca cel imobiliar permite o garantie cu o locuinta terta, nu neaparat locuinta care face obiectul creditului. Dar cert este ca sunt clar trei aspecte la care nu putem umbla: gradul de indatorare, acoperirea cu garantii si finantarea. Dar sunt altele unde se mai pot face ajustari.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Ati acordat mai multe credite in ultimul trimestru?

     

    ROZAURA STANESCU: Nu pot sa spun ca am acordat mai mult. A scazut numarul creditelor acordate, dar nu numai imobiliarele sau ipotecarele. In general, „productia“ de credite a scazut, dar asta face parte si dintr-o anumita ciclicitate a creditelor. In decembrie, oamenii se orienteaza mai mult catre creditele de consum, creditele in magazine. Nu putem afirma la ora actuala ca la sfarsitul lui decembrie (sau decembrie la decembrie) creditele au scazut. Asteptam o luna-doua si vom analiza rezultatele. Noi, ca si celelalte banci, urmarim aceasta evolutie si avem inca puterea si sansa sa reactionam.

     

    IONUT BORDEI: Nu credeti ca produsele existente se adreseaza unui anumit tip de clienti care a cam disparut de pe piata si a aparut o alta categorie care are alte nevoi si au prins putin bancile in ofsaid? Ma uit la ce cumpara lumea acum. Toata lumea vrea apartamente noi. Iar ca sa cumperi un apartament intr-un proiect nou…

     

    IRINA ALBU: …te cam ustura la buzunar.

     

    IONUT BORDEI: Te cam ustura, pentru ca cele care sunt terminate sunt foarte scumpe si apartamente la un nivel mediu nu avem. Dar oamenii cumpara acum apartamente care sunt intre 70.000 si 200.000 de euro, sunt foarte multi care se califica in privinta veniturilor, dar care nu se califica pe partea de garantii. Iar aici cred ca in ofsaid nu sunt clientii, ci bancile.

     

    ROZAURA STANESCU: Apropo de ofsaid, o sa speculez putin ce ati spus inainte, dar nu ca sa lansez o discutie in contradictoriu. Ati spus ca oamenii vor apartamente noi, apartamente luxoase, apartamente care costa, dar noi nu avem. Ofsaidul se muta astfel mai mult in „curtea“ imobiliara.

     

    IRINA ALBU: Da, dar costa la fel ca si cele vechi – pe metrul patrat – doar ca cele noi sunt ceva mai mari, au finisajele deja bune.

     

    IONUT BORDEI: Eu nu sunt de acord cu acelasi pret/mp si pot sa o demonstrez.

     

    IRINA ALBU: Preturile din Central Park (proiect promovat exclusiv de Colliers – n.r.) sunt comparabile cu cele din blocurile vechi de pe Stefan cel Mare.

     

    IONUT BORDEI: Da, dar preturile pe care le avem din Stefan cel Mare sunt pe mp util. Nu exista nicaieri in cadastru mp construit. Diferenta intre metrul patrat util de apartament si cel construit este de 45%.

     

    IRINA ALBU: Ideea e ca nu prea avem apartamente vandute cu credit.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cate ati vandut pana in prezent?

     

    IRINA ALBU: 200, din 454. 200 sunt gata contractate, dar mai sunt si altele pentru care negociem acum. Daca nu ma insel, erau doua cu credit, unul nu a mai reusit si a ramas doar unul cumparat prin credit imobiliar.

     

    TEODOR POP: Acest lucru se datoreaza unui alt aspect.

     

    IONUT BORDEI: Intr-adevar, apartamentele in constructie nu pot fi inregistrate.

     

    TEODOR POP: Ideea este ca nu se poate da creditul pentru ca apartamentul in constructie nu exista inregistrat, nu s-a facut procesul verbal de receptie.

     

    ROZAURA STANESCU: De ce?

     

    IRINA ALBU: Pentru ca apartamentul este inca in constructie. Legea romana spune ca il inregistrezi doar in momentul in care acel apartament exista.

     

    ROZAURA STANESCU: Da, dar banca in acelasi timp – si noi facem deja acest lucru – poate finanta constructia. Avem o suma importanta de credite ipotecare care au pornit – le-am dat chiar o intaietate, dat fiind ca poti sa iei o garantie. Si noi recomandam clientilor nostri ca – in momentul in care isi iau teren si construiesc…

     

    IONUT BORDEI: Intre casa si apartament este o diferenta…

     

    ROZAURA STANESCU: Este o diferenta de valoare, normal.

     

    IONUT BORDEI: Nu numai de valoare. In cazul casei, stiu ca este terenul meu si numai al meu, dar la apartament am – sa spunem – 1% cota indiviza din acel teren.

     

    TEODOR POP: Ce nu poate fi identificata.

     

    IONUT BORDEI: Da, nu pot sa spun ca este coltul acesta sau celalalt.

     

    TEODOR POP: … decat atunci cand proiectul este gata. Mai precis, cand este receptionat la primarie si se intabuleaza.

     

    ROZAURA STANESCU: Asta este o problema, pot sa spun, a legii. Pentru ca noi suntem dispusi sa luam ca si garantie aceasta constructie, indiferent daca este cu teren sau fara, legea imi spune ca pot sa iau constructia, pe fazele ei, in ipoteca.

     

    IONUT BORDEI: Hai sa initiem impreuna un proiect de lege in sensul acesta, cum este in Spania. Aici, daca ai un proiect de apartamente si ai obtinut autorizatia de constructie, poti sa te duci si sa inregistrezi fiecare apartament in parte. La sfarsit, cand este gata, vin cei de la cadastru si masoara fiecare apartament si se fac ajustarile. Dar faptul ca s-au facut inca de la inceput inregistrarile, ma lasa pe mine – ca si client – sa ma duc la banca si sa ipotechez acel bun viitor, in care la inceput am doar cota mea de teren.

     

    IRINA ALBU: Aici sunt mai multi factori. Unu la mana este modalitatea de plata pe care o cere developerul, pentru ca unii cer 30%, altii 60%, altii 90% pana la finalizare. Si, pe de alta parte, exista problema garantiei acelui imprumut de la banca.

     

    IONUT BORDEI: Problema e alta. Daca eu vin astazi la BRD, ma calific pentru un credit si va spun ca vreau sa cumpar un apartament in constructie, ma calificati astazi si imi dati banii cand e gata proiectul, peste doi ani? De ce va intreb asta. Pentru ca vreau sa fiu sigur ca daca BNR schimba iar normele si pragul de indatorare si eu am aceleasi venituri, vreau sa fiu sigur ca m-am calificat. Pentru ca eu trebuie sa dau dezvoltatorului 25% si vreau sa fiu sigur ca nu-i pierd.

     

    ROZAURA STANESCU: Eu nu pot sa va calific azi pentru peste doi ani. Atunci poate o sa fie conditii mai bune. Sau puteti sa-l luati de acum…

     

    IONUT BORDEI: Eu nu vreau sa-l iau, pentru ca nu aveti pe ce sa-mi puneti garantie. Si va zic: „Doamna, calificati-ma astazi, sa fiu sigur ca pot lua credit“. Eu ma duc si le platesc avansul de 25% si cand e gata vin la banca sa-mi dati creditul si sa puneti ipoteca pe apartamentul construit intre timp. Si ii dati developerului restul de bani.

     

    IRINA ALBU: Acest produs lipseste.

     

    MARIUS ANDRONACHE: Cred ca este acelasi topic. In momentul in care vom putea pune ipoteca pe un apartament dintr-o cladire in constructie, se vor putea da si banii pe un contract de acum peste doi ani.

     

    ROZAURA STANESCU: Eu va spun ca momentan nu avem un produs ca atare, adica sa ne angajam acum ca vom da creditul peste un timp la conditiile de acum. Ce pot oferi insa este un credit cu o perioada de gratie sau acel produs in care combin o parte de economii cu un credit imobiliar, la care adaug acel bonus de 3.000 de euro. Dar si conditiile creditului aceluia dupa doi ani vor fi conditiile de pe piata in acea perioada.

     

    TEODOR POP: Intrebarea este de ce nu se iau credite de genul acesta sau, daca se iau, cum se iau efectiv la proiectele noi. Care este solutia? Mai precis, ce variante are astazi un client sa ia un credit pentru un apartament intr-un bloc nou? Cum sprijiniti dezvoltatorii in aceasta directie? Pentru ca de aceste raspunsuri depinde piata imobiliara. 2006 este anul rezidentialului, daca aceasta finantare se rezolva, daca nu…

     

    IRINA ALBU: Incep in curand foarte multe proiecte noi…

     

    IONUT BORDEI: Si nimeni nu stie daca o sa poata fi cumparate.

     

    ROZAURA STANESCU: Pentru individual cred ca am raspuns. Mai mult decat atat, nu stiu. Exista legea pe care o aplici. Iar creditul se acorda in baza a trei lucruri: gradul de indatorare, garantiile si finantarea.

     

    TEODOR POP: Ce intelegeti prin finantare?

     

    ROZAURA STANESCU: Legea imi cere ca din suma care mie imi este solicitata pentru proiect sa finantez un procent de maximum 75%.

     

    TEODOR POP: Acesta este un maxim, asta inseamna ca un client trebuie sa plateasca un avans de minimum 25%.

     

    TEODOR POP: Garantiile?

     

    ROZAURA STANESCU: Tot prin lege, garantiile trebuie sa acopere 133% din valoarea creditului.

     

    TEODOR POP: Cum le constituiti?

     

    ROZAURA STANESCU: Ele se pot constitui din casa pe care o cumpara sau casa pe care o face, terenul pe care il cumpara – daca il cumpara -, orice alta casa – daca o are -, orice alta garantie colaterala.

     

    MARIUS ANDRONACHE: Eu cred ca directia din momentul de fata este impusa in mod strategic pentru a mai domoli putin aceasta piata. Se stie foarte clar cat de mult a putut sa creasca piata – respectiv preturile – din Romania, in momentul in care au aparut creditele. Sentimentul meu este ca o politica oarecum ponderata vizavi de finantare nu face rau, dat fiind ca tot acest consum, care creste de la an la an, nu este acoperit de productie. In mod absolut surprinzator, probabil ca orice tara s-ar bucura sa aiba crestere economica cum are Romania, dar la noi este o problema, pentru ca nu reusim sa sustinem aceasta crestere cu o productie. Si cresc importurile, iar se da peste cap balanta de plati, este o problema serioasa.

     

    TEODOR POP: Si, revenind la clientul cumparator de apartament, cati au luat anul trecut credite in lei si cati in euro?

     

    ROZAURA STANESCU: Pot sa va spun ca pe ultimele luni au crescut creditele in lei, dar pe ansamblul anului sunt dominante creditele in euro.

     

    IRINA ALBU: Dar in ultimele luni de care vorbeati cam care era ponderea?

     

    ROZAURA STANESCU: 40% in lei si 60% in valuta. La inceputul anului, proportia era cam de 20% pentru imprumuturile in lei.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Ce tendinte vedeti in urmatoarea perioada?

     

    IONUT BORDEI: Cumparatorii din ziua de azi au invatat sa fie pretentiosi.

     

    IRINA ALBU: Deja, cred ca, pentru cladirile noi, fiecare dezvoltator trebuie sa vina cu un carlig ceva sa atraga clientul, cu o facilitate inovatoare. Trebuie sa aiba deja ceva deosebit.

     

    TEODOR POP: Central Park, dupa parerea mea, ca dezvoltator, este un exemplu, este primul proiect, trebuie sa invatam multe din el, desi eu personal nu m-as muta acolo. Nu-mi place locatia si nici proiectul nu este pe gustul meu.

     

    ROZAURA STANESCU: Cat e un apartament acolo?

     

    TEODOR POP: Foarte scump.

     

    IRINA ALBU: Da? Eu zic ca sunt foarte ieftine. Cel mai ieftin a fost 83.000 de euro, iar cel mai scump este un duplex, care are o suprafata mare, de peste 400 de metri patrati – apartamentul are peste 250 mp si terasa cam 170 mp – si a fost vandut la 476.000. S-au vandut toate apartamentele ieftine, toate cele scumpe. A ramas partea de mijloc.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Este o chestie specifica pietei romanesti?

     

    IRINA ALBU: Da, intotdeauna in Romania se vand extremele.

     

    TEODOR POP: Foarte interesant.

     

    ROZAURA STANESCU: Da, ne lipseste clasa de mijloc.

     

    TEODOR POP: Apartamentele din acest proiect se vand pentru ca nu exista un alt produs. Oamenii vor sa locuiasca undeva. Unde sa cumpere?

     

    ROZAURA STANESCU: Dar este al naibii de scump. Sa dai aproape jumatate de milion pentru ce?

     

    IRINA ALBU:   Nu e chiar asa. Acelea au fost doar doua apartamente, dar media este mult mai coborata. Noi am plecat de la circa 1.000 euro/mp si acum am ajuns aproape la 1.400 euro/mp.

     

    IONUT BORDEI: Stii ce ma uimeste? Noi avem un proiect, unde pretul a ajuns deja la 1.500 euro/mp, desi nu avem inca autorizatia de constructie. Dar am semnat deja 90 de contracte, aproape jumatate. Ma uimeste faptul ca ceva in constructie, totusi, nu se vinde la fel de bine. La noi, apartamentele sunt mai mici si ceva mai scumpe pe metrul patrat.

     

    TEODOR POP: Spune-mi unde este amplasat proiectul.

     

    IONUT BORDEI: In spatele hotelului Crowne Plaza.

     

    TEODOR POP: Iarta-ma, dar pozitia… In rezidential exista un singur cuvant: locatia. El se aplica intotdeauna. In alta ordine de idei, as vrea sa va faceti o idee cum gandim noi – un dezvoltator al unui proiect rezidential cu 1.300 si ceva de apartamente, in Colentina. Aducem designeri din Statele Unite, din Miami, care fac apartamente in tendinta actuala. Aducem designeri de interior, care deseneaza cum o sa arate holurile, interiorul. Totul o sa fie complet diferit de ce exista acum pe piata. Ne gandim ca atunci cand o sa fim gata cu acest proiect, deja vor fi la momentul respectiv poate alte doua-trei proiecte si va trebui sa facem fata competitiei.

     

    IONUT BORDEI: La ce pret v-ati gandit?

     

    TEODOR POP: Deocamdata, la 1.250 euro/mp plus TVA.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Sa revenim un pic la discutia despre apartamentele pentru clasa medie. Sa spunem ca as fi dispus sa cumpar un apartament intr-un buget de maximum 70.000 de euro. Care sunt alternativele?

     

    IRINA ALBU: Vorbim prin martie-aprilie.

     

    TEODOR POP: La 70.000 de euro? Nu gasesti nimic.

     

    IRINA ALBU: Iti zic eu. O sa fie un proiect pe un fost spatiu industrial, o fabrica.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Da, dar eu il vreau in acest an.

     

    IRINA ALBU:   Nu poti sa te muti acum.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Inseamna ca astfel de proiecte ar fi trebuit sa apara acum doi-trei ani.

     

    IRINA ALBU: Au aparut acum. Bine ca in sfarsit au aparut!

     

    IONUT BORDEI: Exista un ciclu, mai intai trebuie sa existe cererea. Nu o sa construiasca nimeni apartamente si sa stea cu ele pe piata cativa ani pana sa le vanda. In lumea imobiliara exista o regula. Mai intai construiesti birouri, apoi construiesti spatii comerciale si abia apoi rezidentiale. Peste tot, incepi cu ce e de top si pe urma construiesti ce e jos. Ca sa construiesti pentru cei de jos, trebuie sa-i saturi mai intai pe cei de sus. Sus sunt beneficiile mari.

     

    ROZAURA STANESCU: Cei de jos cumpara in continuare blocuri.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Pentru ca nu exista o alta posibilitate.

     

    ROZAURA STANESCU: Nu putem spune deci ca nu exista oferta pentru cei de jos. Insa pentru cei care au, cum ziceam mai devreme, 70.000 de euro, despre care nu poti spune nici ca au, dar nici ca nu au bani, pentru ca este totusi o suma, nu gasesti ceva.

     

    IONUT BORDEI: Ideea este urmatoarea. O sa se construiasca. Numai ca in momentul in care o sa se construiasca pentru clasa aceasta, nu o sa mai fie cu siguranta la 70.000 de euro. Luati in calcul numai evolutia preturilor terenurilor. Iar daca sunteti de parere ca preturile apartamentelor din blocurile vechi sunt mari, toti cei din blocul meu – stau in Crangasi – ar fi fericiti sa va vanda voua apartamentele si sa le construiti, cu aceeasi bani, acelasi bloc. Acelasi, numai sa fie nou.

     

    TEODOR POP: Apartamentele vechi au un unic avantaj, dar major: locatia, care este imbatabila. Apartamentele noi nu vor putea sa fie aproape niciodata in locatii similare. Stocul vechi este la bulevard, in fata autobuzului, are magazine la parter sau chiar banci, este altceva. Toate supermarketurile sunt amplasate pentru aceste locuinte.

     

    IONUT BORDEI: Sa nu uitam totusi ca, in momentul de fata, apartamentele din Romania sunt cele mai ieftine din Europa, poate mai putin Chisinau sau Sofia. E adevarat, foarte multi spun ca sunt scumpe, dar compara Primaverii al nostru cu Berceniul lor. Dar daca comparam aceleasi zone – e adevarat ca nu putem spune ca Bucurestiul e Viena sau Praga – suntem mult sub ei ca preturi. Si atunci apartamentele noastre nu sunt scumpe decat din perspectiva faptului ca nu ni le putem permite.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Dar preturile au crescut totusi foarte mult in timp scurt.

     

    IONUT BORDEI: Eu cred ca cresterea preturilor a fost OK si inca va mai urma o perioada de cresteri. Pentru ca, de exemplu, daca eu si toti vecinii mei am vinde apartamentele din tot blocul si am da banii unui constructor, nimeni nu poate sa faca acelasi tip de bloc cu acesti bani. Deci preturile actuale sunt super OK.

     

    MARIUS ANDRONACHE: Problema, judecand la nivel macro, este un dezechilibru intre cererea si oferta de locuinte. Cererea s-a inflatat foarte mult prin banii dati de banca si neavand o oferta pe masura, preturile au tot crescut, pentru ca n-au avut cum sa se echilibreze. Si sentimentul meu, vizavi de apartamentele vechi, este ca pretul lor este exagerat. Pentru ca se construieste la pretul de-acum, iar pretul pe metrul patrat este acelasi.

     

    IONUT BORDEI: E o iluzie, pentru ca daca te apuci sa construiesti un bloc in Crangasi, o sa vezi cand vrei sa te legi la utilitati ca n-ai de unde. Iar o alta mare problema pe care vreau sa o aduc in discutie este TVA. Diferentele intre ceea ce cer developerii si ce platesc clientii este de 19%. Guvernul trebuie sa umble neaparat la aceasta chestiune. El, ca si developer, primeste 1.000 euro/mp, dar eu, ca si persoana fizica, platesc 1.200. Eu sunt in stare sa fac un pariu ca in maximum doi ani de zile, cel putin o sa reduca cota de TVA la locuinte.

     

    TEODOR POP: Toate tarile care sustin rezidentialul taie din TVA sau gasesc o solutie. Nu-l lasa pur si simplu ca la orice bun, pentru ca valorile sunt foarte mari.

     

    IONUT BORDEI: In momentul de fata, statul a facut o favoare, dar a facut-o unde nu trebuia! Si anume, celor cu bani. Pentru ca cei cu bani cumpara pe firme, nu platesc TVA. Nu numai ca si-l deduc, nu-l mai platesc. Toata nebunia au transmis-o la developer acum. El plateste, dar nu-l mai factureaza persoanelor juridice si trebuie sa faca cerere sa si-l recupereze. Si atunci sa vezi controale! Deci au mutat toata nebunia la developer, probabil ca vor sa elimine in felul acesta piata neagra, pentru ca trebuie sa controlezi cat mai mult pentru a putea rambursa TVA, iar omul de rand ajunge sa plateasca la fel ca si omul bogat. Pentru ca achita cu 20% mai mult. E adevarat, se cumpara alte tipuri de apartamente, diferenta se vede in volum, dar pretul pe metrul patrat e cam acelasi. Practic, daca iei un apartament in nord cu 1.200 euro/mp plus TVA sau unul in Colentina cu 1.000 euro/mp plus TVA, platesti la fel. Pentru ca unul cumpara pe firma si nu plateste TVA, iar celalalt da cu 19% mai mult. Diferenta este doar de suprafete.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Domnule Andronache, dupa tot ce s-a discutat aici, mai aveti de gand sa investiti in piata rezidentiala?

     

    MARIUS ANDRONACHE: Sigur ca da. De aceea suntem aici. Cat de curand o sa venim cu noutati.

     

    IRINA ALBU: Eu zic sa vedem partea pozitiva. O sa avem developeri internationali, o sa avem cladiri frumoase in Bucuresti…

     

    BUSINESS MAGAZIN: In cat timp?

     

    TEODOR POP: Repede, noi credem ca repede. Toti investitorii cu care am vorbit vor sa adauge ceva in plus, sa faca imobile speciale, sa pastreze Bucurestiul vechi, vor sa adauge valoare la orice proiect pe care intentioneaza sa-l faca.

     

    BUSINESS MAGAZIN: De acum incolo, orice proiect ar trebui sa vina cu ceva nou?

     

    IRINA ALBU: Practic, asta ar fi miza, sa vii cu functiuni conexe, facilitati, iar in privinta resedintelor de lux, sa vedem daca vor mai fi terenuri…

     

    IONUT BORDEI: Apropo, pana acum eu nu am vazut pe piata un proiect de lux adevarat, din pacate.

     

    TEODOR POP: Lipsa aceasta de apartamente de lux a fost provocata si de faptul ca, practic, nici nu stiam la momentul respectiv ce inseamna. Le vindeam la preturi de lux, dar nu le faceam la conditii de lux.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cand ati construit primul apartament?

     

    TEODOR POP: 1997-1998. Au fost investitii mici. Dupa aceea, am intrat in asociere cu o firma, ca investitor, cu ei am construit cateva blocuri in centru. Experienta este lunga, fara sa fi fost neaparat intensa, pentru ca lucram pe banii nostri. Bancile nu ne-au dat nici un ban. Discutiile erau hilare in anii aceia. Nu puteam sa luam nici macar 100 de dolari pe credit, desi profiturile obtinute erau fabuloase. La primul bloc construit in Floreasca, am castigat de trei ori mai mult decat capitalul investit.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Totusi cand vor aparea proiectele cu adevarat de lux?

     

    IONUT BORDEI: Eu zic ca piata este pregatita. Si nu trebuie sa fie zece proiecte. Este suficient sa fie unul pe an, unul care sa se adreseze unui maxim de 30 de persoane. Si sunt oameni care sunt pregatiti sa plateasca pentru asa ceva, dar trebuie sa le asiguri toate conditiile.

  • Creierele de la ora 19.00

    „Buna ziua, suntem BUSINESS Magazin si va prezentam stirile. Iata sumarul editiei.“ Va suna familiar? Este o introducere specifica stirilor de televiziune. In cazul de fata, este un alt mod de a va introduce in universul din spatele prompterelor. Dincolo de vedete si decoruri luminoase, cineva regizeaza spectacolul stirilor. Si ia cateva sute de decizii pe zi. Cine?

    Un caine musca un preot – asta nu e o stire. Daca insa un preot musca un caine – atunci avem o stire. Eventual se trimite un car de reportaj cu antena de satelit, pentru transmisiune de la fata locului. Exemplul cu preotul e desprins din literatura de specialitate, fiind deja consacrat in folclorul studentilor la jurnalism. Observatia cu transmisiunea de la fata locului insa e desprinsa din realitate. Stirile si-au depasit de mult rolul care le-a consacrat ca gen: acela de a informa neutru si la obiect. Au devenit un spectacol in sine. Transmisiunea in direct a devenit un „must-do“. Senzationalul e tot mai prezent. Patetismul prezentatorului e un atribut mai des intalnit decat sobrietatea si credibilitatea. Iar acesta nu mai este o simpla gazda a stirilor, ci a capatat statut de vedeta. Explicatia acestui fenomen este urmatoarea. Stirile, deja sub-brand de sine statator al televiziunilor, sunt un magnet de audienta si de venituri din publicitate. Programele de stiri difuzate de cele 13 canale monitorizate de Alfacont MediaWatch au atras in 2004 un total de 344 de milioane de dolari, brut. Daca se ia in calcul discountul de 80% practicat de regula in piata pentru investitiile in publicitatea la stiri, rezulta un volum net de aproape 70 de milioane de dolari (adica mai mult de un sfert din totalul net al pietei romanesti de publicitate).

    Este explicabil atunci efortul televiziunilor de a-si „ambala“ stirile cat mai spectaculos cu putinta. Si cat mai personalizat. Elementele care fac diferenta sunt, pe de o parte, elementele constitutive ale brandului: vedetele-gazda, decorurile, titrajul etc. Iar pe de alta parte, sunt elementele de culise: politica editoriala, abordarea evenimentelor, echipa de stiri. O intreaga orchestra, dirijata de un nucleu de creiere despre care putine se scriu, putine se aud. 

    BUSINESS Magazin a trecut in spatele pupitrelor de stiri ale principalelor televiziuni si i-a cunoscut pe cei care aduna milioane de romani in fata stirilor. Momentul a coincis cu, poate, unele dintre cele mai solicitante perioade din ultimul an pentru redactiile de stiri: rapirea celor patru cetateni romani in Irak, moartea Papei, alegerea noului primar al Capitalei, desemnarea noului Papa, apogeul crizei din Irak (ultimatumul de 24 de ore dat de teroristi), semnarea tratatului de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana, dezastrul inundatiilor din Banat. O densitate de stiri pe cap de „minut de emisie“ care a dat batai de cap producatorilor, recunosc acestia. Cu ce sa „deschida“ Jurnalul? Pe cine sa trimita, unde si cu ce costuri? Sunt intrebari la care teoriile despre criteriile de valoare a stirii („newsworthiness“) nu ar putea raspunde. 

    Si asta pentru ca selectia stirilor nu se mai face cu „biblia“ principiilor de presa deschisa, ci cu pixul in mana. Fie ca e vorba de un preot care musca un caine sau de un preot care ajunge Papa. Totul se pune in balanta, ca in orice alt plan de afaceri: costurile pe care le implica productia unei stiri, pe de o parte. Si punctele de audienta obtinute, implicit incasarile din publicitate, pe de alta. Sorin Diaconescu, producatorul general al Stirilor PRO TV, spune ca acest calcul e necesar. El ofera ca exemplu acoperirea evenimentelor recente de la Vatican, pe care PRO TV a asigurat-o fara o risipa nejustificata de resurse: postul a preferat sa foloseasca un car de transmisie de la fata locului (contra-cost), in loc sa trimita unul acolo, ceea ce ar fi implicat costuri superioare.

    Diaconescu are 30 de ani si este in echipa PRO-ului inca din studentie (1996). Era in anul al treilea de facultate, povesteste el, iar PRO TV abia fusese infiintat. Ii placea noul concept de televiziune. Era ceva ce Romania nu mai vazuse. „Vroiam acolo“, isi aminteste el. Fiind student „in domeniu“ (Facultatea de Jurnalism din Universitatea Bucuresti), nu i-a fost prea greu sa se apropie de noul post. Primul pas a fost sa faca practica de vara la PRO TV. Si acolo a ramas, pana in ziua de astazi. Bineinteles, a trecut prin toate etapele uceniciei pana sa ajunga producator general. 

    Si totusi, prima stire nu a „produs-o“ pentru PRO TV, ci pentru cursul de radio de la facultate. „Eram in primul an. Faceam practica la un radio cu acoperire nationala“, isi aminteste el. „Mi-a fost acceptat un story despre «printi si cersetori» in Bucuresti.  M-am agitat mult, am batut la multe usi. Cu un reportofon si fara legitimatie de jurnalist (aveam doar o adeverinta de student in practica), mi-a fost greu sa ajung peste tot pe unde mi-am propus. Dar a iesit acceptabil si a fost difuzat pe post, intr-o zi cu soare, pe la orele amiezii. Am fost fericit“, spune cel care coordoneaza in prezent liderul de segment al pietei stirilor de televiziune.

    Cand povesteste, Diaconescu sta sprijinit de celebrul pupitru al Stirilor PRO TV. E relativ liniste in studio. Doar cativa redactori scriu de zor la calculator, undeva la cativa metri distanta, unde este si redactia. „La ora asta (13.00 – n.r.), oamenii sunt pe teren. Sa veniti ceva mai tarziu, sa vedeti ce nebunie e“, spune el zambind. Cei care scriu in spate, continua el, sunt de la „Desk“ – adica cei care „produc“ stirile (cealalta structura a departamentului fiind Programele, care le administreaza). Cand vin de pe teren, explica el procesul de productie, reporterii fac decupajul materialului (selectarea imaginilor relevante – n.r.), cu sincron (declaratia personajului intervievat), iar apoi textul stirii. Se duc la editor, care da OK-ul pentru montaj. Cand acesta s-a terminat, stirea e gata de emisie.

    Stirile de la 19.00 includ circa 30 de stiri. Dureaza in jur de 30 de minute, spune Diaconescu, dar sunt zile in care durata este de 20 de minute (cand e Liga Campionilor, de pilda). Sau de 50 de minute, daca sunt evenimente de maxima importanta. „Dar provocarea este sa faci audienta cu doar 20 de minute de stiri.“ 

    Prima sedinta de redactie a zilei? Improprie intrebare. Procesul de stiri e continuu, spune el. „Nu poti spune ca procesul incepe aici si se termina dincolo. In consecinta, nu poti spune cand e prima intalnire de redactie“, explica el. Si totusi, exista un moment in care se pune punct si se reia procesul. Adica atunci cand se incheie programul principal de stiri, la opt seara. „Atunci incepe sedinta de sumar si se face agenda de a doua zi, pentru toate jurnalele. Dar nu stim niciodata cand se termina.“

    Diaconescu coordoneaza o echipa de 15 producatori la Bucuresti (producatori de program, producatori de package, locatie, de grafica etc.). Fiecare jurnal are cate un editor. La randul lor, acestia coordoneaza 35 de corespondenti (reporteri si redactori). Si asta nu e tot: mai sunt 50 de echipe in statiile locale din tara (formate din reporter si cameraman). „In situatii de «breaking news», se mobilizeaza toata echipa. Sunt angrenate toate resursele, daca este nevoie: pentru documentare, imagini de arhiva, statistici in domeniu, declaratii la cald etc.“.

    Producatorii de stiri pun tot mai mult accentul pe transmisiunea in direct. Vorbind despre ponderea inregistrat-live in cadrul Stirilor PRO TV, Diaconescu spune: „Incercam sa mergem pe 100% live“. Ca regula de baza, precizeaza el, fiecare stire este introdusa de o transmisiune in direct. „Momentan, 50-60 de procente din ponderea programului de stiri sunt transmisiuni in direct.“ El mai spune ca trend-ul in piata  a fost dat de PRO TV. „Cam tot ce a adus nou PRO TV a fost la scurt timp preluat de celelalte televiziuni.“ Despre Stirile PRO TV, Diaconescu are o concluzie simpla. Sunt un brand. Care isi schimba mereu „hainele“ pentru a ramane proaspat. Prin „haine“, atentioneaza el, a se citi grafica, titraje, elemente de decor. Toate acestea se schimba o data la un an sau la doi ani. „Formatul este intr-o continua schimbare.“ Rezultatul? O reteta care aduce audienta, cea mai mare din Romania. Un fel de „biblie“, cum o numeste el.

    Ce reteta adopta celelalte televiziuni principale? Cine sunt creierele care le gandesc? Si care este povestea lor? Antena 1, al doilea jucator pe piata stirilor, nu a raspuns solicitarilor repetate ale BUSINESS Magazin de a participa la prezentul material. Iar Prima TV – care se situeaza in josul clasamentului, dar are sanse de reviriment dupa ce a fost achizitionata de SBS  – nu a dorit sa vorbeasca, „data fiind situatia actuala“ (rapirea celor doi jurnalisti ai postului – n.r.). „Am o criza de gestionat si consider ca nu e momentul sa fac actiuni de PR acum. Ar fi o blasfemie“, ne-a spus Dan Dumitru, seful stirilor de la Prima.

    Dar TVR? Este in asentiment cu PRO TV. „Romanii sunt flamanzi de stiri“, rezuma sec piata stirilor Lucian Sarb, directorul Directiei Stiri a televiziunii publice. Mai mult, el crede ca Romania este printre cele mai dinamice piete de stiri de televiziune din estul Europei. Dar „numarul mare al televiziunilor este un semnal de alarma: inseamna ca oamenii nu au bani de alte distractii, iar televiziunea le ramane principala sursa de evadare“. Sarb este ardelean, are 37 de ani si conduce stirile TVR din 2001. 

    In timpul mandatului sau, Jurnalul a fost mutat la 19.00. O mutare care a bulversat publicul fidel al Jurnalului de la 8 seara, dupa cum recunoaste chiar el. „A fost o decizie grea. Dar am vrut sa extindem spatiul de prime-time.“ Avantajul acestei extinderi se traduce – pentru neinitiati – prin mai mult spatiu de reclama vandut la tarife mai mari si, implicit, mai multi bani din publicitate. De notat ca aceasta mutare nu a venit intamplator, ci dupa intrarea in vigoare a noii legi a audio-vizualului din 2002. Aceasta lege a redus minutele de publicitate la TVR de la 12 la 8 minute pe ora, difuzabile numai intre programe. Sarb admite aceasta legatura, dar are si o explicatie: „Trebuie sa vezi si psihologic lucrurile. Nu faci audienta doar de dragul audientei. Faptul ca ai publicitate te impinge sa faci audienta. Este un motor motivational“. 

    In plus, mutarea Jurnalului la 19.00 a fost si o „iesire la bataie“ cu Antena 1 si PRO TV, de care era nevoie. „Pentru a crea o alternativa la stirile comerciale“, spune el. Graficele arata insa ca aceasta alternativa a adus TVR pierderi semnificative de procente din felia stirilor.  „E normal“, spune Sarb. „Cand Catalin Radu Tanase face transmisiuni din cimitir despre strigoi, iar la TVR e o stire externa, este de la sine inteles la ce se uita lumea.“ 

    In plus, mai e si prejudecata legata de televiziunea publica, la care lumea nu se uita „din principiu“. „Institutia inca are o imagine erodata, de 60 de ani. Care se schimba cu greu.“ Oricum, stilul Jurnalului a progresat, spune el. „Sergiu Toader, care acum este la Realitatea TV, cand a revenit in tara (din Noua Zeelanda, unde emigrase – n.r.) si a vazut Jurnalul TVR, mi-a spus: «Nu sunt in Romania».“ Sergiu e un profesionist, adauga Sarb o scurta caracterizare despre colegul de breasla. Sarb avea 27 de ani cand a venit in TVR. Auzise ca se da concurs pentru ocuparea unor posturi de redactori la Stiri externe. Si-a luat inima in dinti si a venit impreuna cu un prieten. „Eram student la SNSPA atunci, la Comunicare“, isi aminteste el (a doua facultate, dupa Universitatea Tehnica din Cluj). „Amandoi am luat concursul“, spune Sarb, rememorand. El a ramas in TVR, prietenul sau nu. „Acum lucreaza la Ambasada SUA.“ 

    Prima stire facuta de Sarb a fost despre traficantii de droguri din Florida. „Aveam impresia ca port o responsabilitate enorma“, isi aminteste el inceputurile. Dar cel mai mult i-a placut sa fie corespondent in strainatate. „Pentru ca am putut sa-mi fac meseria de jurnalist.“ Acum, a trecut de la jurnalism la management. Din redactie, in biroul de sef al stirilor, la etajul al doilea al turnului din Dorobanti. 

    Ziua lui de lucru incepe cu „uitatul la stiri“. In birou, are televizoare deschise la principalele canale din Romania si din afara. Plus un aparat de radio pus pe frecventa Europa FM, care domina sonorul televizoarelor. Urmeaza problemele administrative, continua el, cu un ochi la „musafir“ si cu unul la monitoarele suspendate pe peretele opus. „Discut apoi cu redactorii-sefi. Uneori particip si la sedintele de sumar.“ Isi incheie ziua fie dupa jurnalul principal, fie la 10 noaptea sau la miezul noptii. „Azi, de pilda, e o zi speciala. Se semneaza tratatul de aderare, la Luxemburg. S-ar putea sa raman mult aici“, spune el intre doua apeluri pe telefonul mobil.

    Jurnalul de la 19.00 este precedat de Stirea Zilei (18.30-19.00). Este fosta editie speciala de dupa Jurnal, mutata inainte de acesta. Din motive „de spatiu“, explica Sarb rationamentul plasarii oarecum nefiresti a subiectului zilei. Jurnalul are circa 28-30 de subiecte, care se intind pe o durata de 40-44 minute. 

    La TVR, structura echipei din umbra este alta decat la televiziunea din Pache Protopopescu. In Dorobanti nu exista producator general. Ci un director al Directiei Stiri (un fel de stat in stat, in TVR). El ii coordoneaza pe cei trei redactori-sefi (stiri interne, stiri externe si sport) si pe cei sapte producatori (cinci pentru jurnalele TVR 1 si doi pentru stirile TVR 2).

    Echipa Jurnalului are circa 200 de membri, incluzand si sportul, spune Sarb. La acestia se adauga 25-30 de corespondenti teritoriali. Plus, „pentru prima oara in istoria ei“, corespondenti stabili la Washington, Paris, Bruxelles, Berlin si Moscova. „Nu cred ca avem mai multi angajati la Stiri decat alte televiziuni“, este de parere Sarb. Si oficialul TVR subliniaza dominanta live-ului la stiri. „Este incomparabil cu ce vedeam acum 4 ani.“ Este stilul american, spune el. „Ca reper pentru TVR, se vorbeste despre stilul BBC. Dar care este stilul BBC?“, se intreaba el. „Sunt multe canale, fiecare are personalitatea lui.“ La francezi, stilul e clar: au reportaje lungi, in care stirea este explicata, nu doar redata. „La noi, acest stil nu ar prinde“, este convingerea sefului stirilor TVR.

    Cum sa prinda stilul francez, cand in Romania este o „nebunie“ a breaking-news-urilor? France 2 nu-si sparge emisia decat daca izbucneste un razboi sau se intampla o catastrofa tip 11 septembrie, exemplifica el. „La noi, evadeaza doi dintr-o puscarie si gata: se intrerupe totul si se da breaking news. Se exagereaza.“ Sarb mai arata si spre altceva: modul in care se reflecta stirile influenteaza societatea. „In subliminal, imprimi un stil de viata violent, paranoic.“ E adevarat, continua el, televiziunile redau ceea ce se intampla in societate. „Este un cerc vicios.“

    Concluzia? Este o diferenta mare intre stirile din Occident si cele de aici. „In timp ce ei fac lucrurile cu calm si detasare, noua, televiziunilor din Romania, ni se pare ca totul depinde de noi.“ El specifica: „Au trecut si ei prin perioada asta, iar noi o sa ajungem ca ei intr-o buna zi“, spune Sarb, mergand de-a lungul pasarelei care uneste turnul televiziunii – unde se afla redactia stirilor – si corpul de vizavi, unde se afla studioul 4, de unde se transmite Jurnalul. O distanta de 22 de trepte si circa 75 de metri. „Daca ai o urgenta sa ajungi in studio, trebuie sa alergi pe holuri“, spune el cu umor. „Nu ca la PRO TV si Antena 1, unde din redactie dai direct in studio.“

    Dar studioul se va muta in curand, spune el, intrand in studioul de unde s-a transmis in direct revolutia din ‘89. Si in care acum troneaza nici mai mult nici mai putin de 5 plasme marca LG, o „bogatie“ pe metru patrat nemaiintalnita la celelalte televiziuni. „In doua luni, vom avea un nou centru de stiri (lipit de turn – n.r.). Va fi un newsroom, ca la posturile private.“

    Daca la posturile generaliste – private sau de stat – important e jurnalul de seara, la Realitatea TV cel mai important e jurnalul „care urmeaza“, spune Catalin Popa, editor-of-the-day al singurei statii TV din Casa Presei. „Ceilalti isi canalizeaza eforturile pentru stirile din prime-time (de regula, 19.00). Aici, strategia este alta: sa iesim primii cu stirea, mereu.“ Totul e in miscare, precizeaza Popa, incercand sa acopere harmalaia din redactia in care reporterii alearga de colo-colo. Si sonorul celor 20-30 de televizoare deschise.  Daca la TVR ai mult de mers intre redactie si studio, aici trebuie sa strabati diverse holuri si holisoare pana dai de Realitatea TV. E de inteles: e Casa Presei, o alta constructie-simbol a comunismului – ca si turnul din Dorobanti – unde coridoarele interminabile si prost luminate sunt definitorii. Nici nu ar fi banuit comunistii ca, peste zeci de ani, aceste coridoare vor servi si la altceva decat la disconfortul celor care le traverseaza. La un ritm de munca alert, de pilda – cum e cazul de fata. „Trebuie sa ai grija la toate cablurile astea intinse pe hol. Din pacate, asta e constructia, nu avem unde sa le punem“, spune Popa, indreptandu-se spre studioul alaturat, avertizand in acelasi timp si asupra riscurilor de impiedicare, care sunt la tot pasul.

    Popa are 32 de ani si este de numai cateva saptamani la Realitatea TV. Venind de la saptamanalul Banii Nostri, proaspatul editor a picat exact in miezul evenimentelor. Spune ca a acceptat provocarea Realitatea TV pentru ca a fost o „oferta tentanta“. „Aici esti in mijlocul intamplarilor. La o revista economica, te afli undeva, sus… e liniste, ai timp sa analizezi, sa povestesti… Pe cand la stiri dai de adrenalina, de agitatie.“ O slujba pe cat de palpitanta, pe atat de purtatoare de responsabilitati. „Reversul este ca poti gresi foarte usor. Sunt cateva zeci sau sute de decizii pe zi.“ Selectia stirilor inseamna si necesar de resurse, cheltuieli (cu relee, sateliti, etc.). „Norocul“ (daca poate fi numit asa) este ca la Realitatea productia stirilor nu se face cu pixul in mana. „Nu avem restrictii la buget – asa ni s-a spus.“ 

    Moartea Papei a insemnat, pentru Realitatea, 16 ore de transmisie din 24 si cheltuieli de 30.000 – 40.000 de euro in cateva zile numai. „Important e sa acoperi evenimentul, nu costurile“, spune Popa. „Strategia noastra este pe termen lung.“ Cat despre maratonul din 24-25 aprilie (parafarea tratatului de aderare la UE), editorul spune ca acoperirea acestuia a costat peste 40.000 de euro. In doua zile. „Dar a meritat. A fost o desfasurare de forta fara egal in lumea televiziunii autohtone, din patru locatii externe in afara tarii si cinci locatii interne“, spune Popa. Au fost zile „pline“ in care intreaga echipa a fost solicitata la maximum, intr-un efort comun. Despre colegii lui, Popa spune: „Cristian Coman si Robert Tatarus sunt doi superprofesionisti care fac munca asta, zi de zi, de aproape zece ani (ambii trecuti prin „scoala PRO TV“, la fel ca si Sergiu Toader, project manager al postului – n.r.). „Fiecare are in spate sute de ore de transmisii live ale unor evenimente de proportii. Mai exista doi oameni-cheie, assignment desk editor, Cornel Belciug si Oana Sima. Ei se ocupa de coordonarea redactorilor.“ Impreuna cu sefii de productie, fac o treaba similara „celebrilor planificatori ai armatei americane“, spune Popa. In fapt, cam in asta consta succesul, „intr-o continua planificare a fiecarui pas“.

    Sumarizand, Realitatea are trei editors-of-the-day, opt editori, opt producatori executivi, cinci package produceri, cinci asistenti de productie, 30 de redactori si reporteri, 10 prezentatori, 6 documentaristi, 30 de operatori plus alti 20 de tehnicieni pentru transmisiile live de pe echipamentele noastre mobile. La toti acestia se adauga cinci editori de crawl (informatiile inscrise pe banda defilanta de la baza ecranului). Popa are dreptate: o intreaga armata. De fapt, 80% din resursele umane ale postului Realitatea sunt alocate stirilor. Popa spune ca Realitatea este intr-o „vanatoare de capete“ continua, in special in provincie. Este si normal, avand in vedere ca aici sunt jurnale de stiri din ora in ora. Dar cand se intampla un eveniment de genul rapirea jurnalistilor sau moartea Papei, programele de stiri isi pierd granitele. 

    „Ele devin o editie speciala continua, in care stirile sunt difuzate in ordinea in care apar“, spune Popa, care nu se afla la primul „contact“ cu stirile de televiziune. El a mai lucrat la Observatorul Antenei 1, unde a fost editor coordonator si producator-executiv. Perioada „observatorista“ a fost intre 1994-1997, ani pe care Popa ii numeste „de pionierat“ in televiziunea autohtona. 

    Atunci, piata de televiziune din Romania era inca departe de momentul „nisarii“. Foamea de stiri – despre care vorbeste Diaconescu de la PRO TV si Sarb de la TVR – exista si atunci. Dar nu era contextul „copt“. Investitorii privati in televiziune abia facusera primii pasi. In al doilea rand, nu era tehnologia de acum (camere digitale, mini-care de reportaj). Acestea erau „rara avis“ sau deloc. Iar in al treilea rand, piata de publicitate era la inceput, iar televiziunile nu aveau un instrument de convingere a advertiserilor ca acum (date de audienta unice, unanim acceptate de industrie). La circa zece ani de atunci, stirile au deja un jucator de nisa stabil, Realitatea TV. Care va avea un competitor direct, in momentul in care Antena 3 va incepe sa emita (moment amanat in repetate randuri de trustul lui Dan Voiculescu). 

    Daca romanii isi vor potoli foamea de stiri dupa aparitia Antena 3 (la care se adauga oferta bogata deja existenta), ramane de vazut. Intrebarea este cate televiziuni vor supravietui sau vor face profit atunci cand romanului ii va scadea apetitul pentru stiri si pentru TV, in general. Cand va avea bani sa iasa din spatiul domestic. Sau cand piata de televiziune va ajunge la gradul de maturizare din Occident.

  • Invitatii Club Business

    La dezbaterea BUSINESS Magazin de saptamana trecuta, sponsorizata de BRD si Zapp, au participat:

    • Irina Albu – Senior Consultant Residential Department, compania Colliers International
    • Ionut Bordei – Manager Departament Rezidential Vanzari, compania imobiliara Eurisko
    • Marius Andronache – Senior Investment Analyst, fondul de investitii Global Emerging Property Fund
    • Teodor Pop – Director general al RED Ma-nagement Capital
    • Rozaura Stanescu – Director Directia Studii si Dezvoltare Produse / Departamentul Strategie si Marketing, BRD-GSG

  • EXAMEN FARA NOTE

    BUSINESS Magazin a aruncat manusa oamenilor din spatele pupitrelor de stiri. Care au fost cele mai grele decizii pe care le-au luat de-a lungul carierei? Dar cel mai dificil eveniment? Iata ce au raspuns: 

    SORIN DIACONESCU, PRODUCATOR GENERAL, PRO TV

    • CEA MAI GREA DECIZIE: Nici una nu poate fi catalogata ca fiind cea mai grea. Din cauza ca sunt atat de multe: mii, zeci de mii de decizii. Una mai grea decat cealalta. Fascinant este ca, tocmai din acest motiv, nu le mai simti povara. Atunci cand dai de una grea, o uiti pe precedenta. Cui pe cui se scoate. 
    • CEL MAI DIFICIL EVENIMENT: Nu prea am avut parte de productii usoare. Imi place sa fac azi mai bine decat ieri si mult mai bine decat saptamana trecuta. Totusi, sunt doua momente pe care le tin minte ca fiind dificile: aderarea Romaniei la NATO si ultimul 1 decembrie la PRO TV (despre romani de succes din toata lumea). Si sa nu uitam de toate breaking-news-urile din ultimii ani, in care am fost implicat intr-un fel sau altul. Pentru ca nu e nimic mai greu, dar nici mai frumos decat un breaking news sofisticat, complex si complet.  

    LUCIAN SARB, DIRECTOR DIRECTIA STIRI, TVR

    • CEA MAI GREA DECIZIE: Am refuzat o oferta tentanta de munca in strainatate. A fost o decizie foarte grea. Pana in momentul de fata, nu regret.
    • CEL MAI DIFICIL EVENIMENT: Cu siguranta alegerile din 2000 din Statele Unite. Disputa dintre Al Gore si W. Bush a fost atat de stransa incat a oferit zile si nopti de nesomn tuturor corespondentilor de presa.  

    CATALIN POPA, EDITOR-OF-THE-DAY, REALITATEA TV

    • CEA MAI GREA DECIZIE: Prima oara cand a trebuit sa semnez o decizie privind disponibilizarea a cativa zeci de oameni. Se intampla la Curentul, cred ca prin 2000. Nu prea am dormit cateva nopti, mi s-a parut cea mai grea decizie profesionala posibila. 
    • CEL MAI DIFICIL EVENIMENT: 11 septembrie 2001

     


  • Uite cine cu cine vorbeste

    O gluma care circula prin lumea IT spune ca expansiunea tehnologiei in casele oamenilor va duce la cresterea numarului de cazuri de moarte accidentala prin sugrumare. Oricat de traznita, anecdota are un temei real: suntem inconjurati de prea multe cabluri.

     

    Buna seara!“, a salutat politistul jucat de Tom Cruise in SF-ul „Minority Report“, intrand in propria casa la sfarsitul zilei. Si, cu toate ca locuia singur, a primit o multime de raspunsuri. Lumina casei s-a aprins, filtrul de cafea a pornit, iar ecranul sub forma de tapet digital a inceput sa deruleze stirile zilei. Toate aparatele digitale, lipsite complet de fire, erau capabile sa „vorbeasca“ intre ele si sa inteleaga vocea stapanului.

     

    Cu toate ca mai-marii industriei IT vorbesc ori de cate ori au ocazia despre cat de aproape de realitate este scenariul descris mai sus, viata consumatorului arata cu totul altfel in lumea reala. E adevarat ca el este inconjurat de o multime de gadgeturi, dar acestea nu prea „vorbesc“ intre ele, iar de inteles ce vrea stapanul, nici nu se pune problema. In schimb, consumatorul trebuie sa se descurce cu zeci de cabluri care se incolacesc prin toata casa.

     

    Lista aparatelor care populeaza astazi casa unui utilizator obisnuit, nu neaparat indragostit de tehnologie, nu e deloc scurta. Un televizor sau doua, PC-ul, laptopul si PDA-ul in cazul oamenilor de afaceri, combina stereo, sistemul audio cu doua sau cinci boxe, DVD player-ul, MP3 player-ul, imprimanta, camera digitala. Fiecare vine la pachet cu o multime de cabluri de conectare si de alimentare. Daca nu si cu vreo pereche de casti (adica inca un cablu in plus).

     

    La un calcul sumar, este vorba de aproape 30 de cabluri. Si asta fara sa punem la socoteala aparatele din casa care nu au de-a face cu IT&C-ul: frigiderul, masina de spalat, cuptorul cu microunde, fierul de calcat, aspiratorul, plus consumatorii de sezon – aparatul de aer conditionat sau ventilatorul vara, instalatiile de pom de Craciun iarna. Daca de o parte din aceste cabluri nu putem scapa – cablurile de alimentare la reteaua electrica – multitudinea de cabluri de interconectare intre aparate ar trebui sa dispara intr-un viitor al comunicatiilor wireless nu foarte indepartat.

     

    Daca ar fi sa ii ascultam pe marii executivi ai companiilor IT, acel viitor a si sosit. Numai ca, in realitate, „conectivitatea universala“ (seamless conectivity), ideea despre care vorbesc adesea Paul Otellini, directorul executiv al Intel, sau Bill Gates, fondatorul Microsoft, poate fi descrisa cel mai bine de vorbele nemuritoare ale lui nenea Iancu: „este sublima, dar lipseste cu desavarsire“.

     

    In cadrul targului anual de electronice pentru consumatorii individuali CES de la Las Vegas, singurul sef de companie care a pus degetul pe rana a fost Larry Page, co-fondatorul Google. El a spus ca, de fapt, echipamentele digitale nu se pot conecta intre ele asa cum ar trebui. „De ce sa nu folosim telefonul dotat cu Bluetooth ca sa pornim masina, daca masina are deja atasat un dispozitiv Bluetooth pentru handsfree? Sau de ce n-ar putea telefonul sa incuie masina, ca sa nu mai purtam cheile dupa noi?“

     

    De fapt, Page s-a referit la o problema veche de cand lumea in industria IT, insa despre care foarte putina lume vorbeste: lipsa unor standarde general acceptate (dintre exceptii ar face parte, de pilda, tehnologia USB si MP3-ul, raspandite la scara larga). Tocmai pentru ca nu exista o modalitate unica de a conecta aparatele digitale intre ele, in prezent solutia cvasi-universala de interconectare este PC-ul. Sa imaginam un scenariu curent. Ati facut niste poze reusite cu aparatul foto digital si vreti sa le pasati unui prieten.

     

    Conectati camera la PC, descarcati pozele, le atasati la un e-mail si le trimiteti. Prietenul le descarca pe PC-ul lui si, daca vrea sa le arate mai departe unui alt prieten, le copiaza pe un stick USB si i le duce acestuia. Avocatii conceptului conectivitatii universale ar face insa cu totul altfel. Ar trimite pozele din camera digitala direct pe stick-ul USB sau direct in memoria telefonului mobil al prietenului, prin Wi-Fi sau Bluetooth. Asta, bineinteles, cu conditia ca aparatele sa fie suficient de inteligente pentru a sti sa comunice intre ele.

    Lipsa unor standarde universale este insa o problema pe care oficialii marilor companii prefera sa nu o atace frontal.

     

    Motivul? Eforturile si sumele imense de bani investite tocmai pentru a impune pe piata propriile standarde, astfel incat, in viitor, daca tehnologia respectiva prinde la public, toti ceilalti jucatori sa fie nevoiti sa o licentieze (cu plata a milioane bune) pentru a avea voie sa o vanda pe piata la randul lor. Un exemplu de disputa aflata in plina desfasurare este cea pentru viitorul standard al DVD-ului. In culise se lupta doua tabere, una condusa de Sony, care promoveaza standardul botezat Blu-Ray, iar cealalta, avand in frunte Toshiba, incearca sa convinga industria ca tehnologia lor, HD-DVD, va fi cea mai buna. Rezultatul, deocamdata, este doar ca progresul pe domeniul respectiv este intarziat serios.

     

    Un alt exemplu la care s-a referit Page a fost chiar multimea incontrolabila a cablurilor pe care fiecare utilizator trebuie sa le gestioneze. „Sunt sigur ca si dumneavoastra aveti sub birou o multime de cabluri. Sunt un adevarat pericol. Ati putea sa va electrocutati – ca sa nu mai vorbim ca, acceptand ideea ca un stecher dintr-un milion poate lua foc, iar dumneavoastra aveti in companie o mie de stechere, incepe sa fie o problema“.

     

    Rezolvarea acestei probleme? Tot standardizarea: „Un singur cablu ar trebui sa faca tot ce trebuie pentru un aparat. Daca ati introdus cablul intr-o mufa oarecare, ar trebui sa puteti face absolut orice cu aparatul respectiv – sa rulati software pe el, sa-i incarcati bateria, sa alimentati alte aparate de la bateria lui sau orice altceva, doar cu acel cablu“. Nu numai ca am scapa de o mare parte din cablurile care se incolacesc in jurul nostru, dar si viata ca utilizatori de aparate digitale ar deveni mult mai usoara, spune Page. Toate aceste dispute legate de standarde ar trebui sa dispara, spune el. Daca s-ar rezolva problema interconectivitatii intre aparatele digitale, „multe lucruri extraordinare se vor intampla“, a conchis Page in fata audientei de la CES.

     

    Una din solutiile care se profileaza in prezent, plecand de la ideea ca marii jucatori IT nu vor cadea de acord prea usor in privinta tehnologiilor pe care le promoveaza, este reprezentata de comunicatiile fara fir. Lumea wireless a inceput sa se standardizeze prin utilizarea la scara mondiala a tehnologiei Wi-Fi de conectare la Internet, iar producatorii au inceput sa-si incerce mana inclusiv cu telefoane mobile compatibile Wi-Fi. E drept ca si aici bate la usa un nou standard – WiMax – despre care principalul sau promotor, Intel, spune ca este mult mai bun, insa majoritatea specialistilor sunt de acord ca, indiferent de standardul care se va impune, lumea viitorului va fi wireless.

     

    Un prim semn este vizibil la nivelul producatorilor de periferice pentru PC. Tastatura si mouse-ul, mai precis, sunt tot mai des „eliberate“ de cabluri si, chiar daca ceva mai scumpe, aceste modele castiga teren. La originea succesului lor sta, probabil, chiar „cuiul“ care-i deranjeaza, constient sau nu, pe utilizatori – prea multe cabluri instalate in casa. Insa tendinta nu se opreste aici.

     

    Unul dintre pionerii domeniului wireless in privinta echipamentelor pentru consumatorii individuali este compania elvetiana Logitech, care produce, printre altele, sisteme audio si casti fara fir. Elvetienii au fost chiar primii care au produs un set de boxe portabile pentru popularul player digital iPod al Apple.

     

    Daca lumea wireless se va dezvolta asa cum prezic specialistii, iar mai-marii industriei IT vor reusi sa ajunga la o intelegere pe tema interconectarii, scenariile pe care deocamdata le vedem doar in filmele SF ar putea sa se apropie vertiginos de realitate. Iar Tom Cruise si casa lui din viitor sa ajunga, la un moment dat, doar o mostra de tehnologie depasita.

  • Total: 27 de cabluri multimedia

    • Televizor: 2 – cablu pentru semnalul TV, cablu de alimentare
    • PC: 7 – cablu pentru conectarea cu monitorul, cu sistemul audio, cablurile de la mouse si tastatura, cablul de alimentare, de conectare la Internet, prelungitor pentru portul USB
    • Laptop: 2 – cablu de conectare la Internet (daca exista retea wireless, nu mai e nevoie de el, dar switch-ul wireless trebuie conectat la priza tot prin cablu), cablu de alimentare
    • Telefon fix: 1 – cablu de conectare la reteaua telefonica
    • Telefon mobil: 2 – cablu de date, cablul incarcatorului
    • DVD player: 2 – cablu de conectare la TV si de alimentare
    • PDA: 2 – cablu de date, cablu de alimentare
    • ImprimantA: 2 – cablu de conectare la PC, cablu de alimentare
    • MP3 player: 2 – cablu de date pentru conectarea la PC (daca nu are port USB incorporat), cablu pentru casti
    • Sistem audio: 5 – cate un cablu pentru conectarea la cele doua boxe si la subwoofer, cablu de conectare la computer sau la combina audio, cablu de alimentare (daca sistemul are cinci boxe, mai apar alte trei cabluri pentru boxele suplimentare)

  • Brandul nr.1 in marketing

    Un produs care este lider pe segmentul sau este catalogat drept „lider de piata“. O companie care conduce in topurile mondiale, este deseori denumita „companie-gigant“. Dar un om care-si pune amprenta asupra gandirii mondiale, sub ce nume este cunoscut?

    In scrierile vechi ale omenirii, acesta este pomenit fie ca invatator, ganditor sau mentor. Filozof sau intelept. In zilele noastre, termenul consacrat este „lider de opinie“ si, din ce in ce mai des, „guru“. Daca ingustam discutia spre taramul marketingului, acest termen se confunda cu un nume: Philip Kotler. 

    Kotler este inclus in Thinkers 50, un top al celor mai mari 50 de ganditori in management ai lumii la ora actuala. Ceea ce demonstreaza ca Philip Kotler nu este numai un teoretician, asa cum multi ar fi probabil inclinati sa il numeasca, date fiind cele aproape 20 de carti pe care le-a scris despre marketing. Kotler este practician in domeniu, consultant si manager in acelasi timp. Conduce o companie globala de consultanta, Kotler Marketing Group. A calatorit ani buni in Europa, Asia si America de Sud oferind sfaturi companiilor despre cum sa aplice principii economice si de marketing sanatoase pentru a deveni mai competitive. Printre cei mai cunoscuti „clienti“ ai sai se numara IBM, General Electric, AT&T, Honeywell, Banca Americii, Merck. A oferit de asemenea consultanta unor guverne despre cum sa-si dezvolte si pozitioneze resursele companiilor pe care le detin. 

    Aria de expertiza in marketing a lui Kotler este aproape nelimitata: de la retail pana la case de avocatura si organizatii non-profit. Intr-unul dintre interviurile sale, Kotler povesteste ca directorul unei companii de arhitectura i-a spus la un moment dat ca firma lui poate lucra la orice tip de constructie. „L-am intrebat: sa presupunem ca vreau sa-mi construiesc o inchisoare «Poti face o treaba buna?». «Da», a spus acesta. «Dar daca o alta firma a construit multe inchisori, care sunt bine vazute? Ce poti face ca sa ma convingi ca tu esti mai priceput la construit inchisori?» Acesta nu a avut un raspuns“, se arata in interviu. Este un exemplu prin care Kotler indica necesitatea expertizei intr-o anumita nisa. „Cheia branding-ului, in special pentru companiile mai mici, este sa se concentreze pe un numar limitat de domenii si sa dezvolte o expertiza «superba» in acestea“, spune Kotler. Dar, in secolul al XXI-lea, succesul in branding este tot mai legat de client, crede Kotler. Parte din eforturile consultantilor trebuie sa se canalizeze si catre acesta, nu numai catre dezvoltarea propriilor expertize. Clientilor le place sa creada ca partenerul sau (consultantul) se gandeste la business-ul sau. „Consultantii destepti trimit clientului articole ocazionale, ce l-ar putea interesa.“ Exista cazuri fericite in care consultantul nu se alege numai cu o apreciere din partea clientului dupa un astfel de gest. 

    „Iata un exemplu, al unui consultant care lucreaza cu o mare companie producatoare de dulciuri. Acesteia i s-au parut atat de folositoare ideile pe care i le trimisese incat i-au zis consultantului: «Ori de cate ori vrei sa te gandesti asupra unui aspect din business-ul nostru si consideri ca opiniile tale ne-ar putea interesa, pune-le pe hartie si trimite-ni-le impreuna cu o factura, pentru timpul tau“. 

    Un exemplu care probabil smulge zambetele multor prestatori de servicii in domeniu. Mai ales in cazul celor care activeaza in piete in curs de maturizare. Cum ar fi Romania, de pilda. Va veni oare o vreme cand si consultantii autohtoni vor putea cita un exemplu similar? 

  • Marul lui Jobs

    „Cine rade la urma rade mai bine“, pare sa-si fi spus recent Steve Jobs, fondatorul Apple. Intr-un e-mail trimis catre angajatii sai, l-a luat „peste picior“ pe mai vechiul sau rival Michael Dell, ironizandu-l pentru o declaratie pe care acesta o facuse in urma cu opt ani.

     

    La mijlocul lunii ianuarie, actiunile Apple au crescut cu 12%, iar compania a ajuns la o valoare de piata de 72,13 miliarde de dolari, depasind „la mustata“ pe unul din cei mai mari rivali ai sai, producatorul de computere Dell, care valora la acel moment 71,97 miliarde de dolari. In 1997, cand Jobs de-abia revenise la compania pe care o fondase in 1976 pentru a o readuce pe linia de plutire, Michael Dell a fost intrebat ce ar face pentru a revigora Apple. In fata unei audiente de cateva mii de manageri din lumea IT, el a raspuns: „Ce as face? As inchide compania si as da banii inapoi actionarilor“.

     

    Acum, insa, a sosit si momentul revansei pentru Jobs. Intr-un e-mail trimis angajatilor dupa ce Apple a depasit Dell ca valoare de piata, el a scris: „Team, it turned out that Michael Dell wasn’t perfect at predicting the future“ – „Membri ai echipei, s-a dovedit ca Michael Dell nu a fost perfect in a prezice viitorul“. Jobs a savurat momentul, cu toate ca nu s-a lasat luat de val si a admis ca lucrurile se pot schimba in viitor: „Dupa inchiderea bursei de astazi, Apple valoreaza mai mult decat Dell. Actiunile cresc si scad, iar maine lucrurile pot sta altfel, dar am crezut ca merita un moment de gandire. Steve“.

     

    „Intepaturile“ lui Dell din 1997 veneau intr-un moment foarte greu pentru Apple. De altfel, istoria a consemnat momente contradictorii inca de la infiintarea companiei, in 1976. Pe scurt, Apple a fost fondata de Steve Jobs si prietenul sau, inginerul Steve Wozniak, acum exact 30 de ani. Cei doi au fost primii care au lansat un computer cu monitor incorporat. In 1980, compania era deja listata la bursa, avand o valoare a actiunilor de 1 miliard de dolari.

     

    Cativa ani mai tarziu, compania lui Jobs urma sa lanseze celebrul Macintosh, primul computer din lume care folosea interfata grafica prin care deschidem si astazi documentele sau aplicatiile aflate pe desktop. Calculatorul era fabricat in conformitate cu filozofia lui Jobs de a transforma un echipament sofisticat, pentru specialisti, intr-o unealta de lucru accesibila tuturor.

     

    Anul 1985 a fost insa cel al plecarii lui Jobs de la Apple, din cauza unei „lovituri de palat“ pusa la cale de cativa colegi cu un exces de ambitie. Intr-o sedinta a directorilor Apple, la care Jobs nu era prezent, s-a sustinut ca fondatorul companiei nu va mai fi implicat in procesul de conducere „nici acum si nici in viitor“. Apple nu a reusit sa se impuna pe piata computerelor personale, Mac-urile fiind mereu in umbra PC-urilor, computere care s-au vandut in cantitati impresionante, mai ales dupa ce Bill Gates a „imprumutat“ de la rivalii sai ideea designului bazat pe grafica si usurinta in utilizare. Asa ca, in 1997, ceea ce parea imposibil s-a intamplat: Jobs a fost rechemat la conducerea Apple, pentru a reabilita compania. La revenirea sa, Jobs a mizat totul pe divertismentul digital.

     

    In 2001, a cumparat de la o companie necunoscuta (PortalPlayer) un player de muzica digitala nefinalizat inca, pe care l-a modelat asa cum a vrut. Creatorul prototipului, Tony Fadell, isi prezentase conceptul companiilor Phillips si RealNetworks inainte sa ajunga la Apple, Jobs fiind din primul moment de acord sa produca noul player MP3. Acesta avea sa primeasca numele „iPod“ si, in scurt timp, sa cucereasca lumea.

     

    Astazi, cresterea spectaculoasa a companiei Apple este explicata in special de fenomenul iPod. De la lansarea din octombrie 2001, au fost vandute aproximativ 42 de milioane de unitati, 14 milioane numai in ultimul sezon de sarbatori, iar pentru 2006 nu exista semne de scadere a vanzarilor.

     

    Direct proportional a fost si succesul serviciului iTunes, care ofera utilizatorilor posibilitatea de descarca de pe Internet, contra cost, melodii si, mai nou, filme. Peste 3 milioane de melodii sunt descarcate in fiecare zi si, conform declaratiei lui Jobs, au fost cumparate in total 850 de milioane de melodii.

     

    Insa, cu tot succesul iPod, Jobs n-a scapat de o mare grija: nu a reusit sa creasca vanzarile calculatoarelor produse de Apple. In acest moment, Apple detine abia 4%-5% din piata mondiala de calculatoare. Prin comparatie, Dell ocupa primul loc cu o cota de piata de 17%-18%. Insa, promite Jobs, pe viitor lucrurile s-ar putea schimba o data cu noua generatie de Mac-uri, care nu mai foloseste procesoare IBM, ci Intel.

     

    Ani de zile, Apple a luat in deradere cea mai mare companie producatoare de procesoare, Intel. La sfarsitul anilor ‘90, Apple chiar a difuzat pe posturile de televiziune o reclama cu un procesor Intel Pentium II lipit pe cochilia unui melc.

     

    Dar, in ultimii ani, Apple a inceput sa aiba nevoie de procesoare mai puternice si eficiente din punct de vedere al consumului de energie, pe care IBM nu mai reusea sa le furnizeze. Cea mai mare problema a IBM era adaptarea procesoarelor PowerPC la necesitatile laptopurilor. Si tocmai aici cei de la Intel au obtinut, in timp, un mare avantaj, deoarece in ultimii ani si-au concentrat eforturile pentru a dezvolta o noua generatie de procesoare, destinate exclusiv laptopurilor.

     

    Astfel, conducerea Apple a avut curajul sa faca o „schimbare de macaz“ pe care nu multi executivi din industrie ar fi facut-o, sunt de parere analistii. A trecut de la procesoarele IBM la cele ale Intel, anunt facut acum cateva saptamani, in timpul targului de electronice CES de la Las Vegas.

     

    Jobs a sustinut la lansare ca noile modele sunt de doua-trei ori mai rapide decat Mac-urile vechi ce foloseau procesorul de la IBM. Un alt avantaj al trecerii la procesoare Intel este scaderea costului de productie al Mac-urilor, astfel ca noile modele de la Apple au ajuns pe piata la acelasi pret cu cele vechi (incepand de la 1.300 de dolari).

     

    Strategia de extindere a lui Jobs nu se opreste aici. Unele voci din piata sustin ca Apple ar putea comercializa sistemul de operare pentru Mac-uri (Mac OS X) si pentru PC-uri. Piata ar exista, avand in vedere ca programele software dezvoltate de programatorii de la Apple sunt vazute de multi pe primul loc cand vine vorba de functionalitate. In plus, Mac OS X este considerat mai atragator din punct de vedere grafic si tehnic fata de alte sisteme de operare.

     

    Totusi, o asemenea schimbare ar presupune niste riscuri destul de mari pentru Apple din punct de vedere al imaginii. O data cu o eventuala crestere a popularitatii lui Mac OS X, compania se va confrunta probabil cu aceleasi probleme ca si Microsoft: „atentia“ hackerilor si pirateria. Ca sa nu mai vorbim de riscul de a-i indeparta pe fanii inraiti ai brandului. O cale poate mai sigura prin care Apple isi poate creste vanzarile este transformarea computerului Mac mini intr-un media center, sunt de parere alti analisti.

     

    Deocamdata, Mac mini (16,5 cm in lungime si latime si 5 cm inaltime, care se vinde fara tastatura, mouse si monitor) nu a adoptat noul procesor Intel. Insa este de asteptat ca pana la sfarsitul anului aceasta tranzitie sa fie facuta si, eventual, sa i se adauge si un tuner TV pentru a-l transforma intr-un calculator pentru living.

     

    Dar Jobs probabil ca nu se va opri aici. Un zvon aparut de curand a lansat ideea ca Apple planuieste lansarea unui telefon mobil, zvon alimentat de faptul ca Apple a cumparat adresa de Internet iPhone.org. Apple are incheiat si un parteneriat cu Motorola, in urma caruia a lansat acum cateva luni mobilul Motorola Rokr. Noul mobil nu a fost nici pe departe atat de spectaculos pe cat se astepta piata, fiind mai degraba un telefon obisnuit, cu o capacitate de stocare de numai 100 de melodii.

     

    Astfel ca, acum, speculatiile se concentreaza in jurul unui mobil ce va semana foarte mult cu iPod si mai putin cu un mobil traditional. iPhone ar putea avea implementata si cunoscuta „click wheel“ (rotita navigationala) si ar putea include o tastatura „pop-up“ (care sa fie vizibila doar cand utilizatorul are nevoie de ea). In plus, ar avea toate functionalitatile unui iPod, cu o capacitate de stocare a mii de melodii si alte fisiere multimedia.

     

    Jobs a avut grija sa nu semneze un parteneriat exclusiv cu cei de la Motorola, asa ca un posibil iPhone poate fi produs in colaborare cu oricare alt mare producator de telefoane mobile, precum Nokia sau Samsung. Si aparitia pe piata a unui telefon mobil Apple este logica, daca tinem cont de cifrele companiei de cercetare a pietei IDC: peste 750 de milioane de telefoane mobile vor fi vandute in acest an, in comparatie cu cele 57 de milioane de playere MP3 ce urmeaza sa fie comercializate in aceeasi perioada.

     

    Apple controleaza deja aproximativ 75 de procente din piata de playere digitale, asa ca se prea poate ca piata telefoanelor mobile sa-i surada lui Jobs.

     

    Nu inseamna insa ca va fi o treaba prea usoara pentru Apple. Strategia lui Jobs a fost, de-a lungul timpului, comercializarea unui numar redus de produse inovatoare, dar avand garantia ca sunt elegante, fiabile si usor de folosit. Iar prin lansarea a tot mai multor tipuri de gadgeturi, acest renume va fi din ce in ce mai greu de pastrat. Ca sa nu mai vorbim, ca, in afara de renume, Jobs va vrea cu tot dinadinsul sa pastreze si micul avans castigat pe bursa fata de rivalul Dell.