BusinessMagazin

Blog

  • STEVEN VAN GRONINGEN, RAIFFEISEN BANK

    1993, BANCA NATIONALA A ROMANIEI

    Olandezul Steven  van Groningen soseste in Romania pentru un proiect de consultanta de un an intr-un program PHARE.

    CE SPERA: Numai lucruri realiste, avand in vedere ca aflase multe despre Romania de la sotia sa romanca – olimpica la canotaj Valeria Racila – cu care se insurase in 1986.

    CE STIE: Ca elementele care te fac sau nu fericit intr-o tara sunt altele decat cele pe care le constati la prima vedere.

    CE NU STIE: Ca, dupa 13 ani, va incepe sa vada in Romania un posibil domiciliu definitiv.

     

    Legatura presedintelui Raiffeisen cu Romania e foarte veche: a inceput in anii ‘80, la campionatele internationale de canotaj si la olimpiade, unde van Groningen participa in lotul national de canotaj al Olandei. Acolo a cunoscut-o pe Valeria Racila, campioana olimpica la canotaj pentru Romania in 1984, cu care s-a si casatorit.

     

    „Cei care spun ca in Romania se ramane din cauza femeilor intr-un fel au dreptate, pentru ca sotia mea este romanca“, admite van Groningen, intr-o romana impecabila. „In 1985, povesteam cuiva care lucrase pentru Shell ca urma sa ma casatoresc cu o romanca“, isi aminteste olandezul. „Mi-a zis: «A, Romania! Inainte de al doilea razboi mondial, la Shell romancele erau considerate cele mai frumoase femei»“.

     

    Din 1985 pana in 1993 – cand s-a stabilit pentru prima data in Romania – olandezul venea aici an de an. Initiativa de a lucra in Romania i-a apartinut si o explica prin faptul ca sotia sa era romanca. Dupa expirarea contractului de consultanta de un an cu Banca Nationala, van Groningen a infiintat in Romania filiala locala a ABN Amro, pe care a parasit-o pentru functia de „deputy“ la filiala ruseasca a aceleiasi banci, in 1998.

     

    Inca un an si jumatate a petrecut in Ungaria, dupa care, in 2001, s-a intors la Bucuresti, ca presedinte al Raiffeisen Bank. Comparand orasele prin care a trecut ca strain, van Groningen a constatat ca, oricat de frumoase ar fi acestea, ii dau sentimentul de loc strain, cu exceptia Bucurestiului. „Parca esti intr-un decor si nu ai nici un fel de interactiune.“

     

    In Romania, van Groningen nu se mai simte de mult expat. Chiar daca, de cand a parasit Olanda, se considera cetatean european – „nici 100% olandez, nici 100% roman“ – van Groningen are nevoie de un sentiment de „acasa“, pe care spune l-a gasit doar aici. Din punct de vedere macroeconomic, Romania nu e tara ideala, dar pentru a fi fericit intr-o tara important este „microuniversul“, crede el. Din microuniversul lui van Groningen au ajuns sa faca parte chiar si cainii vagabonzi, pe care el ii considera un element pitoresc. Iar faptul ca in Romania nu functioneaza totul e deconectant „pentru cineva care vine dintr-un mediu suprareglementat“.

     

    Dar acestea sunt elemente de atmosfera. Pentru van Groningen, Romania ramane locul in care poti ridica o banca de la „minus zero“ la profit. In 2001, Raiffeisen prelua controlul Bancii Agricole, care avea pierderi de circa 200 mil. euro. Azi, Raiffeisen e a treia banca din tara. E firesc ca van Groningen sa fie mai multumit aici decat in orice tara vestica, „unde lucrurile sunt foarte asezate si te lupti pentru un procent de cota de piata“.

  • STEVE ALLISON, UNILEVER

    20 IUNIE, 1994, OTOPENI, ORA 18:25

    Britanicul Steve Allison aterizeaza pentru prima data in Romania.

    CE SPERA: Ca va gasi un loc la fel de exotic ca Africa.

    CE STIE: Ca va petrece in Bucuresti doar trei luni, cat dureaza proiectul PHARE pentru care l-a trimis compania de consultanta in management PE International.

    CE NU STIE: Ca nu va mai pleca din Romania. Si ca prima romanca pe care o va vedea – femeia care il asteapta la coborarea din avion – ii va deveni sotie peste 15 luni.

     

    Cand sefii l-au anuntat pentru a treia oara ca expeditia in Romania ii va fi substantial remunerata si ca va dura doar trei luni, Steve Allison a inceput sa se intrebe „cat de ingrozitor trebuie sa fie?“. Dar nu a exagerat cu ingrijorarile: urmau sa fie doar trei luni, credea el.

     

    In primele doua luni, se tot intreba ce cauta in Romania. „In 1994, dupa ce ieseai de la lucru, totul era foarte gri, inca nu se intampla mare lucru“, isi aminteste managerul IT de la Unilever. „Strazile erau pline de vanzatorii aceia tristi, vanzand marfa ieftina.“ Intre timp, cele trei luni au devenit patru, „cum se intampla de obicei cu astfel de proiecte“. O oferta foarte avantajoasa din punct de vedere financiar, venita din Marea Britanie, nu l-a convins totusi sa se intoarca acasa.

     

    Dar nici propunerea sefului din Romania de a mai ramane alte cateva luni si nici dragostea ce se infiripa intre el si colega care il asteptase la avion nu l-au putut convinge sa-si anuleze biletul de avion spre Anglia, atunci cand proiectul pentru care venise s-a incheiat. L-au facut sa se intoarca insa dupa numai o saptamana, cu un „one way ticket“ (bilet „dus“).

     

    „Cand i-am zis ca ma intorc in Romania, seful din Anglia m-a intrebat: «Cum o cheama?»“, povesteste razand Allison. O chema Luminita, si in anul urmator o mai chema si Allison. In Romania, Allison a instalat reteaua de calculatoare pentru noul – atunci – sediu al Shell, apoi pentru Cargill si, in cele din urma, pentru Unilever, unde lucreaza si astazi. Aici a luat locul fostului manager IT, care „a fugit din senin in Vietnam“. „Cu Romania, nu exista cale de mijloc“ – explica englezul gestul colegului sau.

     

    „Ori ai o minte inchisa si o urasti pentru ca asa crezi ca trebuie, ori ai o minte deschisa, esti dispus sa privesti in jur si atunci te va prinde.“ In 2000, Allison a devenit manager regional, o data cu extinderea la nivel regional a atributiilor sediului romanesc. Acum se ocupa de operatiunile din noua tari din regiune, unde petrece destul de mult timp. Spune ca e fericit in Romania si nu planuieste sa plece de aici. Anglia ii pare cel mai plictisitor loc de pe planeta, iar dupa 48 de ore petrecute acolo spune ca e disperat sa se urce in avion.

     

    „Nu se intampla nimic acolo, totul e prea plat.“ In schimb, Romania inseamna „serpentine“ – cuvant pe care il pronunta foarte corect, fara accent britanic. Serpentinele inseamna si bune, si rele. Rele au fost birocratia si coruptia. O experienta simbolica in acest sens pentru managerul de la Unilever a fost incercarea esuata de a obtine cetatenia romana, in urma cu doi ani si jumatate, pentru a-l putea adopta pe fiul din prima casatorie a sotiei sale.

     

    Dar in ciuda tuturor dificultatilor traiului in Romania, Allison a inceput sa se simta ca acasa dupa primele trei luni, cand si-a dat seama ca e trist cand pleca in Anglia si vesel cand revenea. „Cand am vazut urarea de pe aeroportul Manchester – «Welcome back to Manchester Airport» – iar eu am citit «Welcome back to the rat race» («Bine ati revenit in cursa de sobolani»), mi-am dat seama ca ceva se schimbase in mintea mea. De atunci, totul a fost diferit“, spune britanicul.

     

    Dincolo de toate celelalte, Allison e convins ca adevaratul motiv pentru care strainii nu mai pleaca din Romania sunt femeile: „Orice ti-ar spune altii, nu crede pe nimeni, acesta e adevaratul motiv“.

  • ANTHONY VAN DER HEIJDEN, XYZ PARTNERS

    INCEPUT DE AN, 1994

    Dupa patru ani si jumatate petrecuti in Taiwan, olandezul Anthony van der Heijden este numit country manager pentru operatiunile ING in Romania.

    CE SPERA: Sa aiba rezultate pe masura ambitiilor sale intr-o perioada rezonabila de timp.

    CE STIE: Despre perioada comunista, despre originea latina a tarii, despre tiganii din Romania si despre compararea, in trecut, a Bucurestiului, cu „micul Paris“.

    CE NU STIE: Ca 2006 il va gasi tot in Romania.

     

    Primele impresii ale lui Anthony van der Heijden despre Romania au fost contradictorii: dupa ce a fost suprataxat de un sofer de taxi „independent“, a nimerit in masina unui sofer de la un hotel care nu doar ca i-a aratat toate locurile importante din Bucuresti, dar l-a invitat la el acasa, unde i-a dat o palinca. „Acesta a fost unul dintre primele lucruri pozitive care mi-au starnit interesul pentru Romania“, povesteste van der Heijden. Au urmat muzica – folclorica si culta -, obiceiurile religioase, arhitectura, pictura si sculptura, succesul profesional si respectul din partea celorlalti.

     

    Pe langa faptul ca a condus ca manager general ING Romania, van der Heijden a devenit in 1996 unul dintre cei trei fondatori ai Consiliului Investitorilor Straini, a carui conducere urma s-o preia trei ani mai tarziu. La inceputul lui 1999 este numit country manager al ING Ungaria, dar in noiembrie se intoarce in Romania ca presedinte si CEO al Bancii Tiriac. Dupa patru ani, demisioneaza din cauza unui „conflict pe probleme de integritate cu principalii actionari“, respinge cateva oferte, ramanand simplu consultant independent, iar in toamna lui 2005 devine actionar, consultant si director pentru Romania in subsidiara romaneasca a grupului de consultanta danez XYZ Partners.

     

    Olandezul crede ca un rol important in prelungirea sederii lui in Romania l-a jucat propriul sau caracter. „Prin natura mea sunt un fauritor, un bun organizator, care nu se sperie si nu abandoneaza un lucru inceput“, spune el – adica atribute de care ai nevoie intr-o tara in tranzitie. „Intr-un anumit sens, totul este posibil“, spune olandezul. Ca atare, inclina sa creada ca va ramane in Romania.

  • Esti snob? Ia-ti un fals!

    Republica Ceha nu putea fi ocolita de invazia falsurilor, mai ales ca puterea de cumparare a cehilor este mare in comparatie cu restul tarilor din centrul si estul Europei. O geanta Louis Vuitton falsa, de exemplu, costa intr-un magazin fara pretentii din Praga 4.449 de coroane cehesti (187 de dolari), fata de produsul original, care poate ajunge la 25.400 de coroane cehesti (peste 1.000 de dolari) si poate fi achizitionat de la noul magazin Louis Vuitton deschis la inceputul lui februarie in Praga.

     

    Apetitul tot mai mare pentru lux si, implicit, pentru recunoastere sociala, la care se adauga puterea de cumparare crescanda a cehilor, a dus la o crestere constanta a industriei falsurilor in aceasta tara. Numai in prima luna a lui 2006, Directia Generala a Vamilor a confiscat 11.000 de accesorii Louis Vuitton, in conditiile in care in intreg anul 2005 confiscarile nu au depasit 21.400 de bucati, scrie revista Prague Post. Cum era de asteptat, in jur de 80% dintre bunurile contrafacute provin din China.

     

    Pretul exorbitant al produselor de lux i-a determinat chiar si pe unii reprezentanti ai elitei cehe sa achizitioneze produse contrafacute. Atat fosta prima doamna a Cehiei, Dagmar Havlová, cat si Sárka Grossová, sotia fostului prim-ministru ceh, Stanislav Gross, au fost „prinse“ purtand genti Louis Vuitton false. Daca Havlová si-a cerut scuze ulterior, renuntand la geanta falsa, pentru Grossová nu conteaza daca poarta sau nu accesorii contrafacute. Potrivit normelor impuse de UE cu privire la dreptul de proprietate intelectuala, autoritatile cehe au dreptul de a confisca si distruge bunurile contrafacute. Problema e ca autoritatile vamale nu pot verifica decat incarcaturile provenite din tari din afara perimetrului UE.

  • ROBERT REKKERS, BANCA TRANSILVANIA

    DECEMBRIE, 1998

    Dupa 13 ani de munca la  ABN Amro ca expatriat in sapte tari, Rekkers e detasat in Romania.

    CE SPERA: Ca Romania nu va fi un medicament atat de greu de inghitit pe cat pare.

    CE STIE: Ca vine in a opta tara in care lucreaza ca expat, trimis cu un mandat pana in 2002.

    CE NU STIE: Ca Romania este tara in care va petrece cel mai mult timp in strainatate.

     

    Timp de 13 ani, olandezul Robert Rekkers si-a schimbat de sapte ori resedinta ca expatriat in slujba bancii ABN Amro. Adica a stat, in medie, mai putin de doi ani in fiecare tara. Cu fiecare mutare „deveneam tot mai senior“, povesteste Rekkers, care are astazi 46 de ani. Dupa 13 ani, in care a stat mai mult prin America Latina si de Nord, banca l-a considerat pregatit pentru o misiune in Romania.

     

    Sa fi fost aceasta o sarcina care sa ceara atat de multa experienta? Rekkers spune ca a inghitit cu greu vestea, ca pe un medicament. „N-as fi visat ca voi parasi America Latina, unde am petrecut atatia ani si de care eram atasat.“ Diferenta mare de temperatura, economia slab dezvoltata, saracia – toate ii spuneau ca a facut un pas inapoi venind aici.

     

    La inceput, singurul lucru care l-a inveselit aici a fost originea latina a limbii. Apoi a aflat si de ce misiunea in Romania era vazuta ca una dificila: „in Romania era o perioada interesanta, dificultatile abundau, o gramada de banci dadeau faliment, iar ABN Amro avea mult succes“, isi aminteste bancherul. Cand compania-mama si-a schimbat viziunea de management in 2002, lasand mai putina libertate de decizie country-managerilor, Rekkers s-a hotarat sa plece.

     

    „Eu sunt mai mult antreprenor in ce priveste modul de a conduce si de a lua decizii.“ Atunci a primit propunerea de a prelua conducerea Bancii Transilvania, pe care a acceptat-o pentru ca, pe langa faptul ca ii placea tara, obosise sa schimbe resedintele.

     

    Si a depasit orice record de timp petrecut intr-o tara straina. Daca in primul an spune ca a stat in Romania strict pentru afaceri, dupa primul an Rekkers a inceput sa-si faca prieteni romani, sa invete limba, sa cunoasca tara si cultura. Astazi vorbeste foarte bine romaneste, are numai prieteni romani in Cluj – unde locuieste de trei ani – si spune ca stie tara mai bine decat 90% dintre romani. „Am intrat foarte profund in cultura romaneasca transilvaneana traind in Cluj, care este mai provincial decat Bucurestiul, dar foarte frumos si plin de oportunitati. Nu ma simt ca un expat“, spune bancherul.

     

    Pentru Rekkers – singurul strain din Banca Transilvania – viata unui „expat standard“ inseamna „multa securitate, casa mare, masina mare, petreceri, restaurante si un cerc limitat de expati“. „Eu sunt total diferit, sunt mereu pe drumuri, incerc sa construiesc banca – este o poveste diferita, dar eu cred in ea.“ Atat de mult crede, incat nici nu a avut timp sa-si puna problema daca va mai parasi Romania vreodata: „Nu ma gandesc sa plec din Romania. Sunt prea ocupat“, spune managerul.

  • DIWAKER SINGH, DELTA RESORT

    28 OCTOMBRIE 1998

    Diwaker Singh vine in Romania ca presedinte si director executiv al companiei Telemobil, investit in aceasta functie de principalul investitor, JP Morgan.

    CE SPERA: Sa incheie cu bine mandatul de doi ani si sa se intoarca in Anglia.

    CE STIE: Ca Romania este o tara in tranzitie.

    CE NU STIE: Ca nu va mai parasi Romania decat pentru cinci luni.

     

    Diwaker Singh – cunoscut astazi ca „fostul presedinte al Zapp“ – a sosit in Romania de ziua lui. Initial a crezut ca vine pentru doi ani, atat cat prevedea contractul cu Telemobil. Dupa doi ani insa, cand compania a fost cumparata de Qualcomm si a primit numele de Zapp, contractul i s-a prelungit cu doi ani.„Cand au trecut si cei doi ani, am crezut ca voi parasi in sfarsit Romania“, isi aminteste indianul. „Am impachetat totul si m-am intors la Londra, dar am aflat ca peste cinci luni urma sa ma intorc“ – drept consultant al GeCAD in negocierile cu Microsoft.

     

    Desi se simte foarte bine in Romania – „acasa“ si „siguranta“ fiind cuvintele pe care le rosteste des -, lipsa investitiilor in infrastructura il dezamageste in continuare. Dar l-a si retinut in tara, dupa ce contractul de consultanta pentru GeCAD a luat sfarsit. Inca din 2000, cand a fost invitat la pescuit in Delta Dunarii, a „pus ochii“ pe oportunitatea de a construi un complex hotelier de lux in acel loc populat doar cu hoteluri cu aer comunist.

     

    Asa s-a nascut in luna mai a anului trecut complexul hotelier de cinci stele Delta Resort, o investitie de 7,5 milioane de euro la care au contribuit investitorii britanici Ben Goldsmith si Michael Radomir. Impreuna cu ei, Singh va inaugura la jumatatea acestui an o fabrica de produse lactate din lapte de bivolita.

     

    In plus, indianul a cumparat un complex hotelier format din patru cladiri in Borsec si urmeaza sa parieze pe turism si in Sfantu Gheorghe, in Maramures si in zona Suceava. Hotelurile pe care le va construi vor intra sub umbrela brandului Heritage Hotels & Resorts. „Personal am investit in Romania 3 milioane de euro. Si nu ma opresc aici“, promite Singh.

  • Un pic de optimism nu strica

    Statisticienii europeni au calculat ca PIB-ul zonei euro si-a incetinit ritmul de crestere in al patrulea trimestru, ajungand la o rata anuala de 1,2%, fata de 2,6% in trimestrul precedent. Asa cum s-a intamplat de multe ori insa, aceste cifre ar putea fi ulterior rectificate pozitiv, demonstrand ca economistii europeni au fost pesimisti. Intre timp, in SUA, statisticienii ajung de regula sa ajusteze in jos estimarile, scrie The Economist.

     

    Ca atare, primele cifre – preluate de ziare – reflecta o economie europeana mai slaba decat e in realitate. Potrivit calculelor lui Kevin Daly, economist la Goldman Sachs, daca ar fi sa ne luam dupa cifrele publicate initial in fiecare trimestru, PIB ar fi crescut in zona euro cu o medie anuala de doar 1,6% in cei sase ani premergatori lui 2004. Cu toate acestea, ultimele statistici indica o crestere a PIB de 2%. In SUA, in schimb, daca primele date indicau o crestere medie a PIB de 3,1%, in urma revizuirilor aceasta a scazut la 2,8%.

     

    Iata ce se intampla: estimarile initiale cu privire la cresterea PIB se bazeaza pe informatii incomplete, iar datele care lipsesc sunt estimate in functie de evolutiile din trecutul recent. Intr-o economie in care cresterea e accelerata datorita reformelor structurale, primele estimari pot subestima rata cresterii. Astfel, estimarile pesimiste ale statisticienilor pentru zona euro s-ar putea datora impactului acestor refome.

     

    O solutie ar fi ca guvernele europene sa adopte stilul americanilor, trecand, de exemplu, investitiile in software la investitii, nu la cheltuieli. Mai mult, urmarind experienta trecuta, ar trebui sa adauge o jumatate de punct procentual la estimarile initiale ale PIB. Sau, mai bine, sa faca un outsourcing pentru interpretarea statisticilor in SUA si sa se bucure de crestere.

  • BERT VAN DER VELDE, METRO CASH & CARRY

    OCTOMBRIE, 2001

    Cand astepta sa se intoarca acasa, dupa un mandat in Republica Ceha, Bert van der Velde este anuntat de compania pentru care lucra – Metro Cash & Carry – ca va indeplini functia de director financiar (CFO) pentru Metro Romania.

    CE SPERA: Sa aiba parte de actiune.

    CE STIE: Ca va petrece trei ani in Romania.

    CE NU STIE: Ca va petrece cel putin opt ani in Romania, ajungand CEO pentru Metro Cash & Carry Romania si Republica Moldova.

     

    Decizia companiei Metro de a avea o conducere internationala in fiecare tara l-a intors pe olandezul Bert van der Velde din drumul sau spre casa in 2001, dupa un mandat in Cehia, trimitandu-l in Romania. Acum e unul dintre cei noua expati ai Metro Romania.

     

    In 2004, cand i-a expirat primul mandat, ar fi putut opta pentru alte tari. Dar a preferat sa ramana aici. „In nici un alt oras strain nu am petrecut atat timp ca in Bucuresti“, spune van der Velde, fost expatriat in Anglia, Thailanda si Republica Ceha. Exista un pericol in a schimba foarte des tara, crede olandezul, motiv pentru care, atunci cand gasesti o tara sa-ti placa, e bine sa incerci sa petreci acolo o bucata mai lunga de timp.

     

    „In primul an de sedere intr-o tara afli tot felul de lucruri“, explica managerul Metro. „In al doilea, intri in sfarsit in paine. In al treilea an, ai rezultate si te simti ca acasa. Daca dupa trei ani pleci iar, o iei de la capat.“ Bert van der Velde spune ca aici oamenii au acea „joie de vivre“ (bucurie de a trai – n.r.) a latinilor, care altora le lipseste. „Si Cehia este o tara frumoasa, cu o infrastructura mai buna, dar climatul personal oferit de oamenii din jur este complet diferit“, spune van der Velde. „Ca expat, te simti mai integrat in Romania, si acest lucru conteaza.“

     

    Unul dintre copiii olandezului s-a nascut aici, iar celalalt a venit in Romania la varsta de un an. Totusi, Bert van der Velde crede ca va parasi Romania in 2008, cand ii va expira cel de-al doilea mandat. Un mandat prea lung intr-o tara este nesanatos pentru companie, care are nevoie de „sange si idei noi“, explica Bert van der Velde, la fel cum tot nesanatos e sa schimbi tara tot la trei ani.

  • Studiu de fezabilitate pentru ghilotina

    In contextul in care promisiunea cu tepele nu a fost respectata, cel putin la propriu, incep sa ma gandesc din ce in ce mai des la o afacere mica; nu stiu daca m-as imbogati, dar vine pe linia fireasca a ceea ce se intampla in ultimele zile in Romania.

     

    Cand vorbesc cu cineva la telefon, cel mai rau ma supara daca respectivul tine aparatul pe speaker: ma simt captiv, intr-o cutie mica, un pitic neputincios discutand cu un urias. Este numai un sentiment personal, nu stiu daca in vreun cod al manierelor e prins si acest aspect, in fond e vorba de o facilitate tehnica pe care o poti folosi, dar cheful de discutie imi dispare rapid si folosesc primul motiv fezabil pentru a renunta la conversatie. In mintea mea micimea pe care mi-o impune carcasa telefonului este transferata si problemei mele, aceasta devenind brusc lipsita de importanta daca interlocutorul nu este suficient de captivat astfel incat sa isi ridice aparatul la ureche, pentru a ma auzi mai bine.

     

    In urma cu vreo sapte luni de zile am initiat in revista un demers care astazi mi se pare similar chestiei cu telefonul pus pe speaker: o voce subtirica dintr-o cutiuta aruncata pe un birou ravasit. Este vorba de un apel catre clasa politica, careia ii ceream sa nu rupa echilibrul economiei romanesti, si enumeram inconsecventele primelor sase luni de guvernare in materie de economie (Codul fiscal, problema TVA, comedia accizelor), totul suprapus pe disputele permanente din mediul politic. Unii ne-au judecat chiar pentru coperta care clama „Ajunge!“ pe o poza cu un fir pe cale sa se rupa.

     

    Dupa mai bine de un an de guvernare, nu le-a ajuns. Ba mai mult, batalia e mai apriga ca niciodata: fuziuni mai mult sau mai putin fortate, anchete peste anchete, unu zice ceva, altu’ se supara, partizanii primului sar arsi, partizanii celuilalt se oparesc si ei, dispute, lupta anticoruptie cu implicatii corupte… la mijloc, economia, presa si romanii. Presa isi face meseria si ingheata pe scarile procuraturii.

     

    Romanilor poate sa le placa sau poate sa nu le placa spectacolul arestarilor in direct, dar ei sunt masa neglijabila in joc, core-target sunt europenii care trebuie convinsi, fie si cu imprimanta sau detectorul de metale in brate, cum luptam noi cu coruptia.

     

    Intrebare: da’ cu economia nu ne luptam? Adica nu in sensul s-o dovedim de tot, ci sa incerca s-o mai proptim pe ici-colo, in punctele esentiale. Si nici nu mai trebuie aplicate chestii din acelea grele, macroeconomice, pe principiul lovim aici si se sparge acolo, cred ca in prezent ar trebui, pur si simplu, ajutate companiile sa lucreze, sa se dezvolte, sa produca si sa trimita la export, sa se integreze intai in economia romaneasca si pe urma in cea globala.

     

    Sa fiu bine inteles: nu iau apararea nimanui, daca cineva a incalcat legea, sa plateasca. Dar spectacolul sa fie cel cuvenit si nu circ. Iar actorii sa-si cunoasca bine rolul si sa nu le trebuiasca regizor pentru miscarea scenica sau sufleur pentru fiecare replica. Iar finalul sa duca la curatirea societatii romanesti si cortina sa nu ascunda gunoiul ca un covor. De asta zic ca un mic atelier de ghilotine m-ar aranja.

     

    Instrumentul in speta ofera spectacol pe masura ambitiilor politicianiste romanesti, fiind mai spectaculos decat teapa (de fapt chiar ma temeam ca tepele ar putea isca manii discriminatorii, dat fiind ca intra in cetatean pe unde intra). Ii avertizez pe potentialii clienti ca o comanda redusa, sa zicem cate o ghilotina in fiecare capitala de judet, implica un pret mai mare, deh, serie mica.

     

    Dar daca mergem pe ideea practicarii executiilor in stil chinezesc, in fiecare oras dotat cu stadion/maidan cu titlu de stadion/filiale pentru fiecare partid de peste 5%, dotarea va fi mult mai lesnicioasa. Si ca sa se incadreze la categoria obiectiv turistic, ma angajez sa le si pirogravez/pictez cu frumoase scene din lupta anticoruptie romaneasca, in stil neoSapanta.

     

    Fara gluma, acuma: am avut in ultima perioada cel putin doua vizite care altadata ar fi iscat ceva zbateri, o delegatie a FMI si cea a comisarului european pentru afaceri economice si financiare, Joaquin Almunia. Expertii FMI au spus ce si cum si ce cred ei ca ar trebui sa faca autoritatile pentru economie. Comisarul european, si parerea acestuia mi se pare un pic chiar mai importanta, pentru ca in Europa vrem sa ne integram, a continuat pe linia observatiilor.

    Intrebare: i-o fi auzit cineva, cu urechea aia buna, nu cu cea politicoasa?

    Nu cred sau cel putin nu pare.

    Intrebare: dau anunturile de angajare pentru atelier?

  • Haideti sa nu ne mai placa Brahms!

    Va place Brahms? Ca mie, unuia, imi place peste poate – filmul, adica („Goodbye Again“, in original). Si ce daca-i din 1961 si e alb-negru? Tot imi place. Regizorul Anatole Litvak stia ce face si, mai ales, cum sa-si exploateze la maxim actorii. Se prea poate ca aceasta apreciere sa contina si o portie zdravana de subiectivism.

     

    In definitiv, am vazut pentru prima oara filmul cu pricina pe la 18 ani, intr-o perioada in care eram indragostit pana peste urechi de o profesoara mai in varsta cam tot cu atatia. Era firesc, asadar, sa ma regasesc in personajul interpretat de Anthony Perkins, un tinerel indragostit si el de o femeie, hai sa-i spunem, parguita (Ingrid Bergman), cu un partener pe potriva (Yves Montand).

     

    Ca orice poveste de dragoste „izbutita“, si aceasta e una imposibila. O stie Yves Montand, care nici macar nu catadicseste sa fie gelos, convins fiind ca, oricum, deznodamantul ii va fi favorabil. O stie Ingrid Bergman, care se lasa totusi, pentru moment, sedusa de candoarea si romantismul tineretii, realizand in acelasi timp ca e vorba „doar“ despre o iubire imposibila, din categoria lui Blaga – „paduri ce-ar fi putut sa fie si niciodata nu vor fi“.

     

    Singurul care se incapataneaza sa nu recunoasca evidenta e tanarul Perkins – surprinzator, singurul care, desi cu „capul in nori“, pare sa inteleaga pe deplin atat singuratatea femeii iubite, cat si refuzul batranetii in cazul vesnicului flusturatec intruchipat de Montand. O poveste de dragoste imposibila se desfasoara si sub ochii nostri – la fel de tragica, desi mai putin lipsita de accente romantice: povestea unei iubiri ratate intre clasa politica si poporul roman. De vina e, ca si in cazul filmului, tot diferenta de varsta. Scriam, saptamanile trecute, ca asistam la un proces de institutionalizare a partidelor sau, daca preferati, la un proces de solidificare a scenei politice – ceea ce e un fel mai pretentios de a spune „maturizare“. Ca orice maturizare, si aceasta vine cu bune si rele.

     

    Cu bune – pentru ca incepi sa stii pe ce te poti baza si pe ce nu, cum va reactiona partenerul in conjunctura X, care-i sunt ticurile, cand sforaie si de cate ori pe zi merge la toaleta. Nu va fiind acesta idealul de iubire de la 18 ani, dar nevoia de stabilitate si predictibilitate devine mai atractiva decat nebunia tineretii. Cu rele – pentru ca, vrand-nevrand, incepi sa te acresti  si incepi sa faci compromisuri: la inceput minore, usor de trecut cu vederea, apoi din ce in ce mai serioase (pentru ca asta e natura compromisurilor – sa se insire ca margelele pe sfoara, din ce in ce mai mari), pana cand intr-o zi descoperi, cu surprindere, ca nu ti-a mai ramas mare lucru de compromis – si-atunci te simti batran si singur.

     

    Imbatranesc partidele romanesti pe capete: PSD s-a nascut cu chelie si-acum incearca disperat sa-si faca transplant de par; PNL a inceput „cu plete si motociclete“ pentru a sfarsi cu masini de lux si anchiloza morala; PD a parut pentru moment „copilul teribil“ al scenei politice, pentru ca in doar cateva luni sa se dovedeasca lovit de progerie (o boala genetica altminteri extrem de rara, 1 la 4-8 milioane de nasteri, caracterizata prin imbatranirea prematura a copilului); PNTCD s-a saturat sa fie „virgo non tacta“ („fecioara neatinsa“) si a decis sa treaca si el, putintel, pe la bordel; PRM s-a nascut cu priapism, precum un rege al Romaniei, si-acum isi blesteama, si el, zilele; PC are deja Alzheimer – nu mai stie de unde a plecat si incotro merge; iar singurele partide tinerele, PNG si PIN (in treacat fie spus, graitoare alaturarea Becali-Gusa), au dat, deja, in mintea copiilor. Doriti o dovada?

     

    Priviti-le, cu putina detasare, cum evolueaza, cum isi construiesc discursurile si cum reactioneaza in fata provocarilor cotidiene si veti avea imaginea insesi a caselor de batrani – cu pensionari uneori simpatici, alteori enervanti, jucand septic pe chibrituri. Uneori se mai cearta – ce-i drept -, alteori isi mai trantesc cate o farfurie in cap, dar per ansamblu sunt  extrem de ingaduitori cu o flatulenta scapata de sub control in mijlocul cinei si pretind ca ignora protezele sau pungile cu perfuzii. Nimeni nu e perfect, ne-a reamintit saptamana trecuta un fruntas taranist, asemuindu-l pe Ioan Talpes cu, Doamne iarta-ma, Apostolul Pavel pe Drumul Damascului.

     

    Va spun: partidele politice au imbatranit cu toatele. Electoratul roman, insa, s-a dovedit mai indaratnic. Desigur, nu mai putem vorbi de naivitatea de la inceputul anilor ‘90. Romantismul din 1990 s-a facut tandari dupa 1996. Si totusi, in 2004, electoratul roman si-o fi zis, aidoma tanarului Perkins, ca, desi stie ce stie, lui, unuia, ii place, in continuare, Brahms – adica Ingrid Bergman, femeia matura, constienta de ce-a castigat si de ce-a pierdut, capabila, cu toate acestea, de o inca o noapte de dragoste. Inca o (singura) noapte de dragoste a si fost. Din nefericire, in mai putin de doi ani, Ingrid Bergman a inceput sa semene tot mai tare cu Yves Montand.

     

    Alianta a inceput sa semene cu PSD, iar diferentele dintre PD si PNL sunt, mai degraba, de natura vestimentara. E si acesta un semn al batranetii, cand – va poate spune orice medic – diferentele hormonale dintre barbat si femeie incep sa dispara – femeilor le cresc mustati, iar barbatilor, sani. Atunci ai nevoie de o palarie cu boruri largi – anticomunismul, in cazul PNL – sau de o fusta pe schelet metalic, la fel de larga – gen lupta anticoruptie, in cazul PD – doar pentru a-ti putea preciza sexul in fata alegatorului.

     

    Prin urmare, de la Ingrid Bergman nu ne putem astepta la minuni, iar Yves Montand nu e, cu siguranta, Apostolul Pavel, cum vor fruntasii taranisti a ne convinge. Nu ne ramane, asadar, decat sa speram ca tanarul Perkins isi va baga, vorba romanului, mintile-n cap.