BusinessMagazin

Blog

  • Vine era fast-food

    Romanii duc o viata din ce in ce mai putin sanatoasa, dar sunt companii ale caror afaceri infloresc tocmai de pe urma obiceiurilor de consum ce nu tin neaparat cont de regulile corecte de nutritie. In planurile de afaceri ale companiilor, un nou obicei, fie el bun sau prost, echivaleaza cu o noua sansa de crestere a vanzarilor.

     

    Aproape jumatate (43%) dintre romanii cu viata activa, ce locuiesc in zonele urbane, nu respecta orarul meselor, arata studiul „Obiceiuri bune, obiceiuri rele“, realizat de compania de cercetare de piata Ipsos Interactive Services pentru Unilever. Regula celor trei mese zilnice s-a modificat pentru cei 43% dintre romanii activi, care au ajuns acum sa manance de maxim doua ori pe zi, conform studiului efectuat pe un esantion urban reprezentativ, cu varste intre 15 – 59 de ani, in cursul lunii aprilie 2007. Or, viata pe fuga, ce reduce numarul meselor zilnice, da prilej cumparatorilor sa caute pe rafturile magazinelor mancaruri gata preparate sau semipreparate. Prin urmare, raioanele din super – si hipermarketuri dedicate acestor categorii de produse au dimensiuni tot mai generoase. Spre exemplu, in hipermarketurile real, ce au realizat in 2006, primul an de prezenta pe piata romaneasca, afaceri de 82 mil. euro, raionul de mancaruri gata preparate are peste 200 de produse, care variaza in functie de preferintele culinare ale zonelor. „Suntem foarte multumiti de vanzarile acestui raion“, declara anterior pentru BUSINESS Magazin Tjeerd Jegen, managing director si membru in board-ul real.

     

    Mergand tot pe ideea ca din ce in ce mai multi consumatori au timp tot mai putin pentru gatit, si portofoliile companiilor producatoare se adapteaza. Agricola Bacau, cea mai mare companie producatoare de carne de pui, a fost prima firma romaneasca ce a scos la vanzare alimente semipreparate. Gama Sav’Or cuprinde acum 16 produse – 5 vegetale si 11 cu carne de pui, trei din cele din carne fiind lansate in luna mai – „cea mai buna luna, ca vanzari pentru produsele semipreparate“, potrivit lui Gheorghe Antochi, presedintele grupului Agricola Bacau. In primele cinci luni ale acestui an, cresterea vanzarilor pentru gama Sav’Or a fost de 64% comparativ cu aceeasi perioada a anului anterior. Conform studiului Ipsos, o tendinta generala in randul persoanelor active din mediul urban este consumul frecvent de semipreparate in defavoarea alimentelor proaspete. 40% dintre barbatii ce au participat la studiu includ semipreparatele in alimentatia zilnica cel putin o data pe zi.

     

    Studiul mai arata ca pentru mai bine de jumatate dintre participantii la studiu, timpul alocat meselor principale este de maxim 15 minute, iar pentru stilul de „mancare in mare viteza“ s-au inventat restaurantele de tip fast-food. Reteaua McDonald’s, veterana pietei romanesti, are o retea ce reuneste aproape 60 de restaurante, iar vanzarile din 2005 au fost de circa 45 mil. euro. Tot 2005 a fost si anul in care compania a inregistrat in contabilitate un profit de circa 1,5 mil. euro, estimarile pentru anul trecut mergand catre o valoare a profitului de doua ori mai mare. O alternativa la masa de la fast-food sunt pateurile, iar afacerile Fornetti, companie lansata pe piata in 2001, au crescut spectaculos. Daca in 2005, vanzarile au ajuns la 17 milioane de euro, previziunile pentru 2006 se plaseaza in jurul valorii de 26,5 milioane de euro.

     

    Plusurile inregistrate de companiile ce ofera alternative la mesele traditionale – fie mic dejun, pranz sau cina – au toate sansele sa continue cel putin in acelasi ritm. Mai cu seama ca in alegerea alimentelor cel mai important criteriu este gustul (cu o cota de 4,5 puncte din 5), in timp ce preocuparea pentru caracteristicile nutritive ale mancarii (cum ar fi continutul bogat in vitamine si minerale sau un continut scazut de grasimi) lipseste aproape cu desavarsire, arata studiul Ipsos.

     

    Grija pentru o nutritie echilibrata este mai vizibila in orasele mici fata de cele mari, unde tendintele catre obiceiuri mai putin sanatoase sunt mai clare: persoanele care locuiesc in orasele mari sar mai frecvent peste mese, gatesc mai rar si consuma mai multe semipreparate. In opinia participantilor la studiu, termenul „aliment sanatos“ este asociat in mod special prospetimii sale si nu continutului nutritiv. Pe de alta parte, respondentii mai considera drept aliment sanatos acel produs care ofera informatii despre continutul nutritiv pe eticheta sau este realizat de un producator renumit.

     

    Pe ansamblu, studiul evidentiaza inclinatia romanilor catre un stil de viata nesanatos. Astfel, 58% dintre respondenti nu fac sport niciodata, iar majoritatea neglijeaza controlul anual al starii de sanatate (45% din respondenti nu fac un control medical anual, iar 22% niciodata). Bizare sau nu, criteriile in functie de care clientii iau decizia de cumparare constituie adevarate ghidaje in functie de care companiile pot sa aleaga directia corecta de dezvoltare a afacerilor. „Intelegerea consumatorilor si a obiceiurilor care le influenteaza modul de viata este un demers pe care il facem pentru a intelege unde putem sa ne adaptam portofoliul de produse“, spune Alexandra Olaru, director pentru comunicare si resurse umane al Unilever South Central Europe.

     

    Intr-o piata in care companiile pandesc fiecare ocazie de a-si creste afacerile, orice modificare a stilului de viata se poate transforma intr-un adevarat filon de aur curat.

  • O tara, doua democratii

    Incep sa cred din ce in ce mai mult ca avem o clasa politica formata din „stupid people“, vorba lui Silviu Brucan. Oamenii acestia, politicienii, chiar nu inteleg mesajele pe care societatea romaneasca le transmite. Sau le inteleg foarte bine, dar le ignora cu o indolenta iesita din comun, incercand sa faca din alb negru si din negru alb.

     

    Este mai bine totusi, pentru sistemul democratic autohton, sa credem ca, pur si simplu, clasa politica nu poate sa desluseasca (inca) vocea electoratului. Am in vedere, atunci cand afirm toate aceste lucruri, pe de o parte rezultatele electorale din 2004, iar pe de alta parte, modul in care actorii politici relationeaza si interactioneaza. Sa fiu mai explicit!

     

    Nu trebuie sa fii un fin analist politic pentru a vedea ca votul din noiembrie 2004 a consemnat o formula partidista, dar mai ales un Parlament cu o structura politica foarte echilibrata. Nici unul dintre competitori nu a obtinut din partea electoratului un credit suficient de mare pentru a putea forma un guvern majoritar monocolor. De asemenea, nici una dintre formatiunile aflate pe axa electorala centrala (la vremea aceea Uniunea Nationala PSDAPUR si Alianta Dreptate si Adevar PNL-PD) nu a beneficiat de un statut dominant, prin prisma diferentei de voturi care a stabilit ierarhia electorala. In cei doi ani si jumatate de mandat, partidele politice au incercat, printr-o metoda devenita deja clasica („migratia politica“), sa-si intareasca in mod nenatural forta si relevanta parlamentara, dar nu au reusit sa schimbe fundamental raportul de forte consfintit de electorat. Practic, actorii politici sunt condamnati la cooperare. De altfel, acesta este cel mai important mesaj pe care cetatenii l-au transmis clasei politice. Prin votul exprimat, electoratul a obligat partidele sa adopte un tip de comportament specific acelor sisteme democratice consensualiste pe care Arend Lijphart le definea, in anii ‘60 ai secolului trecut. Expresie a pluralismului grupurilor sociale, dispersia electorala ar fi trebuit sa indemne actorii politici la negociere si la compromis, ca elemente constante ale actiunii politice. Corpul electoral nu a dorit ca puterea sa fie concentrata in mainile unei majoritati monocolore. Rezultatul votului a facut ca aceasta sa se imparta astfel incat guvernarea sa se caracterizeze printr-un grad sporit de inclusivitate.

     

    In raport cu aceste evidente, comportamentul si atitudinea clasei politice au fost total anacronice. Liderii politici au actionat in permanenta intr-o logica majoritarista, caracterizata prin con-flictualitate, antagonism si concurenta distructiva. Jocul politic a fost unul de tip win-lose, desi nici unul dintre protagonisti nu s-a aflat in postura de a emite pretentii exclusiviste. De altfel, in pofida structurarii unei formule multipartidiste, confirmate, cu o mai mica sau mai mare acuratete, de fiecare moment electoral, actorii politici au evoluat cu obstinatie intr-o paradigma de tip maniheist. Acest pattern comportamental reprezinta un element constitutiv al sistemului politic postcomunist. Definirea si prezentarea celuilalt ca rau absolut, ca pericol suprem, ca factor de disolutie politica, morala, economica si sociala, precum si respingerea lui categorica fac ca, in acest moment, colaborarea sa devina imposibila. Riscurile imagologice si electorale ale unui pact cu „dusmanul de moarte“ sunt mult prea mari pentru a fi asumate in mod public, transparent. De asemenea, perpetuarea acestui tip de abordare si de raportare la scena politica se realizeaza si in virtutea unei comoditati pragmatice de care dau dovada actorii politici. Le este mult mai usor sa critice, sa desfiinteze, sa anuleze si sa-si anatemizeze competitorul decat sa se autopromoveze, sa se pozitiveze si sa se puna in valoare prin propriile calitati si capabilitati.

     

    In aceste conditii, societatea romaneasca asista impasibil la dezvoltarea tot mai independenta a doua Romanii. Acestea nu sunt cele despre care vorbea Adrian Nastase atunci cand incerca sa-si explice insuccesul electoral – Romania rurala, asistentiala si Romania urbana, antreprenoriala. Nu sunt nici cele pe care le-a creat sau le-ar fi putut crea procesul de suspendare/demitere a presedintelui Basescu – Romania pro-Basescu si Romania anti-Basescu. Sunt doua Romanii poate la fel de autentice ca si cele amintite anterior, dar spre deosebire de acestea, nu se situeaza pe pozitii polare. Ele nu se afla  intr-o relatie antagonica, din simplul motiv ca fiinteaza in realitati paralele. Este vorba despre o Romanie consensualista, cea a cetatenilor de la oras sau de la sat, pro sau anti-Basescu si despre o Romanie majoritarista, cea a clasei politice. Cele doua functioneaza dupa logici diferite.

     

    Daca politicienii chiar nu inteleg mesajele pe care societatea le transmite, posibilitatea electoratului de a determina comportamentul reprezentantilor alesi se reduce considerabil. Relatia fireasca dintre alegator si ales tinde sa se inverseze, optiunile electorale devenind o simpla reactie de adaptare la modul de actiune al partidelor politice. In curand ni se va cere o majoritate si, probabil, satui de conflict si incertitudine, o vom da. Sa fim totusi optimisti! Poate nu este (doar) vina receptorului, ci (si) a emitatorului. Poate nu este suficient doar votul pentru ca actorii politici sa inteleaga mesajul cetatenilor. Poate ar trebui sa ne trezim mai des, nu doar o data la patru ani!

  • Amenintarea bunicii

    Hei, ce m-am inselat in privinta Iranului! Am crezut ca regimul asta era puternic si increzator in sine si chiar s-a simtit intarit de cand i-am distrus principalii inamici – pe talibani si pe Saddam. Nu puteam sa fiu mai departe de adevar. Acestui regim ii este frica si de propria umbra.

     

    De unde stiu? Acest regim a arestat recent o bunica de 67 de ani, pe care a acuzat-o ca incearca sa doboare regimul organizand conferinte academice! Da, marele si durul presedinte Mahmoud Ahmadinejad – omul care ne arata cat e el de tare declarand Holocaustul o minciuna – i-a pus pe haidamacii lui sa o aresteze pe Haleh Esfandiari, o profesoara de 67 de ani, o femeie cu dubla cetatenie iraniano-americana, in timp ce isi vizita la Teheran mama in varsta de 93 de ani.

     

    …


    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer.
    Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 20 iunie al BUSINESS Magazin


    Traducerea si adaptarea de Mihai MitricA

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei

  • Wiki business

    Printre cei 8.000 de analisti, angajati si jurnalisti veniti saptamana trecuta la conferinta anuala de la Viena organizata de SAP, si-au gasit locul de aceasta data si cativa bloggeri. N-au fost acolo doar ca sa capete subiecte pentru cate-o postare in plus.

     

    Cei ce spun acum ca produsele software pentru companii ale germanilor de la SAP sunt eficiente, dar genereaza prea multe grafice greu de urmarit nu vor fi contrazisi prea curand. Dimpotriva: saptamana trecuta, oficialii SAP au anuntat ca urmatoarele generatii de produse vor afisa pe monitoare cel putin un camp in plus – inteligenta colectiva. Poate cea mai sobra dintre companiile producatoare de software, atata vreme cat se adreseaza exclusiv companiilor, incepe sa includa in aplicatiile sale elemente ca bloguri si chat-uri, indeobste prea putin legate de imaginea de business.

     

    A fost o miscare majora a grupului tehnologic german: directorul executiv Henning Kagermann a promis ca tehnologiile web 2.0 vor fi incorporate de-acum in cele mai utilizate produse software pentru companii. Bloguri, wiki-uri, podcasturi, ferestre de chat – instrumentele care au schimbat modul cum se foloseste calculatorul, de la orientarea spre hardware si programe instalate la relationarea prin intermediul Internetului. Si chiar daca nu e neaparat o surpriza, SAP anuntand si cu alte ocazii ca va da mai mare importanta modului cum e folosit calculatorul in afara sferei de business, e o contradictie cu imaginea daca nu rigida, cel putin grava a furnizorului de solutii pentru informatizarea proceselor uzuale ale companiilor, de exemplu cele de vanzari sau contabilitate.

     

    Cum se imbina aici lejeritatea blogurilor? CEO-ul SAP da exemplul etapelor parcurse in cadrul departamentului de achizitii al unei firme. Software-ul de acum integreaza toate procesele posibile, declansarea procedurilor de achizitie de catre departamentul care are nevoie de un produs, inregistrarea comenzii, asigurarea calitatii, comanda si in final plata. „Dar toate gandurile care merg in jurul acestor etape – daca e calitatea buna, ce furnizor are concurenta, ce stim despre furnizor – nu isi gasesc locul in sistemul informatic. In viitor vom putea sa captam aceste informatii intr-un sistem SAP“, afirma Kagermann. In aplicatiile de business vor putea fi incarcate fotografii si secvente video care ar putea aduce informatii noi celorlalti angajati. Wiki-urile si blogurile vor putea fi folosite de clientii SAP pentru a discuta, de exemplu, cu dezvoltatorii grupului german de fiecare data cand intampina probleme in utilizarea sistemelor sau in interpretarea datelor puse la dispozitie de acestea. Ferestre de chat vor putea fi folosite pentru comunicarea intre angajati – ceea ce, spune producatorul, va reduce cheltuielile companilor multinationale cu sedii in foarte multe locuri.

     

    Noutatea a fost prezentata la Viena cu ocazia conferintei Sapphire 2007, un eveniment anual unde printre invitati au fost de data aceasta si cativa bloggeri, poftiti inclusiv la o intalnire particulara cu Kagermann. Aducand cu un fel de Einstein mai falcos, Kagermann probabil i-a intrigat: un om iesit din mediul academic, care pana la 35 de ani a fost profesor de fizica teoretica la o universitate germana, dar care se declara si acum, la aproape 60 de ani, pasionat de heavy metal si de rockul elaborat al unor trupe ca Dream Theater. Fostul profesor de fizica nu si-ar dori deloc ca experimentul lui cu web 2.0 sa esueze. Pentru el, la SAP, va fi oricum ultimul, pentru ca si-a anuntat deja retragerea in 2009, dupa sase ani de mandat.

     

    Ce a determinat o asemenea schimbare de politica? „Am vazut multe tranzitii de produse; asta va fi cea mai rapida si cred ca este evident de ce: clientii au acum de unde sa aleaga“, spune Kagermann, referindu-se la concurentii clasici, ca Oracle si Microsoft, dar si la companii care au adoptat de multa vreme sigla web 2.0, asa cum este Salesforce.com. Cat despre IBM, Cisco sau HP, acestia au luat-o de mult inaintea SAP, sesizand de unde vine acum cea mai mare oportunitate pentru toata industria de soft destinat companiilor. Lunile trecute a plouat cu anunturi despre diverse noi instrumente de colaborare web 2.0 destinate clientilor corporatisti, toate promovand simplificarea aproape demonstrativa a lucrului cu softurile pentru companii. IBM, de pilda, a lansat QEDWiki, un fel de unealta de bricolaj online care le permite utilizatorilor dintr-o firma sa construiasca, strict in functie de nevoile temporare cerute de un proiect sau de necesitatile unui anumit departament, aplicatii web ad-hoc numai din widgeturi (accesoriile simple de desktop de genul calculatoarelor, al convertoarelor valutare sau al interfetelor de traducere). Evident, QEDWiki permite nu numai folosirea in comun a noilor aplicatii, ci si crearea lor in comun.

     

    Cu doar cativa ani in urma, IT-ul era pentru companiile care l-au adoptat un element de diferentiere fata de concurenta. Doar ca intre timp, cum era de asteptat, s-a transformat intr-un standard necesar, acceptat de toata lumea. Probabil de aceea, cuvantul „diferentiere“ a lipsit in general din promovarea produselor SAP in ultimii ani. Acum a aparut din nou. Pentru ca la Viena, reprezentantii companiei au repetat sub diverse forme ca se trece intr-o noua era, din cea a normelor, a standardelor, a „best practices“ (cele mai bune practici) la „best personal practices“, prin integrarea in sisteme a factorului personal, a inteligentei colective. Asadar, posibilitatea de a obtine prin IT acel element de diferentiere competitiva devine din nou actuala, depinzand de inteligenta propriilor angajati. „Sunt doua lucruri care fac dintr-o companie oarecare una performanta: inteligenta angajatilor, a masei de creiere si inteligenta electronica pe care o folosesc“, a spus Henning Kagermann.

     

    Iar o astfel de schimbare mai aduce un beneficiu. Un soft adaptat pentru web 2.0 are mai multe sanse sa fie folosit cu usurinta de angajati. Modul cum este folosit un calculator in interes personal, cu comunicare prin messenger, bloguri si YouTube, este complet diferit uneori fata de aplicatiile din mediul curent de lucru. Or, trecerea la serviciile web 2.0, sarind chiar peste web 1.0, apropie cele doua ipostaze, oferind utilizatorilor acea familiaritate in folosirea unor programe complexe de ERP (enterprise resource planning) sau CRM (customer relationship management), similara cu cea in utilizarea aplicatiilor obisnuite.

     

    Pentru SAP, spun analisti din industrie, se anunta acum o perioada in care comunicarea va migra de la sloganurile ce impanzesc de trei ani mai toate aeroporturile Europei si care spun ca produsele companiei nu sunt doar pentru marile corporatii, ci sunt potrivite si pentru firme medii sau mici.

     

    Intr-o oarecare masura, campania a avut rezultate. Cifrele oficiale sustin ca in prezent 65% dintre clientii la nivel mondial sunt firme mici si mijlocii, iar 30% din cifra de afaceri de anul trecut a grupului, de aproape 10 miliarde de euro, a fost generata din aceasta directie. Dar de-acum, noile campanii de imagine ar putea sustine probabil ideea ca produsele SAP nu mai sunt doar pentru angajatii foarte tehnici, ci pentru toti.

  • Libertate sau moarte

    Razboiul rece al patentelor software a dat semne de incalzire dupa ce inalti oficiali de la Microsoft au afirmat ca programele open source violeaza un mare numar de patente detinute de gigantul din Redmond. Adeptii softului liber, sustinuti de mari companii, au reactionat acuzand Microsoft de o actiune de derutare si intimidare. In jargon se cheama „FUD“.

     

    Intamplarea face ca ma aflam la o conferinta pe teme de open source cand un nou scandal a rascolit paginile de stiri si comentarii pe teme de tehnologie. In vreme ce la „eLiberatica“ (Brasov, 18-19 mai) se discuta cu aplicatie – in prezenta unei selecte echipe de reprezentanti ai miscarii open source pe plan mondial – despre modele de business bazate pe software open source si, desigur, despre chestiuni de proprietate intelectuala, un articol publicat de revista Fortune agita spiritele intregii comunitati IT: doi inalti reprezentanti ai Microsoft au afirmat ca o serie de programe distribuite in regim free software sau open source violeaza nu mai putin de 235 de patente detinute de Microsoft.

     

    Nu, nu s-a vorbit despre o aproximatie. Numarul a fost defalcat pe diverse categorii, iar cea mai importanta acuza este adusa nucleului Linux (cu un numar de 42 de patente incalcate). Este cea mai importanta deoarece toate distributiile sistemului de operare oficial numit GNU/Linux se bazeaza pe acest nucleu (kernel) unic. Intrebarea care urmeaza imediat este ce urmareste Microsoft cu aceste acuze si care vor fi miscarile urmatoare. Problema cea mai mare pentru compania lui Bill Gates nu o reprezinta micile companii care utilizeaza sau dezvolta aplicatii open source, ci faptul ca se estimeaza ca mai mult de jumatate din cele mai mari 500 de companii din lume folosesc Linux in centrele lor de date, iar numarul lor tinde sa creasca. O varianta ar putea fi ca Microsoft sa actioneze in justitie aceste companii, dar exista cateva impedimente majore, cel mai important fiind ca aproape toate aceste firme utilizeaza si Windows, deci le sunt clienti. In plus, e vorba de companii foarte mari, care au banii si logistica necesare pentru a rezista in procese de lunga durata. In fine, multe dintre ele folosesc distributia SuSE de la Novell, cu care Microsoft a incheiat la sfarsitul anului trecut un acord de neagresiune (extrem de controversat, de altfel).

     

    O alta varianta ar fi sa se lupte in justitie cu distribuitorii comerciali de software open source (in special Linux), in frunte cu Red Hat. Dar nici aceasta abordare nu pare deloc fezabila, deoarece astfel ar intra in conflict cu un grup de mari firme de IT – in frunte cu IBM, Sun si Oracle – care isi bazeaza tot mai mult afacerile pe Linux si open source. Cateva dintre acestea au format in 2005 organizatia Open Invention Network, care detine un important portofoliu de patente, cu care ar putea ataca la randul lor Microsoft. E un joc bazat pe celebrul principiu „mutually assured destruction“, motiv pentru care se vorbeste in mod curent despre un asa-zis „razboi rece“, iar Microsoft nu poate risca sa declanseze un Armagedon al patentelor software.

     

    De fapt, ceea ce urmareste compania din Redmond este, pe de-o parte, sa-si valorifice cele cateva mii de patente pe care le-a obtinut in ultimii ani (pretinzand taxe pentru utilizarea lor), iar pe de alta, sa gripeze mecanismul atipic pe care se bazeaza productia de programe cu sursa libera. In cuvintele lui Steve Ballmer, asta inseamna sa oblige sustinatorii open source „sa joace dupa aceleasi reguli ca si restul industriei“ – adica sa joace pe terenul controlat de Microsoft. Numai ca pentru reprezentantii miscarii open source este cat se poate de clar ca nu ar avea sanse intr-un astfel de aranjament, deoarece programele lor s-ar vedea prinse intr-o retea de restrictii care le vor restrange caracterul liber. Acesta este si motivul pentru care noua versiune a licentei publice GPL (sub care se distribuie si nucleul Linux), elaborata de Free Software Foundation, prevede o clauza cunoscuta sub numele „Liberty or Death“ (libertate sau moarte), care precizeaza ca un program licentiat GPL a carui distributie este afectata de orice fel de restrictii – de pilda patente – nu mai poate fi distribuit deloc.

     

    Un amanunt interesant este ca oficialii Microsoft nu au vrut sa dezvaluie nici unul dintre patentele incalcate, motivand ca daca ar face-o, le-ar da programatorilor open source sansa sa rescrie codul astfel incat sa evite violarea patentelor. E ceva ciudat aici… Microsoft admite astfel ca patentele sunt usor de ocolit. De aici rezulta ca nu au fost incalcate intentionat. E un mod de-a spune ca sunt banale, ca nu reprezinta inovatii in care au investit efort, ci sunt doar arme juridice pe care dezvoltatorii open source nu si le pot permite. Asa ca nu le ramane decat sa descrie miscarea celor de la Microsoft ca o simpla tentativa de intimidare.

  • Fitness pentru creier

    Teama de imbatranire, mai exact de pierderea agilitatii intelectuale, a creat aproape o inflatie a metodelor de exersare a mintii si a jocurilor care stimuleaza memoria. Cautati un test sau un sfat pentru mentinerea mintii in forma? Incercati, evident, pe Internet.

     

    Acum cativa ani, mai multi oameni de stiinta au facut un experiment in urma caruia au comparat performantele in materie cenusie intre un grup de tineri si un altul de persoane in varsta. Surprinzator, echipa tinerilor a avut un punctaj disproportionat de mare in raport cu grupul secund. Apoi au repetat experimentul, dar au schimbat ora desfasurarii pentru 8 dimineata. Ca din senin, grupul seniorilor a reusit sa-si adauge un numar important de puncte, iar tinerii au obtinut un punctaj mult mai mic. Acesta este enuntul justificarii date de cei care au lansat in versiune alfa un serviciu web care sustine ca poate antrena si mentine inteligenta unei persoane indiferent de ora la care ajunge „la sala“. Proprietarii site-ului, firma Lumos Labs, sunt sustinuti si de un grup de profesori in neurologie de la Universitatea Stanford din Statele Unite, carora li se atribuie verificarea testelor de pe site. Lumosity a combinat cunostinte despre neurologie, psihologie si stiinta cognitiva pe care le-a sintetizat intr-un program menit sa maresca performantele de memorare, viteza de intelegere a informatiilor si autocontrolul. Conform Lumosity, dupa varsta de 30 de ani, creierul uman incepe sa-si incetineasca procesele – un motiv pentru care celor aflati in aceasta delicata situatie li se recomanda sa incerce programele prezente pe pagina web. Continutul site-ului este structurat in 29 de teste, fiecare dintre ele obligatorii pentru a trece la nivelul urmator. Tot acest antrenament este acum gratuit, pentru ca programul se afla inca in versiune de testare alfa, in care se observa reactia utilizatorilor inainte de a ajunge sa fie promovat. In viitorul abonament la sala de fitness intelectual este inclus si un „antrenor personal“, care le spune clientilor ce zone ale creierului ar trebui sa fie exersate in mod special si care sunt progresele facute de-a lungul timpului. Jocurile de memorie, cum sunt si cele de pe site-ul Lumosity, sunt foarte populare in Japonia si incep sa fie adoptate si in Europa. Unul dintre jocurile pentru consola PlayStation a Sony care reproduce aceeasi idee s-a vandut pana acum in mai multe milioane de exemplare. Trecerea de la consola la mediul online este chiar un pas logic. Din pacate, dupa primele cateva experiente cu aceste programe de dopare a atentiei, testele au un grad mai mare de previzibilitate si pot fi usor trecute. Dar, pentru simpla relaxare, isi mentin eficacitatea.

  • Reclame cu empatie

    Oamenii de stiinta par sa fie cei mai creativi publicitari. Au realizat un prototip de panou publicitar stradal care poate spune cand cel aflat in fata lui este plictisit si cand este atent.

    Cum ar fi ca privitorul unei reclame sa fie la randul lui privit si analizat de o reclama? Chiar si acum exista panouri outdoor care comunica prin text si imagini cu cei care trec prin fata lor, iar cercetatorii de la o agentie nationala australiana nu au avut de facut decat sa adauge in ecuatie si inteligenta artificiala, care sa extraga informatii legate de comportamentul celor expusi publicitatii, pe baza limbajului corporal. Tot sistemul este compus dintr-un ecran pe care este difuzat un spot publicitar si o camera de filmat menita sa monitorizeze pe cine se apropie la mai putin de cinci metri de reclama. In mai putin de o jumatate de secunda, programul software folosit de camera video poate spune daca privirea celui aflat in fata este orientata catre reclama sau nu. Daca privitorul arata vreun semn de interes si nu pleaca imediat, sistemul prelungeste durata spotului. Dar daca cel din fata reclamei nu arata niciun semn de interes, acelasi sistem software schimba reclama difuzata, in speranta ca va primi totusi atentie. De exemplu, daca privitorul este plictisit de o reclama la un nou card bancar, se poate incerca atunci captarea atentiei cu un spot pentru o masina de spalat. Cercetatorii lucreaza acum la o versiune viitoare a programului, care sa faca diferenta intre adulti si copii, folosindu-se de expresiile faciale si calcularea inaltimii.

    Unul dintre avantajele ce recomanda aceste reclame hi-tech este faptul ca le ofera advertiserilor repere despre cat de interesanta sau plictisitoare este o anumita reclama. Aceeasi camera video care depisteaza daca cel aflat in fata priveste sau nu reclama poate spune spre ce parte a panoului iI este orientata privirea si deci ce element este apreciat cel mai mult. Astfel de panouri publicitare ar putea fi plasate in marile centre comerciale, unde ar incerca promovarea mai multor produse pana cand cel aflat in fata panoului da un semn de interes. Sistemul face parte dintr-o notiune cu inteles mai larg, cea a tehnologiilor de „retail agil“, una dintre zonele publicitatii cu cea mai mare crestere – panourile electronice care isi pot schimba continutul cu usurinta pe parcursul zilei, afisand de exemplu reclame la cereale dimineata si la emisiuni TV pe parcursul serii. Un tip de panouri publicitare mai avansat permite interactiunea personalizata cu cel aflat in fata ei. De exemplu, un personaj animat afisat pe ecran este controlat de un operator uman care ii transmite ce miscari sa faca si ce sa spuna. Dar, datorita faptului ca tot procesul comunicarii se desfasoara de la persoana la persoana, nu ofera dispersia mesajului publicitar ca printr-un canal de comunicare in masa.

  • Noroc cu inelul

    Printul calare pe un cal alb care aduce inelul de logodna cu diamant dupa (multi) ani de asteptare s-a demodat. Printesa zilelor noastre isi cumpara singura un inel cu atitudine, ataseaza la bratara un talisman norocos si poarta diamante care sa-i aminteasca de ce-are mai scump.

     

    Fiecare epoca a avut bijuteriile ei si obsesiile ei. A noastra nu face exceptie: declaratiile de independenta ale femeilor, vechile superstitii despre obiectele care aduc noroc sau chiar popularitatea tatuajelor ii inspira pe creatorii de bijuterii ai secolului al XXI-lea. „Daca odinioara clientii bijuteriilor de lux erau in principal oamenii trecuti de 40 de ani, lucrurile s-au schimbat – tinerii intre 30 si 40 de ani sunt acum principalul segment de clientela. Iar acestia isi doresc piese deosebite, creative“, spune Stanislas de Quercize, presedintele casei franceze Van Cleef & Arpels, primul bijutier care a deschis un magazin in Place Vendôme din Paris, devenita centrul comertului european cu bijuterii de lux.

     

    Iar casele de bijuterii, pe langa piesele de colectie sau cele realizate la comanda, au inceput sa promoveze bijuteriile cu atitudine, care vorbesc despre identitatea celui care o poarta. Astfel, au aparut pe rand inelele „pentru femeile independente“, bratarile cu talisman, inelele pentru ocazii speciale („celebration rings“), bijuteriile pentru copii sau chiar bijuteriile-tatuaj. Si au construit un intreg concept de marketing in jurul lor. „Marile corporatii au inventat dintotdeauna sarbatori si ocazii speciale. Moda inelului de logodna cu diamant, de exemplu, a fost inventata de DeBeers (grupul sud-african producator de diamante), nu este o traditie care vine din stramosi, cum s-ar putea crede“, spune Michael Solomon, directorul Mind/Share, o firma de consultanta specializata in marketing si comportamentul consumatorului.

     

    Mesajul producatorilor de bijuterii e ca fiecare eveniment important din viata poate fi un pretext bun pentru achizitia de bijuterii. Astfel, Tiffany promoveaza ideea de „celebration ring“ pentru momentele importante, precum nasterea unui copil sau o aniversare speciala. Inelele au forma unei verighete pe care se pot adauga pietre pretioase intr-un numar care sa evoce evenimentul respectiv. Fiecare an trecut de la nunta, de exemplu, poate sa ia chip de diamant, rubin sau safir. Iar cei care tin la traditie si cumpara un  inel care marcheaza sosirea pe lume unui bebelus pot opta pentru pietre albastre pentru baieti si roz pentru fete.

     

    Si brandul francez de haute joaillerie Chaumet a lansat o colectie pentru momentele speciale ale vietii, „Les Accroche-Coeurs“, o linie de lantisoare cu pandantiv care pot fi ajustate pentru a se potrivi bebelusilor, copiilor si chiar adultilor si care se poarta si sub forma de bratara, datorita cataramelor duble. Pandantivele reprezinta cate un baietel, un trifoi cu patru foi, o coroana, o albina (simbolul traditional al casei) sau o inima. Ideea nu e noua. In urma cu patru ani, in Franta s-a lansat Kidou, o firma specializata pe segmentul bijuteriilor pentru copii. Kidou a imaginat pandantive din aur alb si galben in forma de caluti (360 de euro), carucioare accesorizate cu inimi de diamant (550 de euro), bratari inscriptionate cu mesajul „Maman, je t’aime“ (1.100 de euro) sau talismane in forma de landou si caluti (1.950 de euro).

     

    O alta tendinta este cea a accesoriilor norocoase (talismane) care pot fi personalizate in functie de inspiratie. Astfel, unei simple bratari i se pot adauga flori, inele, foarfece sau alte motive decorative, toate in miniatura, pentru a o transforma intr-un talisman norocos. Fiecare linie a colectiei de bijuterii de la Dior contine un astfel de produs: placute de identificare „Gourmette de Dior“ din aur galben, o cutie din aur alb care in interior ascunde un diamant „fermecat“, un cap de mort care in locul ochilor are diamante sau un trandafir „Diorette“ din lac roz si verde.

     

    Si Cartier incearca sa-i atraga pe cei ce cred in „porte-bonheurs“, cu cateva obiecte simbolice: o colivie din aur galben care ascunde un rubin, decorata cu diamante si ametiste, o inima din aur galben si rubine care are atasata o cheie ce se potriveste in incuietoarea din mijloc sau o pantera cu ochi de smarald, pavata cu diamante si inlantuita cu o zgarda din diamante si onix. In cazul brandului american Tiffany, norocul vine direct de pe strazile New Yorkului in chip de taxiuri, pungi de cumparaturi, lacate sau catei, toate in miniatura. Chiar si ceasurile trebuie sa poarte noroc in acest sezon: Burberry a creat un model de bratara-talisman (550 de lire sterline) in care ceasul se pierde printre banutii norocosi inscriptionati cu simbolurile casei.

     

    Dupa ce lumea s-a umplut de inele de logodna cu diamant purtate la mana stanga, casele de bijuterii defileaza cu o noua idee: inelul care se poarta la mana dreapta. Victoire de Castellane de la Dior, singura femeie care conduce o casa de bijuterii din Place Vendôme, sustine ca „femeile au mai multa putere de cumparare ca oricand si cer produse care sa evidentieze aceasta putere“, asa incat isi fac cadouri fara sa mai astepte sa le primeasca de la barbati. Produsul tinteste deci acelasi public la care a avut succes serialul „Totul despre sex“ – femei cosmopolite si independente. Inelul nu numai ca se poarta pe cealalta mana decat inelul de logodna, dar difera semnificativ si din punctul de vedere al designului, care evita orice asemanare cu inelele matrimoniale. In cazul inelului pentru mana dreapta se folosesc spatii deschise si pietre mai mici in diferite combinatii pentru a exprima personalitatea si forta purtatoarei.

     

    Marii bijutieri se lupta sa ocupe un loc pe inelarul de la mana dreapta al clientelor. Van Cleef & Arpels a creat modelul „Frivole“ (4.100 de euro) din aur galben decorat cu 8 flori, care in loc de pistil au diamante, Boucheron a uimit cu inelul de 5.980 de euro in forma de broscuta, din aur galben si cu ochi de safir, care tine in gura o bila din aur alb placata cu diamante, iar Cartier s-a remarcat cu modelul Pasha, de 9.750 de euro, in care partea de sus este impartita de linii fine de diamant, iar jocul de culori este dat de alternanta de pietre (ametist, turmalina  roz). Chiar si Wal-Mart, lantul de magazine american al carui nume este aproape sinonim cu marfa ieftina, promoveaza propriul inel pentru mana dreapta, denumit „Independence“ si care se vinde pe site-ul companiei pentru 389 de dolari.

     

    Desi companiile recunosc ca femeile au purtat inele pe mana dreapta dintotdeauna, spun totusi ca noua tendinta vine ca reactie la obsesia inelului de logodna. Si bineinteles este si o strategie de cucerire a pietei, din moment ce, dupa lansarea traditiei inelului de logodna, mai exista inca potential. Designerii recunosc ca au pornit de la stilul de viata al noilor generatii atunci cand au imaginat aceste concepte. „Bijuteriile nu mai sunt achizitionate si oferite numai la ocazii speciale, precum logodnele sau zilele de nastere. Femeile le poarta tot mai mult ca accesorii in viata de zi cu zi si de aceea este necesara o gama cat mai variata de podoabe“, spune Jean-Christophe Bedos, presedintele casei Boucheron.

     

    Chiar si tendinte care vin din zona underground au fost adaptate de producatorii de bijuterii. Casa italiana Newd a conceput o varianta de bijuterii-tatuaj, un fel de alternativa la clasicele desene pe piele. Bijuteriile, din aur sau argint, se aplica direct pe piele cu un adeziv special care a fost conceput sa dureze timp de doi ani. Modelele nu mai au nevoie de niciun fel de accesoriu si se pot aplica pe orice parte a corpului. Bijuteriile de la Newd au forme de fluturi, inimi sau urmeaza complicate motive gotice. In cazul colectiei de top, pretul depaseste 3.000 de euro.

  • Basmul lui Mungiu

    Multi o spuneau si putini indrazneau sa-si imagineze: subiectul dur si componenta juriului condus de Stephen Frears puteau insemna premii importante pentru „4 luni, 3 saptamani si 2 zile“. Dar de aici la cuvintele lui Cristian Mungiu, „este un basm“, pronuntate cu trofeul Palme d’Or in mana si cu Jane Fonda alaturi, era cale lunga.

     

    O cale lunga de 60 de ani, in care festivalul de film de la Cannes nu ne-a trecut cu vederea, dar nici nu ne-a scos prea mult in fata. Acest sentiment a disparut pentru ca, iata, nu mai e loc de mai bine: trofeul suprem vine in Romania, si nu este vorba nici de fotbal, nici de gimnastica sau ping-pong, ci de a saptea arta, ceea ce ne plaseaza tara intr-o zona luminoasa pe harta culturala europeana.

     

    Ce inseamna Palme d’Or pentru „4 luni, 3 saptamami si 2 zile“? Inseamna in primul rand vizibilitate. Ochii lumii intregi au fost atintiti spre regizorul roman in varsta de 39 de ani, vizibil emotionat, tinand trofeul ce parea putin mai greu decat te-ai fi asteptat. Cum lui Mungiu i se spusese ca va lua premiul pentru regie, nici nu e de mirare colosala surpriza avuta in momentul in care Stephen Frears i-a strigat numele, un nume romanesc, unul singur dintre cele douazeci de nume prestigioase care au participat la aceasta editie. O intrebare se naste acum: cu un asemenea inceput fulminant, oare unde se va opri „432“, dupa cum este prescurtat uzual numele filmului? Eu unul ma gandesc deja la o nominalizare la Oscar pentru film strain si, daca Florian Henkel von Donnersmarck a castigat anul acesta cu primul lui lungmetraj, „Das Leben der Anderen“, de ce n-ar castiga si Cristian Mungiu cu al doilea?

     

    Pentru Mungiu, premiul a insemnat in primul rand confirmare. „Cu acest premiu s-au concretizat cu cele mai bune rezultate eforturile unei intregi generatii. Fara eforturile predecesorilor nostri recenti, probabil ca nici nu am fi intrat in competitia oficiala“, a declarat el, referindu-se la ultimii trei ani, generosi cu filmele romanesti la festivalurile de film internationale. Aceasta dupa ce in anul 2000 nici macat o singura premiera romaneasca nu a vazut lumina ecranului de cinematograf. Trofeul lui Mungiu inseamna speranta, pentru el ca si pentru ceilalti regizori romani tineri, plini de idei care nu pot fi puse in practica din lipsa banilor. Fiindca avalansa de premii din ultimii ani este dovada cea mai buna a talentului tinerilor nostri regizori, dar si un semn ca acestia trebuie ajutati de un sistem inteligent si dispus sa profite (in sensul bun al cuvantului) de niste resurse pana la urma perisabile.

     

    Un lucru e cert: cineastii romani au ajuns niste eminenti emisari ai Romaniei, niste „ambasadori splendizi“, dupa cum spunea Razvan Vasilescu la Cannes, prezent si el in celalalt film romanesc premiat, „California Dreamin’ (nesfarsit)“. Lor trebuie sa li se puna la indemana un intreg „aparat diplomatic“, de pe urma caruia n-am avea decat de castigat, poate mai mult decat dupa orice medalie de aur la o competitie sportiva. Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Catalin Mitulescu, Radu Muntean, Cristian Mungiu si alte nume devin cunoscute international, iar ajutorul de care au nevoie nu este doar financiar sau logistic. „4 luni, 3 saptamani si 2 zile“ a fost deja vandut in 30 de tari, inclusiv Japonia, Statele Unite sau teritorii din America de Sud, dar marile asteptari tot de acasa vin. „Povestea noastra va ajunge in toata lumea, speram doar ca si in Romania sa ne bucuram de sali pline“, a spus zambind Cristian Mungiu, constient ca aprecierea celor de acasa este cel putin la fel de importanta ca si cea internationala. Sa speram ca filmul lui nu va pati ca „A fost sau n-a fost?“ al lui Porumboiu, care a facut mai multi spectatori in Franta decat in Romania.

     

    Si cum sa stam departe de sala de cinematograf, cand „4 luni…“ este dovada vie ca uneori piesele puzzle-ului se potrivesc asa cum trebuie? Acum un an, filmul era in faza de proiect. Acum sase luni banii nu erau stransi, iar pe 27 mai trofeul Palme d’Or se odihnea in bratele lui Mungiu. Si totul cu doar 650.000 de euro, un buget care a provocat zambete incredule ori de cate ori a fost amintit – si aceasta in prezenta unor regizori de filme independente, nici ei obisnuiti cu bugetele colosale ale superproductiilor hollywoodiene.

     

    Dar trofeul mai reprezinta ceva pentru Romania: promisiune si responsabilitate. Este o realizare greu de egalat si, deci, o invitatie pentru noua generatie de cineasti, care sigur vor incerca sa o depaseasca. Printre ei, Cristian Mungiu, cu o replica de un orgoliu artistic remarcabil: „Sper ca acest trofeu sa nu reprezinte culmea carierei mele de regizor“.

  • Niste sefi cu suflet

    In 2002, Daniel Goleman, psiholog de profesie si autor al unui best-seller de senzatie – „The Emotional Intelligence“ (Bantam Books, 1995) -, a promovat o intreaga campanie editoriala in SUA in jurul temei „patronilor pozitivi“ – cei ce intra in rezonanta cu echipele pe care le conduc.

     

    Ne aflam la doar un an dupa dramaticul 9/11, moment marcat de prestatiile TV ale unor lideri care isi afisasera exploziv emotiile: presedintele Bush, primarul New Yorkului, dar si nenumarati patroni ai firmelor transformate in cenusa de atentatele impotriva Turnurilor Gemene. Goleman publica, in aceste clipe de mare tensiune, cateva articole in Harvard Business Review care reiau conceptul dezvoltat de autor – inteligenta emotionala (E.I.) -, dar cu aplicare in contextul managementului. Ulterior, demersurile sale, sprijinite si de contributia altor doi colegi de la Harvard (Annie McKee si Richard Boyatzis), se vor transforma intr-o carte care se va bucura de un succes asemanator cu al precedentelor aparitii editoriale. Potrivit lui Goleman, reusita (sociala, profesionala) depinde mai putin de IQ, cat de inteligenta emotionala – intelegerea, stapanirea si folosirea adecvata a emotiilor. Goleman si colegii sai scriu despre felul cum inteligenta emotionala poate face diferenta intre organizatiile performante si celelalte, in functie de capacitatea conducatorilor de a intra in rezonanta (din latinescul „resonare“ – a trimite inapoi sunetul, sporindu-i intensitatea). Liderii eficienti (Primal Leadership) sunt cei care „asculta“ sentimentele celor din anturaj, intra in rezonanta cu ele si le imprima un sens pozitiv, spre deosebire de cei „disonanti“, care fac sa se manifeste raul din indivizi. Plecand de la cele patru dimensiuni ale inteligentei emotionale (constiinta de sine, managementul propriei persoane, constiinta sociala si gestiunea relatiilor), autorii stabilesc si o tipologie a stilurilor de leadership, care merg de la „liderul vizionar“ (cel ce crede in viziunea sa si care ii inspira pe ceilalti) la „liderul consensual“ (care stie sa asculte si sa colaboreze) sau la cel autocratic (care se ghideaza dupa principiul „Fa asta, pentru ca asa vreau eu!“, creator de disonanta si care contamineaza negativ starile sufletesti ale celor din jur). Aceasta abordare a managementului prin prisma emotiilor a prins destul de bine pana acum, cu precadere in domeniul marketingului, unde se vorbeste deja despre „produse emotionale“. Unul dintre ele, cu siguranta, este si cartea lui Goleman, care vinde optimism la un pret redus.

     

    Daniel Goleman, Annie McKee, Richard Boyatzis, „Inteligenta emotionala in leadership“,

    Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2007