Diplomaţii, oameni răbdători prin natura meseriei şi mult ştitutori de la câte treburi de mirare au văzut, au ascultat atent, au moţăit neutru şi au încercat să analizeze discret, în sine, toleranţa timpanului prezidenţial la zgomotul colectiv. Nu ştiu ce concluzie au tras ambasadorii, care au plecat în urechi cu ecourile vocii unui preşedinte care, ciudăţenie, părea într-o armonie aproape de ideal cu România.
Cu România cuminte şi silitoare, care-şi plăteşte datoriile la centimă şi care-şi flutură cochet batistuţa către investitorii căzuţi pradă farmecului său. Cu România care se pasionează de Primăvara arabă, nu de Iarna de la Universitate. Cu România care simpatizează cu naţia palestiniană, dar nu pentru că-şi scoate pălăria în faţa palestinianului Arafat (Raed).
După întâlnirea cu preşedintele, ambasadorii, obligaţi la echilibru, vor găsi tâlcul corect al tăcerii prezidenţiale (care n-are nimic eroic) şi sensul exact (care n-are nimic misterios) al vuietului din stradă.
După întâlnirea cu ambasadorii, preşedintele şi-a oprit un rest de tăcere. Pentru uz personal. Nu, nu este un caz de autohipnoză. E doar pentru trecerea treptată într-un vis agitat. Despre România care nu-l înţelege. Şi care, deocamdată, a aruncat somniferele.
(Material realizat de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro).
