BusinessMagazin

Blog

  • Vin americanii

    In urma unei investitii de 1,4 miliarde de dolari, efectuata de compania americana AES intr-o termocentrala situata in sudul Bulgariei, Statele Unite vor deveni la sfarsitul acestui an cel mai mare investitor strain din aceasta tara. La sfarsitul anului trecut, SUA ocupau pozitia a noua, cu mult in spatele liderului Austria, ce totaliza investitii de 1,1 miliarde de dolari, scrie Business Week.


    O alta companie care a dorit sa profite de salariile mici, in medie de 200 de dolari, si de inalta calificare a bulgarilor este Hewlett-Packard. Aceasta va deschide in Sofia un customer service center, unde vor lucra pana anul viitor aproximativ 1.000 de angajati. Revista americana aminteste ca Bulgaria a fost una din principalele tari din fostul bloc sovietic care furniza oameni bine pregatiti in domeniul IT si care inca mai detine o valoroasa retea de scoli tehnice, chiar daca subfinantata. Alte mari companii americane din domeniul high-tech care si-au deschis centre de dezvoltare in Sofia sunt SAP, producatorul de chipuri AMI Semiconductor sau Tumbleweed Communications, specializata in producerea de softuri de securitate.

     

    In multe tari care se dezvolta rapid, cum ar fi cazul Cehiei sau Ungariei, salariile personalului calificat au crescut intr-un ritm destul de alert, anuland in parte avantajul costurilor reduse cu salarizarea. Pe moment insa, companiile din industria IT spun ca inca nu au astfel de probleme si ca inca au de unde sa isi aleaga oamenii. „Inca nu intampin dificultati in gasirea de noi oameni“, explica Anelia Pergoot, design center manager la filiala AMI din Sofia. Pentru a-si asigura viitorii specialisti, HP sprijina universitatile tehnice locale atat prin oferirea de training-uri profesorilor, cat si prin dotarea laboratoarelor.

     

    Nivelul ridicat al coruptiei si slabiciunea manifestata de multe institutii ale statului bulgar nu a impiedicat producatorul de obiecte sanitare American Standard sa cumpere in anul 1992 fosta fabrica de stat producatoare de robineti situata in orasul Sevlievo, din centrul Bulgariei. In prezent, aici lucreaza 3.700 de persoane, fabrica fiind centrul companiei pentru Europa si statele din fostul bloc sovietic. O alta mare investitie americana este achizitia de catre Advent International in anul 2004 a operatorului public de telefonie fixa pentru 350 de milioane de dolari, la care s-a adaugat obligatia de a investi 500 mil. dolari. Daca pana in prezent companiile din Europa au fost cei mai mari investitori traditionali in Bulgaria, acum tara a ajuns la un nivel de stabilitate in care companiile americane se pot simti in siguranta, isi incheie relatarea revista americana.

  • Mai intarzie euro?

    Analistii apreciaza ca procesul de aderare a Slovaciei la zona euro ar putea fi intarziat de schimbarile de ordin politic din aceasta tara, iar Ungaria va adopta moneda euro mai tarziu decat s-a prognozat anterior din cauza deficitului bugetar important, potrivit unui sondaj efectuat de Reuters in randul a 30 de analisti.

    Desi noul premier al Slovaciei, Robert Fico, a promis ca va mentine obiectivul privind adoptarea monedei euro in 2009, economistii si-au exprimat ingrijorarea fata de credibilitatea autoritatilor. Se estimeaza ca Slovacia va adopta moneda euro cu un an mai tarziu, in 2010. Analistii apreciaza, in medie, ca Ungaria ar putea adera la zona euro in 2013, cu un an mai tarziu decat a aratat un sondaj similar efectuat in luna mai.

  • GHID DE DAT BACSIS

    In functie de tara in care te afli, bacsisul pe care-l dai e privit fie drept un semn de buna crestere, fie de proasta crestere. Sunt suficiente tari in care bacsisul e vazut drept o insulta, daca nu cumva e chiar cu desavarsire interzis de lege, ca in China.

     

    AUSTRALIA: Pentru taximetristi, un bacsis suficient sunt centii „de rotunjire“ pana la dolar.

     

    AUSTRIA: Chelnerii sunt platiti destul de bine, bacsisul e inclus in nota de plata iar atentiile suplimentare nu sunt in general agreate.

     

    MAREA BRITANIE: Serviciile sunt in general incluse in nota de plata. Daca nu, se aplica regulile standard valabile in Statele Unite.

     

    CHINA: Sa primesti bacsis e interzis prin lege.

     

    CEHIA: Un bacsisul suficient e maruntisul ramas pana la rotunjirea in coroane.

     

    JAPONIA: Bacsisul e considerat jignitor de cel care a efectuat serviciul. In general, serviciile sunt incluse in nota de plata.

     

    CROATIA: Bacsisul nu este ceva obisnuit, chelnerii de exemplu nu se asteapta sa il primeasca. Obligatoriu e insa bacsisul dat de cei care primesc pensia prin posta.

     

    EGIPT: Aici e adevarata tara a bacsisului. Se da bacsis pentru aproape orice si aproape oricui: si celui care te ajuta sa te orientezi pe strada, si vanzatorului care-ti da sfaturi despre produse.  Pentru serviciile autorizate, se ofera 15-20% din contravaloarea oficiala.

     

    SUA: America e tara in care cuantumul bacsisurilor e atat de bine delimitat in functie de serviciul incat piata e  usor de estimat decat in alte tari. Iata cum arata grila bacsisurilor americane: restaurant – 10-20%; hamali – 2 dolari/geanta; camerista – 1-10 $/zi, in functie de  camera; somelier – 15% din pretul vinului; taxi – 10-15%; limuzina – 15-20%; parking valet – 2-4 dolari; pizza boy – 10%; karaoke DJ – 1 dolar/ piesa; hair stylist – 15-20%; florar – 1-10 dolari, in functie de marimea buchetului.

     

    FINLANDA, GERMANIA: Absolut optional. Se lasa 5-10% din valoarea serviciului, mai ales daca acesta a fost exceptional. In Finlanda, taximetristii fac si pe hamalii deseori si sunt in general recompensati cu 2-3 euro in plus.

  • Peninsula pacii

    Componenta asiatica a „axei raului“, Coreea de Nord, pare angajata intr-un sah etern cu SUA, in care nici amenintarile Phenianului cu arma nucleara, nici cele ale Washingtonului cu un razboi in peninsula nu par sa se implineasca vreodata. Cum de a ajuns insa micul stat belicos asa de important in jocurile geopolitice ale Statelor Unite?

     

    Presa occidentala scria, luna trecuta, ca liderul nord-coreean Kim Jong Il are o noua „prima doamna“, in persoana ex-secretarei sale Kim Ok. Presedintele a mai fost casatorit pana acum de trei ori, casatorii de pe urma carora are trei fii. Dintre acestia, desemnat sa-i urmeze la conducerea tarii nu este cel mai mare, Kim Jong Nam, ci fratele sau mai mic, Kim Jong Chul, in varsta de 25 de ani. Kim Jong Nam a cazut in dizgratia tatalui dupa ce, acum cativa ani, a fost prins incercand sa intre in Japonia cu un pasaport fals, numai ca sa viziteze Disneyland-ul de la Tokio.

     

    Cu aceasta am terminat insa seria de lucruri care se pot spune cu certitudine despre viata personala a sefului de stat de la Phenian si despre succesiunea la tron. Dinastia inaugurata de dictatorul comunist Kim Ir Sen, tatal actualului presedinte, a reusit sa-si asigure o izolare completa fata de eventualele curiozitati ale ziaristilor straini, izolare care reproduce perfect opacitatea informationala a Coreei de Nord. Dupa ploile tropicale de luna trecuta, urmate de puternice inundatii, sursele oficiale nord-coreene au vorbit de putin peste 100 de oameni morti sau disparuti, in timp ce presa de la Seul a pomenit de cateva mii, posibil chiar de 10.000. Iar adevarul e putin probabil sa iasa la iveala, atata vreme cat Phenianul poate clama oricand ca sud-coreenii au tot interesul sa dezinformeze, numai ca sa arunce cu noroi in vecinul de la nord.

     

    Daca totul s-ar limita la inamicitia dintre cele doua state coreene, motivata de pretentiile fiecareia la teritoriul celeilalte, lumea ar fi uitat de mult de aceasta parte a lumii. Repetatele amenintari ale Phenianului ca fabrica arma nucleara, mai intai, apoi ca e posibil s-o si foloseasca impotriva SUA sau a Japoniei, apoi testele de rachete balistice din ultima vreme, au atras insa atentia opiniei publice mondiale. Criza nord-coreeana, ca s-o numim in termenii analistilor americani, s-a a-cutizat dupa venirea la putere a administratiei Bush in SUA, cu noua ei politica de combatere prin forta armata a regimurilor dictatoriale, incepand cu Irakul si continuand cu celelalte state incluse pe faimoasa „axa a raului“. Numai ca intre timp a devenit limpede ca SUA nu vor avea nici timp, nici resurse sa rastoarne prea repede regimul comunist din Coreea de Nord. Anul trecut, dupa doi ani de negocieri infructuoase pentru dezarmarea nucleara a nordului, inspectorii Agentiei Internationale pentru Energie Atomica (AIEA) conchideau ca Phenianul are capacitatea de a dezvolta fix sase bombe atomice, ceea ce a relansat baletul diplomatic pe tema capacitatilor militare din nord. Vorbim despre un balet diplomatic pentru ca diplomatiile care participa la negocierile cu nord-coreenii (SUA, China, Japonia, Rusia si Coreea de Sud) au interese complicate si divergente in zona, fata de care presupusa dezarmare a Phenianului – nucleara si conventionala deopotriva – ajunge uneori sa para simplu pretext pentru reglarea unui cu totul alt soi de probleme. Sa vedem insa mai intai cat de credibila e aceasta amenintare. A intelege corect chestiunea armelor nord-coreene presupune a intelege ca ea este esenta regimului. Nu e vorba doar, asa cum e in cazul Iranului, de orgoliul national de a poseda energie nucleara, cultivat de ayatollahi inclusiv ca sa-si conserve popularitatea si sa-si ofere singuri o legitimare a faptului ca ei detin puterea. Pentru Coreea de Nord, care de altfel recunoaste ca vrea sa dezvolte arma nucleara, politica de stat s-a intemeiat intotdeauna pe forta militara: de la fondarea statului, in 1948, principiul de baza al autoritatii a fost „songun“ (armata inainte de toate), completat apoi de „tamul“ (infruntarea marilor puteri si inarmarea, cu scopul de a recuceri teritoriile pierdute in favoarea sudului). Iar in particular pentru Kim Jong Il, a se dovedi cat mai fidel acestei politici inseamna a-si pastra puterea, pentru ca generozitatea materiala fata de armata si o relatie buna cu comandantii ei il ajuta pe presedinte sa contracareze intensa lupta subterana pentru succesiune. In ultimii 15 ani au avut loc, de altfel, cel putin doua incercari de lovituri militare de stat, prima prin 1991-92, orchestrata de cativa generali scoliti in fosta URSS si care voiau sa aplice un fel de „perestroika“ in Coreea de Nord, a doua in 1995 – ambele insa dejucate de regim. Mai departe, pe plan extern, amenintarile lui Kim Jong Il cu bomba atomica par unora dintre analistii militari straini disproportionate, avand in vedere capacitatea inca redusa a Phenianului de a lovi SUA.

     

    Nord-coreenii castiga circa 1,5 miliarde de dolari pe an exportand rachete Scud si Rodong pe pietele din Orientul Mijlociu, inclusiv in Iran, si in ciuda faptului ca acestea isi gresesc deseori tinta, Phenianul le-ar putea folosi cu succes ca sa hartuiasca Japonia, eventual si Coreea de Sud. Cea mai noua speranta a regimului, racheta balistica Taepodong 2, e inca departe de finalizare. Totusi, viteza cu care se misca nord-coreenii alarmeaza deopotriva Washingtonul si Tokio, avand in vedere ca Taepodong 1, lansata la in 1998, din acelasi amplasament unde acum se pregateste Taepodong 2, a reusit sa bata atunci la circa 3.200 km, traversand insula japoneza Honshu si oprindu-se in Pacificul de Nord, undeva langa Vladivostok.

     

    Kim Myong Chol, un politolog nord-coreean considerat un fel de purtator de cuvant neoficial al regimului de la Phenian, a publicat in Asia Times un articol unde explica pe larg ca, operand la inceputul lui iulie o serie de teste cu rachete balistice intercontinentale cu raza medie de actiune (proaspat condamnate intr-o rezolutie ONU), tara lui n-a facut decat sa-si exercite dreptul suveran de a-si organiza apararea, in replica la exercitiile navale internationale organizate de Japonia langa Hawaii si la perspectiva unui posibil atac din partea SUA. Kim aminteste apoi ca o serie de analisti militari americani citati de Washington Post si New York Times au recunoscut dreptul Coreei de a face teste, ca orice alt stat suveran din lume, si au negat ca programul de rachete al Phenianului ar putea sa prezinte vreo amenintare reala la adresa unui stat infinit mai dezvoltat din punct de vedere militar, ca SUA.

     

    Pana la un punct, argumentul nord-coreenilor seamana cu cel al Iranului: daca e sa ne dezarmam noi, atunci de ce sa n-o faca si marile puteri? „Nu avem in nici una din marile puteri vreun posibil aliat la care sa putem apela ca sa ne sprijine in a ne apara suveranitatea si securitatea – asa cum a demonstrat-o esecul marilor puteri in a opri SUA sa invadeze Irakul, in dispretul legislatiei internationale“, scrie Kim Myong Chol. Si isi incheie argumentatia, mai mult sau mai putin subtil, cu un citat din Korea Herald, unde o experta spune ca liderul Kim Jong Il e un practician versat al „Artei razboiului“ a lui Sun Tzu, stapanind stiinta de „a-l aduce pe inamic pe campul de lupta, fara a se lasa el insusi atras acolo“. Pana acum, s-ar zice ca razboinicul Kim a reusit sa aplice stiinta respectiva, atata vreme cat negocierile internationale in formula cu sase state, incepute din cauza declaratiilor belicoase ale Phenianului si intrerupte tot din cauza nord-coreenilor, n-au facut decat sa evidentieze discordanta de opinii intre marile puteri.

     

    In momentul de fata, situatia se prezinta cam asa: Coreea de Nord cere negocieri bilaterale, asa cum vor si o serie de voci din vremea administratiei Clinton – ceea ce insa e putin probabil sa permita o rezolvare rapida a lucrurilor, din cauza lipsei de ambele parti a apetitului pentru compromisuri. Daca, in schimb, formula de sase si apelul la ONU ca suprema coercitie raman metoda acceptata si pentru urmatoarea perioada, atunci iarasi criza va trena, din cauza dezacordului intre negociatori. Rezolutia din iulie a ONU o dovedeste foarte bine: textul condamna testele desfasurate de Phenian si interzice statelor ONU sa livreze echipament si tehnica militara nord-coreenilor, dar nu pomeneste nimic de eventuale sanctiuni economice daca Kim Jong Il continua cu testele. Singura certitudine e ca Japonia este singurul stat care va sta alaturi de SUA pana la capat, adica si daca acestea ar propune sanctiuni economice internationale impotriva Phenianului; incolo insa, China si Rusia s-ar opune cu siguranta, iar Coreea de Sud s-a grabit deja sa respinga ideea, chiar sa minimalizeze importanta testelor cu rachete facute de vecinul de la nord, pentru motivul ca n-ar avea nici un interes sa piarda afacerile cu acesta.

     

    Al doilea partener comercial al nord-coreenilor dupa China, statul din sudul peninsulei are firme implicate in proiecte din nord: concernul Hyundai, de pilda, construieste un hotel intr-o statiune de la Muntele Kumkang si are fabrici deschise in zona economica Gaesong. Astfel de afaceri intre nord si sud sunt uneori folosite pe post de arme de santaj intr-un mod aproape comic. Ca sa readuca Phenianul la masa negocierilor in formula de sase, Seulul a amenintat cu sistarea ajutorului umanitar solicitat de vecinul din nord – orez, ingrasaminte si bunuri de consum.

     

    In replica, autoritatile din nord le-au dat ordin sa plece lucratorilor sud-coreeni de la Muntele Kumkang si au dat de inteles ca vor inchide fabricile de la Gaesong. Nici una din parti nu-si va duce insa amenintarile la indeplinire, fiindca ambele au de castigat din punct de vedere economic daca, dimpotriva, isi continua colaborarea.

     

    In plus, momentul se prezinta destul de neprielnic pentru relatiile sud-coreenilor cu SUA, care ar astepta acum sprijin de la Seul impotriva Phenianului. In aceste conditii, negocierile pentru dezarmarea Phenianului se marginesc la incercarea fiecaruia din participanti de a obtine primul o concesie din partea nord-coreenilor, ca dovada a propriei abilitati diplomatice. Iar aceasta e valabil in primul rand pentru Rusia, o tara in plin efort de recastigare a prestigiului de superputere, care a incercat acelasi gen de mediere si cu Iranul si pentru care a rezolva criza din aceasta parte a Asiei inseamna, ca si in dosarul iranian, mai mult decat a-si asigura linistea la granite. Cu China, desi orgoliul de superputere are si in cazul ei un cuvant de spus, lucrurile stau un pic altfel, pentru ca Beijingul se simte el insusi vizat indirect de insistenta cu care SUA incearca sa-si construiasca, pe ruinele actualului regim de la Phenian, un cap de pod in Extremul Orient.

     

    Ca si Rusia, China e interesata sa aiba pace la granita, astfel incat s-a dovedit destul de dura in a cere nord-coreenilor sa se intoarca la negocieri si sa inceteze cu testele; comentatorii se indoiesc insa ca Beijingul ar dori cu adevarat o cadere a lui Kim Jong Il de la putere, greu de evitat daca dezarmarea regimului lui ar avea loc – pentru ca ea ar atrage foarte probabil o schimbare radicala de sistem politic. Toamna trecuta, o directiva a Partidului Comunist Chinez continea o afirmatie a presedintelui Hu Jintao dupa care „in materie de ideologie trebuie sa invatam de la Cuba si de la Coreea de Nord“, pentru ca, „desi statul s-a confruntat cu probleme economice temporare, politicile sale sunt rezonabile si corecte“ – vrand sa spuna ca inarmarea este, in perspectiva, pentru Phenian un mod logic de a-si apara independenta in fata planului american de a democratiza aceasta tara cu forta.

     

    Ne aducem aminte de turneul asiatic al presedintelui George W. Bush, din toamna trecuta, cand a devenit evident ca SUA lucreaza la o noua coalitie in Asia, organizandu-si aliatii din zona ca sa reziste unor eventuale ambitii chineze de hegemonie regionala. Aflat in vizita la Tokio, Bush a impartit continentul in trei categorii de state: cele democratice (Japonia, Coreea de Sud si Taiwanul), tari care „au facut cativa pasi spre libertate, dar inca n-au ajuns la finalul drumului“ (China) si regimurile totalitare (Coreea de Nord si Myanmar). Or, Beijingul a simtit nevoia atunci sa sublinieze ca democratia de stil occidental nu-i potrivita pentru chinezi si ca „dictatura democratica a poporului“ este forma ideala de guvernare a Chinei.

     

    Desigur, nu drepturile omului chinez de rand au preocupat in acest caz SUA. Balanta puterii pe glob se schimba datorita ascensiunii Chinei, iar daca economia chineza, influenta sa regionala si bugetul alocat apararii continua sa creasca in ritmul actual, China va domina intreaga Asie in maxim un sfert de secol, indiferent ca va fi vorba de comert, investitii sau securitate. Bush, in schimb, a numit Japonia „pilonul de stabilitate si securitate din regiune“, cu referire si la ambitiile militariste ale guvernului lui Koizumi, adept al unei revizuiri a constitutiei pacifiste, spre a permite participarea la eventuale operatiuni ofensive. Pretextul oficial pentru o astfel de schimbare s-ar lega de apararea independentei Taiwanului (considerat de China o provincie secesionista care la un moment dat ar putea fi realipita cu forta), dar si de combaterea pericolului nuclear dinspre Coreea de Nord. Pana la eventuala schimbare a constitutiei insa, in ultimele luni au avut loc deja destule redesfasurari de forte in regiune, incepand cu mutarea de la Washington la o baza de langa Yokohama a comandamentului Corpului 1 al Armatei SUA.

     

    Prin urmare, impotriva regimului de la Phenian actioneaza atat rivalitatea intre doua puteri regionale – Japonia si China -, cat si dorinta SUA de a crea in Asia, cu concursul Japoniei, un fel de centura de siguranta in jurul Chinei. De aici incolo, interpretarile difera: unii analisti cred ca Japonia se foloseste de SUA, altii cred ca e invers; unii cred ca pericolul nord-coreean a fost decisiv pentru eforturile de alianta create in jurul statului comunist, altii au vazut in el un simplu pretext pentru o concentrare militara care altfel ar fi parut nejustificata sau de-a dreptul periculoasa pentru securitatea restului Asiei. Rezultatul e insa acelasi – pericolul nord-coreean, mai mult sau mai putin iminent, e un bun prilej pentru o reorientare a politicii de aliante pentru statele din zona.

     

    Unii comentatori au spus chiar ca de fapt Kim Jong Il n-a facut decat sa invrajbeasca mai tare spiritele, avand in vedere ca sud-coreenii, aflati in vesnic conflict latent cu fostul asupritor colonial Japonia, nu vad acum deloc cu ochi buni frumoasa prietenie inarmata intre SUA si Japonia. Este chiar de asteptat ca ei sa ia partea Phenianului la un moment dat impotriva statului nipon, considerandu-l pe Koizumi mai primejdios pentru ei decat Kim Jong Il. „Exista un element considerabil de rationalitate in pozitia Coreei de Nord ca detinerea unor capacitati nucleare este un mod de a se proteja de agresiuni externe“, spunea toamna trecuta presedintele sud-coreean Roh Moo Hyun. Iar istoria si sangele se dovedesc in acest caz mai tari ca ideologia, dupa cum interesele economice comune intre cele doua Corei sunt mai tari decat retorica militara.

     

    Caci pana acum, nordicii n-au facut decat sa ameninte si sa-si testeze rachetele, tocmai in momente cand au stiut ca nu li se poate intampla mai nimic (in 2003, dupa atacarea Irakului, sau acum, cand conflictul din Orientul Mijlociu s-a extins). Pentru ca, inca o data, a avea arme nu inseamna ca le si folosesti impotriva cuiva, chiar daca vrei sa-ti sperii adversarii laudandu-te mereu cu ele. Doar pe acelasi principiu s-au intemeiat si relatiile intre superputeri pe vremea Razboiului Rece. Iar la Seul, acest gen de pace belicoasa, dar stabila, pentru ca e perfect avantajoasa pentru Kim, este perceputa ca atare. Un cetatean din capitala sud-coreeana declara pentru Asia Times ca daca echipa Coreei de Nord ar fi avansat in fazele superioare ale Campionatului Mondial de Fotbal, stirea cu testele rachetelor ar fi trecut aproape  neobservata la Seul. Asa incat o apropiere intre cele doua state peninsulare, in reactie la potentialul pericol japonez, nu-i deloc exclusa, oricat de paradoxala ar parea. Pentru cine-si aminteste de sloganul cu reunificarea pasnica a celor doua Corei, situatia contine destula ironie. Nu si pentru protagonisti insa. Ca sa ne intoarcem la Cupa Mondiala, sa notam ca Phenianul a cerut vecinilor din sud sa transmita si in nord meciurile competitiei, ca sa le poata urmari si coreenii de acolo. N-am mai gasit urmarea stirii, dar e foarte probabil ca Ministerul Unificarii de la Seul, caruia i-a fost adresata cererea, a onorat-o.

     

    In ultimii ani, Coreea de Sud a oferit asistenta celor din nord cu ocazia participarii lor la trei evenimente sportive internationale, inclusiv la Olimpiada de la Atena, iar la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008, delegatia sportiva din sud si cea din nord vor participa impreuna, pentru prima oara dupa 60 de ani. Nici ca se putea imagina o declaratie de pace mai clara decat asta.

  • Oamenii cu rachete

    Criza din jurul programului nuclear al Coreei de Nord a fost declansata in 1993, cand Phenianul a anuntat ca se retrage din Tratatul de Neproliferare Nucleara, cu toate ca ulterior avea sa-si suspende decizia de retragere.

     

    1994 Coreea de Nord si SUA semneaza la Geneva un acord prin care Phenianul se angajeaza sa inghete si eventual sa renunte la programul sau nuclear, in schimbul ajutorului international pentru construirea a doua reactoare pentru uz civil.

     

    1998 Coreea de Nord lanseaza o racheta in trepte, care trece pe deasupra Japoniei si ajunge in Pacific, spre a demonstra ca regimul comunist poate lovi teritoriul nipon.

     

    1999 In urma negocierilor cu SUA, nord-coreenii accepta o inghetare temporara a testelor nucleare pentru rachetele cu raza lunga de actiune. Presedintele Clinton procedeaza la prima relaxare semnificativa a sanctiunilor economice impotriva regimului comunist. Un consortiu international incheie un contract in valoare de 4,6 miliarde de dolari pentru constructia a doua reactoare cu apa usoara destinate programului energetic civil nord-coreean.

     

    2000 Phenianul ameninta cu reluarea testelor nucleare daca Washingtonul nu-i ofera compensatii pentru pierderile de energie electrica de pe urma intarzierilor in constructia reactoarelor.

     

    2001 Administratia Bush acuza Phenianul ca a efectuat un test pentru motorul rachetei Taepodong 1, avertizand ca nord-coreenii vor fi „facuti sa raspunda“ daca dezvolta arme de distrugere in masa „pentru terorizarea altor natiuni“.

     

    2002 Presedintele George W. Bush numeste Coreea de Nord, Iranul si Irakul drept componente ale „axei raului“, prin faptul ca au intentia sa dezvolte arme de distrugere in masa. Oficialii nord-coreeni dezvaluie ca pun la punct un al doilea program, secret, de dezvoltare a armelor nucleare, folosind uraniu imbogatit, si anunta ca au reactivat facilitatile nucleare de la Yongbyon inghetate in virtutea acordului din 1994. SUA si aliatii sai asiatici, Japonia si Coreea de Sud, suspenda livrarile de petrol catre Coreea de Nord, angajate in virtutea aceluiasi acord din 1994.

     

    2003 Coreea de Nord anunta ca se retrage din Tratatul de Neproliferare Nucleara si ameninta sa loveasca SUA, dupa ce o serie de oficiali americani si britanici au dat de inteles ca regimul comunist va fi urmatorul rasturnat de la putere, dupa Irak. Phenianul desfasoara, incepand din acest an, negocieri pentru dezarmare, in formula de sase (cele doua Corei, SUA, China, Japonia si Rusia), insa discutiile vor fi frecvent suspendate.

     

    2004 Cel mai mare grup de refugiati nord-coreeni inregistrat de la separarea peninsulei (460 de oameni), majoritatea femei si copii, intra in Coreea de Sud, in incercarea de a scapa de saracia si represiunile regimului de la Phenian. De la sfarsitul razboiului coreean, in 1953, circa 5.000 de persoane au reusit sa fuga din partea de nord a peninsulei. Phenianul califica incidentul drept rapire de persoane din partea Seulului, folosindu-l ca argument pentru refuzul de a relua negocierile internationale in formula cu sase tari.

     

    2005 AIEA estimeaza ca Phenianul are suficient plutoniu pentru a construi sase bombe nucleare, iar Centrul pentru Studii asupra Neproliferarii, din California, afirma ca ar fi vorba de 11 bombe cu sanse de a fi dezvoltate pana in 2006. Coreea de Nord promite la un moment dat ca va incepe „in curand“ demontarea facilitatilor nucleare, dar numai cu conditia ca SUA sa renunte la sanctiunile financiare impotriva sa.

     

    Stirile, difuzate de Coreea de Sud, ca inundatiile din nord ar fi dus la moartea sau disparitia a 10.000 de oameni si la compromiterea a 400.000 de tone din recolta anului, fata de estimarile Phenianului care vorbesc de nici 200 de victime si de 100.000 t de recolta compromisa, alimenteaza temerile privind o posibila criza umanitara in Coreea de Nord.

  • Jumatatea dinspre nord

    Ocupata de Japonia la inceputul secolului trecut, Peninsula Coreeana a fost impartita in doua state dupa al doilea razboi mondial, cel din nord intrand sub influenta sovietica, iar cel din sud sub influenta SUA. Dupa razboiul intercoreean din 1950-1953, statul din nord a adoptat o politica de independenta ostentativa fata de tentativele URSS si ale Chinei de a-si impune viziunea asupra dezvoltarii lui. Totusi, inamicul nr. 1 au ramas SUA, obiectivul oficial al Coreei de Nord fiind reunificarea peninsulei sub controlul Phenianului.

     

    DENUMIRE: Republica Populara Democrata Coreeana (Choson Minjujuui Inmin Konghwaguk)

    SUPRAFATA: 120.540 kmp

    POPULATIE: 23,1 milioane (estimari CIA iulie 2006)

     

    STRUCTURA PUTERII:

    – Presedintele Kim Jong Il, ales in iulie 2004 pentru un mandat de patru ani, premierul Pak Pong Ju si membrii guvernului, cu totii desemnati de legislativ

    – Adunarea Suprema a Poporului (Choego Inmin Hoeui), legislativ cu 687 de membri, alesi prin vot popular pentru un mandat de cinci ani

    – Partidul Muncitorilor din Coreea (PMC), condus de Kim Jong Il, plus alte doua partide minore, ambele sub controlul PMC

     

    ECONOMIE: Sistemul rigid centralizat de administrare a economiei si concentrarea cheltuielilor pe necesitatile armatei, vazuta ca principala parghie de realizare a scopurilor de politica externa, au intretinut subdezvoltarea economica si saracia populatiei. Ajutorul umanitar international a ajutat Coreea de Nord sa scape de foamete in cativa ani cu recolte slabe, insa n-a putut sustine dezvoltarea economiei. In 2004, sistemul a permis, cu titlu experimental, functionarea unor ferme private si aparitia unor piete private pentru produsele agroalimentare.

     

    COMERT: Cei mai importanti parteneri comerciali raman China (45,6%), Coreea de Sud (20,2%) si Japonia (12,9%), conform datelor CIA din 2005. Coreea de Nord exporta cu precadere minerale (carbune, minereu de fier, grafit), produse metalurgice, textile si de pescarie.

     

    PIB: 40 de miliarde de dolari; pe cap de locuitor – 1.700 de dolari (estimari CIA 2005).

  • La multi ani!

    Timp de mai bine de un deceniu cea mai mare spaima a romanilor a fost inflatia. Nu se temeau de boala, de pierderea slujbelor sau de apocalipsa cat de faptul ca a doua zi salamul sau camasa vor fi mai scumpe. Acum anuntul scaderii inflatiei la nivele la care altadata nici nu visam a trecut neobservat.

     

    Eram prea ocupati cu sarbatorirea, la mijloc de august, a venirii noului an. N-am luat-o pe campii cu floricele in par, consider numai ca am intrat, facand o oarecare apropiere cu mersul si denumirile calendarului chinezesc, in anul McCarthyst al Romaniei. Calendarul pe care vi-l propun nu se incadreaza in constrangeri astronomice sau geografice – durata unui an poate fi, ca in basmele copilariei, de numai trei zile, dar poate ajunge la dimensiuni considerabile, adica mai multi ani din cei cu 365 de zile.

     

    Am mai spus ca societatea romaneasca postrevolutionara a trecut si va trece, in mic, la o scara diferita, prin ce a trecut lumea capitalista in ansamblu de la revolutia industriala pana in prezent. Am trait, ca sa dau numai cateva exemple, Anul Increderii Oarbe, pe cel al Dezamagirii, al Devalizarii, pe cel al Ezitarilor, al Neputintei sau al Arogantei, totul in perioade de timp mai mici sau mari, unele chiar suprapuse. Acum am descoperit ca ni se muleaza pe personalitate, cel mai bine, desconspirarea si voluptatea cotrobairii in trecut.

    Dar n-ar trebui sa ratam alte posibile perioade, pe care le consider mult mai necesare, cum ar fi Anul Pregatirii, Pe Bune, a Integrarii (i-as mai spune Al Ingrasarii Porcului in Ajun) sau Deceniul Hai Sa Ne Apucam, Naibii, Serios de Treaba.

     

    Nu ca deconspirarea nu ar fi buna, dar in orice ierarhie de bun-simt, economia, inflatia, integrarea, banii si bunastarea ocupa un loc mai fruntas; episodul „un informator pe zi“ si-ar avea locul intr-o caseta, titlurile primei pagini fiind altele. O rata a inflatiei de 0,11% in iulie si o inflatie anuala cu putin peste 6%, cele mai scazute niveluri de dupa 1989, cred ca ar fi meritat o atentie cel putin egala, daca nu mai mare decat dosarul deputatului Mona Musca sau copilul cu doua capete, principalele subiecte de prima pagina din presa zilei in care scriu acest text. Exceptie face atentatul dejucat in Marea Britanie, care chiar este un subiect.

     

    Paradoxal, tocmai aceasta lipsa de atentie imi da, totusi, un sentiment bun – exista ceva, acolo, care functioneaza, care se invarte, care da si rezultate, ceva care ignora scandalurile politice si isteria si aruncatul cu vorbe; este un nucleu de companii si oameni si intentii si rezultate detasat de mizeria cotidiana, realist si perseverent.

     

    Nu am de gand, in acelasi timp, sa contest justetea demersului Dosariadei. Dar trimiterea la activitatea senatorului Joe McCarthy – care a condus o campanie furibunda de demascare a comunistilor americani in anii ‘40 si ‘50 -, efectele acesteia asupra societatii americane si apropierile evidente cu ce se intampla acum in Romania mi se pare o abordare corecta si demna de invocat. Pentru ca a analiza cu mintea de acum, dupa 16 ani de la caderea regimului comunist, ce a fost atunci este o actiune care poate ascunde capcane.

     

    Un bun comentator si jurnalist israelian, pe care il citesc cu mare placere ori de cate ori scrie, face referire, intr-un text, la generatiile intregi de sovietologi care au lucrat in lumea capitalista si au cheltuit peste 30 de miliarde de dolari pe tot soiul de analize mai mult sau mai putin folositoare, dar care au ratat tocmai scopul existentei lor – anticiparea momentului disparitiei imperiului sovietic. Respectivii specialisti au fost produsul unei epoci cu limitele si constrangerile ei si nu puteau iesi din tiparele de gandire impuse de aceasta.

     

    Pana in prima jumatate a anului 1989 caderea comunismului in Romania a fost dorita, dar la fel de greu de anticipat. In acest context, compromisurile facute de unii si altii au un judecator mai greu, mai important decat orice comisie sau consiliu – propria constiinta. Daca exista si daca actioneaza. Si mai este si Legea.

     

    Dar sa faci acum un mare mix despre cum si cine si de ce si cu ce efecte a colaborat, numai in baza informatiilor furnizate de dosare si de ce mai contin ele dupa ce or fi trecut prin tot soiul de filtre si maini timp de 16 ani este o intreprindere cel putin riscanta, comparabila cu a incerca sa gasesti comunisti la Hollywood.

     

    Ne bucuram de identificarea pionilor, pierzand din vedere lipsa pieselor importante, a adevaratilor responsabili. Dosarele securitatii spun numai ce vor unii sa putem afla. Totul se ia de-a gata si se serveste fierbinte. Imi pun costumul rosu, o barba de vata si spun cu voce puternica si blajina: „HO, HO, HO… Happy New Year!“

  • Monstruoasa coalitie

    „Cherchez la femme“ – zic francezii. Or, „femeia“ politicii romanesti a fost si e PSD. Galanti, si pedistii, si liberalii se grabesc s-o salveze.

     

    Cine s-a fript cu ciorba Revolutiei sufla si-n iaurt. La nivelul atitudinal, acesta ar putea fi cel mai de seama castig de pe urma comunismului si a evenimentelor din decembrie ‘89 – o suspiciune automata fata de toate „evidentele“. Pe vremea regimului comunist, lucrurile erau limpezi: de mintit se mintea pe fata, fara pudibonderii. Ce fel de minciuna mai e si asta? O minciuna presupune un minim – dar sincer – efort de inselare a celuilalt. Or, ei se prefaceau ca ne mint, noi ne prefaceam ca ii credem. Si ei stiau ca noi stim ca ei stiu. Dupa ‘89, minciuna a inceput sa se rafineze. Chinuit la inceput – amintiti-va doar de primele mineriade – „adevarurile oficiale“ au devenit, treptat, tot mai atente la detalii, tot mai grijulii cu aparentele. Suspiciunea populara, insa, a ramas intacta. Vorba turcului: „cine se culca pe jos nu risca sa cada din pat“.

     

    Nu ma-ntelegeti gresit. Nu sunt un adept al teoriei conspiratiei far’-de-sfarsit si raman convins ca suspiciunea e o arma cu doua taisuri: aidoma unor otravuri, si aici totul depinde de doza. O suspiciune generalizata, aplicabila oricand, oricui si oricum, parjoleste totul. Raman, insa, convins ca un scepticim bine dozat e sanatos.  In absenta experientei comuniste, incet, dar sigur, au invatat lectia asta pana si occidentalii, unde increderea in guvern si in clasa politica a scazut constant din anii ‘60 incoace. „Incet“ e insa un lux pe care, romani fiind, nu ni-l putem permite. Nu ne putem permite, precum americanii, patru ani sau mai bine pentru a incepe sa ne intrebam cui foloseste 9/11 sau care au fost cauzele razboiului din Irak. Ca si cu Moromote, cu noi timpul si-a pierdut rabdarea. Noi ne-am pierdut rabdarea. Politica romaneasca a luat-o razna: cui prodest? Cui foloseste o politica – vorba lui Hamlet – „out of joints“, scoasa din tatani?

     

    Calcand pe urmele stramosilor latini, politistii francezi au nascocit o metoda pe cat de simpla pe atat de eficienta de a aborda solutionarea crimelor: „Cherchez la femme!“. Cautati femeia! Nu e vorba aici de misoginism, ci de statistica: in majoritatea crimelor, la mijloc (mai bine zis, la unul dintre capete) se afla o femeie.

     

    Abia in cazul in care solutia evidenta – cea care-ti scoate ochii – se dovedea gresita, merita sa concepi alte scenarii. Asa si la noi. Prinsi in disputele zilnice dintre PD si PNL, dintre ziaristii-turnatori si politicienii-colaborationisti, riscam sa scapam din vedere esentialul care ne scoate ochii. Femeia. PSD-ul. Sa recapitulam faptele, in ordine cat de cat cronologica: (1) Treptat, dupa alegeri, PD se pozitioneaza ca partid anti-coruptie si, gratie presedintelui Basescu, castiga semnificative puncte electorale, ajungand sa-si dubleze „valoarea de piata“; (2) In replica, adulmecand punctul slab al democratilor, PNL-ul se repozitioneaza ca partid anti-Securitate; (3) In locul mult trambitatei fuziuni intre partidele Aliantei se casca un hau la care sapa cu sarg atat unii, cat si ceilalti. Pana aici toate bune si frumoase. Etapa intaia

     

    Etapa a doua – calificarile: (4) „daca nu ei, atunci cine?“ Cata vreme PNL sau PD nu pot strange suficiente voturi pentru a guverna nici singuri, nici intr-o alianta numai cu UDMR (PRM sau PNG raman – speram – partide de felinar rosu, nefrecventabile) nu mai ramane drept partener de alianta decat „femeia“ buna la toate. PSD-ul. Aici e aici. Aici e rascrucea de unde intreaga poveste se poate infatisa drept un cinic calcul utilitarianist sau, functie de perspectiva, drept o monstruoasa coalitie in care, indiferent de cine, chipurile, ar pierde, PSD castiga. Marturisesc ca ultima varianta e de natura a-mi da fiori reci pe sira spinarii. Mai ca refuz s-o cred. Pentru ca, insa, vorba unei iubiri din tinerete, mai bine sa-ti fie rau decat sa-ti para rau, merita sa analizam, cu inima stransa, si aceasta varianta.

     

    Deci: ca la gradinarit, se incepe prin a afana terenul cu niste dosare de securitate, din toate partile spectrului politic, care sa intareasca ideea ca „toti sunt o apa si-un pamant“. Luate de valul dezvaluirilor, detaliile nu mai conteaza decat pentru cei ce-si mai amintesc ca tocmai aici se cuibareste diavolul. Dar cum lumea nu are rabdare pentru nuante, senzatia de mocirla creste exponential atat in randurile opiniei publice, cat si in cele ale membrilor de partid. PSD redevine un partid ca oricare altul – manjit dar nu murdar. E o nuanta. Nu degeaba insista Dinu Patriciu pe judecatile „gri“, fara dihotomicul alb-negru. Griul e o culoare convenabila – o culoare de domni.

     

    Mai apoi, se planteaza primele „rasaduri“, de proba, sa vedem reactiile si sa obisnuim lumea cu ideea. Un Blaga tratat cu Rus – pentru PD, un Patriciu insamantat cu Realitatea TV – pentru PNL. Ambii sugerand, mai pe fata, mai piezis, ideea ca „daca nu noi, atunci ei“. Ceilalti. PD sau PNL dar, fara doar si poate, cu PSD. Nu „noi“ zicem ca unu si cu unu fac doi. Asa zice aritmetica politicii. Iar asta se numeste „realism politic“. Treptat, treptat, pana si analistii vietii politice ajung sa nu se mai intrebe „daca“ o alianta PD-PSD sau una PNL-PSD ar fi credibila, ci „care“ dintre cele doua. Iar de la vorba pan’ la fapta distanta e de un clipit de pleoape. Dovezi, ati spus? Pai sa ne uitam la „dizidentii din PNL“: pentru un adversar inversunat al „clicii“ din jurul premierului Tariceanu, Theodor Stolojan nu s-a aratat catusi de putin oripilat de sponsorizarea PSD cu doua miliarde de catre Patriciu; Valeriu Stoica – alt Titi Duru’ – saluta chiar initiativa „patriciana“ de a discuta deschis despre o posibila colaborare cu PSD; Crin Antonescu spera „ca nu va fi cazul“; si nici macar Mona Musca – bastionul onorabilitatii – pare sa nu se mai simta chiar bine de cand cu desecretizarea dosarelor de turnatori. Mai conteaza daca salvatorul PSD in cele din urma e PD, PNL sau ambele, separate sau in alianta? Rezultatul ramane acelasi. PSD scapa inca o data de la o moarte electorala aproape sigura.

     

    Pai sa nu intelegi indignarea purtatorului de cuvant a PSD, revoltat ca atat pedistii, cat si liberalii negociaza cu ei in culise si-i injura in public? Incet dar sigur, cercul se inchide. Pleaca ai nostri, vin ai nostri. De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris si pentru noi?

  • Verde de la americani

    Atunci cand vorbesti cu vreun entuziast autohton al Internetului sau chiar cu un proaspat imbogatit din online, aproape fara exceptie discutia se invarte in jurul atotputernicului dolar.

     

    Cu toate ca in topul general al investitiilor straine in Romania americanii ocupa doar locul 6, cand vine vorba de bani „aruncati“ pe piata online, ei sunt cei mai activi. Mai repede decat in alte industrii autohtone, in Internetul romanesc ei au reusit deja sa inchida cercul investitiilor.

     

    Nu e de mirare viteza cu care se misca, pentru o natiune care a inventat practic www-ul si care produce milionari pe banda rulanta din acest business. Asa ca, vrand-nevrand, noile generatii de entuziasti ai Internetului romanesc vor utiliza un sistem controlat de companii americane. De la inregistrarea domeniului si gazduirea site-ului pe un server pana la inscrierea lui in retele mai mari care aduc bani din publicitate si pana la tehnologia prin care se face livrarea catre consumatorul final. Fenomenul e usor explicabil, cel putin pentru cei proaspat intrati in sistem, care au descoperit ca pot face bani punandu-si cativa pixeli din site la dispozitia Google sau Yahoo! pentru reclame. Banii pe care ii castiga prin sistemul asa-numitelor „reclame sponsorizate“ sunt primiti in moneda americana, la fiecare click al unui vizitator pe reclamele de pe site-ul sau, Google sau Yahoo! platindu-i cativa centi. Dar banii adevarati nu aici sunt. Departe de mine gandul de a lua in derizoriu un fenomen care nu doar ca ii invata pe unii dintre noi sa simta mirosul banilor online, dar si contribuie la cresterea inca firavului Internet romanesc. Si unii, putini ce-i drept, adunand cent cu cent ajung la sfarsitul lunii sa numere castiguri de cateva mii de dolari. Acesti bani insa reprezinta mai putin de jumatate din pretul platit de companiile care isi fac reclama in acest fel, restul ajungand in conturile Google sau Yahoo! sau ale oricarui alt broker de publicitate online implicat.

     

    Raportarea la dolar pare cu atat mai curioasa cu cat incercam in mod constant sa ne declaram mai europeni decat suntem, iar topul investitiilor straine in Romania ii plaseaza pe americani mult in urma austriecilor, olandezilor sau francezilor. Si totusi, o privire de ansamblu este lamuritoare pentru interesul aratat modelului de business american. „Think big“ e un indemn inventat de americani, aceiasi care au inventat si Internetul. Alaturand cei doi termeni, americanii au descoperit de mult timp ceea ce noi stim mai mult din auzite, ca pe Internet se fac bani. Numai ca, inainte de a putea noi realiza, ne-am trezit ca in aceste afaceri deja nu prea mai este loc. Prin mai multe achizitii, incepand mai ales de anul trecut, companiile americane au reusit sa se infiltreze cu succes in mai toate domeniile care produc dolari din mediul virtual.

     

    Cea mai mare investitie a fost achizitia Astral, un produs integral al capitalismului romanesc, pentru care cei de la UPC au platit 420 de milioane in moneda americana. Principalul actionar la momentul achizitiei era AIG New Europe Fund, un fond american de investitii in economiile tarilor emergente din Europa, intrat in anul 2000 in actionariatul Astral. El a fost si cel care a imprimat miscarea strategica de la un simplu operator de televiziune prin cablu catre unul dintre cei mai puternici furnizori de servicii Internet. Prin aceasta achizitie, UPC, marca a Liberty Media, cel mai mare operator american de acest gen cu afaceri in afara Statelor Unite, devine unul dintre principalii furnizori care monetizeaza acum de pe urma cresterii numarului de abonati la servicii de Internet prin cablu.

     

    Pentru ca accesul la Internet fara fire va fi, probabil intr-un viitor nu prea indepartat, asigurat de cei de la Clearwire prin tehnologia WiMax. Saptamana trecuta compania a cumparat doua firme romanesti, AccessNet si Idilis, iar Clearwire a primit o infuzie de capital de 600 de milioane de dolari de la Intel Capital, fondul de investitii al cunoscutului producator, tot american, de procesoare. Cu cabluri sau fara, odata conectat la cea mai mare retea din lume, ajungi aproape inevitabil pe mana americanilor.

     

    Chiar si exceptand site-urile cu .com in coada, principalii proprietari de site-uri in limba romana au intrat tot in ograda americanilor. Exponentul este Netbridge, o retea de site-uri si servicii in care au investit cei de la fondul american New Century Holdings, prin doua vehicule financiare: Broadhurst Investments si Lindsell. Si recent a iesit la iveala adevarata dimensiune a implicarii Netbridge in Internetul romanesc. Aceiasi americani de la New Century Holdings detin pachete importante de actiuni si la grupurile concurente – jumatate din iMedia si 60% din Vodanet au fost cifrele vehiculate in ultimul timp pe piata.

     

    Practic, singurul grup Internet comparabil ca dimensiune cu NetBridge este in acest moment Neogen. Comparabil cu Netbridge, dar departe de trio-ul format de acesta cu iMedia si Vodanet. Pentru ca, de exemplu, doar reteaua de publicitate boom.ro detinuta de Netbridge aduna in jur de 70% din tot ceea ce inseamna reclama online. Aduna, pentru ca lucrurile probabil se vor mai schimba dupa plecarea recenta a fostului „numar unu“ al Netbridge, Orlando Nicoara, la divizia MediaPro Interactiv din grupul MediaPro.

     

    Toate aceste schimbari si achizitii inseamna pana la urma ca afacerile online romanesti au primit «ok-ul» american: „Americanii vor sa lucreze cu americani“, spunea saptamana trecuta intr-un interviu directorul Hostway Romania, Marius Ion. Iar Hostway pare sa fie veriga lipsa din lantul „trofic“ al Internetului autohton. Hostway a cumparat deja trei firme romanesti care i-au asigurat intrarea pe tot atatea piete. Compania americana poate acum sa inregistreze domenii, sa creeze si sa gazduiasca site-uri. Bine, bine si ce mai e romanesc in toata povestea asta? Cel putin ceva sau cineva. Cei sase milioane de romani care fac trafic pe site-uri. Si genereaza un business din ce in ce mai infloritor. The american way.

  • Obiectele ne dau de gol

    Of, suntem atat de usor de citit… Mai ales cand in jurul nostru sunt atatea obiecte care ne dau de gol tocmai pentru ca se presupune ca nu sunt demne de bagat in seama.

     

    Un mecanic mai filozof mi-a spus odata ca masina incepe sa se comporte precum cel care o conduce, ca motorul incepe sa mearga dupa un anumit tipar comportamental. Sunt atatea corespondente stranii intre obiecte si oamenii care si le insusesc cu aroganta, fara sa-si dea seama ca ele devin oglinzi sadice ale personalitatilor lor. Asa se intampla de exemplu cand vezi o masina trecand dubla linie continua de pe un mare bulevard ca sa depaseasca o mare coloana. Soferul se confrunta cu o autosuficienta periculoasa. Oricine ar fi individul, acel simplu gest il califica perfect ca mitocan, fara alte comentarii. Interesant e ca, in general, demnitarii isi certifica mitocania prin girofar.

     

    Intr-o casa sunt atatea obiecte care alcatuiesc un soi de harta astrala numai buna de „citit“. Am vazut o casa de vacanta superba a unor oameni bogati si cu gust (asa credeam pana atunci), o casa foarte frumos aranjata, dar care era ruinata de un imens, ireal cap de cerb amplasat deasupra usii din sufragerie. Parea ca respectiva camera se pregateste sa te ia in coarne de indata ce aveai sa apesi pe clanta. Asta ar fi fata rusinoasa si ciudata a kitschului. Mai e si kitschul drag, de acasa de la bunica, acele bibelouri stocate intr-un colt al casei, ca o mica societate de idoli din portelan, sub forma de balerine, de Stan si Bran sau de pesti bulbucati. Astfel de obiecte s-au impregnat de caldura caminului sigur, neinvadat de nelinisti contemporane. Bineinteles, exista si case cu un exces de populatie din portelan indicand eventual faptul ca proprietarul a fost candva mare stab comunist care primea in nestire toate aratarile pamantului.

     

    Cat de pline de personalitate erau si electrocasnicele intr-o vreme! Frigidere pline de abtibilduri, biletele, scrijelituri. Televizoare cu mileu. Aparate de radio ca niste cutii de pantofi pe care se mai vedeau urmele diverselor agresiuni. S-a dus vremea lor. Pentru ca a venit vremea, ca in reclama unui distribuitor, sa aruncam vechiturile pe geam sau din camion: acum ne putem lua o mie de lucruri doar cu buletinul. Asa ca, mai nou, in multe case obisnuite, printre mobile vechi si inghesuite, vezi inconfundabilul cenusiu mat al televizoarelor si DVD-urilor luate la kilogram.

     

    Revenind la masini, e foarte important ce agati de oglinda, se pare. Credinciosii sau doar superstitiosii isi agata icoane, matanii si chiar vreun Isus de jucarie (am vazut eu). Un sofer de pe linia de autobuze din Drumul Taberei isi facuse chiar un soi de mic altar cu toti sfintii insirati pe bord. Era un caz aparte intr-un val de afise cu femei seminude, deja un cliseu in lumea soferilor. Mai sunt apoi bibliotecile. Of, cat de bine „citesti“ doar dupa cum sunt distribuite cartile intr-o casa… Sunt unii care au 5-6 titluri in toata casa si respectivele volume sunt bine tocite si ferfenitite, dovada ca lectura n-a fost deloc usoara. Altii si le insira ca la expozitie, toate foarte bine conservate, deci nu prea citite, cu titlurile pompoase la vedere. Cu ceva Heidegger lucios sau poate Adrian Paunescu si ale lui cartoaie indecent de groase. Fetisistii cartilor adora colectiile. Maniacii cu ordinea le asaza in functie de marime in raft. Iubitorii adevarati de carte le tin intr-o dezordine bine controlata in care doar ei, dupa legi nescrise, mai pot gasi o logica de cautare. O casa cu spoturi, gresie ieftina si multa, cu mobila de culoarea lemnului lipita de pereti in toate chipurile, poate semnifica doua lucruri: ori a fost cumparata si apoi „aranjata“ repede de vreun agent imobiliar ca s-o revanda cu vreo 5-6.000 de euro in plus; ori a fost aranjata de o familie de tineri naivi care considera spoturile din tavan (unii isi pun si-n podea) maximul de design contemporan.

     

    La plaja, lucrurile pot deveni indecent de transparente. Vezi de exemplu un cuplu de tineri fericiti care se instaleaza pentru baia de soare. Ea isi arunca rochia si fuge in mare. El se asaza grijuliu pe cearsaful bine intins, isi impatureste cu grija tricoul si apoi incepe sa se dea cu ulei de protectie pe maini si pe umeri. Cine stie, poate vor fi fericiti impreuna, in ciuda evidentei discrepante intre personalitati. Oricum, un prosop bine impaturit va sta intotdeauna intre cei doi.

     

    Mai are rost sa spun cat de elocventa caracterizare iti pot oferi obiecte precum telecomanda, pantofii, dulapul de haine, imprimeurile de pe camasi sau tricouri?

    Are insa un rost sa va spun de unde a explodat dorinta asta de a vorbi despre obiecte si oameni? Pentru ca e vorba de un scriitor atat de mare si totusi insuficient de stiut in Romania: Martin Amis, unul dintre cei mai mari contemporani.

     

    Intr-un extraordinar roman, „Banii“, Amis dezvolta o legatura obsedanta intre personajul sau si masina lui draga, numita sugestiv Fiasco, o masina de lux care nu merge niciodata cum trebuie. Daca n-aveti rabdare sa vedeti cum va tradeaza obiectele din jur, macar cititi un roman bun.